Sunteți pe pagina 1din 51

Lancea

Sub umbra lancei,


înrădăcinată-n conştiinţa-mi obscură,
otrăvită, sărăcită şi zbuciumată
de-a vîtului agonie.

În linişte, aud în trupu-mi


scîrţîituri...
şi genunchii-ngreuiaţi
cad la rădăcina ei,
cutremurînd pămîntul.

sub sunetul vibraţiei,


glăsuia o adîncă taină:
Tu,
mînă de oase,
eşti un ghem de gînduri şi emoţii!

La auzul acestor bolborosiri,


capul meu se prăbuşi la poala ei.
Şi totul s-a stins... sub un lanţ de imperative:
varsă...! mărturiseşte...! descătuşează-te...!
Altarul plîngerii

Ceva din lăuntru îmi şopteşte zi şi noapte...

Există un altar al plîngerii.


Un loc ce poţi să-ngenunchezi.
Să-ţi pleci genunchi slăbănogiţi.
Să-ţi verşi amarul,
Şi-acel plumb topit, ce-n inimă îl porţi.

Aclo,
poţi fi învins,
poate fi învins răul şi vulgaritatea,
poţi să reaprinzi,
acel jar ce ţi s-a stins
În cenuşa remuşcării.

E altarul,
unde lacrimile tale sunt arzătoare,
(si-n)Unde în agonie şi singurătete,
(Poţi )îtnţelege(i) (profund,) ce-nseamnă (R)răbdare,(a)
Şi-a morţii voluptate.(Voluptatea mortii)

Acolo,
tot ce este bestial
sau imposibil de-a iubi,
tot ce ţi se pare anormal
Capătă un sens, o nouă formă de-a iubi.

O nouă viaţă...
un cer,
un pămînt c-un nou început,
O nouă valoare,
şi mult aşteptata speranţă:
Să iubesc tot ceea ce altădată am urît.
Ţara aluziilor
Lumea… ce este lumea?
Atunci cînd marea vieţii
Forfoteşte, iar noi umblăm aiurea
Purtaţi de valul morţii.

Lumea, ce este o lume?


Un univers pe-alocuri frumos pictat?
Sau o mînă de indivizi aruncată-n zare,
Fără viaţă sau al iubirii sentiment?

Suntem împinşi cu toţii


În laşitatea acestei lumi,
Şi purtaţi de valul sorţii,
Ne pare că urcăm pe-aveţii culmi,
Dar ne-nşelăm, ne-nşelăm amarnic,
Crezînd într-o lume de aluzii,
Într-o lume care niciodată nu va putea exista,
La nivelul viselor sau a noastre imaginaţii.

Trăim într-o lume,


În care suntem gata să oferim dragoste,
Mai mult animalelor şi plantelor,
Decît unii altora.

Şi astfel cu toţii ne-nşelăm,


Cerşindu-ne unii altora iubire,
Luptăm, şi totuşi în prăpastie alunecăm,
Acolo unde-i oroarea, şi veşnica remuşcare.
Expansiune

Totui mort şi fără viaţă,


Totul pare a fi pustiu,
Tot-un jur e prins de ceaţă,
Şi oase sunt tot cît te uiţi.
Sunt nevoit să trec prin ele,
Din jur în jur şi primprejur,
Şi simt fiori cum trec prin piele,
De oase reci ce sunt în lunci.
Te-n făşoar-atunci în dată,
Un val de groaze omeneşti,
Şi îţi aduni puterea toată,
Ca mai apoi, să te trezeşti.
Şi-atunci te-ntrebi în disperare:
Oase reci ce sunt în lunci,
O să aibă odată oare,
Carne, vene pe butuci?-
Da! Răsună un glas pe vale,
Voi da să le crească carne,
Şi mai ales, să aibă vene.
Le voi pune un duh de viaţă,
Şi vor iubi la nesfîrşit,
Ei, vor sta faţă-n faţă,
Şi dragostea, nu va pieri.

Tu сel ce strigi în gura mare,-


Oasele-s uscate-n zare,-
Vreau să ştii, că dacă-n viaţă,
Tu nu încerci ca să iubeşti,
Vei rămîne o schemă moartă,
Şi vei simţi că te topeşti.

Zădarnic e să treci prin viaţă,


Atunci cînd tu nu-ncerci să lupţi,
Să lupţi, să dai iubirea toată,
Sau dacă nu, rămîi în lunci
Ca nişte oase deformate.
Surpriza de mîine

Clipa ce bate în (necontinuu,)


O trăieşti şi apoi te despartţi de ea,
Încerci să schimbi ţărîna în nemurire,
Dar zadarnic... n-o mai întorci,
Te desparţi pe veci de ea.

Acum, trăeşri în fericire .


Dar mîine?
Acum, inima se zbate,
Dar oare, ce va fi cu ea mîine?

Aştepţi acum să treacă clipa,


Trăind speranţa, că „mîine”
Dar o dată, tot ce ai sperat,
Tot, ce ai agonisit, şi tot ce ai fost,
Vor fi astupate, c-un morman de ţărînă.

Sîngele, acum, î-ţi circulă prin vene,


Dar mîine...?
Ochii tăi, acum, apsorb lumină,
Dar, mîine vor fi acoperiţi de întuneric.

Acum, te-nalţi, te-nalţi mai sus de ceruri,


Te-nalţi în visuri,
Te-nalţi...
Dar vine toamna,
Cînd asemeni unei frunze,
Vei cădea, încet, încet
pe cîmp...
Aş vrea...
În ciuda destinului murdar,
aş vrea să gust din farmecul iubirii,
să sorb pînă la capăt,
din a vieţii cupă, umplută cu substanţă amăruie...

Dar Cine?... Cine poate fi în stare,


supus destinului murdar,
din noroi să se ridice,
sau mai bine zis,
din a lumii scîrboasă groapă
ajungînd pe culmile Iubirii,
şi-ntaină,
cu inima zdrobită,
cu lacrimi în ochi şi-necat în tainele gîndirii,
să reflecte-n jurul său,
acel misterios,
dar dulce,
farmec al iubirii...?
Ascensiune

Nu pot să spun: am cîştigat,


Sau că voi cîştiga vreo dată,
Acel tărîm necunoscut,
Acel vîrf ce l-au cucerit odată,
Eminescu, şi alte genii…

În faţă îmi stă un munte,


ce are-n vîrf
idealul ce l-au atins doar Ei.

Dar vai, nu sunt nimic!


nu sunt decît un simplu muritor.
Dar nu mă voi opri,
cu toate că traseul e anevoios,
pietre se desprind şi sunt lovit,
ades alunec şi parcă mă prăbuşesc,
Dar, pas cu pas,
eu mă ridic.

Şi chiar dacă nu voi atinge


acel vîrf al înţelepciunii,
voi şti:
Sunt mai aproape...
Etern

Las-o ca ea să te topească,
Ajunge, n-o mai stăpîni...
Las-o să pătrundă,
În viaţa ta umplută de durere,
Să vindece scîrboasa rană.

Lasă-te rănit de înţelegerea ei,


Sa-ţi curgă sîngele şiroae,
Să simţi cum inima ţi se zdrobeşte,
Formînd ocean de bucurie.

Te vei întîlni atunci


Faţă în faţă,
Şi-i vei mulţumi, pentru fiecare clipită de bucurie
Ce s-a scurs prin ale tale vene,
Căci ochii tăi vor privi,
În ochii Dragostei Divine,
Şi vei vedea ca-ntr-o oglindă,
Pe cea, care niciodată nu tea părăsit...
Chemat să fii iubit...

Un val cheamă un alt val


în urma vuietelor haine.
În nopţile cumplite,
zbuciumate,
reci şi-nfricoşate
cheamă ispita
ce-aduce după ea
veşnica condamnare...

Dragostea...
Dragostea răsplăteşte cu pace,
îndurare,
linişte şi duioşie.
Ea rămîne aceiaşi...
Pe-al jertfei altar
îşi dă viaţa...

Îşi dă viaţa
nu pentru a ta iubire,
ci pentru că te Iubeşte,
nu pentru că meriţi...

Ea te-a ales...
te-a chemat...
Ea te-a Iubit întîi...
Farmec

Cupa amară a disperării,


Umplută cu plumb topit amestecată-n sînge,
Luată de pe altarul veşniciei,
O beau, chiar dacă cumplit mă frige.

Apoi, topit de-amărăciune,


Faţa mi-o îngrop în ţărînă,
Simt-atunci cum viaţa mi se supune,
Şi-adorm în pace,
Sub farmecul fără de preţ
al iubirii...
Frînta meditaţie

Sunt om, sunt fiinţă vie,


Acoperit cu petala unei flori.
Am fost scăldat în roua ei,
În lacrima ce-a curs fără-ncetare.
În gingăşia ei m-am regasit,
Cînd soarele faţa şi-a ascuns.
Mi-a fost elexir vindecător,
Acolo unde sabia m-a răpuns,
Iar în locul unde-am fost rănit de propriul Eu,
Palma i-am simţit-o cînd şi-a pus,
Apoi mi-a spus în şoaptă:
- ai fost creat din iubire!
de ce acum dai cu piciorul în Ea...?
Robia

Ne sufocăm sub arşiţa întristării,


Apoi setea ni-o potolim cu sucul preparat din sînge.
Ni-e greaţă să privim spre sînul frumos al naturii,
Ne cutremurăm...
Nu-i mai simţim Dragostea,
Cînd de inima-npetrită se atinge...

Cu toţii ne-aruncăm în vîrtejul plăcerii,


Uitînd de Dragostea ce ne-a iubit le nesfîrşit,
Ne înmormîntăm de vii
În scîrboasa lumii groapă,
Şi-apoi umpluţi de ură şi sătui de viaţă,
Sfîrşitul ni-l iscălim c-un strop de sînge...
Totuşi...
iubim virtutea ce-am pierdut-o...
trăind o speranţă
ce-acoperă un infinit...
Un trecut lăsat în urmă,
o Dragoste ratată
asemeni unei tîrfe
condus de instinctul profanării...
Glasul etern al iubirii

Din înalturile cereşti, uite, te cheamă iubirea,


Î-ţi face semn să urci muntele primejdios,
Te cheamă, cu lacrimi de fericire,
Pe tine, femeie, darul cel mai preţios.

În al muntelui vîrf,
Acea voce răsună fără-ncetare,
Urcă... urcă chiar dacă visurile tale pot fi sfărîmate...

Urcă blestematul munte


Chiar dacă poţi cădea-n prăpastia cumplită,
Nu te uita în jos, ci priveşte-n sus, priveşte la eterna iubire.

Nu te lăsa împiedicată,
De mica piatră ce în frunte te-a lovit,
Sau de neputinţa care te-a făcut ca să aluneci.

Urcă...
Acolo sus vei primi iubirea,
Încredete. Da! Încredete în dulcele ei cuvînt.
Acceptă de pe acum cumplita sabie ce ţi-o oferă.
Şi-atîta timp
Cît vei urca în sus,
Dăi voie, să-ţi tae rădăcinele ce te leagă de pămînt...
Tinei

Unde-aş putea fugi de tine,


Sau de faţa ta să mă ascund?
Nu pot să uit a ta primire,
Sau chipul tău, cel veşnic blînd.

Chiar dacă aş rătăci prin lume,


Sau dacă pămîntul m-ar îngiţi acum,
Şi-aş zace sub recea lui ţărînă,
Sau dacă m-aş preface-n scrum,
Sub raza de lumină,
Răsfrîntă din ochiul tău sublin,
Aş înţelege totuşi –
Te iubesc...
Nu mai am acel curaj

Aş vrea să-ţi spun în taină,


Un simplu, Te...
Dar să arăt prin fapte,
Eu sănt neputincios.

Nu am acel curaj,
Să răspund privirii ce sclipeşte,
Nu am măreţul dar,
Căci inima, mi se topeşte.

Iar braţele,
Braţele la fel îmi sunt neputincioase,
Ele par a fi-ngeţate,
Sau poate, chiar c-ăs moarte.

Căci nici măcar nu pot să-mbrăţişeze


Chipul tău angelic,
Ce poate să vibreze,
Un strigăt, melancolic.
Fiinţă a nemuririi

Cel ce exist-acum sub numele de „Om”


Fiinţa cea sublimă,
nevinovatul plod...
Străpuns,
Uscat,
Sătul acum de viaţă
şi robit de instinctul animalic...
caută un strop de apă
în a-şi potoli setea,
setea de iubire...

El...
„Omul”...
Pe-atunci cînd nu era fiinţă,
era un bulgăre de lut...
Însă sub dulcea privire-a Providenţii,
Creatorul îi picură în piept
o lacrimă,
un strop de iubire...

Astfel lutul,
frămîntat în lacrima iubirii
deveni fiinţă,
Fiinţă a nemuririi...
Rugăciune
Stăpîne, eu stau în prezenţa Ta?
O nu... nu am decît păcate,
O inimă ce bate îngheţată,
Şi-o viaţă, plină de amărăciune.

Cu lacrimi şi suspine,
Cu viaţa ce-am prefăcut-o doar în cioburi,
Îngenunchiat, în faţa Ta Preasfinte,
Ţi-aduc viaţa şi inima ca daruri.

Dar ce se-ntîmplă? – o mînă caldă?


Ce-i asta? – palme cu cicatrici?
Aud o voce blîndă! -
Încotro vrei tu să mergi?

Da, e voceaTa, vocea Ta stăpîne,


Şi cu palma Ta Tu mă atingi? -
Dar vai... ea e de sînge!
Şi ncii nu pot să cred că mă mîngîi?

Tu eşti acel ce mai creat?


Acel ce mi-ai dat un nume,
Mi-ai dat viaţă,
Şi mi-ai pus o inimă să bată prntru tine?

Uite, ce-am făcut cu această viaţă


Şi în ce sa transformat?
Am o inimă de piatră,
Acum, eşti satisfăcut de ca ai creat?

Cum poţi privi l-această viaţă,


L-acest vas de lut ce în cioburi s-a sfărîmat?
Cum poţi să te mai apropii,
De acest chip desfigurat?

Nu înţeleg, nu înţeleg ce vrei să spui,


Ce vrei să faci?
Vrei să spui: - mă iubeşti,
Nu, nu, nu pot să cred!

Da! văd acum, Tu ţii la mine,


Cu toate că viaţa-mi pare un jar aproape stins,
Nu pot să spun decît că mie ruşine,
Dar vreau, vreau, vreau de un jar al dragostei să fiu aprins.
Să fiu aprins de un dor al veşniciei,
Spre care pas cu pas eu să păşesc,
Şi chiar dacă voi trece prin agonie,
Să mă ridic, chiar dacă mă prăbuşesc.

Miezul
E un izvor de măngîiere,
de bucurie,
şi alin
pentru sufletul împăenjenit de durere.

E un strop de apă,
de viaţă,
şi-un nou început
pentru acel cei sufocat în groapă.

E o rază de lumină,
de căldură,
şi-o candelă
ce arde în necontinu.

E un licăr de speranţă,
de protecţie,
şi-o încredere
în ziua care va veni mîine.

Ea, ia-cel ce te-nalţă pe piscurile veşniciei,


Te pune pe ancora speranţei,
pe limanuri nestrăbătute,
pe convoiul de lumină
al soarelui neprefăcută.

Ea te face să uiţi,
să uiţi de tine,
şi să iubeşti,
dăruindute cu tot ce-ţi aparţine.
Aceasta-i dragostea de azi, care va dăinui mîine!
Prima înviere

Adeseori, ne înălţăm printre stele,


Şi tindem a fi undeva sus,
Vrem să scăpăm de rele,
Dar tot rămînem jos, şi nu sus.

Ce poate fi mai scumpă decît dragostea?


Ce-o poate salva, atunci, cînd ea se surpe?
Cum poţi să birui răul ce-ţi stă în faţă?
Şi cum o poţi salva, cînd existenţa ţi se rupe?
Iubind, te dăruieşti, cu tot ce-ţi aparţine-
într-un jar de iubire,
ce poate să aline,
sufletul gol, şi frînt.

Dragostea, iasemeni unui foc,


Ce arde în sobă plăcut,
Şi-atunci, uităm deal vieţii joc,
Şi-adună lemne, căci vrem să existăm pe pămînt.

Dar vai!
mă uit la focul din sobă,
şi-mi pare a fi stins,
îl răscolesc niţel-
Dar din păcate, eu însumi l-am stins...

Însă ştiu, jarul stins,


are nevoie de-afi reaprins...
Vreau virtutea

Dă alte dimineţi cu rouă,


vreau soare, mîngîiere,
şi-o lume nouă.

Vreau dragostea să tindă-n mine,


vreau dorul, vreau revederea,
şi mai ales cununa.

Vreau ca pe faţă să am lumină,


vreau pace din iubire sfîntă-
şi-o inimă fierbinte.

Vreau... ca inima să-mi fie plină,


de altare ce alină -
oameni ce zac în neghină.

Vreau... ca-ntregile dorinţi


să-mi fie una –
Dragoste, fii a mea cunună...
Menirea mea

Întreaga lume clocoteşte şi ar vrea o schimbare,


Ea vrea să simtă viaţa, să simtă că trăieşte.
Ea vrea refugiu chiar şi acolo unde-s răcnite barbare,
Ar vrea s-adoarmă-n pace, să simtă că iubeşte.

Dar oare cum eu aş simţi viaţa,


Sau cum pot să dovedesc că eu trăiesc?
Cum pot să am refugiu sub muntele de ghiaţă,
Sau să-i spun unui duşman: Te iubesc?

Nu sunt nimic şi niciodată nu voi fi în stare,


Să călătoresc ca şi peligrim pe acest pămînt,
Atunci cînd în viaţă îmi lipseşte: bucurie şi iubire,
Sau dorinţa dea iubi, nu să fiu iubit...
Nu poţi...
Nu poţi să fugi de tine,
Nu poţi să alergi departe,
Nu poţi să jungi la fine,
Nu poţi să eşi din noapte.

Nu poţi să ţii în mînă,


Minciună şi-adevăr
Nu poţi să fii lumină,
Atunci cînd furi un măr.

Nu poţi să fii exemplu,


La cei din jurul tău
Nu poţi să fii un templu,
Cînd tu stîrneşti doar rău.

Nu poţi avea nici pace,


Cu cei din jurul tău,
Nu poţi a te preface,
Căci rămîi un nătărău.

Nu poţi să ai nici vorbe,


Ce le speli mereu în vînt,
Nu poţi să-ţi faci nici probe,
Cînd trupul tău e frînt.

Nu poţi să ai iubire,
Pentru însăşi viaţa ta,
Nu poţi să faci un bine,
Cînd viaţa-ţi pare grea.

Nu poţi să ai viaţă,
Atît cît tu doreşti,
Nu poţi să ţii în faţă,
Fantastele poveşti.

Nu poţi să-ţi duci povara,


Sau ca să scapi de ea,
Nu poţi să-ţi pui cununa,
Cînd ea nu este a ta.

Nu poţi! Nu poţi nimic a face,


Cînd singur aşti mereu,
Nu poţi să cauţi pace,
Nu poţi... fiincă-i greu.
Tăcere puţină tăcere...

Tăcere, puţină tăcere.


Şi lacrima de pe obraz cere -
Tăcere, puţină tăcere...

Tăcere, puţină tăcere.


Cuvintele să le arunci în mare
Şi să se spună atuncea cînd piere -
Tăcere, puţină tăcere...

Tăcere, puţină tăcere.


Şi hangiul crud mereu cere,
Şi viaţa ce-adoarme iubită,
Cere puţină tăcere...

Jăratecul ce arde-n sobă,


Adoarme şi cere tăcere.
Jarul apru al răbdării,
Şi marea ce poartă corăbii,
Şi viaţa lovită de săbii,
Cere puţină tăcere...

Sub ropotul bătrînii ploi se vede,


Oameni ce caută tăcere,
Natura purtată de vînt,
Animale cu trupul frînt,
Şi frunza legănată de vînt,
Cere, puţină tăcere...

Fugim mereu de tăcere,


Dar viaţa, odată ne cere -
Tăcere, sau, veşnica tăcere...
Oameni inutili
Există oameni hrăniţi cu pîinea nostalgiei,
Şi îmbătaţi cu apa întristării,
Oameni ce stau aruncaţi printre groape,
Şi-aşteaptă ziua învierii.

Aleargă, aleargă cu paşii amorţiţi,


Spre ţinta la care din start au ieşuat,
Şi de valul nepăsării sunt loviţi,
Toţi cei ce plăcerii sau dedat.

Ei simt că prin a lor vene,


Le circulă plumb topit în sînge,
Şi provocîndule durere,
Ei simt cum inima li se frînge.

De fapt -
aşa sunt cei ce şi-au uitat menirea
de a iubi
şi-a dărui tot ce este-al lor.
Lume!
O lume de gunoi,
o lume scăldată în timpul limitat,
prinsă-n plasa decepţiei
şi în groaza existenţei deşarte...

O lume ce crede că va-nvia în ziua de apoi...


îşi tîrăşte-acum oasele prin pulberea dezamăgirii,
pîngarindu-şi hainele
ce-odată au fost sfinţite
în Dragostea Divină...

O! lume!
cînd vei eşi
din Ţinutul Pulberii
în care s-au şters
urmele iubirii...?!
Străpuns...

Străpuns de-a ta iubire


mă cutremur,
mă înfierbînt...
În braţul tău
văd raţiunea contopită-n sentiment...
În ochii tăi...
în ochii tăi văd cerul...
văd o nouă lume,
un tărîm scăldat în dragostea-ţi jucăuşă
îmbălzămat
cu mireasma răsfrîntă din corpul tău înfierbîntat
ce vibrează în a mele braţe:
acel tainic,
însă dulce cînt al iubirii...
Vreau să simt

Aş vrea să mă sting
luptînd...
Luptînd pînă la ultima suflare...
Apoi...
în şoaptă coborînd în mormînt
să simt tăcerea,
să simt recea ţărînă
ce se înhibă-n amorţitul meu trup...
transformîndu-mă
în om cu Inimă de Carne...
ce simte
durerea,
căldura,
gingăşia,
bucuria
şi...
Dragostea Ta...
Zorile Dimineţii Eterne

Soarele apune…
apune în spatele suspinelor.

Iar inima…
inima începe să ardă,
să bată din ce în ce mai tare.

Şi-atunci…
anevoios în interiorul ei
se strecoară o rază de iubire.
O acceptă…

Apoi…
învăluită de-acestă rază
în ea începe să strălucească
Zorile Dimineţii
care le poţi întîlni doar
dincolo de apucul vieţii…
Liman

În depărtări văd
un liman
ce arde-n flăcări
sub jarul iubirii Tale…

o lumină…
o nouă adiere
a respiraţiei tale pure…

Văd ochii tăi


scăldaţi în lacrima iubirii,
văd zîmbetul Tău,
văd a Ta iubire…
Iubesc în taină

Iubesc în taină acel suflet,


acea fiinţă
care niciodată n-o să-mi spună:
Te iubesc...

Iubesc în taină acei ochi


care atunci cînd privesc la mine
mă prăbuşesc
şi mă topesc de căldura ce-o imană.

Iubesc în taină acea voce


ce pătrunde pînă în adîncuri,
ea ades mă mustră
dar ştie să şi aline
atunci cînd trec prin încercări.

Iubesc în taină acel zîmbet


schiţat ca printre stele
ce apare în urma unui vuiet
cuprins de povară şi durere.

Iubesc în taină acel corp


pe care niciodata nu-l voi strînge-n braţe.
Iubesc... Iubesc...
Dar ce păcat...
Încă o zi de iubire

Voi adormi,
înălţînd din inimă o rugă.
cu glas cutremurător
şi buze îngheţate,
stăpînit de cea ce nu vrea să fie stăpînită...

Voi adormi...!
Voi adormi în liniştea grotească
şi trupul meu va coborî în somn de veci.
Însă inima sfîşiată de iubire
va trimite un semnal.
Şi de pe buze
asemni unui susur de izvor
va murmura în noapte:
Mulţumesc pentru încă o zi de Iubire...!
Ochi

Ochi…
ochi scăldaţi
în lacrimă de moarte
şi-aprinşi de extazul iubirii...
înnaripaţi...
îşi iau zborul
peste oceanul de sînge...
Apoi,
ajung în faţa mea
şi-mi vorbesc...
îmi vorbesc despre moarte
zdruncinîndu-mi încleştarea raţiunii...
jalnic mă prăbuşesc...
În schimb,
salvează ceva în mine...
Iubito!

Tu eşti o Harfă
ce-n taină
se lasă atinsă de mîna mea.
Gingăşia coardelor
produc o melodie
pe care-o poţi asculta la infinit,
îmi atinge
pînă şi cea mai mică fibră a inimii…
Apoi,
în dragoste şi fără milă
mă zdrobeşte…
mă crucifică…
Dirijorul

Prin valea umplută cu umbre,


înmormîntată sub noiamul tăcerii,
sufocată de agonia iubirii,
trezeşte la viaţă
spirite întemniţate...
sugrumate...
robite şi lipsite de viaţă...

Apoi,
din mijlocul lumii nevăzute
un maestru se ridică-n capul oaselor.
îşi aranjează notele,
după care
cu un ton al morţii
dirijează marea orchestră
interpretînd simfonia morţii...

Ziua regăsirii

Ţin minte ziua


cînd mi s-a revelat a ta frumuseţe
asemeni aurului trecut prin foc...
cînd ochii tăi au pătruns în sufletu-mi
sărac şi egoist...

cînd de pe buzele-ţi calde,


proaspete şi rafinate...
o conotaţie nenţeleasă
s-a strecurat în liniştea serii...

nu am înţeles atunci acel murmur,


acea-npletitură de cuvinte...
dar ţi-am simţit corpul ce vibra
şi se-ncălzea sub emoţiile pompate de inima ta...

în ochii tăi blînzi şi nevinovaţi


lumina o scîntee de copil...
mi-am văzut hidosul chip
însă căldura...
căldura ochilor tăi l-a topit...
35
Nu te poţi ascunde...!

Poţi să te ascunzi
de suferinţa-ndelungată
ce ucide mila
implantată-n tine...

Poţi să te ascunzi
de cuvintele ce apar şi dispar,
de buze ce binecuvîntă
sau bleastămă...

Poţi să te ascunzi
de-a morţii rădăcină,
de lacrimi...
de minciună...

Poţi să te acunzi...
să te ascunzi de tot ce-are suflare
şi mişcă pe-acest pămînt.
Însă de tine –
Niciodată nu te vei putea ascunde...!
Metamorf...

Trupul tău
transformat în arbore
cu trunchiul rece
învelit cu-o scoarţă aspră,
îmi răneşte buzele...

Nu mai primeşte
a mea-nbrpţişare,
Nu primeşte
a mea sărutare.

Eşti atît de rece!...


Anahoret

Înstrăinat de soare,
nimic mai mult...

Înstrăinat de eterna lumină


şi robia unui sistem derivat
prin excelenta sa anvergură...

izolat de lumea anagnostă


rămîn un neferici anamnetic
al sufletului meu...
Cavou

Sub povara egocentrică


m-am metamorfozat
într-o mînă de relicve,
şi-asemeni unui sacrament
al inprehensibilului univers
mă-ngrop într-un cabalism
umplut de sarcasm,
al minţii mele laşe...
apoi,
copleşit de lacrimi
şi zdruncinat de ruşine,
privesc cu o privire ocultă
în schiloditul meu suflet...
regăsesc în el
o pandoră plină
cu suferinţe,
boli şi nenorociri...
m-aplec cu teamă asupra ei,
şi tremurînd sărut cavoul meu...
Cifra

Omul prostiei
calcă-n picioare graalul sfînt...
amurg

Moartea sugrumă absolutul


îmbălzămat al visului anagogic...
afierosirea săracă şi mucigăită
transformă un suflet egocentric...

pielea devine un Hades


al plăcerilor,
un afro
al mîngîierilor...

Cranii
ce scuipă praf în
palme topite...
Topite în zeamă de plumb.

degete agresive
se agaţă de sînul lui Avraam,
asemeni unui iluzionist
ce-şi linge rănile înfrîngerii...

Marile imagini
devin
imblemele zădărniciei
lepădate în emfază şi absurd...

Artos

Pietrele spurcate de şerpi


şi scăldate-n greaţă,
au devenit surse ale existenţei...
Literatura

Un sîngeros divorţ
dintre cuvinte şi materie
fecundate în noiamuri de gînduri
rătăcite prin real şi imaginar…

acest divorţ
te roade din lăuntrul sufletului
şi te impune să simţi că eşti depăţit…
îţi zdrobeşte inima
în nişte cioburi ca de sticlă spartă,
călcată-n picioare
şi tăvălită prin gunoaie…
Lacrima

...şi parcă mă transform


într-o lumină
ce ondulează în eter...
prin propagare
reflexie
refracţie
polarizare
interferinţă
şi dispersie spectrală,
cobor la tine, iubita mea,
în neagra noapte zbuciumată.
Mă infiltrez în lacrima-ţi cuminte
şi de pe geana-ţi umezită
mă preling...
...îţi umezesc buzele...
Creaţie

M-am scufundat în semne


canonice şi apocrife...
dezrădăcinat de real
mă alipesc
cu trup,
suflet
şi duh
de matrice imaginare...
mă transform într-un creator
şi-mi plămădesc un spaţiu
prin care mă plimb
ca printr-un circuit integrat...
făr-a fi văzut,
sunt omniprezent
şi-atot puternic...
făr-a fi perceput
umplu golul din reţeaua de nuclee şi electroni
edificînd un ciberspaţiu.
ştiu totul,
ba chiar stăpînesc realitatea multiplă
al cripticului mister...
Creaţia mea
m-a transformat în propria ei divinitate...
Sententia

Goana timpului binar


prăbuşit într-o ambiguitate virtuală
a contopit în misterul fanic
lumina şi întunericul...
prin capacitatea minţii luciferice
am închinat libertatea şi sentimentele
unei maşinării bătrîne
deghizată în descoperirile
aşazisului „secol al libertăţii”.

Genunchii vor putrezi,


iar noi...
cei legănaţi în sînul lui Avraam
ne vom prăbuşi în faţa Fiarei ...

Depravare

Un vis spre absolut


mă-n groapă-n dureri,
mă înalţă din flăcări
ca mai apoi să pier.

Visul...
mă frămîntă-n vale
unicat în vaiet...

mă aruncă-n groape
frînt şi dezarmat
şi nu mai pot să uit
vis spre infinit...

ştiu... în loc de creer


este pus un vis,
însă acum
s-a transfat în pîine
ce hrăneşte a mea cădere...
Vierme

O droae de electroni
topiţi în celule
şi robiţi în trup...

strivesc un mister ce mă aprinde,


apoi mă mistuie...
îmi roade,
îmi zvîrcoleşte interiorul
apăsîndu-mă într-o vale de oase...

şi dezbrăcîndu-mă de trup
ca de o haină spurcată,
îl despic
şi găsesc în el
un vierme al veşniciei...
Puterea oglinzii

În zbucium de eter
ondulează între raţiune şi sentiment –
prizonieri ai istoriei,
supranumiţi eroi.

Aceştia
sunt prizonieri ai iadului...
însă noi
îi vedem prin oglindă...

Minus clipa

Astăzi
trăiesc un mister
ce-a fost odată istorie...
mîine...
mîine va fi voluptatea amară
a unei vieţi ce coboară-n Ţărînă
şi redusă la tăcere...

Memento

Tot ceea ce noi numim cunoaştere:


Fie cioburi de idei,
cugetări contemplate,
descoperiri tainice şi mistice,
cercetări logice,
analize mediocre
angajate în perimetrul minţii
ascunse sub un orizont al tăcerii...

Toate...
toate au ajuns un cadavru
spînzurat
de razele reci ale lunii...
Percepţii oarbe

Din sfera infinită a tăcerii


absorb un decupaj de idei
robite în silogismele
scuipate în adîncul inimii...

sub conul de umbră


al sufletului
o mînă semnează
sfîrşitul unei trăiri...
începutul unei vieţi...

Un cuvînt rostit

Ce poate fi un cuvînt rostit?


O guvernare totală?
Un mănunchi nedefinit de idei?
Sau poate fi puterea
întruchipată a unei lacrimi amare
ce se prelinge prin tendoanele
lipsite de putere,
lipsite de viaţă şi îngropate în ţărînă,
aruncate în valea umbrei morţii?

Aici este o filă


din îndepărtatul trecut al vieţii noastre,
unde este descris,
cu cele mai mici amănunte,
cel mai dezastruos faliment al omenirii.
Se pare că trăim într-un secol al vitezei
manipulat de fiorosul monstru
al tehnologiei menite în a economisi
preţiosul nostru timp,
care ni se pare a fi o călăuză
spre pliroma omenească.
Şi cu toate-acestea
ne bocim timpul
care pînă la urmă nu ne vrea prieteni.

Acest timp,
pare a fi un copil.
Mai mult decît atît,
pare un copil răsfăţat,
şi-i înpingem tot felul de jucării,
încercînd zadarnic
să-l împăcăm.
Oare jucăriile îl pot ademeni?
îl pot îmbuna?
îl pot face să rîdă?

Degeaba ne tot străduim


să-i bagăm pe gît
tot felul de maşinării
şi tehnologii performante!!!

El are nevoie de un cuvînt rostit


şi îmbrăţişat cu dragoste.
De acel cuvînt
care să pună în funcţie
puterea luminii,
şi din nimic să creeze
o lume a gîndurilor.
O lume
net superioară teoriei lui Einstein,
potrivit căreia E=MC2,
în care materia
este capabilă să arunce în aer
lumea la care ţinem atît de mult.
Şi asemeni unor apofatici
ne zgîrîiem obrajii
murdari ai inimii
plină de bigotism,
fără să ne piese
de cea mai mică iotă ezoterică.

Cuvîntul
este mai mult decît foneme,
pentagrame,
poliloghie
sau un complex sonor de sensuri.
El este întruchiparea existenţei:
Cel ce a fost,
Cel ce este
şi Cel ce va fi!
fără a avea nevoie de un gutuader,
ci de o pronunţare fină
care să lase în umbră viteza luminii,
şi printr-o epifanie
să ni se descătuşeze ochii,
căzînd la pămînt solzii minciunii…
ieşind astfel din starea de epitimie
în care geme întreaga omenire
înlănţuită într-un epitaf...
Astfel
vom trece graniţele
stabilite de timp şi spaţiu,
doar prin puterea unui cuvînt rostit…!

Regres

Îmi este ostil tot ceea ce încerc să gîndesc,


de altfel mă exclud...
şi silogismele mele sunt înghiţite
de materia ce le generează.

Timpul îşi ia tălpăşiţa...

Anapoda

Apare un ecou
a unei imagini răpusă de plictis.
Un spaţiu exotic renaşte din subconştient
din care nasc cei ce savurează revolta…

exilat de propriu-mi eu
vorbesc din partea deziluzionată
a puterii, cei drept, impotentă
de a mă schimba.

Sondarea eului
seferă eşec…
- Cine mi-a exilat eul?
- Uitate pe siteul de socializare…!
Copil fiind…

Îmi derulez benzile şi văd că


sunt angajat
într-o căutare a autenticului
tocmai în momentul în care
sunt cuprins de fals.

Inventivitatea expunerii
fmi este stimulată de sărăcie
fapt care mă impune
să fiu în aşteptarea unui transfer
dintre Mine şi Eu.

Şi pentru că toate trebuie să aibă un nume!

Presupun că nu exist
iar tot ce noi numim a fi
e lepădat…

suntem respinşi de noi,


indiferenţa e „la loc de cinste”
iar optimismul „nu mai e la modă”.

Ne-am negat identitatea


în schimbul unei frînturi de pîine.

Ne-am redenumit valorile,


istoria şi limba…
doar pentru că cineva aşa a vrut!

Ne înarmam cu explicaţii stupide


iar timpul nu le mai uită.

59