S. T.

Coleridge ”Balada bătrânului marinar”

Relatarea începe atunci când un bătrân marinar întâlnește 3 nuntași (contrast: nunta
presupune viață și fericire, iar istoria marinarului va fi una tragică). El își fixează privirea
asupra unuia și acela se oprește parcă hipnotizat. Marinarul îl ia de-o parte și începe să-i
spună povestea sa.
Această istorie s-a întâmplat cu mulți ani în urmă. O corabie e luată de vânturi și dusă
pe mare spre polul sud. Începe o furtună, marinarii sunt disperați.
”Gheață-mprejur, în spate,-n față,
Oceanul era plin –
trosnind, pocnind, mugind, urlând
Cu vuiet ca-n leșin!”
Ca un semn bun, ca un salvator, vine un albatros, după apariția căruia corabia revine pe
o cursă corectă. Pasărea le-a arătat drumul.
”Dintr-un nor gros un albatros
Veni într-un târziu;
Toți creștinește l-am slăvit
Ca pe un suflet viu.”
Astfel, corabia e salvată. Albatrosul coboară pe corabie pentru a se odihni și a se juca,
dar dintr-un impuls (adică, irațional, fără vre-un motiv clar) bătrânul (atunci tânăr) marinar
omoară cu arbaleta pasărea binefăcătoare.
Prin aceasta:
 S-a omorât o ființă vie (e un păcat).
 S-a atentat la Natură și la Creație.
 S-a răspuns cu rău la o faptă bună.
 A fost încălcată legea găzduirii și a ospitalității.

Albatrosul este un simbol. Este simbolul întregii Naturi, dar, totodată, și al curățeniei, al
purității (culoarea albă care predomină), al libertății (pasărea care zboară în imensitatea cerului).
Pasărea este mediatorul între cer și pământ, concret și spiritual, prozaic și superior. La Coleridge
albatrosul este și test al ospitalității, al toleranței. Când aceasta a fost încălcată, s-a săvârșit un
păcat. Omorârea unei ființe vii a provocat o serie de nenorociri.
Natura, la care omul a atentat, și a cărei echilibru a fost rupt, începe să se răzbune.
Universul are la bază principiul armoniei. Încălcarea lui duce la nefericirea omului. Echilibrul
Naturii nu trebuie să fie deteriorat, deoarece asta poate declanșa consecințe devastatoare (idee
actuală, mai ales, în prezent, în condițiile catastrofei ecologice). Dacă până atunci bătea o briză
prielnică, aceasta a încetat și corabia s-a oprit în mijlocul oceanului, la ecuator (simbol al
mijlocului unei căutări; o pendulare între bine și rău; ce se va alege?), sub un soare arzător drept
deasupra capului, stând așa zile (care păreau veacuri) la rând. O descurajare neagră i-a cuprins pe
toți marinarii.
”Zi după zi, zi după zi,
Am stat în nemișcare,
Opriți ca vasul zugrăvit
Pe-o zugrăvită mare.
Doar apă, apă peste tot,
Și lemnul se zbârcea;
Doar apă, apă peste tot,
Și noi n-aveam ce bea.”
Marinarii suferă cumplit de sete și de groază. Ceilalți îl condamnă pe cel care a ucis
albatrosul, considerând că plătesc pentru păcatul lui și, pentru a-l pedepsi, îi atârnă leșul păsării
de gât:
”Și-n locul crucii, albatrosul
Ei mi l-au prins de gât.” [….]
”Cu gura arsă, nu puteam
Nici râde și nici plânge;
De sete nimeni n-avea glas!
Ci eu mi-am supt din mână sânge
Și am strigat: ”Un vas!”
În depărtare apare ceva nemaivăzut, o corabie-fantomă (la început marinarii cred că e
salvare, pe urmă înțeleg că e ”corabie-strigoi”), asemănătoare scheletului unei corăbii, ale cărei
coaste se proiectau pe cerul arămiu al soarelui de apus. Pe punte se află un echipaj din doua
ființe: Moartea și Viața-în-Moarte care dispută soarta tuturor. Viața-în-Moarte îl câștigă pe
Bătrânul marinar, iar Moartea – pe toți ceilalți.
A doua zi dimineața toți marinarii, aproximativ 200, sunt morți, supraviețuiește doar
naratorul.
”Iar ei s-au prăbușit năprasnic,
Prea iute spre-a mai geme,
Și, de dureri chirciți, cu ochii
Mi-au azvârlit blesteme.”
 Astfel, cel care a ucis albatrosul, a rămas unicul viu în mijlocul cadavrelor care repede au
început să se descompună. Suferințele fizice, dar mai ales, cele morale, îi trezesc conștiința; el se
pocăiește, înțelege că nu doar a ucis pasărea care i-a salvat, ci a cauzat și moartea tuturor
celorlalți marinari. Se află într-o situație când ar fi preferat moartea, și nu viața. Marinarul
înțelege că în cazul său viața nu e salvare, ci pedeapsă, păcatul lui e prea mare ca să fie iertat prin
moarte, el trebuie să trăiască ca să sufere și să-l ispășească. În sufletul său apare dragostea pentru
tot ce e viu. Aici autorul accentuează ideea creștină, conform căreia suferința îl face pe om mai
înțelept, iar pocăința poate ierta păcatele (fără a se renunța la ideea condamnării oricărui act de
violență).
Marinarul cade în nesimțire. Spiritele roiesc în jurul corabiei și o împing să meargă. În plin
calm, corabia, parcă singură, se îndreaptă spre patria lui. Când se trezește, el e aproape de casă.
În depărtare vede o barcă cu un sihastru. Când aceasta ajunge alături, corabia se scufundă, iar el e
salvat de sihastrul pe care îl roagă să-l mântuiască de urmările păcatului său. Dar află că ispășirea
lui va fi să pribegească mereu, să meargă din loc în loc, căutând tot timpul oameni, cărora să le
povestească tot ce i s-a întâmplat.
Motivul narării. Nararea e o necesitate a omului. Prin povestirea propriei vieți marinarul
(omul, în general) se ”re-trăiește”, se înțelege mai bine pe sine. Nararea e și o depășire a
singurătății, stabilirea unor relații cu alți oameni (marinarul caută cui să nareze blestemul vieții
lui). Iar omul de artă poate fi ”mântuit” prin ”spunere”, prin creația sa.
”Balada bătrânului marinar” este o confesiune, dar în același timp și o preîntâmpinare
despre cum nu trebuie să procedăm, despre crimă și pedeapsă, despre păcat și pocăință, despre
drumul greu spre iertare. Este ca o predică, ca o lecție de evitare a faptelor rele, o lecție care ne
învață să fim buni.
Deseori omul care a făcut rău e marcat (obsedat) de păcatul său, chinuindu-se în
singurătate, fără a-și găsi alinarea. De fapt, cea mai puternică răzbunare e conștientizarea propriei
culpe și neputința de a ți-o ierta personal (chinurile spirituale).
Marinarul poate fi comparat cu Ahasferus, Evreul rătăcitor, acela care, conform legendei, l-
a batjocorit (act nechibzuit) pe Isus în drumul spre Golgota, fapt pentru care a fost blestemat să
hoinărească pe pământ și să nu-și găsească liniștea până la cea de-a Doua Venire. Poate fi
comparat și cu Cain care, pentru păcatul său (și-a ucis fratele, pe Abel), a fost pedepsit de către
Dumnezeu să peregrineze veșnic printre oameni, să nu fie primit de nimeni, toți să se ferească de
el, și să nu se poată opri nicăieri. Marea pedeapsă a tuturor este nu atât pelerinajul, cât
singurătatea la care sunt condamnați. Chiar dacă singurătatea e un ideal romantic, ea e dorită
atunci când este o alegere proprie, nu când este impusă.
 Trăsături ale romantismului în operă

 Se lucrează și cu persoane și întâmplări excepționale.

 Accentul pe subiectivism. Cercetarea universului sentimentelor și emoțiilor umane.
 Împletirea realului cu supranaturalul. Viața reală mereu este însoțită de evenimente
misterioase, inexplicabile pe cale rațională. Poemul conține și perspectiva mistică,
religioasă asupra realității.
 Utilizarea perspectivelor oniricului (ce țin de vis).
 Cultul Naturii. Apar așa imagini-simbol, precum marea (când liniștită și tăcută, când
furtunoasă și sumbră, când blândă și binevoitoare, când nemiloasă și crudă, precum
însăși viața), albatrosul, soarele, ecuatorul ș.a.
 Simțul unității organice a fiecărei întâmplări cu armonia tainică a universului (un fel de
sinestezie, când totul interacționează).
 Consistența simbolică a textului.
 Motive ale romantismului: singurătatea, suferința, pelerinajul.
 Autoexprimarea, confesiunea (marinarul povestește istoria sa); nararea de la persoana I.
 Muzicalitatea poetică a operei, care amintește de stilul vechilor balade englezești, ș.a.

”Balada bătrânului marinar” a fost apreciată ca ”sumbru poem al conștiinței, muncite de

remușcări”.
Alte opere de Coleridge sunt poemele ”Christabel” ”Hanul Kubla. Viziune dintr-un vis” ș.a.