Meditația ”La Steaua”

Textul ”La steaua” de Mihai Eminescu este o meditație datorită diverselor structuri
ale poeziei, dar datorită temei de dragoste, poate fi și socotită ca o idilă, sub forma unei
amintiri.

Tema principală în poezie este fortuna labilis, deoarece destinul omului este
dependent de destinul stelei, cum ne exprimă eul.

Titlul meditației, un element foarte important al textului. Steaua reprezintă

luminarea vieții oamenilor, reprezentând punctul de reper al întregii omeniri, dar și al
întreg cosmosului.

Principalul motiv în poezia ”La steaua” este motivul stelei și al luminii, ce exprimă
sugestia universului identic și a corpului ceresc supus la meditație, indiferent de probleme.

Starea de spirit a eului liric este cuprinsă de sentimente profunde de cugetare,

asupra problemelor existențiale, într-o motivare a sensului existenței.

Poezia dată este meditație, deoarece în text este descries un fenomen din natură ale
cărui concluzii devin valabile pentru oameni. Textul se încadrează anume în genul
meditației, deoarece este înconjurată de straturi profunde a gândririi umane cu tema
universului și a vieții.

Meditația este compusă din câte 4 strofe cu 4 versuri fiecare. Ritmul este iamb, și
rima este încrucișată, bazată pe comparația între iubirea umană și evoluția stelară.

Steaua este un simbol al destinului şi, potrivit concepţiei poporului român, destinul
stelei este dependent de destinul omului

Poezia ”La steaua” include deasemenea o gamă variată de figuri de stil, care o
alcătuiesc într-un limbaj poetic mai universal. Metafora ”Icoana stelei” reprezintă în
imaginația poetului fata sfântă și divină a stelei ce învăluie un șir de gânduri lumești.
Simbolizează ceva Dumnezeiesc, unde icoana este semnul paradoxal, facandu-și loc în
durerea tulburătoare a spațiului cosmic.