LIMBAJUL GESTURILOR

SAU
COMUNICAREA NONVERBALA

„Cei muţi, naufragiaţii care s-au îndepărtat

de litoral sau de port, bolnavii care nu pot
vorbi, captivii şi îndrăgostiţii care nu
îndrăznesc să vorbească, cei posedaţi şi
călugării, îşi exprimă sentimentele prin
gesturi, indicii sau semne, sau printr-o mică
simulare, o clătinare a capului, un râs...” J.
Wettstein

Comunicarea, adică schimbul de idei sau transmiterea de informaţii cu ajutorul

mesajelor, este un proces specific uman. Dar în sens larg comunicare, adică contact şi
colaborare, există şi pe scara animală, cu ajutorul sunetelor şi al gesturilor.
Limbajul uman se manifestă însă în comunicare reciprocă. Oamenii se înţeleg
între ei în moduri variate: prin cuvinte şi gesturi când se află în contact direct, prin
scriere sau alte mijloace când se află la distanţă. În toate situaţiile însă se realizează
comunicare atunci când un anumit conţinut cognitiv e transmis de la un om la altul
prin semne care au aceeaşi semnificaţie pentru vorbitor şi ascultător. După A.. Schaff,
comunicarea este transmitere de semnificaţii cu ajutorul semnelor.1
O schemă completă a factorilor constitutivi ai comunicării include un
transmiţător (emiţător, vorbitor) care trimite un mesaj unui destinatar (receptor,
ascultător); mesajul se referă la un context (referent), lucru sau idee care poate fi
verbalizat; mesajul este alcătuit din elementele unui cod care trebuie să fie comun
celor doi parteneri aflaţi în contact2. Această schemă, tipică pentru comunicarea
verbală, e valabilă şi pentru alte situaţii în care, în locul semnului verbal, intervine
gestul sau cuvântul scris.
F. de Saussure a arătat, cel dintâi, că trăsătura esenţială şi caracteristică a limbii
este faptul că ea constituie un sistem de semne, comparabil cu alte sisteme de
comunicare: limbajul surdo-muţilor, scrierea, semnalele militare, riturile simbolice
etc. toate aceste sisteme ar urma să constituie obiectul unei ştiinţe aparte – semiologia
sau, cum i se spune astăzi, semiotica, în care locul central ar reveni limbi, cel mai
important sistem de semne. Urmaşii lui F. De Saussure care au pus bazele semioticii
au lărgit foarte mult conţinutul conceptului de semn, atribuindu-l la tot ceea ce aduce
o anumită informaţie, dincolo de graniţele comunicării propriu-zise, adică ale
comunicării reciproce.

1
A. Schaff, Introducere în semantică, Bucureşti, 1966, p.175.
2
R. Jakobson, Linguistics and Poetics, în rom. în vol. Probleme de stilistică, Bucureşti, 1964, p.87 – 88.

2
 In sens larg, prin semn se înţelege orice obiect material sau însuşire a lui care
aduce o informaţie despre ceva. Spunem că febra este semn al unei maladii, fumul –
un semn că undeva există foc, culoarea roşie la stop – un semn al opririi circulaţiei,
radical (de căutat semnul radical) – semn al extragerii rădăcinii în matematică, iar
ancora – semn al speranţei. Dar e evident că este vorba de categorii diverse. Încă în
antichitate scriitorul latin Aurelius Augustinus a notat diferenţa dintre signa
naturalia, produse fără intenţia de a semnifica (cum sunt urmele lăsate de animale) şi
signa data, stabilite în mod intenţionat şi convenţional. 3 Semnele naturale – indicii
sau simptome – există independent de om, dar pot fi folosite de el ca izvor de
informaţie sau de semnalizare. Astfel fumul, produs natural, indiciu al focului, poate
fi produs cu intenţie pentru a transmite o informaţie.
Multe populaţii tribale şi-au construit coduri de semnale de foc sau de fum.
După mărturia lui Caesar, aşa semnalizau galii în timp de război. La triburile de
indieni, coloana de fum variază ca grosime, culoare şi dimensiune după conţinutul
comunicării.
În cazul mesajelor transmise prin obiecte decodarea lor corectă e posibilă numai
prin convenţia prealabilă a semnificaţiei lor, motivată prin valorile lor simbolice sau,
ca în exemplul de mai sus, prin numele obiectelor. Acolo unde interpretarea este
lăsată în mare parte pe seama contextului extralingvistic, unde deci emiţătorul şi
receptorul nu utilizează acelaşi cod, se pot ivi ambiguităţi şi neclarităţi sau o greşită
înţelegere a mesajului. Este astfel bine cunoscut, prin relatarea făcută de Herodot,
mesajul trimis de sciţi regelui Darius al perşilor: „Până la urmă Darius se văzu în
mare încurcătură, regii sciţilor, care aflaseră de grijile lui, îi trimiseseră un crainic
care-i aducea lui Darius în dar o pasăre, un şoarece, o broască şi cinci săgeţi. Perşii îl
întrebară pe cei cu darurile care le era tâlcul. Omul zise că fusese însărcinat numai să
le înmâneze şi să se întoarcă înapoi cât mai repede; ceru perşilor să dezlege singuri,
dacă erau ageri la minte, ce vor să spună darurile. Auzind povaţa perşii se adunară la
sfat. Părerea lui Darius era că sciţii i se închinau de bună voie - ei, pământul şi apa;
tălmăcirea lui se sprijinea pe faptul că şoarecele trăieşte sub pământ, hrănindu-se cu
aceleaşi roade ca şi omul, că broasca trăieşte în apă, pasărea seamănă mai ales cu
calul, iar săgeţile că îi închinau puterea lor.

După H. Wallan, semnalul se deosebeşte de semn şi de simbol prin aceea că e un

fenomen cu existenţă imediată, a cărui relaţie cu obiectul substituit nu implică o
reprezentare psihică.
Aşadar oamenii pot dobândi informaţii pe căi variate. Locul principal în cadrul
schimbului de idei revine semnelor. După cum s-a arătat, funcţia de semn o poate
îndeplini orice obiect sau fenomen care, în cadrul procesului de comunicare umană
serveşte, în calitate de element al unui cod, la transmiterea de idei (A. Schoff, lucr.
Cit. P. 191; idem, Language at connaissance, Paris 1967, p. 320).
Diferite tipuri de semne – sonore, motorii, grafice – au în comun o serie de
trăsături funcţionale şi structurale. Trăsătura lor funcţională comună este aceea de a
servi ca elemente componente ale procesului de comunicare.

3
Aurelius Augustinus, De doctrina christiana, c.II, cap. 12.

3
 În lucrarea lui Fr. Engels se subliniază faptul că munca în comun a sporit
necesităţile de comunicare şi tot ea a făcut posibilă dezvoltarea creierului şi
perfecţionarea lui. În procesul creării de unelte, omul dobândeşte gândire şi limbaj.
(Rolul muncii în procesul transformării maimuţei în om, capitol din Dialectica
naturii (1873)).
Problema originii limbajului a mai fost discutată de unii cercetători din punctul
de vedere al raportului cronologic dintre sunet şi gest. Astăzi, cu excepţia unor cazuri
speciale, gesturile sunt numai un substitut sau un auxiliar al limbajului sonor.
Există, însă, cercetători care susţin că, sub aspect filogenetic, limbajul gestual
este mai vechi decât cel sonor. Un asemenea punct de vedere se întâlneşte la W.
Wundt (în capitolul Die Sprache din lucrarea Wőlkerpsyhologie. Eine Untersuchung
der Entwick-lungsgesetze von Sprache, Muthus und Sitte, Stuttgart, 1900).
Lingvistul sovietic N. I. Marr considera că, la începuturile ei, omenirea a folosit
o vreme îndelungată numai limbajul cinetic al gesturilor şi mimicii. Limbajul sonor s-
ar fi creat târziu şi ar fi fost iniţial apanajul unui grup restrâns.
Teoria priorităţii limbajului gestual a fost adaptată şi de lingvistul Jac. von
Ginneken (Ein neuer Versuch zur Typologie der älteren Sprachstrukturen, TCLP, 8,
1939, p. 234-255). El considera că, în faza de început a omenirii, oamenii foloseau ca
semne naturale cuvinte-gesturi, ei gândeau cu ajutorul mâinilor, primele lor concepte
erau manuale. Limbajul gesturilor, care a dominat o vreme îndelungată – ar fi fost
treptat înlocuit cu cel sonor.
Limbajul gesturilor constituie un ansamblu mai mult sau mai puţin organizat de
semne vizuale. În sens larg se înţelege prin gest orice mişcare corporală, involuntară
sau voluntară, purtătoare a unei semnificaţii de natură comunicativă sau afectivă.
După cum susţin unii cercetători, gesturile au apărut de la începuturile omenirii ,
însoţind limbajul sonor. Gesturile constituie, în mod obişnuit, un mijloc auxiliar de
subliniere sau evidenţiere, a expresiilor sonore. Numai în situaţii speciale limbajul
gestual suplineşte, parţial sau total, limbajul sonor. Având un inventar de semn mai
redus şi posibilităţi mai mici de combinare a lor, limbajul gesturilor are un
randament mai scăzut. În schimb posedă un grad mai mare de universalitate decât
limbajul sonor – fapt recunoscut încă din antichitate. Pentru Quintilian gesturile
reprezentau o limbă internaţională: omnium hominum communis sermo. Această
trăsătură derivă din caracterul în mare parte natural sau motivat al gesturilor,
comparabile sub acest aspect cu interjecţiile, onomatopeele sau pictogramele.
Gradul de folosire a gesturilor variază; ele sunt mai numeroase şi mai frecvente
la copii decât la adulţi, la populaţii tribale decât la cele civilizate, la meridionali decât
la nordici, în raport direct cu gradul de afectivitate care străbate comunicarea.
În orice împrejurare în care vorbirea sonoră nu e perceptibilă, se trece la gest. În
legătură cu acest aspect, Mario Pei în The Story of Language, Londra, 1966, p. 15,
povesteşte că regele Ferdinand al Neapolului, revenit la tron după revolta din 1821, s-
a pregătit să ţină un discurs mulţimii adunate în faţa palatului, dar neputându-se face
înţeles din cauza zarvei, a trecut la un discurs prin gesturi – întâmplare care ar ilustra,
o dată mai mult, locul important al gesturilor la napolitani.
Apar uneori şi cazuri în care oamenii ajunşi într-o ţară străină a cărei limbă nu o
cunosc, se află în situaţia de a auzi vorbirea, dar nu şi de a înţelege. Se observă atunci

4
cum se trece spontan la gesturi indicatoare sau imitative, adesea fără a renunţa la
propria limbă.
În antichitatea greco-romană se punea mare accent pe arta gestului în oratorie.
Arta gestului era o parte inalienabilă a educaţiei retorice. De asemeni, e de reţinut
rolul esenţial al gesturilor în ceremoniile religioase şi în actele juridice, unele din ele
– cum ar fi strângerea mâinii la încheierea unei conversaţii – păstrate până în zilele
noastre.
În societăţile tribale, gesturile au un grad mai înalt de intensitate şi frecvenţă.
Interdicţii temporare ale folosirii limbajului sonor au semnalat cercetătorii în
multe societăţi tribale. Adesea, ca la băştinaşii australieni, în cursul vânătorii nu se
poate comunica decât prin gest. Tot aici sunt frecvente cazuri de tabu lingvistic la
care sunt supuse femeile în perioadele de doliu. Se citează adesea cazul tribului
Warramunga, unde văduvele nu au voie să vorbească, uneori timp de un an, şi trebuie
să comunice cu ceilalţi numai prin gesturi. În acest timp ele dobândesc o dexteritate
gestuală atât de mare, încât continuă să vorbească prin gesturi şi după încetarea
perioadei de interdicţie (L. Levy-Bruhl, lucr. cit. p. 176; cf. şi F. Kainz, p. 611).
Prima listă de gesturi – Notitia signorum – datează de la sfârşitul primului
mileniu şi conţine descrierea a 296 de semne. Din secolul al XI-lea s-u păstrat mai
multe liste, dintre care una provine din Anglia (1050). În secolul al XVI s-a alcătuit la
Lockum un inventar al semnelor folosite de călugării cistercieni, care permit
comunicarea fără a face apel la limbajul sonor: Signa secundum ordinen
Cisterciensem persoană quae unusguisgue monachus valet signore aliis sine logula.
(F. Kainz, p. 619). Cel mai bogat „dicţionar de gesturi”, conţinând 472 de semne e
din Rauce, din sec. al XVII-lea (E. Buyssens, Le Langage par gestes chez les moines,
Revue de l’Institut de Sociologie, Bruxelles, 1956, p. 538). Prin compararea
materialului consemnat în lucrări din diferite epoci, G. Van Rijnbeck a putut stabili
un inventar de 1300 de semne gestuale, cu semnificaţie lexicală şi gramaticală,
organizate într-un sistem ce permite comunicarea între călugări din ţări diferite, dar
aparţinând aceluiaşi ordin.
Ca orice cod lingvistic, şi limbajul gestual al călugărilor cistercieni conţine
semne cu grade diferite de motivare. În codul analizat, E. Buyssens a deosebit 25 de
semne imitative, la care se distinge clar relaţia dintre forma gestului şi ceea ce
desemnează el.
Există cazuri când se foloseşte acelaşi gest pentru sensul substantival şi cel
verbal sau adjectival înrudit: de exemplu, acelaşi semnificant gestual exprimă
termenii cântec şi cânta, boală şi bolnav.
Noţiunile spaţiale se exprimă cu gesturi obişnuite.
Noţiunile temporale sunt redate atât prin gesturi care corespund numelor pentru
unităţile timpului cronologic (an, oră, lună, dimineaţa, seara), cât şi prin gesturi
corespunzând unor adverbe care exprimă timpul subiectiv, raportat la momentul
vorbirii.
Se poate vorbi şi de o sintaxă a acestui limbaj gestual, în legătură cu
topicagesturilor şi sintagma lor.

5
 În cazul surdo-muţilor, limbajul gestual este unicul mijloc de contact între ei şi
cu cei normali. De aceea el a devenit forma cea mai dezinvoltă a comunicării prin
gest şi mimică.
Limbajul gestual al surdo-muţilor constă din îmbinarea a cel puţin trei tipuri de
sisteme, şi anume:
a) Gesturi naturale, spontane, care coincid parţial cu cele folosite în mod
obişnuit de toţi vorbitorii
b) Gesturi convenţionale, prelucrate elaborate de educatorii surdo-muţilor
după tiparul limbii sonore şi care trebuie însuşite prin învăţare.
c) Dactiologia sau alfabetul cu degetele, care reprezintă în fapt o
transpunere gestuală a fenomenelor sau o scriere lor cu degetele (F.
Kainz, p. 609-610).
De timpuriu, copilul surd transmite gândirea sa incipientă prin gesturi, mai întâi
indicatoare, apoi imitative (Daniel Mandin, Les sourds-muets, în Encyclopedie de la
Pleiade. Le langage, Paris, 1968, p. 422). Unele au valori sincretice, cum este, de
exemplu, gestul îmbrăţişării desemnând diverse situaţii în care apare mama. Este un
limbaj natural, cu gesturi a căror formă e cel mai adesea motivată de semnificaţia lor,
un limbaj al acţiunii, alcătuit din semne elementare pentru noţiuni concrete, adaptat la
anturaj pentru a comunica cu copilul. Acest limbaj spontan e produsul sociabilităţii
înnăscute, al contactului şi al capacităţii virtuale de simbolizarea – trăsătură care
distinge fiinţa umană, chiar pe treapta cea mai de jos, de cel mai evoluat animal. Aici,
mişcările prin care se realizează o acţiune (a mânca, a bea) devin semne ale acţiunii.
Întrucât stocul de bază îl constituie gesturile naturale e firesc ca multe semne să fie
internaţionale. Prin simplificarea treptată a mişcărilor, caracterul motivat se reduce.
Unele gesturi naturale pot deveni simbolice fără a se constitui într-un sistem. Într-un
caz ca acesta evoluţia gestului e numai ontogenetică, fiecare generaţie de surdo-muţi
îşi creează prin imitare gesturi naturale pe care le poate reduce ca execuţie în cursul
vieţii şi această simplificare variază de la o colectivitate la alta.
Principalul mijloc de comunicare al surdomuţilor îl formează sistemele de
semne vizuale elaborate pentru ei de psihologi şi pedagogi grupaţi în câteva şcoli.
În 1776 abatele francez de l’Epèe a elaborat un fel de metodă mimică – un fel de
proiect de limbă gestuală universală – prin transcrierea cuvintelor naţionale franceze
în gesturi: pentru fiecare lexicon avea un „semn radical” la care se adăugaau altele cu
funcţie de morfeme gramaticale (D. Mandin, p. 424).
Pe la jumătatea secolului al XVIII -lea a început o dispută între promotorii a
două curente – şcoala franceză şi cea germană – în legătură cu căile şi modalităţile de
îmbogăţire a codului de gesturi naturale ale surdomuţilor prin introducerea de semne
convenţionale, utilizate şi de oameni normali (Cf W. Wundt, ed. A III-a, Leipzig,
1911, p. 145). Şcoala franceză, care pune accentul pe latura psihologică a problemei,
caută procedee de îmbogăţire şi dezvoltare a acestui limbaj gestual, pentru a ridica
nivelul psihic al surdomuţilor şi a-i aduce, din punct de vedere intelectual, mai
aproape de oamenii normali. Ea vrea să dezvolte sferele senzoriale rămase intacte.
Reprezentanţii ei propun în acest scop, între altele, introducerea de gesturi total
arbitrare ca semne pentru noţiunile abstracte.

6
 Şcoala germană pune accentul pe latura etică a problemei, în sensul că îşi
propune să facă din surdomuţi, pe cât posibil, membri întregi ai societăţii.
Considerând gesturile mijloace auxiliare şi trecătoare, promotorii acestei şcoli îşi
propun să înveţe pe surdomuţi şi şi să înţeleagă limita sonoră după mişcarea buzelor
şi a feţei, să –i deprindă să reproducă anumite mişcări articulatorii – lucru care se
realizează numai ca rezultat al unui mare efort.
Congresul internaţional de la Milano (1880) a condamnat metoda gestuală, dar
ea continuă să fie folosită, cu modificări , până astăzi. Sistemul francez e preferat în
ţările cu limbi romanice, în timp ce în anglia s-au păstrat gesturile naturale fără a se
renunţa la cele convenţionale.
E vorba astfel de o lege a economiei, care constă în faptul că , în vederea
comunicării gestuale, surdomuţii utilizează în măsură mai mare mase musculare a
căror deplasare cere un efort mai mic. Se remarcă şi o lege a specializării în sensul că
organele mobile sunt puse la contribuţie în vederea descrierii şi a expunerii, în timp
ce faţa şi corpul exprimă afecte. Legea economiei se arată a fi un caz particular alunei
legi mai generale – întâlnită şi în limbaj sonor, legea maximumului de informaţie.
Elaborat de oameni înzestraţi cu vorbire şi destinat a exprima variatele cerinţe
ale comunicării, până la noţiuni abstracte şi relaţii, limbajul gestual al surdomuţilor se
prezintă ca un sistem complex de semne şi reguli în mare parte convenţionale.
Gesturile indicatoare sunt cele mai simple ca structură şi sens, cele mai vechi şi
mai primitive sub aspect logic, pe care trebuie să le fi avut şi omenirea la începuturile
ei şi le au şi copiii la începutul formării conştiinţei. Sunt gesturi limitate ca sferă de
cuprindere numai la obiectele concrete prezente şi nu total ferite de ambiguitate.
Gesturi imitative sunt utilizate pentru a exprima fiinţe, obiecte, acţiuni şi
însuşiri. Imitarea se realizează în grade diferite, de la reproducere până la
personificare şi aluzie. Mai clară e imitarea omului şi a animalelor; mai puţin
evidentă e la obiecte, unde se schiţează conturul.
Gesturile acomodante sunt, în cea mai mare parte de tip activ: unele reproduc
modul de folosire a obiectului, modul de fabricare sau sugerează natura substanţei. O
mică parte sunt gesturile de tip afectiv.
Ca toate clasificările nici aceasta nu e absolută, căci există gesturi aflate la
graniţa între două categorii.
După modalitatea de execuţie se disting gesturi simple şi gesturi complexe
(compuse): de exemplu pentru pâine prin descrierea conturului şi gestul tăierii; minge
prin schiţarea sferei şi gestul aruncării.
Prin însăşi natura lor, gesturile nu pot exprima situaţii complexe sau elemente
abstracte. Pentru această sferă de noţiuni surdomuţii recurg la procedee figurative.
Dintre acestea unele sunt analogice, având valoare de simbol. În mod frecvent se
recurge la concretizare: se reţine din obiect o singură componentă, care nu e
obligatorie cea mai importantă, dar poate fi cea mai caracteristică sau bătătoare la
ochi, de exemplu pentru noţiunea de jandarm surdomuţii din Paris utilizează semnul
bicorn (din perioada când era purtat de jandarmi).
În ansamblu, limbajul gesturilor dă impresia unei limbi abreviate, fiind totodată
mai extinsă (ca durată a execuţiei) şi mai redusă (ca eficienţă) în raport cu limba
sonoră.

7
 BIBLIOGRAFIE:

1. Lucia Wold, Sisteme de comunicare umană, Editura Ştiinţifică, Bucureşti,

1973

2. Jean-Claude Schmitt, Raţiunea gesturilor, Editura Meridiane, Bucureşti,

1998.

3. Tatiana Slama-Cazacu, Limbajul în procesul muncii, Bucureşti, l964.

.