Sunteți pe pagina 1din 10

ALEXANDRU COSMESCU: URME ÎN CÂMPUL LITERAR

Imaginea lui Alexandru Cosmescu – prozator, dramaturg, eseist, traducător și


animator al mediului cultural din Moldova celei de-a doua jumătăți a secolului douăzeci – se
compune, pentru cei care nu l-au cunoscut îndeaproape, din câteva straturi întrețesute, fiecare
dintre ele ajutând la înțelegerea celorlalte.
Primul e cel al biografiei propriu-zise, publice. S-a născut la Iași, la 24 mai 1922, în
familia grefierului Alexandru Cosmescu – trimis în Basarabia unită de curând cu Regatul
Român – și a Melaniei (născută Obler), licențiată a Universității din Viena. Și-a petrecut
primii ani ai copilăriei la Câmpulung-Moldovenesc, la bunicii pe linie maternă. În 1928 a fost
înscris la o școală primară din Chișinău, ulterior la Liceul Al. Donici și la Liceul B. P.
Hașdeu. În 1937 și-a pierdut, la interval de numai o lună, în condiții tragice, fratele geamăn,
Gheorghe, și mama, cea care îi formase inițial gustul pentru literatură și pentru traduceri. În
anii de liceu, împreună cu patru colegi de clasă, printre care și Anatol Gugel, devenit și el mai
târziu unul dintre seniorii literelor basarabene, au editat o revistă literară underground
proprie, Pleiada. A publicat apoi poezii și eseuri și în revista liceului, Licurici. În 1940, la
nici o lună după ce-și ridicase diploma de bacalaureat, Basarabia a fost ocupată de sovietici și
Alexandru Cosmescu, însoțindu-și tatăl, s-a refugiat în România. A frecventat cursurile
Facultății de Litere din București și cenaclul Sburătorul, dar s-a înscris la Universitatea din
Cluj, evacuată la acea dată la Sibiu, la Facultatea de Medicină. În 1943 a fost mobilizat în
armata română.
În decembrie 1944, a revenit în Basarabia, iar în ianuarie 1945, s-a angajat ca felcer la
Spitalul de boli infecțioase din Chișinău. A descris în câteva interviuri (care completează
stratul biografiei formale cu cel al experienței trăite) o situație profund traumatizantă: „Erau
mii de oameni internați în spitalul acesta, fiindcă bântuiau pe atunci groaznicele epidemii
aduse de război – tifos exantematic, febră tifoidă, febră recurentă. [...] Odată cu mine tot aici
s-au pomenit douăzeci de fete. Terminaseră școala de medicină de la Sverdlovsk și se
ceruseră pe front, dar au fost debarcate dintr-un eșalon militar, reechipate și remobilizate
pentru combaterea epidemiei. Abia dacă știam pe-atunci câteva cuvinte rusești și ele mă
învățau limba lor. Întrucât numele meu cel mic ar fi fiind Lică, îmi ziceau, așa cum puteau
rosti ele asemenea năstrușnic auzului lor nume, – Lica. Așa că devenisem, oarecum, un fel de
a douăzeci și una fată între ele. Cu prețul vieții lor au salvat copilele acelea atâția și atâția din
frații, părinții și bunicii noștri. S-au îmbolnăvit pe rând, toate, pentru că erau doar câteva
printre miile acelea de bolnavi ce le împresurau și n-aveau alt loc de stat, de hrană sau de
somn decât tot mereu printre ei. Dar, cât au fost a mai trăi, mereu mă tot întrebau, la lumina
aceea de opaiț meșterit din vată și muiat în untură de pește: când au să fie flori, când va fi
pâine, când vor fi struguri? Știau despre Moldova doar legende și povești, închipuindu-și că
aici ar fi crescând flori și din piatră, iar struguri până și în copaci. Și eu le făgăduiam: la
primăvară – flori, la vară – pâine, la toamnă – struguri. N-au mai apucat a ieși niciuna din
iarna aceea a lui 1944-1945”1. Le-a îngropat pe fiecare din ele, pe rând, în pământul înghețat
din curtea spitalului, săpând el însuși gropile.
Prozatorul Ion Druță, un apropiat al lui Alexandru Cosmescu, se referă la modul în
care această serie de traume a stat la baza unor atitudini, opțiuni și poziții existențiale:
„...această tragedie, după mine, a lăsat o urmă adâncă în viața lui, i-a format, în linii mari,
1
Amintiri de pe când erau cu noi (interviu de I. Proca), în Glasul națiunii, 8 februarie 2007, p. 8.

i
până și caracterul. Un sentiment de vinovăție l-a chinuit pe Lică toată viața, făcându-l să se
simtă vinovat absolut față de toți. Cu oricine ar fi intrat în contact, el se declara chiar de la
bun început, chiar de la prima frază, ca fiind inferior, cu un grad mai prejos decât
interlocutorul său, și tot căuta cu ce l-ar putea bucura, ce bine i-ar mai putea el face. [...] Nu
țin minte să-i fi vorbit Lică de sus cuiva, pe un ton de superioritate, cu toate că ar fi putut, era
tobă de carte, și cei din jurul lui nu citiseră nici o zecime din cele citite de el”2.
Abandonând practica medicală, a devenit, la sfârșitul anului 1945, corespondent
(ulterior șef de secție) la ziarul Tineretul Moldovei, unde a lucrat până în 1951. Experiența de
jurnalist și, apoi, de coordonator al secției de literatură și artă este reflectată în romanele /
povestirile de proporții scrise la începutul anilor 1950, Dealul Viei (1951), Urcuș (1951) și,
mai ales, Spre liman (1954). Colegul de generație și bunul său prieten Alexandru Gromov
descria senzația apariției acelui roman și importanța lui, în primul rând pentru afirmarea unui
limbaj, românesc în esență, ca formă de rezistență la politicile lingvistice sovietice: „Am citit-
o pe nerăsuflate, rezemat de un stâlp, la stația terminus a autobuzului de Durlești. «Doamne,
mi-am zis, uite cum trebuie să scriem! Și uite în ce limbă!» Nu era numai un incontestabil
succes al prozatorului Cosmescu acel Spre liman. Era o izbândă, un triumf al Preceptului
Cosmescu. Derutați, intimidați, terorizați de un barbar regim lingvistic, chemat să
demonstreze și să înscăuneze prin foc și sabie monstruoasa teorie a «celor două limbi», noi,
cei trecuți pe atunci de douăzeci, ne aflam la o nemiloasă răspântie: să ne facem a uita ceea ce
știam, simțeam, purtam în suflet sau să ne pierdem orice speranță în renașterea graiului, doar
pentru a ne câștiga cumva bucățica de pâine. [...] Preceptul Cosmescu: nu vă dați, băieți, ce
ni-i lăsat nouă, al nostru este și va rămâne! Nu făcea paradă, nu ne instruia în sensul comun al
cuvântului – vorbea cu noi, și-atât, era destul pentru ca extraordinara-i forță de sugestie să-și
facă efectul. Pe câte unii îi mai și redacta... prin părțile esențiale”3.
Pentru Alexandru Cosmescu, acei ani de lucru în jurnalism – în timpul cărora,
asumându-și riscurile la care erau supuși „românizatorii limbii moldovenești”, rescria
sistematic textele rudimentare ajunse pe mâna lui – au fost și o perioadă de formare și
tatonare a propriilor posibilități literare, precum și a limitelor discursului și conduitei pe care
le permiteau condițiile sistemului stalinist. Devenit, în 1951, redactor la Editura de stat a
Moldovei, în 1957 – responsabil de secția proză a revistei literare Nistru (publicație a Uniunii
Scriitorilor), iar în 1965 – consultant literar la Uniunea Scriitorilor din Moldova (funcție pe
care a deținut-o până în 1982), Alexandru Cosmescu și-a continuat practica simplei redactări
tacite cu una, mai profundă, a mentoratului, în beneficiul tinerilor scriitori ai acelor timpuri –
atât colegi, cât și discipoli. Prozatoarea Ariadna Șalari descrie sugestiv natura conversațiilor
informale purtate, ore în șir, în atmosfera intimă a casei în care locuiau pe atunci câțiva
scriitori, și care au continuat, în următoarele decenii, cu noi și noi generații de literați: „pentru
vremea aceea, constituiau o îndrăzneală neobișnuită și discuțiile ce se purtau aici, și
aprecierile [...] întors acasă, după seara petrecută la alde Cosmescu, nu puteai adormi multă
vreme, fiind obsedat de tot ce ai auzit, uneori rostit deschis, dar mai deseori nerostit până la
capăt, și te surprindeai purtând, în continuare, anumite dialoguri [...]. Prozatorul Alexandru
Cosmescu a fost un orator al anturajului intim, de elită. Mai mult, el era oratorul dialogului
lăuntric, formulat cu glas tare. Ascultându-l, simțeai cum i se despletește gândirea vie, cum i
se încheagă căutând nu o mecanică debitare a unor lucruri însușite, cu care vrei să epatezi, ci

2
I. Druță, Căsuța de la Răscruce, Chișinău, 2018, pp. 143-144.
3
Al. Gromov, Preceptul, în Cu tot ce-a fost odată el, Chișinău, 1992, pp. 35-36.

ii
o permanentă căutare în sine și în alții, pentru a găsi răspunsul care nu-i dă pace să trăiască,
pentru a-și risipi dubiile și nedumeririle unui cuget permanent nesatisfăcut, nemulțumit, deși
o făcea cu un surâs vesel, dar cu un dedesubt ironic sau amar. [...] Ca să repovestești cuiva ce
s-a discutat la Lică Cosmescu era imposibil. Nimeni n-ar fi fost în stare să exemplifice. Să
exprime cu cuvintele sale. Dar nu asta conta. Principalul era procesul în care se implica
asistența, antrenată să-și valorifice esența spirituală. Care învăța să reacționeze ca să
aprecieze ineditul, liber fiind oricine să-l accepte sau să-l infirme. Se obișnuia să se
argumenteze logic, și nu dogmatic, dar cel mai important era că ți se ascuțea instrumentul
care organizează mijloacele de exprimare, și care este limba națională”4.
În răstimpul în care casa lui Alexandru Cosmescu (sau biroul său de la Uniunea
Scriitorilor) a reprezentat unul dintre puținele „saloane” de discuții libere ale Chișinăului, de
mentoratul scriitorului au început să profite, din ce în ce mai mult, tinerii. Ariadna Șalari
propune și în acest caz o interpretare: „Cosmescu, am impresia, demult hotărâse să-și
consume potențialul său excepțional de spiritualitate întreținând flacăra vie a intelectului în
ceilalți confrați de breaslă, în special în cei tineri, contribuind la formarea unei confrerii
intelectuale, pornite să cugete, adică să îndrăznească a gândi în continuare. Sămânța care a
încolțit prin dânsul, de care nu s-a folosit el personal, ci a lăsat-o să se fructifice în alții, a
întreținut atmosfera aceea de elită gânditoare, fără de care o societate cultă nu se poate
dezvolta. Această activitate îi consuma forțele, s-ar părea, inutil, căci risipind cu atâta
dărnicie inedite scăpărări de gânduri și idei, adevărați germeni de intelect creator, el însuși nu
folosea aproape nimic din posibilitățile-i naturale, lăsându-le în voia altora. De ce-o făcea?
Poate pentru simpla plăcere de a legitima puterea liberă a Cuvântului, care trebuie formulat
ca să trăiască? Parcă are importanță prin cine?”5.
Generozitatea intelectuală a lui Alexandru Cosmescu nu se limita însă la conversații
continui, ci se exprima și prin rescrierea efectivă a multiplelor manuscrise ce i se prezentau
pentru feed-back sau publicare. O confirmă, alături de alții, scriitorul Viorel Mihail:
„Domnului Cosmescu, probabil, îi sunt recunoscători și o bună parte din scriitorii consacrați.
Pentru că le-a făcut opera. Dar știți cum lucra Cosmescu la opera altora? Pur și simplu, lua
acasă manuscrisul aspirantului la nemurire, se așeza la masa de scris și se apuca să-l
tălmăcească într-o frumoasă limbă românească. Pe copertă nu era numele lui, era tipărit cu
litere mari numele autorului manuscrisului din care nu mai rămânea aproape nimic. Așa se
făcea pe timpuri literatura în Moldova, pentru că Moldova a avut noroc de un om care
cunoștea la perfecție limba pământului”6.
Statutul de consultant literar la secția proză a Uniunii Scriitorilor din Moldova
însemna, în acea perioadă, asumarea funcției de „mentor desemnat” pentru tinerii scriitori (de
obicei încă nedebutați), care își doreau să fie îndrumați, în absența unor ateliere oficiale de
scriere (o școală de literatură exista, de fapt, în capitala URSS, dar acolo erau trimiși, pe bază
de recomandări, în principiu scriitori deja formați). Aceste prime „consultații literare” se
transformau, de regulă, în ucenicii de mai lungă durată, tinerii autori venind cu noi și noi
texte la ceea ce deveneau, de fapt, tutoriale private gratuite de scriere și gândire critică, pe

4
A. Șalari, Amintiri din casa umbrelor, în Basarabia, nr. 4-5, 1994, p. 66.
5
Ibidem, pp. 68-69
6
V. Mihail, Un om care a fost, un om care a rămas printre noi, în Alexandru Cosmescu. Biobibliografie, Chișinău, 1997, p.
109.

iii
care le oferea Alexandru Cosmescu. Deseori, aceste discuții informale continuau și în propria
locuință a consultantului.
De obicei, manuscrisele volumelor de debut se prezentau consultantului literar, care
urma să organizeze discutarea lor. Textele ce urmau să fie publicate în colecția Debut, girată
de Uniunea Scriitorilor, trebuiau discutate prealabil la una din ședințele secției
corespunzătoare, în cadrul căreia se făceau obiecții ori sugestii de rescriere, se decidea dacă
volumul poate fi înaintat spre publicare sau nu. La Chișinău, asemenea discuții se organizau
sistematic, o dată pe lună. În arhiva consultantului Alexandru Cosmescu s-au păstrat
procesele-verbale ale ședințelor în cadrul cărora s-au discutat debuturile lui Gheorghe Urschi,
Nicolae Rusu, Ion Diordiev, Viorel Mihail, Ion Iachim, Victor Dumbrăveanu, Haralambie
Moraru, Valentin Cuiumju, Ion Bradu, Silvia Celac, Anatolie Gondiu, Valeriu Babansky,
Vlad Pascaru etc. Această practică (procesele-verbale păstrate confirmă asemănarea ei nu
doar cu discuțiile de cenaclu literar de tipul Sburătorului, cu care Alexandru Cosmescu era
familiar încă din anii studenției, ci și cu susținerea unei teze de doctorat) constituia o probă de
foc pentru autorii încă nedebutați, marcând începutul carierei lor literare. Mulți dintre ei au
scris ulterior despre impactul ce l-a avut asupra lor atitudinea și sprijinul oferit de Alexandru
Cosmescu. Prozatorul Ion Bradu, de exemplu, își amintea: „Conține oare prima mea cărticică,
adică necăjitul meu manuscris, pe care-l tot purtasem ani de zile cu mine de la o redacție la
alta, mereu renunțând și mereu revenind la el, măcar o părticică infimă din mesajul deplin
[...]? Iată una dintre cele mai chinuitoare întrebări care m-au frământat și cu care am bătut la
ușa Uniunii Scriitorilor. Alexandru Cosmescu mi-a deschis cu multă înțelegere, cu multă
bunătate și atunci, chiar la prima întâlnire, când abia am depus manuscrisul, am descoperit
Omul Cosmescu. Mai târziu am revenit des pe la el, poate chiar sâcâitor uneori, mereu cu
aceeași întrebare. Nu citise încă, nu reușise să citească, pentru că avea vrafuri de manuscrise
pe masă, dar a știut întotdeauna să mă omenească, a știut să mă asculte, să ajungă până la
simțirea mea și prin asta am găsit în el un prieten. Mi-a înțeles durerea, îmi ziceam eu,
continuând să-i bat la ușă, dar suferința mea singură încă nu poate face obiectul unei cărți,
asta e prea puțin, și într-o bună zi, poate că tocmai atunci când eram gata să mă lepăd de scris,
Alexandru Cosmescu mi-a vorbit despre eroii mei, despre bucuriile și neșansele lor, care
treceau hăt departe, peste mine, se duceau în viață, luându-și partea lor de adevăr și dreptate
[...]. Și în acel moment am avut revelația Scriitorului Alexandru Cosmescu”7.
Chiar și când munca de consultant literar și de traducător îi ocupa majoritatea
timpului, Alexandru Cosmescu a continuat să publice, ocazional, și volume proprii, dintre
care merită menționate piesa Drumul diamantelor (1963), volumele de eseuri Crugul lunilor
(1968) ori Maiștri și învățăcei (1979). „Un singur volum – Crugul lunilor, nota criticul
literar Vasile Nastasiu, ne poate da imaginea exactă a scriitorului Alexandru Cosmescu. Care
poate fi, așadar, definiția adevărată a acestor numai 55 de pagini, scrise atât de cald, de
gingaș, într-o manieră scriitoricească unică pentru «diversitatea» stilurilor noastre literare?
Este aproape sigur că avem în acest caz pluralitățile artei: tableta, eseul, poezia, meditația
lirică. [...] Materialul lingvistic – metafora – va fi suportul principal al acestei cărți. Se pare
că materialul istoric ar fi scopul scriitorului, nu cel artistic. Într-adevăr, aceste două linii se
împerechează în intenție și realizare și peste tot metafora o va lua înainte. Ea (metafora) se
îndreaptă spre materialul brut al istoriei și vine din istorie, de astă dată însoțită, intonată de
conținutul social al cifrelor, al datelor [...]. Caracteristicile unui eseu, unei tablete, unei poezii
7
I. Bradu, Îmi spune sufletul meu de țăran, în Cu tot ce-a fost odată el, Chișinău, 1992, pp.76-77.

iv
în proză sau unei proze lirice se îmbină organic, formând un singur gen de artă – Crugul
lunilor”8. În prefața la volumul de eseuri Maiștri și învățăcei, o serie de note și impresii
despre literați ai prezentului și trecutului – „eseuri, portrete literare, confesiuni, amintiri și
notițe”, cum le caracteriza M. Darie9, scrise din perspectiva unui intim cunoscător al mediului
literar din întregul spațiu românesc, pus în contextul valorilor europene – Alexandru
Cosmescu nota: „pe unii din maiștrii aceștia ai noștri, de atunci, de acum și de totdeauna – i-
am pus în capul acestei cărți: las-să meșterească în continuare și alți învățăcei, cum ne-au
meșterit pe noi, pe toți, atunci, învățându-i și pe cei de acum ce e scrisul. Calfele noastre de
altădată, ajunse meșteri între timp, le-am pus ceva mai la mijloc – las-să se compare cu cei ce
îi precedă și să vadă unde mai au de ajuns – și cu scrisul, și cu cititul... Iar toți ceilalți, pe
care-i mai doresc asociați acestei cărți – las-să mi fie cititorii (mulți, puțini, câți o fi să-i am!),
acei ucenici-cititori cărora această carte li se vrea o modestă călăuză, ori un imbold măcar,
spre a-și începe de aici, să zicem, de la autorii evocați în această carte, acel lung drum al lor
într-ale nesfârșirii cititului, ca și într-ale nesfârșirii prețăluirii lui...”10.
Ceea ce l-a definit însă pe Alexandru Cosmescu în mediul majorității cititorilor a fost
munca sa de traducător, pe parcursul a mai bine de patruzeci de ani, către care și-a
redirecționat din ce în ce mai mult energiile creatoare. Scriitorul Vladimir Beșleagă propunea,
în prefața la antologia de traduceri de Alexandru Cosmescu Miraculoasele tărâmuri (1982),
următoarea explicație: „...pentru a fi un bun traducător, cată să fi sacrificat pe prozatorul din
tine. Este tocmai cazul lui Alexandru Cosmescu. [...] A trădat el oare proza în favoarea
traducerilor? Ori a considerat că ceea ce a avut a spune a spus-o în cărțile deja scrise? Nu
știu. Oricum, e un pas, o decizie, care, cel puțin pe mine, mă pune pe gânduri. Știm când să
începem a scrie: poezie, proză, dramaturgie... Dar de ce oare nu știm când trebuie să ne
oprim?”11.
Or, motivația pe care și-o asumase public Alexandru Cosmescu pentru traducerea a peste 100
de titluri din literatura universală sugerează o perspectivă complementară: „tot ce fac prin
traduceri e spre hrănirea afectivității și intelectului poporului meu”, afirma el. Unul dintre
prietenii lui apropiați, Alexandru Gromov, completează imaginea contextului și factorilor
care l-au condus spre această decizie: „În ipostaza de traducător, Alexandru Cosmescu și-a
câștigat un renume cu toate șansele de a rezista la curgerea timpului. S-a bucurat și de atenția
cititorului dornic de a gusta din dulceața graiului matern, și de elogiile cunoscătorilor în
materie. Mai mult ca atât: fără a deține vreo catedră universitară sau funcție academică, a
format ceea ce s-ar putea numi nucleul unei veritabile școli de tălmăcire artistică. A grupat-o
în jurul său în anii cei mai vitregi, când eram total lipsiți de moștenirea clasică, defăimată și
interzisă, când vocabularul, prin obscure decrete, ne era redus la minimum, iar puținele
cuvinte rămase – desfigurate în modul cel mai barbar. Pentru a te încumeta în asemenea
condiții să transpui un text dintr-o altă limbă, adormind vigilența cenzorilor de toate
rangurile, iar după apariție să te expui unei salve de înverșunate invective – pentru un
asemenea act civic era nevoie de curaj. Da, și competență, desigur, de iscusință și asiduitate,
dar, repet, mai mult ca orice – de curaj. Cosmescu îl poseda cu prisosință. Ne îmbărbăta și pe

8
V. Nastasiu, Anii cu nume, în Cu tot ce-a fost odată el, Chișinău, 1992, pp. 33-34.
9
M. Darie, Timpuri de odinioară, în Literatura și arta, 28 februarie, 1980, p. 3.
10
Al. Cosmescu, În loc de prefață, în Maiștri și învățăcei, Chișinău, 1979, pp. 4-5
11
V. Beșleagă, O limbă dureros de frumoasă, în Miraculoasele tărâmuri, Chișinău, 1982, p. 3.

v
noi, ceilalți, insuflându-ne credință în zilele ce aveau să vină și punându-ne în gardă contra
oricăror concesii gratuite”12.
În bogatele și diversele întruchipări ale muncii de traducător a lui Alexandru
Cosmescu putem observa ambele aspecte – și sublimarea propriului instinct de prozator, pus
în serviciul unor autori a căror traducere o considera mai importantă decât scrierea propriilor
texte, și încercarea de a cultiva „afectivitatea și intelectul” comunității românilor basarabeni.
Și începutul, și sfârșitul carierei sale de traducător au stat sub semnul lui Lev Tolstoi: prima
traducere publicată de Alexandru Cosmescu în 1948 a fost povestirea Prizonierul din Caucaz,
iar ultima – Război și pace (până în 1989, reușise să publice primele trei volume, lucrând la al
patrulea până în ultimele zile ale vieții sale). Traducerile din autori clasici și contemporani
(Mihail Lermontov, Robert Stevenson, Fiodor Dostoievski, Aleksandr Kuprin, Anton Cehov,
Stefan Zweig, Jean Cocteau și mulți alții), inclusiv autori pentru copii (Charles Perrault,
Wilhelm Hauff, Hans Christian Andersen) au fost, pentru el, nu doar o meserie, și nici măcar
un meșteșug, ci un aspect esențial al modului în care își înțelegea misiunea creatoare.
Alexandru Cosmescu s-a stins din viață la 29 septembrie 1989, fiind internat în secția
cardiologie a Spitalului Republican din Chișinău. Și-a transformat chiar și moartea într-un
performance. Seara, invitase în sala de vizite pacienții de la etajele învecinate la un recital
improvizat de poezie, predominant din Mihai Eminescu, încheiat cu Odă (în metru antic).
După cele aproape două ore de recital, fără să se fi trădat între timp că s-ar fi simțit rău, s-a
întors senin spre medicul de gardă și i-a spus: „Și acum o să mor, doctore...”. Forma acestui
recital în pragul morții sugerează cum și-ar fi dorit Alexandru Cosmescu să fie ținut minte:
drept intelectual care își asumă limba și cultura căreia îi aparține și, în orice circumstanțe,
încearcă să le imprime în mințile și inimile celor care au de a face cu el.

Volumele pe care le edităm în această serie își propun să recupereze urmele lăsate de
Alexandru Cosmescu în câmpul literar, atât prin textele publicate în timpul vieții, cât și prin
notele rămase în manuscris.
Vârsta succeselor include o piesă scrisă de autorul Alexandru Cosmescu în anii 1969-
1970. Urma să fie publicată în 1970, dar a fost scoasă din șpalturile revistei Nistru la
intervenția șefului de atunci al secției știință și cultură a CC al PCM, sub motivul că jumătate
din acțiune are loc în România și s-ar crea impresia că în RSSM și România se vorbește
aceeași limbă. În mare măsură autobiografică, piesa Vârsta succeselor, autocaracterizată
drept poem-recviem, se prezintă ca o încercare de a recupera memoria, personală și
comunitară, și ca o meditație asupra formelor pe care le putea lua ratarea în condițiile
deceniilor postbelice: ratarea unor relații anterioare (cu persoane rămase de partea cealaltă a
Prutului), ratarea unor întâlniri autentice prezente (cu anturajul intelectual al Chișinăului) din
cauza unor tipare relaționale disfuncționale, ratarea „afirmării” ca artist și eternul sindrom de
impostor al intelectualului. Într-un interviu din 1989, Alexandru Cosmescu afirma, cu referire
la caracterul autobiografic al scrierilor lui, că „omul scrie nu doar ceea ce trăiește, ci și ceea
ce visează, ceea ce jinduiește sau ceea ce îl zdruncină și-l îndepărtează de mai știu eu ce
trăiri”, piesa devenind astfel nu doar o autobiografie proprie, ci aspirând să fie „autobiografia
unei epoci, unor criterii, unor simțăminte”.

12
Al. Gromov, Un tributar al Cuvântului, în Alexandru Cosmescu. Biobibliografie, Chișinău, 1997, p. 66.

vi
Într-un monolog cu statut de mise en abyme, aparținând personajului în care
Alexandru Cosmescu își topește cele mai multe detalii autobiografice, Liviu Conabiu, e
prezentată și miza piesei: „Vârsta succeselor va fi o piesă despre fiecare dintre noi, pentru că
toți ajungem odată la o vârstă când ne facem totalul vieții. Deși, de fapt, vârsta asta n-are
vârstă, căci odată cu fiecare noapte nedormită – pentru că ziua ne-a fost frumoasă sau hâdă –
ne facem, oricare, un total. Odată cu fiece an în care am scris sau nu o carte, am pictat sau nu
o pânză, am semănat sau nu un lan – ne facem un total. [...] Cu fiecare deceniu – tot așa. Dar
ce e de făcut când [...] ne vin și ni se tot petrec mereu vârstele – și încă nu ne putem rosti
decât aspre autorechizitorii? Și ce e de făcut când sentința e de autocondamnare? Și ce e de
făcut când unii din noi, tot căutând să se autoconsoleze cumva – se resemnează a spune că
«succesul», adică realizarea a tot ce e virtute, talent, însușire – e hărăzit numai altora, numai
«aleșilor», iar noi, noi cei de rând, ne vom tot trăi, din zi în zi, vârsta asta a... insucceselor
noastre! până-n cea din urmă clipă a ei?”.
Primul act al Vârstei succeselor, ancorat în realitatea chișinăuiană a deceniilor
postbelice, oferă un tablou inedit al interacțiunilor din mediile artistice ale Chișinăului – o
fereastră în timp asupra genului de discuții, relații și dileme pe care scriitorul a putut să le
observe în anturajul său, dar și prin introspecție asumată și transformată în literatură. Al
doilea act recuperează, în mare măsură, o primă vizită, după un deceniu, la tatăl său, stabilit
la Pitești. Nucleul autobiografic al situațiilor descrise se transformă însă în pretext pentru a
arăta ceva despre funcționarea artistului (sau intelectualului) într-un mediu în care totalurile
pe care și le face îi generează și mai multe întrebări etice și existențiale. Insistența asupra
acestei teme sugerează că însăși piesa pare să fi fost scrisă de Alexandru Cosmescu drept text
care să-l justifice, în fața propriilor ochi, în rechizitoriile / totalurile făcute în pragul vârstei de
50 de ani.
Respectiv, cu atât mai mare decepția nepublicării ei. Și, poate, cu atât mai mare
bucuria apariției piesei în cele din urmă, peste 18 ani, în 1988, în noi condiții, în aceeași
revistă Nistru. Varianta publicată în volumul de față reproduce dactilograma cu corecturi
olografe păstrată în arhiva scriitorului și este prima ediție cu caractere latine a piesei Vârsta
succeselor.
Volumul La hotarul negurilor preia titlul unui fragment de roman, lăsat în manuscris,
și conține o selecție din eseistica și proza literară a scriitorului. Câteva dintre eseurile incluse
aici sunt preluate din volumele Crugul lunilor și Maiștri și învățăcei; altele provin din presa
timpului și din arhiva personală. Fie că e vorba de meditații lirice care pornesc de la
denumirile populare ale lunilor anului și de la specificul activităților cotidiene, de reflecții
asupra unor autori favoriți (citiți, traduși, întâlniți în carne și oase), de recenzii la textele
colegilor de generație sau ale prietenilor mai tineri, discursuri pregătite pentru a fi prezentate
la diverse întruniri la care urma să se discute despre câmpul traducerilor sau specificul prozei
din Basarabia, reacții polemice, aceste texte demonstrează acuitatea observațiilor personale,
expuse într-un stil liric, direct și reflexiv în același timp. Eseistica i-a permis lui Alexandru
Cosmescu să abordeze, voalat sau pe față, teme considerate tabu de regim – de la Chișinăul
interbelic la formele de rezistență împotriva politicilor lingvistice sovietice – dar și să
propună exerciții de admirație în raport cu autori clasici ori contemporani, cunoscuți ori
obscuri, inclusiv față de reprezentanții altor arte.

vii
Volumul include și un fragment din romanul proiectat La hotarul negurilor, și el
parțial autobiografic. În arhiva personală a scriitorului se regăsesc câteva variante ale acestui
fragment: două capitole, scrise probabil drept primă parte a unui text mai amplu. O
dactilogramă a acestora, păstrată în variantă completă, pare să fie una dintre variantele
timpurii (am utilizat acest text ca bază pentru transcrierea primelor trei secțiuni ale capitolului
I). O altă variantă, scrisă de mână, păstrată parțial, conține o prelucrare a următoarelor
subcapitole. În baza acestei ultime variante a manuscrisului, am transcris restul textului. Din
păcate, nu s-au păstrat primele pagini ale variantei prelucrate, dar nici subiectul, nici
personajele nu par să fi fost supuse unor modificări care să facă cele două segmente
incompatibile, chiar dacă varianta inițială a fost redactată substanțial. Textul a fost scris la
sfârșitul anilor 1950, ca proiect de proză mai ambițios decât povestirile anterioare, care să
recupereze experiența scriitorului în calitate de student în România în timpul celui de-al
Doilea Război Mondial. Linia subiectului urmărește un tânăr român din Basarabia, refugiat
peste Prut în 1940 împreună cu tatăl său. Subiectul este deci profund ancorat în biografia lui
Alexandru Cosmescu, iar stilul – mult mai alert decât al prozelor publicate de el anterior –
încearcă să recreeze atmosfera Bucureștiului și Sibiului anului 1940, atitudinea față de cele
două crize succesive ale refugiaților (basarabeni și transilvăneni), precum și ascensiunea
mișcării legionare. A scrie despre politica românească a acelor ani fără a-i dezumaniza actorii
era absolut de neconceput pentru autoritățile din RSSM; la fel, ideea că unul dintre personaje
vorbește cu „accent basarabean” fiind înțeles fără probleme de colegii săi din Regat, ba chiar
încercând, uneori, fără succes, să le imite accentul (o experiență familiară și astăzi multor
basarabeni care își fac studiile în România) punea sub semnul întrebării teza sovietică privind
existența a două limbi și două națiuni distincte – „română” și „moldovenească”. Dat fiind că
influența ideologiei timpului este minimă în acest manuscris, putem presupune că nu ar fi fost
acceptat spre publicare de nicio editură. Respectiv, nu putem ști nici dacă a fost vreodată
intenționat spre publicare sau conceput, din start, ca literatură de sertar. Pare a fi un proiect
abandonat de dragul dramaturgiei, care i-a permis un alt mod de recuperare a experienței
personale și de reflecție asupra ei.
Al treilea volum, Darurile magilor, reia titlul (preluat și el de la o povestire de O.
Henry) primei antologii de traduceri publicate de Alexandru Cosmescu în 1969. Am selectat
pentru acest volum texte din cele două antologii de traduceri semnate de Alexandru
Cosmescu, Darurile magilor și Miraculoasele tărâmuri, adăugând și o lucrare apărută într-o
antologie colectivă de traduceri de dramaturgie, Personaje, personaje... (1989). Însăși
includerea lor în respectivele antologii confirmă atitudinea privilegiată pe care o avea
Alexandru Cosmescu față de aceste traduceri ale sale. Or, din perspectiva lui și a celor care îl
apreciau, munca de traducător nu consta doar în simpla translare a autorului, ci în căutarea în
resursele propriului discurs a straturilor ce ar corespunde cel mai bine cu ceea ce e vizibil în
textul-sursă. În acest sens, instrumentele unui traducător sunt (sau ar trebui să fie) adesea mai
extinse decât cele ale autorilor pe care îi traduce. Alexandru Cosmescu traducătorul
selectează, pentru fiecare autor tradus, un strat – sau câteva – din propriile resurse lingvistice,
în care îl invită și îi construiește o nouă locuință. Chiar dacă fiecare autor tradus impune
alegeri punctuale diferite, câmpul stilistic și discursiv al traducătorului rămâne același – al
lui. O remarca inclusiv prefațatorul antologiei Miraculoasele tărâmuri, Vladimir Beșleagă:
„Citiți oricare dintre traducerile făcute de Alexandru Cosmescu și veți trăi prin ele
irepetabilul farmec al limbii, frazei, chiar vocii acestui împătimit al cuvântului. [...] O
traducere poate fi mai mult sau mai puțin exactă. O traducere poate fi mai mult sau mai puțin

viii
inspirată. Dar o traducere poate fi o operă de real talent. Toate tălmăcirile lui Alexandru
Cosmescu poartă semnul adevăratului talent. Pentru că sunt tălmăciri, adică retopiri ale
originalului, care apoi ia naștere într-o nouă formă, într-o nouă limbă. La fel de proaspăt
sclipitor. Dar mai aproape de firea noastră. Pentru că sunt în limba noastră. O limbă măreață.
Plină de nebănuite nuanțe. O limbă dureros de frumoasă și bogată”13.
Atât din rațiuni de spațiu, cât și din intenția de a prezenta o cât mai mare varietate a
acestor alegeri stilistice, am selectat pentru noua ediție a Darurilor magilor lucrări de
proporții relativ restrânse, evitând așadar câteva dintre cele mai apreciate traduceri de
proporții ale lui Alexandru Cosmescu, precum Idiotul de Fiodor Dostoievski, Război și pace
de Lev Tolstoi sau Taras Bulba de Nikolai Gogol. Textele sunt publicate aici în ordinea
cronologică a publicării lor. Darurile magilor de O. Henry exemplifică genul de scriitură
caldă, romanțioasă, cu miză morală și de educație sentimentală, specifică secolului al XIX-
lea. Cu o scriitură fluidă, cu intervenții ale naratorului care comentează cu simpatie acțiunile
personajelor și prezintă, la sfârșit, o meditație asupra generozității, povestirea îi permite
traducătorului să-și pună în valoare tendința proprie de a nara într-un mod viu, implicându-și
direct cititorii prin întrebări retorice. Omu-n cochilie al lui Anton Cehov oferă o critică
radicală a blocării într-un mod de a fi, a transformării tiparelor impuse de societate în norme
privite drept de la sine înțelese, însoțită de o interogație asupra modurilor noastre de a ne
minți pe noi înșine. Stilul ironic al lui Anton Cehov este tradus într-un limbaj ușor arhaizant –
unul dintre modurile lui Alexandru Cosmescu de a reflecta limbajul unui medic și unui
profesor de liceu, ambii provinciali. Scrisoarea unei necunoscute de Stefan Zweig este în
schimb o sondare a psihologiei unei femei îndrăgostite de un scriitor, care își cultivă
dragostea neîmpărtășită transformând-o în obsesie. Următorul text inclus în această mini-
antologie de traduceri – Gâtița de oțel de Mihail Bulgakov – prezintă o altă fațetă a
subiectivității: vocea forțat neutră a unui tânăr medic, trimis într-un sat și pus în situația de a
reacționa rapid pentru o intervenție chirurgicală nouă pentru el. Vocea omenească de Jean
Cocteau, ultimul text inclus în acest volum, reflectă, din nou, subiectivitatea feminină, dar de
această dată printr-un monolog dramatic al depresiei și despărțirii, în logica teatrului modern.
Atât alegerea acestor texte, cât și maniera în care au fost traduse, pot fi privite ca deschideri
spre o altă scriitură și alte realități, diferite de cele ale URSS postbelice, chiar cu un aer de
exotism pentru cititorii acelor timpuri, dar făcute familiare printr-un limbaj totodată firesc și
străin cotidianului sovietic.
Cele trei volume Alexandru Cosmescu: Centenar însumează, la un secol de la nașterea
scriitorului, o serie de texte – unele reeditate, altele inedite, majoritatea publicate pentru
prima oară cu caractere latine – care vor permite unei noi generații de cititori și cercetători să
se familiarizeze, la prima mână, cu diverse ipostaze ale autorului lor. Dramaturg influențat de
existențialism, eseist liric și povestitor care îmbină autobiograficul „personal” cu
„autobiografia unei epoci”, traducător care a folosit traducerea nu doar pentru formarea
intelectuală și afectivă a cititorilor din RSSM, ci și pentru menținerea unei limbi române
firești, Alexandru Cosmescu poate fi privit, în baza acestor trei volume, așa cum s-a prezentat
el însuși, atât altora, cât și sieși, prin mijlocirea limbajului – deci în cea mai autentică formă a
expresiei de sine pe care a cultivat-o.

13
V. Beșleagă, O limbă dureros de frumoasă, în Miraculoasele tărâmuri, Chișinău, 1982, p. 3.

ix
Acest demers de recuperare a urmelor lăsate de Alexandru Cosmescu în câmpul literar
românesc a devenit posibil datorită implicării Bibliotecii Naționale a Republicii Moldova în
celebrarea centenarului scriitorului, a deschiderii generoase a prof. univ., dr. hab. Cătălin
Bordeianu, bun cunoscător al realităților basarabene, și a disponibilității Editurii Vasiliana de
a contribui la editarea, în acest format, a unor texte ce întregesc imaginea mediului literar al
Basarabiei secolului douăzeci.
Alex Cosmescu