Cuprins

Partea 1:

1. Simbolismul- introducere. Ambianta literara

2. Trasaturile simbolismului. Principiile simbolismului
3. Ideologia si estetica simbolismului. Trasaturile esteticii
simboliste

Partea a 2- a:

1. Simbolismul european
2. Reprezentanti ai simbolismului european

Partea a 3- a:

1. Simbolismul romanesc
2. Reprezentati ai simbolismului romanesc

Partea a 4- a:

1. Teme si motive simboliste

2. Teatrul simbolist. Influentele simbolismului

Anexe: -Ovid (Ovidiu) Densusianu

-Texte simboliste

Simbolismul- introducere.
 Ambianta literara.
Simbolismul- introducere.
Simbolismul este un curent literar aparut in Franta, in a doua jumatate a secolului
al XIX- lea si reprezinta o miscare artistica si literara, care se opune naturalismului,
romantismului si parnasianismului, potrivit careia valoarea fiecarui obiect si fenomen din
lumea inconjuratoare poate fi exprimat si descifrat cu ajutorul simbolurilor; mod de
exprimare, de manifestare propriu acestui curent.
Totodata simbolismul constituie un curent comopolit, de afirmare
a spiritului European care si-a asumat si experiente extraeuropene.
Centrul de dezvoltare al acestui current a fost Franta, mai exact
Parisul, iar multi dintre reprezentantii ei erau insa straini: grecul Jean
Moreas, americanii Stuart Merrill, Vielle-Grif-fin s.a. Un centru
secundar de efervescenta simbolista l-a reprezentat Belgia francofona,
prin Georges Rodenbach, Emile Verhaeren, teoreticianul Albert
Mockel s.a.
Simbolismul s-a dezvoltat intens in deceniul 1885-1895 ca scoala
literara, cu program, sistem, polemici; grupul simbolist si-a desemnat
atunci predecesorii si si-a ales, ca maistrii, contemporani deja afirmati- Paul Verlaine,
Stephane Mallarme. Miscarea simbolistilor sistematizeaza, transforma in doctrina si
difuzeaza idei si tehnici care deja produsesera o schimbare fundametala a poeziei in
operele lui Paul Verlaine, Arthur Rimbaud, Stephane Mallarme.
Denumirea curentului: Termenul “simbolist” intra in circulatie dupa 1886, cand
Jean Moreas publica un manifest literar intitulat Le Symbolisme. Mai tarziu termenii
“simbolism” si “simbolist” sunt preluati si impusi treptat de critica si istoria literara.
Curand insa Moreas ajunge sa nege curentul, intemeind in 1891 Scoala romana
(neoclasica). Numele curentului a fost dat de poetul Jean Moreas, care în 1886,a publicat
un celebru articol-manifest, ”Le symbolisme
Simbolismul a fost mai intai o miscare literara, apoi artistica, care a reunit un
numar mare de scriitori si artisti din intreaga lume, in baza unui program estetic bine
conturat. Gratie caracterului sau cosmopolit, simbolismul, francez la origine, avea sa
cucereasca toata Europa si America, cea spaniola si cea anglo-saxona.
Toti poetii simbolisti francezi il recunosc drept parinte literar pe Charles Baudelaire,
din poezia caruia, „Corespondente” se desprind principalele trasaturi ale curentului.
Simbolismul restituie poeziei sensibilitatea şi emoţia, însă nu la modul direct(pe
calea efuziunii spontane, prin enunţuri de idei ,descriei sau naraţiune),ci recurgând la
aluzie, la analogie, la sugestie, utilizând un limbaj poetic inedit, comunicând îndeosebi
senzaţii neobişnuite, stări sufleteşti imprecise, vagi, vaporoase.
Influenta simbolismului se intinde rapid pe tot spatiul European (Italia, Spania,
Anglia, Germania), mai ales in Est, unde se dezvolta un simbolism rus, polonez, maghiar
si roman); ajunge in America de Nord si in America Latina. Se creeaza astfel sentimentul
unei unitati spirituale -- elitist – dincolo de granitele nationale. Autori importanti sunt
puternic legati de simbolism( prin influente directe sau prin convergente, concordante cu
“spiritul vremii”). In timp, simbolismul va favoriza, prin interesul sau pentru planul
suprarational si pentru imaginar, aparitia formelor radicale de modernism, in primul
rand a miscarii suprarealiste.
 Diversitatea culturala a surselor simbolismului e remarcabila: din literatura sunt
alesi ca modele americanul E.A. Poe si romanticii germani E. T. A. Hoffman; din
religiiile si arta orientala, elemente disparate de budism sau de arta chineza; se adauga, de
obicei prin intermediul unor lucrari de vulgalizare, elemente de cabalism si ezoterism.
Sursa nonliterara cea mai influenta e muzica lui Richard Wagner, ca ilustrare in “opera
lirica”, a incercarii de sinteza a artelor: muzica, poezie si arta plastica (decorurile).
Influentele filozofice atestate sunt ale unor ganditori idealisti germani, tradusi in
franceza in deceniile premergatoare exploziei simboliste: Arthur Scopehower, Gwf
Henkel; un rol important l-a jucat si eseistul scotian Thomas Carlye, pentru care materia
e o manifestare a spiritului. In ultimul deceniu al secolului, filozoful francez Henry
Bergson a dezvoltat un sistem antipozitivist (intuitionismul) in care se pot gasi multe
covergente cu poezia simbolista (mai ales in viziunea asupra temporalitatii -- a duratei).
Se vorbeste adesea pe baza manifestelor poetice de dezvoltarea simbolismului francez
ca tripla reactie: fata de romantismul esuat in retorism gol, fata de naturalismul plat, lipsit
de spiritualitae, si in special fata de parnasianism. De fapt, poezia simbolista continua
romantismul, nu are puncte de contact cu naturalismul (care se manifesta in proza) si
interfereaza puternic cu parnsianismul. Poezia parnasiana contemporana celei simboliste,
e predominant descriptiva, impersonala, mizand pe efecte de artificialitate; cei mai
cunoscuti reprezentanti ai ei sunt Leconte de Lisle, Heredia, Sully Prudhomme, iar dintre
predecesori trebuie amintiti Theophile Gautier si Theodore de Banville. Simbolismul e in
parte opus parnasianismului, in masura in care opteaza pentru lirism si muzicalitate,
refuzan obiectivitatea si picturalul. In acelasi timp ( in ciuda declaratiilor bataioase)
artificialitatea, recuzita, chiar simbolurile apropie cele doua miscari.
Proza simbolista tinde sa se apropie de poezie, prin lirism si preocupare pentru forma;
volumul lui J. K. Huysmans, A rebours (1884; in traducere romaneasca in raspar) e o
colectie rafinata de senzatii rare, nevroze, impresii estetice si preocupari mondene; un
celebrul roman simbolist este si Bruges- la-Morte de Georges Rodenbach. Simbolistii
cultiva si forma mixta a poemului in proza.
Simbolismul e antipozitivist, atirationalist, opunandu-se cursului principal al
gandirii europene de la sfarsitul secolului al XIX- lea, perioada a triumfului stiintei si a
mitologiei progresului.
In literatura, contrariul sau e naturalismulSe considera in general ca simbolismul,
dincolo de declaratiile contradictorii, reprezinta o prelungire a romantismului: visul,
spiritualul, idealitatea lumii, muzicalitatea sunt descoperite de romantici, mai ales de cei
germani. Simbolismul se dezvolta insa in Franta, unde romantismul a ramas mai
rationalist si mai discursiv.

Ambianta literara.

In jurul anului 1880, reactia atat contra retorismului romantic cat si a

impasibilitatii parnasienilor exprimata in poezia franceza indeosebi de cercul
"poetiilor blestemati", numiti asa de Verlaine, printr-un termen care avea
sensul de "poeti noi", "poeti necunoscuti", "poeti revoltati" contra non-
valorilor oficiale, a invechitului romantism, a idealurilor, gusturilor, eticii
burgheze.
Acestui cerc apartineau Verlaine, Rimbaud, Mallarme;Villier de L`Isle-
Adam, ce era admiratorul lui Edgar Poe si al filozoafei lui Hegel, precum si al
doctrinelor esoterice si magice, poet a carui opera exprima patetic si sceptic, in
tonuri sarcastice si viziuni macabre, drama neputintei de a rezolva probleme
existentiale; Tristan Corbiere, bizarul poet al Iubirilor galbene, macinat de
boala, dezgustat profund de sine, scriind o poezie furioasa, plina de imprecatii,
- dar în care practica si o ciudata dispozitie tipografica si o sintaxa proprie,
dezarticulata, care l-au făcut precursorul Caligramelor lui Apollinaire, al
dadaismului si al suprarealismului; Isidore Ducasse, poet al carui verb genial
a fost sufocat la 24 de ani; poetul care, sub pseudonimul "conte de
Lautremont" si-a publicat Cantecele lui Maldoror, poeme in proza, in care
sinceritatea atroce, grotescul viziunii, brutalitatea expresiei sunt dominate de o
ardenta dorinta de puritate si ideal, note care ii vor entuziasma pe suprarealisti
cand, tarziu, vor redescoperi aceste "blestemate" Cantece".
Acest curet poetic, acordand preeminenta sentimentelor negative -
uratul, grasa, hidosul, demoniacul, macabrul, morbidul in genere - a
continuat, sub noua denumire de "decadentism" (cuvantul nu are nici de asta
data un sens peiorativ), scriitorii grupandu-se in jurul revistei Le Decadent
(1866-1888). Alte nume de poeti "decadenti" ramasi in istoria literaturii
franceze sunt: Maurice Rollinat, Valery Larbaud, Alfred Jarry etc.
Unele atitudini si conceptii, teme şi procedee ale "decadentilor" au fost
adoptate si de poetii scolii simboliste. Unele interferente si puncte de plecare
sunt comune celor doua curente, iar rezultatul este : o sublimare si o
purificare, o rafinare si - uneori - o intelectualizare a poeziei.

Trasaturile simbolismului.
Principiile simbolismului.
Trasaturile simbolismului sunt multiple si complexe:
1. Respingerea prozaismului; poezia este definita ca arta de a simtii, iar poezia
simbolista este realizata cu ajutorul “corespondentelor”, ”sugestiilor”,
“sinesteziilor”, si “simbolurilor”; de asemenea ea nu descrie, nu nareaza, ci
doar sugereaza stari ale spiritului.
2. Cultivarea simbolului, simbol care trebuie sa exprime corespondentele si
afinitatile dintre diferite elemente ale universului.
3. Folosirea fortei de sugestie pentre a exprima poetic corespondentele dintre
eul poetic si marele univers.
4. Obsesia culorilor si a unor instrumente: violet, alb, negru, galben/ vioara,
flaut, pian, fluier, pentru a exprima anumite stari sufletesti; aceasta cromatica
fie e exprimata prin aceste culori cu putere de simbol, fie sugerata prin
corespondente.
5. Inclinatia catre stari sufletesti nedefinite si preferinta pentru imagini
imprecise, difuze, fara contur.
6. Muzicalitatea interiorizata, realizata cu ajutorul refrenului (laitmotiv) sau
construita prin muzicalitatea interioara a versurilor (verbe si interjectii
auditive).
7. Preferinta pentru anumite teme si motive: iubirea (motiv de reverie), targul
de provincie (motiv al izolarii), natura (loc al corespondentelor).
8. Cultivarea versului liber prin cadenta ,repetitii, refrene, armonii, cuvinte
rare si sonore; (versul liber fiind o noutate prozodica).
9. Preferinta pentru mediul citadin care cuprinde cafenele, ospicii, taverne,
periferii, cocioabe sau parcuri dezolante; oamenii sunt deseori: nebuni,
vagabonzi, femei pierdute sau morti. Natura citadina devine simbol simbolist
prin parcurile desfrunzite si solitare si prin momente crepusculare de
penumbra si amurguri dezolante.

Principiile simbolismului:

Acest curent îi proclamă ca maeştri ai noii poezii pe Beaudelaire,

Verlaine şi Mallarme. Mallarme, în diverse eseuri şi scrisori (Divagaţii, 1897),
insistă sa creeze un limbaj poetic autonom, "esenţial", diferit de limbajul pur
şi simplu comunicativ. Dupa el, poezia trebuie să abandoneze realitatea,
natura, societatea, chiar şi confesiunea personală, pentru ca in schimb poetul
să devina exclusiv un artizan al limbajului, al unui limbaj propriu, inedit,
descoperitor de frumuseţi noi. (Nu să descrie, nici să nareze, nici să enunţe
clar o idee, ci doar să sugereze - "sa se mulţumească să faca doar o aluzie".) .
Jean Moreas, in manifestul curentului, respinge în poezie didacticismul,
tonul declamator sau descrierea obiectivă: indeile trebuie exprimate doar prin
"analogi exterioare". În Tratatul despre Verb, Rene Ghil încearcă să claseze
vocalele şi consoanele după diverse feluri de analogii pe care acestea le evocă
în planul sentimentelor sau senzaţiilor si astfel formeaza o "teorie
instrumentalistă"; iar Gustave Kahn teoretizează versul liber - ca formă
indeală de versificaţie pentru exprimarea sentimentelor intime - în care
"ritmul interior" nu este dat de accente tonice, ci de "accentul de impulsie",
de palpitările emoţiei pe care versul o exprimă.
Principiul de bază al poeziei simboliste constă în expresia exclusivă a
sensibilităţii. Nici natura sau aspectele obiective ale realităţii exterioare, nici
problematicca socială, nici măcar încorporarea în poezie a unei idei nu-l
interesează pe poetul simbolist. "Caracterul esenţial al artei simboliste - se
pune într-un
manifest - constă în a nu merge niciodată până la conceperea ideii in sine".
Urmărind să elimine din poezie mărturisirea directă a unei stări conştiente,
sau pledoaria pentru o idee, simbolismul are ca obiect numai stările sufleteşti
confuze şi de obicei negative (melancolie, plictiseală, spaimă, disperare etc.)
Starile acestea sufleteşti nediferenţiale şi nedeterminate - care formează
însăşi materia poeziei simboliste, aceste tendinţe surde, ecouri confuze de
gânduri şi sentimente, nefiind formulate clar (şi poetul nici nu ţine să şi le
lămurească), nu vor putea fi transmise cititorului decât pe calea sugestiei, care
este un alt principiu de bază al poeziei simboliste
Mijloacele prin care este realizată această sugestie sunt multiple. Astfel
este imprecizia voită. "Arta adevarată este totdeauna aproape
incomprehensibilă. O dată înţeleasă, ea încetează a mai fi artă pură" - scrie un
teoreticean simbolist. "A numi un obiect, înseamnă a suprima trei sferturi din
plăcerea pe care ţi-o dă un poem, plăcere care constă in bucuria de a ghici
încetul cu încetul; să sugerezi obiectul, iată visul nostru", declară simbolistul
Mallarme, iar Verlaine: "Versul tău sa fie ceva care zboară".
Un alt mijloc este utilizarea simbolului. Dar simbolul la poeţii noului
curent este diferit de simbolul din poezia romancierilor: cele două imagini, cei
doi termeni care compun simbolul, se suprapun, se întrepătrund, încât sensul
analogiei rămâne vag. De asemenea, un mijloc de realizare a sugestiei
simboliste este şi tehnica sinestezei (transpunerea unei senzaţii pe planul unei
alte senzaţii sau două-trei senzaţii determinate fiind de o singură impresie
exterioară).
O poziţie extremă în acest sens marchează Rimbaud, într-un sonet în
care fiecare vocală evocă poetului o culoare şi o anumită ordine de imagini
sau sentimente; sau Macedonski, când utilizează zece cerneluri diferite,
potrivit "culorii" pe care i-o evocă sonoritatea unui cuvânt sau a unei silabe.
In opoziţie cu parnasienii care cultivau valorile plastice în poezie,
simboliştii cultivă elementul muzical, sonoritaţile verbale capabile să sugereze
ceea ce poetul nu poate sau nu vrea să exprime clar. "Muzică, înainte de toate
" - proclamă Verlaine. "Cuvintele vor fi alese pentru valoarea lor sonoră,
astfel că reunirea lor voită şi calculată să dea echivalentul imaterial şi
matematic al unui instrument muzical pe care un orchestrator l-ar întrenuinţa
într-un moment anumit pentru o stare sufletească anumită", precizează un alt
teoretician simbolist, Rene Ghil.
In afara procedeului unor repetiţii obsedante care urmăreşte un fel de
anasteziere a inteligenţei lucide a cititorului, şi în afara monotoniei de melopee
a unor vocale de efect care tinde să provoace o adevarată "coagulare" a
conştinţei, poezia simbolistă proclamă o libertate extremă - în vocabular, în
topica frazei, în ritm, în metrică, ajungând până la capricii tipografice, când
într-un poem versurile, culese cu caractere de litere diferite, sunt aşezate
capricios, "sugestiv", pe suprafaţa paginei.
 Ideologia si estetica simbolismului.
Trasaturile esteticii simboliste.
Ideologia si estetica.

Simbolismul reprezintă o reacţie antipozitivistă şi antiraţionalistă. Poeţii

simbolişti preluau din şcolile anterioare tot ceea ce se potrivea spiritului lor
neliniştit şi dornic de „altceva” decât ceea ce le putea oferi mediul
ambiant,fiinf receptivi la tot ce este nou în toate domeniile (domeniul filozofiei,
al picturii, al muzicii, al ştiinţelor şi al artelor în general).
Poezia simbolista este una exclusiv a sensibilitatii pure deoarece ea
nu comunica, ci se comunica. Obiectul poeziei simboliste il reprezinta starile
sufletesti nelamurite, fluide, vagi, muzicale, care sunt transmise recurgand la
analogie, la sugestie, utilizand un limbaj poetic inedit;
Simbolismul respinge conceptul de mimesis, de imitatie. Ca obiect al artei
este proclamat domeniul impalpabilului si al imaginarului, subconstientul;
inclinatia catre stari sufletesti nedefinite, are ca reprezentari: nelinistea,
nevroza, plictisul, spleenul, oboseala, angoasa, disperarea, amaraciunea,
macabrul, exotismul;
Simbolistii de pretutindeni au o atitudine comuna, si anume:respingerea
mediocritatii, a platitudinii unei societati stapanite de valorile materiale, astfel
incat ei au fost determinati sa recurga la analogie si corespondente, la puterea
de sugestie a muzicii si a simbolului penru ca poezia simbolista sa devina
fluida si incantatorie.

Trasaturile esteticii simboliste:

1. Simbolul
2. Sugestia
3. Corespondentele
4. Muzicalitatea
5. Prozodia

Simbolul
Simbolul este un substituent al cuvatului grecesc “symbolon”, inlocuind
expresia directa si mediind cunoasterea pe calea analogiei şi a conventiei.
Acest termen are o semnficatie proprie si se foloseste în toate domeniile
culturii, iar în literatură este un mod de constituire a imaginii artistice.
Simbolul concentrează în imagini elemente ale realului cu un grad mai
mic sau mai mare de generalizare simbolismul se diferentiaza de alte curente
pri faptul ca detine numeroase semnificatii in contextul poetic.
,,Natura e un templu ai carui stalpi traiesc
Si scot adesea tulburi cuvinte, c-ntr-o ceata;
Prin codri de simboluri petrece omu-n viata
Si toate-l cerceteaza c-un ochi prietenesc.”
(C. Baudelaire, Corespunderi)

Sugestia
Sugestia sta la baza tehnicii simboliste la fel ca si corespondentele, clar-
obscurul, starea de inefabil si simbolul. Tehnica sugestiei conduce spre o zona
a vagului, a ambiguitatii, prin care se creeaza posibilitatea conexiunilor, a
unor lecturi multiple ale textului. Rolul sugestiei în realizarea simbolurilor
este foarte mare. Mallarme susţine că „a numi un obiect este a suprima trei
sferturi din plăcerea poemului” şi adaugă „a sugera, iată visul!”. Urmând
acest principiu, poeţii simbolişti nu descriu, nu nareaza, nu relatează.

,,Vreau muzicii intaietate!/ Astfel, Imparele prefer,/ Mai vagi, mai libere-n
eter,/ Fiind in tot, plutind pe toate. // Alege vorbele ce-ti vin/ Sa para scoase din
confuzii:/ Ah, cantecele, gri iluzii/ De Tulbure in Cristalin. // Sunt ochi
splendizi de dupa voaluri,/ Zi ezitand in amiezi,/ Ori astrii-n azurii gramezi/ Pe
dulci, tomnatice fundaluri. // Nuanta eu ravnesc s-o caut,/ Nuanta, nicidecum
Culoare,/ Nuanta doar-ingemanare,/ De vis cu vis, de corn cu flaut!...”
(Paul Verlaine, Arta)

Corespondentele
Corespondentele reprezinta afinitatile invizibile dintre diferitele parti ale
universului (eu poetic si lume), care se traduc la nivelul receptivitatii prin
simboluri si de asemenea. De asemenea ele sunt un mod de sodare, de
luminare a zonelor ascunse ale realităţii. Principiul corespondenţelor audio-
vizuale este cunoscut din secolul al XVII-lea, iar mai tarziu Voltaire a
descoperit analogii între tonurile muzicale şi cele ale culorilor iar in poezie
descoperirea corespondenţelor ii aparţine lui Baudelaire. Prima data,
corespondentele si-au gasit ecoul in sonetul Corespondances de Charles
Baudelaire, considerat ulterior arta poetica a simbolismului.

,,…Ca niste lungi ecouri unite-n departare/ Intr-un acord in care mari taine se
ascund,/ Ca noaptea sau lumina, adanc, fara hotare,/ Parfum, culoare, sunet
se-gana si-si raspund. // Sunt proaspete parfumuri ca trupuri de copii,/ Dulci
ca un ton de flaut, verzi ca niste campii,/ -Iar altele bogate, trufase,
prihanite, // Purtand in ele-avanturi de lucruri infinite,/ Ca moscul, ambra,
smirna, tamaia, care canta/ Tot ce vrajeste mintea si simturile-ncanta.”
(Charles Baudelaire, Corespunderi)
 Muzicalitatea
Arta simbolista se aproprie atat de mult de muzica deoarece simbolistii au
plasat în lumea de obiecte şi fenomene starea de inefabil, de taină, care nu
poate fi descrisă şi expusă, ci numai sugerată. Datorita posibilitatilor de
sugestie absoluta, muzica este ridicata la rang de categorie poetica
fundamentala.

,,Muzica inainte de toate.[…] Muzica mereu si totdeauna…” (P. Verlaine)

,,Poezia nu e decat muzica prin excelenta” (S. Mallarmé)
,,Arta versurilor nu este nici mai mult, nici mai putin decat arta muzicii” (Al.
Macedonski)
,,E-o muzica de toamna
Cu glas de piculina,
Cu note dulci de flaut,
Cu tot de violina…
Si-acorduri de clavire
Pierdute, in surdina;
Si-n tot e un mars funebru
Prin noapte, ce suspina…” (G. Bacovia, Nocturna)

Prozodia
Marea invocaţie a simboliştilor în materie de prozodie o constituie
introducerea în poezie a versului liber, însă nu toţi poeţii simbolişti au
renunţat la versificaţia clasică(Mallarme, Verlaine, Rimbaud).
Poeţii simbolişti au dat importanţă problemelor de formă, ritm, creând cele
mai savante armonii verbale, pauze, asonanţe şi refrenuri. La unii se ajunge la
un joc gratuit, de pură virtuozitate, degenerând în formalism si manierism.

Simbolismul european
In anul 1886 s-a constituit gruparea care s-a autointitulat „simbolista”si
in fruntea careia s-a gasit poetul Stephane Mallarme. Tot atunci, Rene Ghil
infiinteaza scoala „simbolist-armonista”, devenita apoi „filozofico-
instrumentista”. In articolul ”Le symbolisme” el vorbeste despre o arta care va
fi inamica declamatiei, a didacticismului sau a falsei sensibilitati si proclama
ca poezia trebuie sa sugereze si nu sa descrie. La acestea adauga folosirea
cuvintelor rare, a metaforelor rafinate si pretioase si a versurilor impare ce ar
permite reinoirea limbajului poetic.
Desi simbolismul francez a durat foarte puţin, el a fertilizat poezia
moderna, negand gandirea stiintifica, raţionalista. Pe drumul deschis de
simbolism au pasit ulterior Arthur Rimbaud cu experienta clarviziunii, s-au
nascut tema lui Charles Baudelaire a corespondentelor si una din temele
poeziei lui Stephane Mallarmé in care lumea intreaga e doar o imensa carte.
Manifestul simbolist a fost ulterior pus in versuri de Arthur Rimbaud in
poemul Les Voyelles (Vocalele) si Charles Baudelaire in poemul
Correspondances( Corespondente), in care natura este definita drept un
"templu de simboluri”.
Alti poeti de orientare antiparnasiana il considerau sef de scoala pe Paul
Verlaire; ei si-au luat, in semn de sfidare, numele de „decadenti”.
Reprezentanti de frunte ai decadentilor sunt Arthur Rimbaud, Tristan
Corbiere, Jules Laforgue. Acesti poeti si multi altii incepusera sa scrie cu mult
inainte de constituirea gruparilor in care s-au incadrat. Astfel, elemente ale
curentului simbolist au luat nastere nu in 1886, ci mult mai devreme,
cuprinzand pe toti poetii de orientare antiparnasiana, uniti in efortul de a
descoperi esenta poeziei.
Curentul parnasian, aparut la inceputul celei de a doua jumatati a
secolului al XIX-lea, ca reactie impotriva romantismului, dusese versul la
perfecţiune formală, dar deliricizase poezia, golind-o de emoţei. Simbolismul
restituie poeziei sensibilitatea şi emoţia, însă nu la modul direct(pe calea
efuziunii spontane, prin enunţuri de idei ,descriei sau naraţiune),ci recurgând
la aluzie, la analogie, la sugestie, utilizând un limbaj poetic inedit, comunicând
îndeosebi senzaţii neobişnuite, stări sufleteşti imprecise, vagi, vaporoase.
Simboliştii belgieni de expresie franceză prezintă un deosebit interes prin
creaţia lor poetică(Emile Verhaeren, Rene Ghil), dar şi prin tentativele de a
scrie proză simbolistă(Georges Rodenbach-romanele « Bruges » şi
«  Clopotarul») sau dramaturgie (Maurice Maeterlink-piesele « Pelleas » şi
« Melisanda »).
Poetii francezi ai vremii se grupeaza in jurul cate unei persoalitati --
Verlaine, Mallarme --, frecventeaza anumite cafenele, devenite centre de
intalniri literare, infiinteaza reviste. Unii se regasesc in saloane artistice. O
importanta mare in dezvoltarea miscarii o au celebrele reuniuni literare de
martea, in salonul lui Mallarme, cel mai faimos poet modern al vremii,
considerat adesea adevaratul cap de scoala simbolista.
In spatiul francez, influenta simbolista va fi hotaratoare pentru cativa mari
scriitori ai secolului al XX-lea (Paul Valery, Paul Claudel, s.a.).
Nu se pot face diferentieri forte clare intre cei care spun decadenti sau
decadentisti si cei care preiau denumirea de simbolisti. Cel mai adesea
decandentii sunt adeptii lui Verlaine, cultiva mai mult sentimentalismul si
macabrul postromantic; simbolistii il au ca maestru pe Mallarme si exalta o
arta pura a formelor perfecte si a sensului obscur.
In 1857, cand in poezia europeana prelungea romantismul, Charles
Baudelaire publica volumul de poezii Les Fleurs du Mal
(Florile raului), ce continea deja elementele unei noi sensibilitati si anunta,
deci, revolutia poetica moderna. Asadar, Charles Baudelaire se situeaza la
raspantia dintre romantism si simbolism, iar simbolistii si-l revendica drept
precursor, biografia si opera lui intruchipand perfect mitul poetului blestemat:
,,Poetul e asemeni cu printul vastei zări/ Ce-si râde de sageată si prin furtuni
alearga;/ Jos pe pamant si printre batjocuri si ocari/ Aripile-i imense l-
impiedica sa mearga.” (Albatrosul, C. Baudelaire).
Dintre diferitele orientari trebuie amintit instrumentalismul initiat de
Rene Ghil, care propunea o tehnica de transpunere a muzicii in poezie, prin
folosirea sugestiilor muzicale produse de sunetele limbii.
Simbolismul patrunde mai tarziu in tarile europene cu traditie culturala
puternica (Anglia, Spania, Italia), precum si in tarile din centrul si sud-estul
european unde genereaza scoli nationale: simbolism polonez, maghiar,
romanesc.

Reprezentantii simbolismului
europeanantii de seama sunt:
-francezii: Charles Baudelaire, Arthur Rimbaud, Paul Verlaine, Stéphane
Mallarmé, Jean Moréas;
-belgienii: Emile Verhaeren, M. Maeterlinck;
-germanii: Stefan George, Rainer Maria Rike;
-spaniolii: Rubén Darió, Antonio Machado;
-italianul: D’Annunzio.

Charles Baudelaire
(1821-1867)
Charles Baudelaire - poet, estetician, critic literar si de arta francez, a
trait în perioada 1821- 1867. El s-a impus nu numai prin versurile sale, dar si
prin experienta sa poetica. A fost primul poet francez care s-a impus pe plan
european ,,cu Baudelaire lirica franceza a devenit un fapt european”.
Charles Baudelaire se situează la răspântia din care poezia se desparte
de romantism, alegând definitv calea modernismului. Simboliştii şi-l revendică
drept precursor, biografia şi opera lui întruchipând perfect mitul „poetului
blestemat”.Viaţa de boem a lui Baudelaire ilustrează revolta împotriva
societăţii şi revanşa artistului, conştient de propria superioritate faţă de spiritul
burghez.
 Baudelaire se interpretează prin sine
însuşi, se descifrează prin volumul său riguros
construit, operă totală, plină; el introduce cuvântul
„modernitate” prin care, ulterior, toată lumea îl
defineşte – este semnificativă această ipostază a
creatorului care oferă pe lângă materia artistică
cheile de interpretare ce deschid calea spre
intenţiile şi principiile de la bază, dacă nu chiar
descuie uşa către sens.
Dupa revolutia din 1848, zece ani el traduce
aproape în exclusivitate opera lui Edgar Alan Poe,
despre care spunea ca I-a plagiat ideile, dar în
acelasi timp se ocupa si de celebra sa carte Florile raului , care în prima editie
cuprindea 100 de poezii. Aparitia cartii e scandaloasa si, el este dat în judecata
si judecat de acelasi judecator care-l va judeca peste câtiva ani pe Gustave
Florile răului i-au adus lui Baudelaire un oarecare grad de popularitate;
scriitori ca Gustave Flaubert şi Victor Hugo i-au lăudat poemele.
,Florile raului” – sunt în realitate niste flori bolnave, de o boala
incurabila de care au suferit toti oamenii de sensibilitatea lui Baudelaire din
epoca sa si foarte multi dintre intelectualii lumii moderne a secolului XX.
Aceste flori tâsnesc dintr-o estetica a urâtului.Baudelaire a gasit numeroase
analogii din opera lui Poe: sentimentul singuratatii, reveria pana la extaz,
cautarile unui paradis artificial.
Baudelaire l-a tradus pe Poe nu ca si poet ci ca prozator; pâna la
contactul cu opera lui, ideile lui Baudelaire, salajuiau în sufletu-I ravasite.

Arthur Rimbaud

Jean Nicolas Arthur Rimbaud (20 octombrie 1854,

Charleville-Mézières - †10 noiembrie 1891, Marsilia) a
fost un poet francez, figură centrală a literaturii moderne,
precursor al simbolismului. Poetul devenit un adevarat
mit, reprezinta cazul unic al geniului precoce (la zece ani
scria apreciate compuneri poetice in versuri latine) care
intr-un scurt rastimp – intre 16 si 19 ani- a dat poeziei
moderne una din cele mai uluitoare opere; pentru ca la 19
ani, dezamagit de faptul ca nici poezia nu- I poate ajuta
sa-si “depaseasca limitele”, sufocanta -i conditie
umana ,sa abandoneze definitiv scrisul,continuandu-si intr-un fel total diferit
viata-I frenetica.
Poet al revoltei contra intregii ordini existente – de la ordinea de stat
pana la cea stabilita de morala crestina,de la constrangerile impuse de normele
vietii burgheze pana la cele ale vietii de families au ale iubirii -,era firesc ca
Rimbaud sa fie entuziasmat de idealurile umanitare ale Comunei(poemele
Fierarul,Soare si carne etc.).Sentimentele sale de compasiune pentru cei
striviti de nedreptate sunt asemenea celor ale unui iacobin:
“Morti din nouazeci doi si trei! – va lumina
Paloarea sub sarutul dur al libertatii!
Calm, au sfaramat sabotii un jug ce apasa
Pe fruntea si pe cugetul umanitatii”
Corabia beata ne introduce, in modul ce l mai adecvat, in poetica lui Rimbaud.
Mai explicit insa apare aportul sau la viitorul liricii moderne, intr-un
fragment din acea incandescent opera , patetica introspectie si confesiune, in
proza alternand cu versuri care este Un rastimp in infern : “Visand
cruciade ,calatorii indepartate, descoperiri (…) Credeam in toate vrajile.Am
nascocit culoarea vocalelor(…)si, cu ajutorul unor ritmuri instinctive, ma
simteam magulti de gandul ca nascocesc verbul poetic accesibil – daca nu
astazi, maine – tuturor simturilor (…) Asterneam pe hartie taceri si nopti,
notam ce nu putea fi exprimat.”
A-si “cultiva sufletul” inseamna pentru Rimbaud o eliberare de anumite
deprinderi intelectualiste, pentru a putea astfel porni in marea aventura a
cautarii puritatii, a sinceritatii genuine,printr-o abandonare intr-o voita si
totala confuzie a simturilor, care I va permite sa se scufunde in profunzimile
subconstientului,care-l va duce la o poezie “vizionara”,creatoare de stari
simili-halucinatorii si chiar de cvasi-supranaturale Iluminari-cuvant care da si
titlul principalei sale culegeri de poezii.

Stéphane Mallarmé

Stéphane Mallarmé (18 martie, 1842 – 9

septembrie, 1898), de fapt cu numele real Étienne
Mallarmé, a fost un poet şi critic francez. El fiind
celalalt maestru recunoscut al simbolismului, este
o personalitate radical deosebita.Fata de Verlaine,
Mallarme reprezinta ambitia intelectualista si
luciditatea compozitiei;iar fata de Rimbaud, o
vointa de despersonalizare si un elan
incomparabil mai potolit.in general, in raport cu
toti ceilalti “poeti blestemati” (inclusive
precursorului Baudelaire), a carui poezie a fost
expusa unei suferinte spirituale Mallarme a trait
in poezia sa exclusiv (sau aproape)o aventura
politica (in sensul intellectual al cuvantului) a fost
autorul unei singure culegeri de Poezii complete (1887) , din care mai clebre
au devenit poemele Hierodiada,Evantaiul,Dupa-amiaza unui faun(care l-a
inspirit pe Debussy)etc.
 La inceput scrie sub influenta lui Baudelaire (Aparitie,Briza marina
etc.;teme :sentimentul oboselii si dorinta evadarii),si traduce intreaga opera
poetica al lui Edgar Allan Poe, ale carui principia poetice le preia.Dar
adevaratul Mallarme apare dupa 1870: poet al insingurarii totale, refuzand
lirica de sentiment, realitatea,ordinea logica,poezia devenind exclusive
sugestivitate si arta indelung mediatat a creeari unui limbaj propriu.”Lirica lui
Mallarme intruchipeaza singuratatea totala.Nu are nicio aspiratie catre
traditia crestina,umanista, literara.Nu-si permite nici o imixtiune in present.Il
respinge pe cititor si refuza sa fie umana(…) Realitatea I se dezvaluie ca
insuficienta,transcendenta ca neant(…).opera sa edificul cel mai abscons pe
care lirica moderna la ridicat vreodata”(H.Friedrich).
Mallarme duce depersonalizarea poeziei pana la limitele ultime ale unui
intelectualism glacial,pornind de la premisa ca limbajul obisnuit utlitar si
vulgar,simplu mijloc practic de comunicare,este insufficient si cu totul
impropriu poeziei,care are nevoie in schimb de un”limbaj esential”.Acest
limbaj poetic propriu, Mallarme si-l creeaza intrebuintand cuvintele in sensul
lor etimologic, incluzand neologisme si arhaisme, folosind permanent elipsa si
perifraza, dar mai ales creeand o noua sintaxa, cu nexuri logice total insolite,
o sintaxa cu totul neobisnuita, absolute personala.In felul acesta, poetul- care
nu trebuie sa fie un subiectiv , ci “sa cedeze initiativa cuvintelor” – va obtine
un sens mai pur al limbajului decat il are “graiul triburilor”, limbajul vulgar
de comunicare.Ideea aceasta este exprimata in sonetul(nu lipsit de obscuritate,
desi este inca dintre poemele cele mai usor accesibile ale lui Mallarme),
intitulat Mormantul lui Edgar Poe:
“Precum vecia-n fine –n El insusi ni-l arata,
Poetul inteteste cu varful spaimei mut
Secolul sau in spaima de –a nu fi cunoscut
Ca moartea trimufase in vocea lui ciudata!

Ei ca o hidra-n pulberi cand ingerul odata

Un sens mai pur In graiul de triburi a bautut
Au dat vestire mare de farmecul baut
Ca un amestec negru-ntr-o albie-nglodata.

Pamantului si zarii potrivnici,o , ce jale!

Daca ideea noastra nu va sculpta, agale,
Statui ornand mormantul lui Poe, stralucitoare,
Calmul bloc dintr-un dezastru obscure cazut din zbor,
Macar granite-acesta ridice-n veci hotare
Blestemului cu aripi sadite-m viitor”

Deci: o poezie fara contact cu realitatea sensibila, cu sentimente , cu

trairi , cu impresii.O poezie intentionat lipsita de precizie ; caci poezia este
sugerare a “misterului”, chiar a misterului lucrurilor celor mai simple (un
evantai, o oglinda, o vaza etc.); poezia este pentru Mallarme apropiere de
mister, este- in ultima analiza- un imn inchinat misterului si o poetizare a
acestuia .Or, a da contururi clare expresiei inseamna a lipsi poezia de orice
aura de mister.Ca urmare, fiecare poem poate avea (si tocmai aceasta calitate
trebuie sa o vizeze poetul) mai mult sensuri si semnificatii suprapuse. Insasi
suprapunerea a doua sau mai multe intelesuri ale unui poem creeaza in cititor
o fascinatie a vagului si a insolitului.Cel mai ilustru discipol al lui Mallarme,
Paul Valery,va declara: “Versurile mele au sensul care li se atribuie”.
Cum simturile noastre si limbajul vulgar, utilitar , aplatizeaza si
prozaizeaza lucrurile , poetului ii ramane sarcina sa caute sa le redea puritatea
originara, calitatea poetica, servindu- se de magia cuvantului”caci intre
vechile procedee ale magiei si sortilegiul poetic exista o tainica inrudire” –
afirma poetul.Aceasta “magie sugestiva”, aceasta “vrajitorie evocatorie”(dupa
expresiile lui Baudelaire)o va indeplini functia creatoare a cuvintelor
surprinzator alese si legate in insolite nexuri logice.Iata , ca exemplul, intr-o
traducere literal, sonetul Evantaiul:
“Neavand parca drept limbaj
Nimic decat o zbatere spre ceruri,

Viitorul vers se desface

Din lacasul sau prea pretios.
Aripa, incet de tot, solie,
Acest evantai, daca e el,
Acelasi prin care indaratul
Tau vreo oglinda a lucit
Limpede unda din nou va cobori,
Izgonita in fiecare fir.
Un pic de invizibila cenusa,
Singura ce m-ar mahni,
Mereu astfel se apara,
In mainile tale nicicand trandavie.
Pentru Mallarme deci poezia e “evocare, aluzie”, sugestie pura, “zbor
tacut in abstractiune”.
O poezie care, refuzand limbajul propriu, capabil a sugera misterul
lucrurilor, va fi greu accesibila.Cu imens orgoliu intellectualist, Mallarme
cauta insistent sa se adreseze numai unui restrains cerc de inititati:”Omul
poate fi democrat;artistul insa, dedublandu-se,trebuie sa ramana
aristocrat”.Rezultatul: o poezie ermetica rece, fara palpaiyt emotional, cu
sensuri ambigui, accesibila doar celor putini, pentru ca – spre a I se patrunde
frumusetile dificile – necesita o indelungata si pacienta pregatire exegetica.
 Paul Verlaine

Paul Verlaine (n. 30 martie 1844 — d. 8

ianuarie 1896) a fost un poet francez. El aparţine
curentului simbolist şi este unul dintre cei mai
citiţi dintre poeţii francezi. Este privit de
simboliştii francezi ca şef al curentului. El este
precursorul şi primul reprezentant al curentului
simbolist, a fost un temperament dezechilibrat, a
cărui viaţă de boemă şi depravare, de mizerie şi
vagabondaj, de vicii şi boli, de închisoare şi spital,
i-au creat aureola de tipic "poet blestemat". O
singură dată în viaţa sa - s-ar putea spune –
poetul a avut o perioadă de optimism şi energie
combativă, când în timpul Comuner (eveniment
căruia i-a dedicat câteva poeme, în ciclul Învinşii)
a fost alături de comunarzi, devenind chiar responsabilul de presă al puterii
populare.
După culegerile de tinereîe (Poeme saturniene, 1866; Serbări galante,
1869), poetul se defineşte plenar în volumele Romaneţe fără cuvinte (1874),
Înţelepciune (1880) etc., opere care reprezintă un tip de poet lipsit de orice
curiozitate intelectuală sau de i preocupare faţă de oamenii din jur şi viaţa lor.
Poetia sa nu cunoaşte pasiunea puternică, nici nu trădează o sensibilitate
profundă, complicată cu cazuri de conştiinţă. Motivul dominant al poeziei
verlainiene este monotonia, spleenul, Tristeţea neînţeleasa:
Un plâns suspină-n mine
Ca ploaia pe oraş.
Ce molcome suspine
Tânjesc mocnite-n mine?
Excluzând elementul intelectual sau spectacolul exterior, lipsită de
fiorul unei nelinişti profunde sau de o vibraţie pasională puternică, poezia lui
Verlaine este facută din senzaţii vagi, din întrebari uşor neliniştitoare, din
visuri inconsistente, din tristeţi nelamurite, din îngrijorări obscure, din tentaţii
trupeşti, din naive elanuri mistice, din aspiraţii nostalgice spre o stare de
mulţumire calmă, totul redat pe un ton de confidenţă sinceră, discretă,
cultivând impreciziunea, nuanţa, sonorităţiile atenuate, moi, asonanţele, rima
interioară, monotonia de efect a repetiţiei refrenurilor sau vocalelor de valoare
"muzicală". Iată poemul tipic verlainean, sonetul Mon reve familier, în
admirabila interpretare a lui T. Arghezi:
Ne-am întâlnit adesea, ca şi cum ne-am fi scris,
Cu-o prietenă tot alta şi-aceeaşi noaptea-n vis,
Necunoscută totuşi, din umbre tot pribege,
Mi-e dragă deopotrivă, şi ea ma înţelege.
 E smeadă? E bălaie?... Nu ştiu nici cum o cheamă:
Spus, numele, în şoapte, nici nu-l băgai în seamă.

L-am auzit, ca glasul, departe de pământ,

Al celor duşi de-a pururi, de-au fost şi nu mai sunt,
Rătăcitor prin ceaţă, pierdut şi aşteptat,
Când şi chemaţii vieţii de-apoi ei l-au uitat.
Căutătura-i rece ca de statuie-nalta,
Se uită peste mine şi-n lumea ceealalaltă.

Simbolismul romanesc
A inceput la Literatorul, revista legata de marile traditii ale literaturii
romane, de pasoptismul romantic si ancorata, cu adanca responsabilitate, in
problemele sociale si politice.
Meritul simbolismului este tocmai acela de a fi refacut sensibilitatea
poeziei, apeland la simbol, aluzie si la un limbaj inedit, cultiva sinteza.In ceea
ce priveste simbolismul romanesc, acesta se contureaza la sfarsitul secolului
trecut si este un produs al orasului.
O caracteristica fundamentala a caracterismului romanesc, care il
deosebeste de cel francez,este aceea ca isi asimileaza parnasianismul.De
asemenea, introduce in poezie cateva elemente noi. Scriitorii care apartin
acestui curent literar opereza foarte mult cu simboluri, ele avand menirea sa
inlocuiasca expresiile directe, iar raportul dintre simbol si realitatea
sufleteasca nu este dezvaluit, ci numai sugerat.
Trasaturile simbolismului romanesc nu difera esential de cele ale
simbolismului european, insa o analiza atenta poate constata o deplasare de
accent catre una sau alta dintre acestea.
Simbolistii romani, ca si cei europeni, sunt tentati de:
-investigarea unor zone tematice;
-preferinta pentru imagini vagi, fara contur;
-preferinta pentru clarobscur;
-obsesia culorilor (albul, violetul, negrul) si a instrumentelor ale caror sunete
sugereaza stari sufletesti (clavirul, pianul, vioara;)
-cautarea valentelor muzicale ale cuvantului (cadenta, aliteratia, asonanta,
ritmul launtric, repetitia, laitmotivul si refrenul);
-preocuparea pentru corespondente;
-descatusarea fanteziei poetice in utilizarea simbolului sau a sinesteziei;
-dorinta de a experimenta noi tipare in prozodie.
In diversitatea ei,tematica poeziei simboliste exprima,in ultima analiza,o
atitudine noncoformista,de inaderenta la o lume prozoica,
mercantila,filistinizata.Poetii simbolisti recurg la proza de damant,destanuie
starea de „spleen”,de solitudine,”nevroze”sustinute de o intreaga recuzita
caracteristica simbolismului,care voaleaza suportul imediat al acestor
stari,izvorate din neacceptarea lumii date.Atitudinea fata de societate rezulta
din felul in care se reflecta in versuri-indirect-conditia poetului si a
poeziei.Conflictul cu societatea poete exista in stare latenta,si atunci poetul
este insinuant,sau el se manifesta fatis,efectul artistic fiind iesirea din
simbolism:totala sau partiala.In majoritatea cazurilor se autoinfatiseaza ca
suflete obosite,deprimate(D. Iacobescu),pentru ca poezia este platita cu bulgari
de noroi(I. Minulescu),de aici starea de spleen:”Sunt obosit , Doamne,si
putred ca un veac/Ce,ingrasat cu aur,cu fard si cu minciuna,Tanjeste
melancolic si-asteaptasa apuna,/Simtinad ca-l stapaneste o boala fara leac”(D.
Iacobescu).Apare si ideea de geniu trist,inchis „in cerc barbar si fara
sentiment”(G. Bacovia).
Simbolistii nu incadreaza tematica iubirii in contextul naturii.Cele doua
elemente nu formeaza,ca la romantici,un tot.Poetii vor gasi insa corespondente
in comunicarea sentimentelor.Ei vor exprima uneori si direct
sentimentul,implicand trairi intense,manifestate prin reactii
vitaliste(Macedonski)sau maladive(Bacovia). Predilectia pentru parfumuri si
muzica este de ordin vital.Macedonski,M. Saulescu, St. Petica iubesc viata,sunt
insetati de ea.Ei canta energiile cosmice,iar procesul lancezirii,ca si cel al
anemiei sau al nevrozei devin rareori traire propriu-zisa,ramanand simpla
maniera.
Simbolismul aduce in poezie o gama de instrumente muzicale,realizand
corespondente intre emotie si instrumentul muzical: vioara,violina exprima
emotii grave;clavirul-tristetea si sentimentul desperat al iubirii;caterinca evoca
medii sarace;fluierul este funebru;fanfara trezeste melancolii; pianina,
melancolia constituie motive uneori exterioare,decorative,alteori vor intra in
substanta si in atmosfera generala a poeziei.La noi,St. Petica evoca mai toate
instrumentele muzicale;vioara,mandolina,pian,harfa.D. Iacobescu,I.
Minulescu,N. Davidescu percep muzica sentimental,iar
Bacovia,grav,dezvaluindu-ne stari nevrotice:”Iubita canta-un mars
funebru.../Ea plange,si-a cazut pe clape,/Si geme greu ca in delir.../In dezacord
clavirul moare”.Culorile sunt in corespondenta cu instrumentele
muzicale,pelicula este o pictura parfumata a primaverii;amurgul insoteste
cantecul viorilor(St. Petica-„Cand viorile tacura”).Muzica lui Bacovia este
stridenta si irita;la Davidescu este maiestuoasa,la St. Petica-vaporoasa,la
Minulescu se tanguie in romante.
Simbolismul romanesc, asemeni oricarui curent literar, cunoaste trei
faze:
-o faza de aparitie si de raspandire (1880-1900);
-o faza de maxima inflorire (1900-1915/1916);
-o faza de regres, pana la disparitia sa din peisajul literar ( catre 1940) .
 Reprezentanti ai
simbolismului romanesc
Simbolismul românesc a avut doi mari reprezentanti: Alexandru
Macedonski si George Bacovia. Alti simbolisti notabili au fost: Ion
Minulescu, Dimitrie Anghel, Stefan Petica, Elena Figaro.

Alexandru Macedonski
Alexandru M. Macedonski (n. 14 martie
1854 — d. 24 noiembrie 1920) a fost un poet şi
prozator; dramaturg; sef de cenaclu literar,
publicist român.
In literatura romana, simbolismul
pătrunde prin poemele şi textele teoretice ale lui
Alexandru Macedonski. Primele idei care
prefigurează simbolismul la români şi care
încearcă să-l teoretizeze apar odată cu
Macedonski şi sunt puse în circulaţie prin revista poetului, “Literatorul”.
Chiar înainte de reconstituirea simbolismului ca scoala, în Franta, apar în
aceasta revista, înca din primul ei au de existenta, 1880, articole de
directiva, în care sunt expuse puncte de vedere simboliste.Macedonski avea
sa-si revendice mai târziu, în 1889, printr-un articol intitulat "În pragul
secolului", merite de pionier al simbolismului pe plan european.
Un adevarat manifest presimbolist, aparut în "Literatorul" din 15
iunie 1892, este articolul lui Macedonski - Poezia viitorului. Prin simbolism -
se spune în articol - ca si prin ins-trumentalism care e "tot un simbolism, cu
deosebire ca sunetele joaca în instrumentalism locul imaginilor", poezia "si-
a creat un limbaj al ei propriu, limbaj în care se simte în largul ei.
Puncte de vedere presimboliste contin si alte articole publicate de
Macedonski în "Literatorul", ca Despre poezie sau Despre poema 1881, în
care poetul pledeaza pentru concentrare si sinteza lirica, pentru poezia care
sa adune în ea, imprevizibil, miscari sufletesti contrastante.
Teoretizând simbolismul, Macedonski a înteles sa-l si promoveze
staruitor în literatura româna. În numele acestui curent, directorul
"Literatorului" a încurajat de fapt tot ce se deosebea de poezia româneasca
de pâna atunci: parnasianism, naturalism, decadentism, simbolism tot ce
putea impresiona prin neobisnuit si bizar. El însusi s-a exersat în compuneri
alcatuite dupa ultima moda parisiana, menite sa revolutioneze lirica. Dupa
modelul lui Rollinat, din care a si tradus, Macedonski a afisat uneori
preferinte morbide pentru macabru ca în Vaporul mortii de exemplu. Dar
pasiunea lui cea mare a fost instrumentalismul, poetul propunându-si sa
creeze efecte lirice prin pure combinatii de imagini si sunete ca în Rimele
cânta pe harpa si Guzla; unele dintre aceste poezii ca: "Înmormântarea si
toate sunetele clopotului" sau "Lupta si toate sunetele ei", aparând în
volumul Poezii din 1881, chiar înainte de întemeierea, la Paris, a scolii lui
René Ghil.
Macedonski este primul poet român care a publicat, în 1890, creatii în
versuri libere, fara rima si fara ritm. Ulterior, el arenuntat la aceasta
formula prozodica, considerând ca poezia neversificata se apropie prea mult
de proza ritmata. Alti poeti simbolisti au continuat sa cultive versul alb,
precum Ovid Densusuianu sau Ion Minulescu, acesta din urma cazând în
exces si într-un retorism pretios si grandilocvent.
Poezia lui Macedonski este eclectica, are elemente imprumutate de
la parnasianism, simbolism, sau romantism. A publicat Prima verba (1872);
Poesii (1882); Excelsior (1895); Flori sacre (1912); Poema rondelurilor
(1927), Drama banala (1896); Cartea de aur (1902); Le calvaire de feu
(1906); Thalassa (1915); Nuvele (1923), Moartea lui Dante Alighieri (1916).

George Bacovia
George Bacovia ( n. 4/17 septembrie 1881, Bacău - m. 22 mai 1957,
Bucureşti) a fost un poet simbolist român. Scrierea sa poetică a făcut parte
din curentul cunoscut ca "simbolism dar şi-a dovedit modernitatea şi a
rezistat probei timpului: Bacovia a fost unul din cei mai mari poeţi
interbelici, alături de Tudor Arghezi, Lucian Blaga sau Ion Barbu.
George Andone Vasiliu (numele de naştere
al poetului) s-a născut în casa comerciantului
Dimitrie Vasiliu şi al Zoei Vasiliu. Intre 1889-
1890 urmează clasa întâi la un pension din
Bacău. In 1891 se inscrie la Scoala Primara
Domneasca nr.1 din Bacau. Dupa trei ani
absolvă cursul primar. În acelaşi an se înscrie la
Gimnaziul Ferdinand din Bacău.
Toamna rămâne închis o noapte întreaga, din
neatenţia paracliserului, în turnul bisericii
Precista din oraşul natal. Această întâmplare îi
va inspira poezia Amurg violet, scrisă în 1899.
Anii traumatici din liceu şi atmosfera cam rece îi inspiră un alt poem
celebru, "Liceu".
În 1900 se înscrie la Şcoala Militară din Iaşi, de unde se retrage în al
doilea semestru, neputând suferi disciplina cazonă. Compune poezia Plumb,
o va finisa totuşi abia în 1902. Scrie poezia Lacustră, desăvârşită în 1906. În
1901 se înscrie în cursul superior al Liceului Ferdinand. Absolvă liceul din
Bacău în 1903. Scrie poezia "Liceu", ca răspuns la un chestionar adresat de
minister absolvenţilor din acel an, în vederea reformei învăţământului
iniţiată de Spiru Haret. Se înscrie la Facultatea de Drept din Bucureşti.
Citeşte într-una din şedinţele salonului literar al lui Macedonski poezia
Plumb, care produce o puternică impresie. În 1914 se internează la
sanatoriul Dr. Mărgăritescu din Bucureşti. Publică în suplimentul literar al
ziarului Seara. Trimite la tipar volumul Plumb. În 1915 editează la Bacău,
în colaborare, revista Orizonturi noi. Publică poezii, proză, recenzii, sub mai
multe pseudonime. Strânge relaţiile de prietenie cu Alexandru Macedonski.
În 1928 se căsătoreşte cu Agatha Grigorescu şi se stabileşte la Bucureşti,
unde soţia sa era profesoară. În 1929 retipăreşte volumele Plumb şi Scântei
galbene sub titlul Poezii, la Editura Ancora. Reapare sub conducerea sa
revista Orizonturi noi. În 1930 este numit referent la Direcţia Educaţiei
Poporului. Îi apare volumul Cu voi. Din noiembrie 1930 până în octombie
1933, locuieşte în Bacău, fără serviciu. În 1931 i se naşte unicul fiu, Gabriel,
iar în 1932 Societatea Scriitorilor îi aprobă o pensie lunară de 1000 lei. Din
1933 se stabileşte cu familia în capitală, unde rămâne până la sfârşitul vieţii.
În 1934 i se tipăreşte volumul antologic Poezii. În 1945 este numit
bibliotecar la Ministerul Minelor şi Petrolului.
Este reeditat în 1946 volumul Stanţe burgheze. E sărbătorit de
Ministerul Artelor, care-l şi angajează. În 1956 i se publică volumul Poezii.
Moare în ziua de 22 mai 1957 în locuinţa sa din Bucureşti.
Volume antume:
-Plumb, Bucureşti, 1916
-Scîntei galbene, Bacău, 1926
-Bucăţi de noapte, Bucureşti, 1926
-Poezii, Bucureşti, 1929
-Cu voi..., Bucureşti, 1930
-Poezii, prefaţă de Adrian Maniu, Bucureşti, 1934
-Comedii în fond, Bucureşti, 1936
-Opere, Bucureşti, 1944
-Stanţe burgheze, Bucureşti, 1946
-Poezii, Bucureşti, 1956 (ediţie revăzută şi adăugită de autor, 1957)
Ediţii postume:
-Plumb. Versuri. Piombo. Versi. Antologie bilingvă româno-italiană,
selecţie, traducere, biobibliografie şi eseu critic de Geo Vasile. Roma,
Fermenti Editrice, 2008.
-Cu voi. Con voi. Florilegiu româno-italian, selecţie, traducere,
biobibliografie şi postfaţă de Geo Vasile, Bucureşti, Editura Ideea
Europeană, 2007.
 -Lacustră, ediţie bibliofilă alcătuită de Mircea Coloşenco, Bucureşti,
Muzeul Literaturii Române, 2001.
-Opere, prefaţă, antologie, note, bibliografie de Mihail Petroveanu, text
stabilit, variante de Cornelia Botez, Bucureşti, Editura Minerva, 1978.
-Opere, ediţie de Mihail Petroveanu şi Cornelia Botez, Bucureşti,
Editura Fundaţiei Culturale Române, 1994.
-Opere, ediţie alcătuită de Mircea Coloşenco, Bucureşti, Editura
Univers Enciclopedic, 2001.
-Opere, Bucureşti, Editura Semne, 2006.
-Plumb. Versuri şi proză, prefaţă de Nicolae Manolescu, Bucureşti,
Editura pentru Literatură, 1965 etc.
Despre George Bacovia s-a spus iniţial că e un poet simbolist, dar
criticii au remarcat ulterior că îşi depăşeşte epoca, aparţinând poeziei
române moderne. Se pare că pseudonimul său provine din limba latină
Bachus via, unde insemna Calea lui Bachus, dar are legătură şi cu
denumirea orasului său natal, Bacău. Dacă în primul său volum, Plumb,
publicat în 1916, imediat după ce carnagiul din primul război mondial, se
dezlănţuise, influenţa poeziei simboliste era foarte vizibilă, abia din
volumele următoare, în Scântei galbene sau Comedii în fond, Bacovia
descoperă reţeta poeziei moderne, apropiată de proza poetică. Criticii
interbelici au văzut în Bacovia un neosimbolist (George Călinescu) sau "o
bisericuţă dintr-un lemn" (E. Lovinescu), un poet cu o materie poetică
insuficientă. Abia după cel de-al doilea război mondial, poezia sa este
afiliată curentelor de gândire mai noi, fiind pusă în paralel cu teatrul
absurdului (M. Petroveanu), cu anumite curente ale modernismului poetic,
cu suprarealismul, dicteul automat, imagismul sau chiar expresionismul
dar şi cu şcoli filozofice cum ar fi existenţialismul (Ion Caraion) etc. Astfel,
Bacovia ajunge unul dintre cei mai importanţi poeţi români, devenind
autorul care execută un uriaş salt canonic de la statutul de poet minor la
cel de autor clasic al literaturii române.
Premii şi distincţii:
-În 1923 a fost premiat de Ministerul Artelor pentru volumul Plumb.
-În 1925 primeşte premiul pentru poezie al Societăţi Scriitorilor
Români, ex aequo împreună cu Lucian Blaga.
-În 1934 Premiul Naţional de poezie este acordat lui George Bacovia şi
lui Tudor Arghezi.

Ion Minulescu
 Ion Minulescu (n. 6 ianuarie 1881, Bucureşti - d. 11 aprilie 1944,
Bucureşti) a fost un poet şi prozator român, reprezentant important al
Simbolismului românesc.
Născut la Bucureşti,a copilărit la Slatina,
de unde este originară mama sa. A urmat
şcoala primară şi gimnaziul la Piteşti; a făcut
bacalaureat în 1899 la un pension
particular din Bucureşti, "Brânză şi
Arghirescu".
În 1898, sub semnătura I.
Minulescu-Nirvan, tânărul poet publică în "Foaia
pentru toţi", doi ani mai târziu poetul pleacă la
Paris pentru a studia dreptul. Poeţii francezi
îi schimbă însă dorinţele şi, captivat de scrierile
acestora, uită de studiile sale juridice. După
numai 4 ani se intoarce in tara, unde compune poezie si proza, in 1905 va
publica unele poeme unele fragmente de proză din "Jurnalul unui
pribeag", în revista "Viaţa nouă" a lui Ovid Densusianu, unul din organele
cele mai însemnate ale mişcării simboliste. În 1906, Ion Minulescu începe
să publice o parte din versurile ce vor compune "Romanţele pentru mai
târziu" in revista "Viata Literară si artistică" a lui Ilarie Chendi. Tot in
acest an incepe prietenia cu Dimitrie Anghel, cu care va traduce în
colaborare versuri din Albert Samain, Charles Guérin, H. Bataille, H. de
Régnier, publicate in "Sămănătorul". Iarna 1906 - 1907 cei doi prieteni o
petrec la Constanţa, ecourile acestei şederi pe ţărmurile Mării Negre
regăsindu-se în versurile lor, în minulescianele "Romante pentru mai
târziu" (1908) şi în "Fantaziile" lui D. Anghel (1909). În anul 1914, la 11
aprilie, se celebrează căsătoria lui Ion Minulescu cu Claudia Millian (1887
- 1961), poetă simbolistă, autoarea volumelor de versuri "Garoafe rosii"
(1914), "Cântări pentru pasărea albastră" (1923), "Întregire" (1936),
precum şi a unor piese de teatru, între care drama "Vreau să trăiesc"
(1937).
Ion Minulescu si Claudia Millian au avut o fiică, pe Mioara
Minulescu, artistă plastică inzestrată, care s-a consacrat cu devoţiune
filială păstrării memoriei părinţilor ei. Urmează anii razboiului, 1916 -
1918 când soţii Minulescu se refugiază la Iaşi. După acest episod apare un
nou volum de proză al lui Minulescu: "Măşti de bronz şi lampioane de
porţelan" (1920). Un an mai târziu, Minulescu îşi face debutul ca autor
dramatic pe scena Nationalului se joacă piesa "Pleacă berzele" şi comedia
într-un act "Lulu Popescu" (10 ianuarie). În 1924 apare romanul "Roşu,
galben şi albastru", unul din marile succese literare ale vremii, după ce
fusese în prealabil publicat în paginile "Vieţii româneşti". Se reprezintă
Omul care trebuie să moară "grotescă tragică în trei acte", publicată mai
târziu, în 1939, sub titlul "Ciracul lui Hegesias", iar 6 ani mai târziu, în
1930, apare volumul "Strofe pentru toată lumea". Apare culegerea de
nuvele fantastice Cetiti-le noaptea. La 11 aprilie, 1944, în urma unui colaps
cardiac, Ion Minulescu încetează din viaţă la Bucureşti şi este
înmormântat la Cimitirul Bellu. Director general al artelor în Ministerul
de culte şi arte. A condus publicaţiile simboliste "Revista celorlaţi" şi
"Insula". A debutat cu versuri în "Povestirea vorbii".
S-a format sub influenţa succesivă a lui Duiliu Zamfirescu, Alexandru
Macedonski, Ştefan Petică şi a simboliştilor francezi şi belgieni. A mai scris
proză, piese de teatru şi cronici dramatice.
Cultivând motive lirice tipic simboliste, poezia sa cântă mirajul
ţinuturilor exotice, marea, aspiraţia spre un absolut indefinisabil, stările
sufleteşti enigmatice apăsate de melancolie, ispită erotică şi moarte, într-un
limbaj alegoric de o sonoritate exterioară specifică. Viziunea sa este în cele
mai multe cazuri a unui umorist sentimental fantezist.
OPERA LUI ION MINULESCU:
Versuri:
-Romanţe pentru mai târziu, Ed. Alacalay, 1908
-De vorbă cu mine însumi, Bucureşti, 1913
-Spovedanii, colecţia Manuscriptum, 1927
-Strofe pentru toată lumea, Ed. Cultura Naţională, 1930
-Nu sunt ce par a fi, Ed. Fundaţiilor, 1936
-Versuri, ediţie definitivă îngrijită de autor, 1939
Proză:
-Casa cu geamurile portocalii, B.P.T., 1908
-Măşti de bronz şi lampioane de porţelan, Ed. Alcalay, 1920
-Lulu Popescu, Ed. Alcalay, 1920
-Pleacă berzele, Ed. Alcalay, 1920
-Roşu, galben şi albastru, Ed. Cultura naţională, 1924
-Manechinul sentimental, Ed. Cultura naţională, 1926
-Corigent la limba română, Ed. Cultura naţională, 1929
-Bărbierul regelui Midas, Bucureşti, 1929
-3 şi cu Rezeda 4, Ed. Adevărul, 1933
-Cetiţile noaptea, Ed. Cultura naţională, 1933.
 Bibliografie:

1. „Istoria literaturii 2 (Ovidiu Drimba)

2. Manual cls a XI- a, Editura Humanitas
3. Internet- Wikipedia