Intertext(ualitate) – termen inventat de Julia Kristeva în anii ‘60

→ autorul: împrumută şi transformă un text anterior

→ cititorul: se referă la un text cînd citeşte un altul

- sensul unui text nu e transferat direct de la autor la cititor, ci e

„filtrat” printr-o serie de coduri „construite” din alte texte

[cf. viziunea lui Barthes: sensul – valoarea – unui text nu stă în

acel text, ci în cititori]

→ intertextualitatea - face din fiecare text un „mozaic de citări”

- face ca fiecare text să fie o parte dintr-un

„mozaic de texte” imens

OBS.: în era www, fiecare text online este un hipertext →

o pînză de link-uri şi parte din www

- critici: intertextualitatea - „oprimă” alte figuri, precum aluzia

- neglijează rolul autorului

- exemple de intertext: aluzia, citarea, parodia etc.

- în plus, există intertextualitate orizontală (= referire la alte cărţi) sau

verticală (= referire la film, cîntec etc) [J. Fiske]

- există şi intertextualitate manifestă (= parodie, ironie etc.) sau

constitutivă (structură, formă, gen etc.) [N. Fairclough]

- orice text face parte dintr-un „corp al literaturii”

→ textul poate fi şi muzică sau film → sampling, citarea dintr-un

film/sitcom în altul etc.

Paratext (Gérard Genette)

- format din: - peritext → elemente în şi din jurul cărţii [în spaţiu]

- epitext → elemente distanţate de carte [în spaţiu]

Paratext = peritext + epitext

1. peritext

- poate fi al editorului sau al autorului

- exemple: format, serie, copertă (şi elemente în plus), pagina de

titlu, font, nume adevărat / pseudonim, titlu / subtitlu /
intertitluri, indicarea genului, dedicaţia (→ aici, şi peritext al
cititorului, dacă exemplarul este semnat), prefaţa (poate preciza
locul şi timpul; poate îndeplini diverse funcţii: „paratrăznet”,
introducere etc.), postfaţa, prefaţa ulterioară, cuprins, note
(originale sau tîrzii etc.)

2. epitext → public: al editorului sau al autorului

→ privat: corespondenţă, confidenţe, jurnale, pre-texte

- paratextul poate avea o localizare temporală (ex.: „prefaţă la ediţia a

doua”)

→ are statut pragmatic: e important cine îl adresează şi cui,

autoritatea expeditorului, tonul etc.

→ poate fi oficial (de la autor) sau ne- / semi-oficial

- forţa ilocuţionară: informaţie, intenţie, interpretare,

performativă („scriu această carte pentru cutare”)

- elementele de paratext sînt facultative!