PREROMANTISMUL,

FENOMEN LITERAR DE ANTICIPARE A ROMANTISMULUI

Preromantismul se dezvoltă iniţial în literatura engleză, deoarece aici, mai devreme ca în

alte ţări, s-au manifestat contradicţiile societăţii burgheze, care au pus sub semnul întrebării
multe dintre concepţiile iluministe, inclusiv pe cea despre supremația rațiunii în procesul de
cunoaștere, explicare și schimbare a lumii și a omului.
În a II jumătate din sec. al XVIII-lea, concomitent cu raţionalismul, se impun o serie de
tendinţe ce-i slăbesc poziţiile. De exemplu, vizionarul Swedenborg găseşte o largă audienţă,
propunînd o nouă interpretare a Bibliei, declarînd că, cu excepţia oamenilor, lumea este populată
de tot felul de spirite, fantome, năluci, care comunică între ele, iar uneori chiar și cu oamenii.
Astfel, magia, mistica cuceresc tot mai mult teren.
Secolul Luminilor a fost şi secolul ocultiştilor, masonilor, necromanţilor, alchimiştilor.
Lumea parcă s-a dezbinat în două: cea reală, obiectivă, raţională şi cea supranaturală, iraţională.
Pentru a o cunoaşte pe aceasta din urmă nu mai servesc nici raţiunea, nici chiar sentimentele.
Sunt necesare noi metode de cunoaştere, astfel ca intuiţia, premoniţia, subconştientul etc.
Preromantismul este un fenomen de tranziţie, de anticipare a romantismului. Elemente ale
preromantismului se urmăresc şi în sentimentalism, mai bine spus, sentimentalismul şi
preromantismul demonstrează unele trăsături comune, mai mult decât atât, ambele se dezvoltă în
acelaşi timp. Anume din aceste considerente deseori este dificil să fie delimitate clar.

Preromantismul şi sentimentalismul
 Momente comune:
 subiectivismul, critica raţionalismului, atenţie deosebită acordată
manifestărilor vieţii spirituale;
 interes pentru caracterul individual al personalităţii;
 descătuşarea sensibilităţii individuale;
 comuniunea omului cu natura.
În consecinţă, ambele sunt etape în constituirea romantismului.
Se urmăresc însă şi diferenţe. Preromantismul este rezultatul crizei ideilor iluministe şi, în
ansamblu, încetează să fie parte componentă a iluminismului. În schimb, sentimentalismul
continuă să fie, deoarece nu neagă raţiunea, ci doar schimbă accentul de pe raţiunea pe
sentiment.
 A doua jumătate din sec. al XVIII-lea se caracterizează prin regenerarea interesului faţă de
trecut, de tot ce este naţional, de origini. Căutînd izvoarele de reanimare a poeziei, ameninţate de
rigiditatea veacului raţionalist, poeţii descoperă farmecul limbii şi al poeziei populare, misterul
trecutului, învăluit de legende şi balade. De un interes deosebit, în această ordine de idei, s-au
bucurat culegerea de balade populare, întreprinsă de T. Persy şi poemele eroice, publicate de J.
Macpherson.
În preromantism un rol deosebit se acordă naturii. Poetul proiectează asupra ei starea
sufletească a personajului, deci, peisajul este lirizat. Pe acest fundal, drama individului capătă
deseori proporţii cosmice. Se preferă natura nocturnă, străbătută doar de misterul luminii
selenare. Astfel, peisajul se transformă în pretext de meditaţie melancolică despre condiţia
umană, concepută ca un itinerar inevitabil spre moarte.
Preromantismul nu mai împărtășește o concepție optimistă despre existență, respinge
optimismul iluminiştilor, care consideră că omul raţional poate schimba realitatea spre bine,
pune sub semnul întrebării însuşi sensul existenţei.

Literatura preromantică se caracterizează prin:

 etalarea vieţii interioare şi a sentimentelor, considerate normă a valorilor morale, în

opoziţie cu restricţiile legilor sociale;
 oroare faţă de civilizaţia cu caracter opresiv;
 receptivitatea faţă de filozofia mistică şi teologie;
 refuzul optimismului în epoca când acesta domina;
 receptarea melancolică a peisajului; retragerea în imensitatea naturii calme, interesul
pentru descrierea naturii autumnale;
 tendinţa spre o emotivitate depresivă, melancolică, spre tristeţe şi frică;
 obsesia morţii, însoţită de tema cimitirului.

Direcţii ale preromantismului sunt:

 poezia cimitirelor (se mai numește ”poezia sepulcrală”) şi
 romanul gotic.

Poezia cimitirelor
 Reprezentanţi: E. Iong, Th. Gray ş.a.
S-a manifestat cel mai bine în literatura engleză.
  Specia literară preferată: elegia (specie a poeziei lirice în care sunt exprimate sentimente
de melancolie, tristețe, jale.
 Tematica:
 scurgerea vieţii;
 inevitabilitatea morţii;
 raportul dintre om şi existenţă;
 timpul ca eternă trecere;
 comuniunea omului cu natura.
 Situaţia frecventă: eroul liric se plimbă pe cărările unui cimitir de ţară, citeşte inscripţiile
de pe pietrele funerare şi meditează despre viaţă şi moarte. Mormintele se ridică la rang
de simbol, de metaforă, menită să surprindă fluxul unei vieţi, al cărei viitor nu poate fi
decît moartea.
 Timpul acţiunii: seara, în amurg, noaptea.
 Dispoziţia: melancolică, tristă.
 Legătura cu iluminismul:
 compasiune pentru omul simplu, vitregit de soartă;
 (uneori) satirizarea acelora ce dispun de putere; comentarii moralizatoare.

Romanul gotic
I se mai spune roman de groază. Apare în timpul când marele romane ale iluminismului,
deja bine cunoscute, nu mai solicită un interes atât de sporit, când credinţa în supranatural şi
magic devine tot mai puternică. Rădăcinile acestora deseori sunt căutate în Evul Mediu.
Noţiunea „medieval” devine sinonim al noţiunii „gotic”, dar şi „naţional”. În astfel de
circumstanţe se considera prestigios să fii proprietar al unui castel medieval.

 Locul acţiunii: abaţie sau castel gotic. Acestea se caracterizează printr-o mulţime de odăi,
multe dintre e fiind nepopulate, astfel încât nici stăpânul nu le cunoaşte; încăperi arcuite,
cu nenumărate secrete, treceri subterane, ascunse, uşi tainice. Enigma și taina se trag din
supranatural, din ceea ce depășește limitele rațiunii.
 Structura operei: deseori este destul de simplă. De exemplu, în trecut moştenitorul legitim
al castelului, în urma unor escrocherii, chiar crime, a fost ilegal privat de proprietatea sa
şi de titlul nobiliar. În prezent el, sau/și prietenii lui, luptă pentru restabilirea dreptăţii. Pe
 parcurs se întâmplă și tot felul de evenimente misterioase. Aceasta este linia de subiect a
romanului ”Castelul Otranto” de H. Walpole.

Concomitent cu personajele reale, oamenii, personaje ale operei sunt şi spiritele. Au loc
evenimente neobişnuite, se descoperă semne prevestitoare, se fac profeţii, se aud sunete sinistre,
neidentificate, lăcrimează, învie tablourile, obiectele îşi schimbă misterios locul etc. Totuşi,
caracterul schematic, destul de simplu al structurii romanului, descrierea întâmplărilor
neverosimile se depăşeşte printr-o profundă analiză psihologică a situaţiilor şi a caracterului
uman.
 Precursorii romanului gotic:
 romanul cavaleresc,
 poezia cimitirelor.
 Legătura cu iluminismul: se manifestă doar prin păstrarea tendinţei moralizatoare,
didactice, ce afirmă supremaţia binelui asupra răului. De regulă, în finalul operei adevărul
şi dreptatea triumfă.
 Reprezentanţii din perioada iluminismului: H. Walpole, A. Radcliffe ş.a.

Dar romanul gotic s-a dezvoltat și mai târziu, în secolele următoare. De exemplu, în prima
jumătate din sec al XIX-lea, romanul ”Frankenstein” de Mary Shelley (soția lui Percy Bysshe
Shelley, unul dintre cei mai remarcabili poeți ai romantismului englez), roman foarte popular și
astăzi.
La sfârșitul sec. al XIX-lea, de asemenea în literatura engleză, a fost scris un alt roman gotic
care și astăzi se bucură de o popularitate enormă, roman după care au fost scrise și alte istorii de
acest tip, au fost create mai multe filme și seriale TV. Acesta este ”Dracula” de Bram Stoker.
Prototip al personajului central a fost Vlad Țepeș, domnitor al Țării Românești în secolul al XV-
lea.
În prezent, a doua jumătate din sec. al XX-lea – sec. XXI, romanul gotic și ecranizările de
acest tip sunt foarte populare (de exemplu serialele TV ”Jurnalele vampirilor”, ”Invazia zombi”
ș.a.).
Unul dintre cei mai cunoscuți scriitori contemporani în acest context este Stephen King:
”Zona moartă”, ”Apocalipsa”, ”Orașul bântuit”, ”La miezul nopții” ș.a.