Peste vârfuri

de Mihai Eminescu

Poezia Peste vârfuri face parte din tema de inspiraţie folclorică a liricii
eminesciene, fiind publicată în primul volum de Poezii editat de Titu Maiorescu,
în 1883.
Opera este o elegie filozofică cu elemente de pastel și de meditație,
îmbinate armonios, o specie a genului liric, în care autorul exprimându-și
tristețea față de trecerea timpului și apropierea inevitabilă a morții.
Textul liric este o creație literară în care autorul își exprimă ideile
gândurile și sentimentele în mod direct, prin intermediul eului liric și al
mijloacelor de expresivitate artistică, conturând o viziune subiectivă asupra
temei abordate.
Poezia Peste vârfuri de Mihai Eminescu este un text liric, deoarece
întrunește particularitățile acestuia atât la nivelul formei cât și al conținutului.
Titlul este un element paratextual care deschide orizontul de așteptare al
cititorului, concentrând mesajul întregului text, fiind o sinteză a conținutului de
idei și sentimente ale poeziei.
Titlul este analitic, redat printr-un substantiv comun (vârfuri), însoțit de
prepoziția peste și desemnează un loc nedefinit, abstract, sugerând starea de
înălțare a eului liric, de deprindere de zbuciumul terestru și de pătrundere într-
un spațiu al înaltului, al nemărginirii și al eternității.
Temele asupra cărora reflectează eul liric sunt viața și moartea, natura și
iubirea. De inspiraţie folclorică acestea exprimă sentimentele de dragoste ale
autorului pentru natură şi melancolia provocată de scurgerea ireversibilă a
timpului. Motivele literare (vârfuri, luna, codrul, frunza, ramuri, cornul, arin)
desemnează aspecte din natură.
Poezia structurată în trei catrene este o confesiune lirică,
subiectivitatea discursului fiind reflectată de existența eului liric, evidențiată
prin mărcile lexico gramaticale specifice: verbe și pronume la persoana I
(sufletu-mi, -ntorn, pentru mine), la persoana a II-a (taci, spre tine, suna-vei),
interogații retorice (inima-mi spre tine-ntorn).
Expresivitatea limbajului este realizată cu ajutorul figurilor de stil și al
imaginilor artistice ce au rol de a evidenția ideile poetice.
Epitetul lin (Codru-şi bate frunza lin) conturează plastic cadrul
contemplației lirice, iar epitetul adverbial melancolic (Melancolic cornul sună)
sugerează tristețea eului liric, prevestind, parcă, moartea. Epitetul dulce din
finalul poeziei cu care poetul se adresează cornului (Mai suna-vei, dulce corn)
accentuează starea de amărăciune, de regret, dar și acceptarea destinului de
1
către eul liric. Personificarea umanizează natura (codrul-și bate frunza lin,
melancolic cornul sună), repetițiile adverbiale (mai departe mai departe; mai
încet tot mai încet) redau plastic ideea scurgerii timpului. Metafora dor de
moarte sugerează nefericirea profundă a poetului. Sentimentul este atenuat de
verbul la gerunziu îndulcind cu valoare de epitet.
Limbajul folcloric este evidențiat prin cuvinte și expresii populare: Codru-
şi bate frunza; Sufletu-mi nemângâiet; Inima-mi spre tine-ntorn. Stilul retoric
este susținut prin formule de adresare directă, prin interogațiile retorice și
formele verbale inverse: De ce taci, când fermecată / Inima-mi spre tine-ntorn?
/ Mai suna-vei, dulce corn, / Pentru mine vreodată?.
Acestea creează imagini artistice deosebit de plastice: Peste vârfuri trece
lună; Codru-şi bate frunza lin; Melancolic cornul sună.
Discursul liric prezintă trei secvențe poetice în care trăirile eului liric
sunt proiectate asupra naturii.
În prima secvență este conturat cadrul natural în care domoala
alunecare a lunii peste vârfurile copaciilor se asociază cu freamătul lin al
codrului (Codru-și bate frunza lin). Personificările umanizează natura, făcând-o
părtașă la tristețea copleșitoare a poetului: Melancolic cornul sună.
A doua secvență ilustrează realitatea interioară dominată de o profundă
nefericire, poetul simțindu-și sufletul nemângâiet. Sunetul cornului se pierde în
depărtare, lăsând poetul pradă singurătății și tristeții. Repetițiile : Mai departe,
mai departe, / Mai încet, tot mai încet) accentuează starea poetului.
În a treia secvență lirică, sufletul poetului este sfâşiat de regretul pentru
timpul care s-a scurs, marcând trecerea tinereţii, neîmplinirea iubirii şi a fericirii.
Presentimentul morții este exprimat în interogație retorică din finalul elegiei:
Mai suna-vei, dulce corn, / Pentru mine vreodată?.
Poezia conturează două planuri care se întrepătrund într-o profundă
comuniune: planul exterior, real, al naturii, și planul interior, imaginar, al
emoției eului liric.
Modurile de expunere folosite sunt: descrierea și monologul liric.
Rima îmbrățișată, ritmul trohaic și măsura versurilor de 7-8 silabe
conferă textului o muzicalitate aparte, în deplină concordanță cu conținutul ei.
În concluzie, prezența eului liric, expresivitatea limbajului, folosirea
descrierii și a monologului liric ca moduri de expunere sunt argumente ce
demontrează că Peste vârfuri ... de Mihai Eminescu este un text liric.
Mihai Eminescu își exprimă într-un cadru natural scăldat de lumina
tainică a lunii, trăirile sufletului nemângâiet, cuprins de tristețe și de dor de
moarte.