ROMANTISMUL

Apariția și afirmarea termenului ”romantism”

Cuvântul ”romantism” vine de la cuvântul ”romantic”, iar acesta, la rândul său, de la
cuvântul ”romance” care vine de la cuvântul ”roman” (roman  romance  romantic 
romantism).
Pentru prima dată cuvântul ”roman” se utilizează în perioada Evului Mediu cu sensurile:

 Operă scrisă în una din limbile romanice (franceză, spaniolă ș.a.) și nu în limba latină
care atunci era limba științei.
 Operă bazată pe imaginație.

De asemenea în perioada medievală începe să se folosească și cuvântul ”romance” care

desemna:

 Romanul cavaleresc,
 Balada populară spaniolă.

În secolul al XVII-lea începe să fie utilizat cuvântul ”romantic”: cu sensuri multiple, uneori
chiar confuze și contradictorii în diferite țări. De exemplu, în Spania ”romantic” însemna
”fantastic”, ”închipuit”; în Anglia – ”ciudat”, ”copilăresc”; în Germania – ”fabulos”, ”bizar”,
”fantastic”, ”imaginat”. În anul 1659 cuvântul ”romantick” este înregistrat în ”Dicționarul de la
Oxford” cu sensul de ”imaginar”, ”fantastic” si cu această semantică începe să fie utilizat tot mai
frecvent.
Niște variante mai particulare: în sec. al XVIII-lea în Italia noțiunea de ”romanticism” avea
și un sens militant, patriotic, libertar. Iar pentru scriitorul francez J.-J. Rousseau (tot sec. al
XVIII-lea) cuvântul ”romantism” era calificativul dat unui peisaj pitoresc, sălbatic, solitar.
La sfârșitul sec. al XVIII-lea, în Germania, frații Schlegel au formulat opoziția noțiunilor
”romantic” și ”clasic:

 ”clasic”: care se referă la Antichitate.

 ”romantic”: care se referă la modernitate. Dar sub noțiunea de ”modernitate” atunci se
subînțelegea și cultura medievală. Oricum, Evul Mediu este mai aproape de noi, decât
Antichitatea.

După puțin timp, în Franța, această opoziție a fost preluată de Germaine de Stael (1766 –
1817) în lucrarea ”Despre Germania”. De asemenea Madame de Stael este prima care a utilizat
termenul ”literatură romantică”. În felul acesta, a apărut noțiunea de ”romantism” ca termen al
teoriei artelor și al literaturii.
Abia în anii 30 din sec. al XIX-lea Stendhal va raporta noțiunea de ”romantism” la
actualitate, considerându-l o artă care reflectă viața contemporană prin mijloace artistice
contemporane.
Cuvântul ”romantism” se utilizează și astăzi în limbajul cotidian cu sensul de: emoțional,
nobil, pasional, înălțător, dezinteresat, idealist ș.a. De exemplu: ”fire romantică”, ”cină
romantică”, ”propunere romantică” ș.a.

Periodizarea romantismului
Fiecare țară are propria sa periodizare. Dar este și una mai generală.

1. Romantismul timpuriu: sfârșitul sec. al XVIII-lea – începutul sec. al XIX-lea.

2. Perioada de apogeu: anii 20 – 40 ai sec. al XIX-lea.
3. Romantismul tardiv: după revoluția din 1848.

Forme de romantism

Există o mare diversitate de forme de romantism. Acestea sunt sistematizate după un anumit
criteriu:

 După apartenența la o țară: romantism german, romantism englez, romantism francez,

romantism italian, romantism rus, romantism american etc.
Dar chiar și în cadrul unei țări pot fi identificate mai multe școli, cercuri etc., unite în
baza unor principii de creație apropiate, a așezării geografice, a unui lider ș.a.
De exemplu:
 În Germania: grupările din orașele Jena, Heidelberg, Berlin.
 În Anglia: ”școala lacurilor” și ”școala satanică”.
 Apartenența la o anumită regiune geografică.
De exemplu:
 Romantismul vest-european.
 Romantismul est-european. Din acesta face parte și romantismul român
 Romantismul american.
 Romantismul latino-american.

Oricum, romantismul se caracterizează printr-un șir de trăsături generale, comune tuturor

literaturilor, dar care capătă o manifestare specială în fiecare literatură națională.
 Particularități de stil
Dacă clasicismul, ca curent literar, s-a bazat pe un set de reguli, romantismul respinge
aceste rigori, norme, bazându-se pe imaginație, intuiție, pe fantezia creatoare, liberă de reguli
comune pentru toți. De fapt, fiecare scriitor romantic le creează pe ale sale proprii.

 Subiectivismul: punerea în evidență a persoanei I, singular. Astfel, deseori autorul și

personajul literar se contopesc.
Într-o operă romantică realitatea artistică nu este creată prin observația directă și
obiectivă, ci prin interpretarea personală, prin prisma ideilor și sentimentelor de moment
ale scriitorului. Sentimentul, imaginația sunt considerate mai eficiente decât rațiunea,
receptată ca superficială.
De aici: tendința spre mărturisirea sinceră, confesiune, spre sensibilitate, etalarea
pasiunii, prețuirea impresiei individuale, a senzației personale ș.a.
 Pornind de la subiectivism, derularea acțiunii nu este dirijată nici de logica caracterelor,
nu este firească, ci se desfășoară în funcție de dorința scriitorului de a demonstra ceva, de
a pleda pentru sau împotriva unei idei. Din acest motiv, acțiunea uneori pare
neverosimilă, alteori are final forțat, teatral, surprinzător.
 Atracția pentru original, extravagant, ciudat.
 Atenția sporită pentru folclor. Creația populară devine una din principalele surse de
inspirație. Romanticii au adunat, au studiat și au interpretat artistic materialul folcloric.
 Utilizarea plenară a figurilor de stil: epitete, comparații, metafore, personificări etc.
pentru a oferi operei un lirism accentuat. Recursul la un limbaj expresiv și firesc, apropiat
de vorbirea curentă. Opera romantică este adresată unui public mai larg, în comparație cu
literatura de până atunci.
Deseori este utilizat simbolul; se considera că acesta înlesnește comunicarea între lumea
interioară și cea exterioară, între finit și infinit, satisfăcând aspirația omului spre infinit,
definitorie pentru sensibilitatea sa.
 Amestecul de genuri și specii literare, modificarea și chiar crearea unor specii noi.

În romantism au dominat genul liric și cel dramatic, dar s-a scris și proză.
Cele mai populare specii literare au fost: elegia, meditația, drama romantică, poemul
romantic, romanul romantic (psihologic, istoric, gotic etc.), povestea ș.a.