A le xandru

COSMESCU

CENTENAR

VOLUMUL 2
LA HOTARUL NEGURILOR

1
 ÎNTÂLNIRE CU MAISTRUL
(1960)

Scrisesem într-o toamnă în revista Nistru (au trecut de cinci ori câte patru anotimpuri
de atunci) câteva file cu menirea de a face cunoscute cititorului mai puțin inițiat câteva foarte
sumare date despre viața și opera unuia dintre cei mai mari și mai reprezentativi scriitori
europeni – laureat al Premiului Internațional Lenin pentru Pace. Le scrisesem într-o vreme
când eu însumi nu eram decât un cititor, poate doar ceva mai inițiat și mai vechi, al
bătrânului maistru, fără nici cu gândul a gândi însă pe-atunci că, atât de scurt răgaz mai apoi,
îmi va fi dată aleasa și rara bucurie de a-l cunoaște și altfel decât din cărți.
S-ar fi părut, deci, cu atât mai mult, că eram dator a-mi împărți cât mai grabnic cu
cititorul această imensă și nesperată agonisită, adăugând modestei mele trude anterioare
prestanța informației din izvor direct și a mărturiei oculare. Nu m-am grăbit însă s-o fac,
pentru că un dialog cu Mihail Sadoveanu e unul din acele mesaje care nu întârzie niciodată, și
nu voiam să-l comunic destinatarilor înainte ca timpul să fi potolit febra primelor impresii și
înainte ca amintirea să fi cernut prin sita ei zgura unor prisoselnice amănunte.
Iată-mă deci în fericita situație de a putea alătura în sfârșit informațiilor strict
obiective de cândva și câte ceva din cele ce numai un martor ocular putea să vadă și să
cunoască. Și dacă cele ce voi povesti despre Sadoveanu omul vor contribui cât de cât la
îmbogățirea și limpezirea imaginii ce-și va fi făcut până azi cititorul despre opera lui,
înseamnă că nu în zadar m-am gândit eu să alătur această lirică anexă rândurilor de aridă
investigație care au precedat-o.
Așadar, era într-o toamnă, la puține zile după ce marele bătrân își întâlnise cel de-al
șaptezeci și cincilea noiembrie al vieții sale. Răspunzând la telefonul Contemporanului,
Constantin Mitru, secretarul și prietenul său, a declarat că maistrul se află foarte bucuros să
vadă în casa sa pe „solul de la Moldova Sovietică”, și că-l poftește să nu se supere dacă-l
roagă să-și amâne pe mâine și alte zile orice trebi ar mai avea, binevoind a-i închina lui în
întregime această zi. Era o invitație făcută în termeni aleși, cu înflorituri protocolare de
cronică veche, care s-au strecurat până și în felul cum mi s-a prezentat un ceas mai târziu,
întâmpinându-mă solemn în poarta casei Constantin Mitru, cumnatul, secretarul și cel mai
umil dintre învățăceii maistrului! Destul de uimit și întrucâtva amuzat, m-am lăsat condus de
solemnul tânăr pe sub arcadele de viță, printre vetre de crizanteme înflorite ruginiu și arbuști
înveșmântați în strai foșnitor de aur și aramă. Venea dinspre lacurile din apropiere o învăluire
de vânt, molcom încă și călduț în dimineața aceea palid însorită, și frunzele galbene sunau
ușor sub pașii noștri.
„Așa-i că parcă străbatem printr-un peisaj de Sadoveanu, undeva la o margine de
târg!, se întoarse spre mine Mitru. Aceasta-i pricina pentru care și-a întemeiat așezarea aici.
Aici e liniște și s-aud noaptea cântând cucoșii ca de undeva de pe alt tărâm, pe celălalt mal al
lacului...”. Vorbea ca dintr-o visare, de parc-ar fi răzbit deodată până la el, în ciuda dimineții
însorite, cântarea acelor ornice vii ale nopții și singurătăților, de care vorbește undeva
Sadoveanu, într-o carte frumoasă și poetică, care se cheamă Nunta Domniței Ruxanda. I-am
spus-o, ca să-i fac plăcere. Și el mi-a citat îndată pagina, zâmbind surprins și bucurat. Părea
transfigurat, în vreme ce eu abia atunci începeam a înțelege cine e și în ce lume trăiește acest
călăuz al meu. Am văzut mai apoi pe încă unul din secretarii maestrului, am cunoscut pe

2
Valeria Sadoveanu, buna lui prietenă și soție, am schimbat cu Profira Sadoveanu, fiica și
biografa lui, cele câteva vorbe câte sunt de trebuință pentru ca doi oameni de litere să se
înțeleagă și să se apropie, și la toți am regăsit aceeași permanentă gravitație în jurul operei,
preocupărilor și predilecțiilor stăpânului universului în care nimerisem. Căci bătrânul cu
coamă de leu, care m-a întâmpinat și pe mine apoi în uriașa-i bibliotecă, ațintindu-mă cu
ochii lui albaștri ca oțelul, nu se mărginise numai a-i supune pe toți legilor și rânduielilor
casei sale, în care domnește cu nestrămutare ca singur stăpân, ci, ca un adevărat mag și
vrăjitor ce este, demult și robise și-i încătușase în lumea cărților sale, o lume în care ei se
mișcă și se orientează acum cu mult mai multă ușurință parcă decât în cea reală, și căreia și-
au închinat viața. Am aflat și am înțeles că Constantin Mitru, care răspunsese la telefonul
Contemporanului în limbaj înflorit de cronică și mă călăuzise apoi printr-un nostalgic peisaj
de toamnă spre tărâmul celălalt, se ridicase să-mi răspundă și apoi să mă conducă de la o
masă pe care se aflau învălmășite cele peste o sută tomuri răzlețe, din care nici până acum,
după trecere de ani lungi, n-a sfârșit el încă a alege și a alcătui decât primele optsprezece
volume din cea dintâi ediție cu adevărat completă a operelor maistrului. Veneau noian peste
el și peste ceilalți ai casei colile bune de tipar și cele abia dactilografiate, ilustrațiile și schițele
de copertă, sutele de corecturi în șpalt și miile în pagini, ținându-i benevoli și entuziaști
prizonieri ai unei lumi care oscila pentru ei între acea mirifică vreme dacică, când începe
povestirea Creanga de aur, fiind pe atunci „...de la fericitul Zamolxis cursul vremii într-al
cincilea ciclu” și o altă vreme, mai apropiată, dar parcă tot așa coborâtă din legendă, care vine
să încheie romanul Frații Jderi.
Bătrânul bard, pescar și vânător, care-mi orânduise pentru început audiență în imensa
bibliotecă ce prinde întreg etajul de jos al casei sale, a zâmbit primind din mâinile mele ediția
chișinăuiană a lui Nicoară Potcoavă și m-a mustrat cu blândețe: „Dar unde e solia pământului
din care vii, nepoate? Așteptam să-mi aduci cărți. Doream să cunosc din cele ce fac astăzi la
Moldova Sovietică cărturarii și lucrătorii cu pana, și să mă bucur de izbânzile ce au...”.
Luasem cu mine unele cărți, puține. Le-am pus în mâinile secretarilor, cu făgăduința a
le înmulți cât de curând cu poșta. Am rostit într-adaos unele nume și unele titluri de cărți,
însoțindu-le cu explicația că se pot găsi chiar acum și pe loc, că împodobesc vitrine și librării
și aici.
Am urmat, după ce ne-am cufundat în jilțuri, a înșira și alte nume de oameni și cărți
de la noi, în vreme ce soseau în cești și pe tablale cafele și dulciurile cu care Valeria
Sadoveanu ne îndemna a ne îndelenici. Mărturisesc că am fost nepoliticos și mi-am continuat
aprins prelegerea, surd la toate bunele îndemnuri ale stăpânei casei. Dar Sadoveanu mi-a
făcut zâmbind semn de oprire: „Știu acestea. Am citit unele. Altele mai am încă a le cunoaște
și a le găsi prețul cu adevărat... Fii bun acum însă și soarbe din cafeaua aceasta cu aceeași
osârdie cu care-mi vorbești. În acest răstimp îți voi spune că doresc, de pildă, să-mi trimiți,
când vei ajunge acasă, cărțile proaspăt scoase la lumină de Andrei Lupan și George Meniuc,
căci le știu și mi-au plăcut multe versuri ale lor, mai noi și mai vechi. Așijderi aș vrea să
citesc versurile cele noi ale lui Liviu Deleanu. Am despre el bune amintiri, știindu-l mai
demult. Îl regăsesc acum la Chișinău în versuri care-l mărturisesc bun cărturar și poet
inspirat. Mai știu și de alții – de Bucov și Costenco, de Istru și de Crețu”.
Sadoveanu vorbea încet și rar, însoțindu-și cuvintele cu puține gesturi și alegându-și-
le cu o cumpătare gravă. În tăcerea aceea din marea odaie cu ferestre ogivale cuvintele urmau
să se însoțească în întocmiri, simple și grave: „Și cată să nu te miri dumneata, în acest ceas,
tinere, că-ți vorbesc mai întâi și mai ales de poezie și de uneltele ei. Căci eu aflu în poezie nu

3
numai tinerețea unei literaturi, ci mai cu seamă sufletul și aspirațiile ei. Astfel fiind, când te
vei duce înapoi la Moldova Sovietică, aș vrea să porți din parte-mi către magiștrii dumitale un
gând pentru care păstrez în inima mea un strop de amărăciune. Nu mă simt în cădere a da
sfaturi. Sfaturile se află, destule și bune, la acei mari învățători ai noștri, care sunt Neculce,
Eminescu și Creangă. N-aș vrea decât să găsesc mai mult din tradițiile lor, la care eu văd
adăugându-se înțeleapta completare a unui Turgheniev și Tolstoi, în cărțile scriitorilor de la
care vii. Iar filiațiunea lui Donici și Stamati aș dori-o redusă doar la acea valoare la care
timpul a așezat-o demult. Ucenicia unei literaturi se face la acești doi modești înaintași.
Înflorirea ei însă stă mai presus, acolo unde patriarhala lor simplitate nu putea ajunge... Vei
spune și aceasta, și altele, mai puține din câte ai auzit de la mine și mai multe din câte vei fi
simțit singur, cu inima, că doresc a spune. Și vei duce la Moldova Sovietică veste luminată și
dorință de bine de la un moșneag care cine știe de va mai apuca să vie și să vadă în puținele
zile câte îi mai sunt slobozite...”.
* * *
L-am revăzut apoi pe Mihail Sadoveanu, puține zile mai târziu, când se trăsese
bolnav, în chilioara lui de sus, unde avea doar o masă și un pat pentru reculegerile sale.
Așteptau jos mulți oameni, cu nume mari în ierarhia culturală și literară a țării sale. El nu
primea pe nimeni. Multe au fost deci privirile uimite care ne-au însoțit când Constantin Mitru
m-a călăuzit sus. Aveam însă a primi din mâinile maistrului cele câteva rare și de preț daruri
ce se arătase el doritor a trimite la Moldova Sovietică.
Mihai Sadoveanu mi-a pus în mână cărțile pentru Artiom Marcovici Lazarev, pe
atunci ministru al culturii, și pentru Igor Crețu, despre munca căruia pe tărâmul literelor
noastre avusese un înalt cuvânt de prețuire. Și-a scris și pentru mine numele pe o carte ce
odihnește acum în biblioteca mea, alături de toate celelalte cărți ale sale.
Și mă gândesc eu astăzi, după ce maistrul nu mai este, că, fără opera lui, literele
europene ar fi fost mult mai sărace în tot ce au ele mai de preț: modul poetic de a retranscrie
istoria și modul istoric de a re-concepe poezia, adică acel înalt mod, în care are a vorbi orice
scriitor cu cititorii săi despre întreg rostul vieții sale și a lor...

4
 RECITINDU-L PE ION CREANGĂ
(1964)

Solie de aur, vin acum, peste veac, către Prâslea al meu, cuvintele de vrajă: „«Sui pe
mine, stăpâne, și ține-te bine! ». Fiul craiului, punându-i zăbala în gură, încalecă, și atunci
calul o dată zboară cu dânsul până în nouri și apoi se lasă în jos ca o săgeată. După aceea mai
zboară încă o dată până la lună și iar se lasă în jos mai iute decât fulgerul. Și unde mai zboară
și a treia oară până la soare, și, când se lasă jos, întreabă: «Ei, stăpâne, cum ți se pare?
Gândit-ai vreodată că ai să ajungi: Soarele / Cu picioarele, / Luna / Cu mâna. / Și prin nouri
să cauți cununa?..»”.
Și-mi zâmbește, ca printr-un abur de argint, din anii mei cei tineri, hâtru,
Humuleșteanul: „Ei ce, dacă te voi fi pierdut eu pe tine pentru de-acestea, măi băiete. De-acu
cată de mi-l mai trece și pe Prâslea al tău la rând... Iară tu, și cei ca tine, dacă v-ați învrednicit
a ajunge la această vârstă a înțelegerii, bine veți face stând și socotind de câte ori ați săvârșit
și veți mai săvârși și trebușoarele de care prea bine știți; căci, – mări-doamne! – de câte ori v-
am văzut n-am să vă mai văd eu cărând soarele în casă cu obrocul, aruncând nucile în pod cu
țăpoiul și trăgând vaca pe șură la fân!.. Iară carul pe capră și capra pe gânsac dacă nu le-ți fi
schimbat până acum, timp aveți berechet s-o mai faceți, că minte pentru de-alde acestea știu
că aveți destulă...”. Și-mi zâmbește iar, puțintel mai întristat, dar tot hâtru, din învățul și
păsurile vârstei înțelegerii, Humuleșteanul.
Peste câțiva ani or să mi-l învețe pe Prâslea al meu la școală că rândurile acestea, din
alt soi de povești, pe care le-a scris Ion Creangă, se cheamă... humor. Și-o să-i spună lui
Prâslea al meu, știu eu bine asta, că cea mai cu humor „bucată” – anume așa vor începe să se
cheme în limba lui atunci poveștile lui Ion Creangă – e cea cu Moș Nichifor Coțcarul. Adică
aceea, voi replica eu atunci, unde este un rând grozav de hazos, cel mai hazos din toate,
băiatuʹ tatii, ia auzi-l tu numai: Am pățit și noi ca cerșitorul care ședea pe comoară și
cerea milostenie....
Și nu va ști Prâslea, până nu va ajunge și el la vârsta înțelegerii, ce amar filosof a
scris în veselă proză aceste poeme care sunt muzică...

5
 DIN VOLUMUL DE ESEURI CRUGUL LUNILOR
(1967)

CUPTOR

Plouându-și focul din înalturi și răsuflându-l din adâncuri, copleșitor, fecund, Cuptor a
purces la copt în toate. Și se coace în obrajii poamelor, dogorându-le și plinindu-le bujorii...
Și se coace în bob de spice, tăciunindu-se în mustața grâului-voinicului... Și se coace, trezind
fuiorul lapților, până și-n rece măruntai de pește...
E vremea lui Cuptor.
Și se scutură somnul fetelor; căci vin acum buluc în miez de noapte peste ele iazmele-
joimărițele Joii celei Verzi, să le prigonească visele și să le vestejească nurii, pentru lenea lor
la tors din iarnă...
Și se scurtează somnul babelor; căci înfloresc acum în codru și pe baltă iarba găii
amăruța și iarba aspră țăpoșica, iarba mare omanul și iarba crucii fumărica, printre felurimi de
alte feluri de ierburi de leac ce numai acum, pe lumină de lună, se cunosc și tot numai acum,
către miezul nopții, se culeg...
Și se scurtează somnul flăcăiandrilor ș-al feciorilor, al moșnegilor ș-al bărbaților; căci
mai ales al lor are a fi acum, pe rouă-n zori, și pe răcoare dupʹ a-ntunericitului, tot greul
sfintelor munci de vară...
E vremea lui Cuptor, când își începe a doua jumătate, dând în pârg, anul.
Ce nu știu, nu știu. Și nici nu se poate ști, cred, dac-o fi fost, să zicem, într-o vară
când s-a iscat vorba că omul gospodar anume la vremea asta își cumpără sania. Și iarăși nu
știu dacă s-or fi gândit măcar la asemenea oarecum șugubeață vorbă cei ce-au ales solemna zi
din luna lui Cuptor, ca s-o facă a robotitorului din comerț. Ceea ce știu cu tărie, însă, e că
orice om gospodar, oriunde ar fi să gospodărească – în librării sau în mine, la
sincrofazotroane sau la căzile cu zeamă bordoleză – are încă a aduce, chiar și în această
sărbătorească zi de douăzeci și trei a lui Cuptor suficiente reproșuri celor ce-i vând sania
numai iarna și carul numai vara...
Ei da, zile din acestea solemne se mai înșiră multe, înșirʹ te mărgărite pe firul de foc al
lui Cuptor – a cooperației, a pescarului, a flotei, a metalurgistului. Cu toate ale lor, izvorâte
din tradiții sau abia preconizând tradiții, cu felicitările, reproșurile, glumele și urmările de
rigoare.
Dar dacă e să vorbim de zile solemne, mă gândesc eu mai cu seamă la ziua care e a
Metalurgistului, în luna aceasta a lui Cuptor. Ce întâmplare a făcut ca tocmai în luna aceasta,
când se topește nu numai înghețata, ci până și asfaltul, să-și sărbătorească ziua cei ce fac un
lucru care, chiar topindu-se, se călește? O întâmplare fericită, în orice caz. Mai ales dacă e să
ne aducem aminte că metalul, al lui iulie ca și al celorlalte luni, toate, e pentru toate și mai
întâi de toate de trebuință tot lui Octombrie...
Și fie, deci, cât mai mult – metalul acesta al cuptoarelor lui Cuptor.
Asta, pentru ca iazmele să mai aibă chip a prigoni doar uneori, o zi pe an, și doar în
vis, somnul copilelor...

UDREA

Și iată că vine a se înstăpâni iar, către vremea sa, peste zilele anului, ca demult, ca-
ntotdeauna, Undrea, și se încheie ciclul. Se încheie înțelept, și tragic, și firesc – ca toate în

6
această viață cu naștere și moarte – sosind vârsta cea de pe urmă a anului, Alba, ca să-l
ogoaie subt nepătat zovon și să-l așeze în Leat.
Ciudat, dar anii n-au nume. Au nume zilele, lunile, erele. Anii au număr.
Și totuși, când spui 1789, când spui 1871, când spui 1917 sau 1967, – nimeni nu va
șovăi în a repeta odată cu tine marele nume și marea denumire ce se cuprinde în fiecare din
Numerele acestea.
Ei, da: anii au numai număr. Dar numele lor poate fi și Gloria, și Libertatea, și
Dezonoarea. E numele ce-l dă istoria meritului sau nemerniciei lor. Și dacă sunt și ani
anonimi – e nu fiindcă au număr în loc de nume, ci pentru că numărul acesta al lor nu și l-a
înscris în cartea sa Istoria, ci doar și l-au adăogat în catastifele lor cronologiile. Cuget eu,
deci, în acest târziu de zile, la anul ce-a trecut în viața lumii și a țării, în viața fiecăruia dintre
noi, – la fila în care va să-și fi înscris unii sau își vor fi doar adăogat alții anul.
Ce veseli, cuget, au a fi fost – încă o dată – cei pentru care numărul anilor înseamnă
viitor, iar numele lor, – speranță. Și ce triști, ce furios deznădăjduiți, – cei ce cu numărul
anilor au a-și spori doar trecutul, iar în numele lor se deprind a-și citi doar verdictul.
Undrea vine și trece, ca orice lună din an, cu evenimente, aniversări, comemorări –
cu bucurii și îndolieri comune sau însingurate. Cine e să le știe despărți, cu deplină
încredințare alegând pe cele ce se cuvin așezate sub semnul obștescului și nepieirii?..
Mă gândesc la un om, a cărui viață s-a trecut printre noi fără a cunoaște laurii, ci doar
mai mult sau mai puțin adesea repetat nume. E un nume ce acum se mai păstrează încă în
câteva coperte de cărți și manuale, dar din afișele de teatru a și dispărut, iar în unele colocvii,
și nu numai orale, ale unor confrați ai săi de istorie și critică literară a și început a fi luat în
deșert și hulă... Mă gândesc la omul care a plecat dintre noi într-o zi de Undrea, după ce a
îngrijit cele dintâi ediții sovietice ale operelor lui Creangă și Eminescu, după ce a scris
aproape despre tot ce s-a scris în Moldova, după ce vreme de mulți ani a susținut, singur
aproape, repertoriul primei noastre scene, și care n-are să-și mai vadă niciodată pe vreo scenă
cea mai bună dintre piesele sale, cea pe care, mult înainte de febrilitățile și pripa atâtor alții, o
dedicase marii Aniversări ce el n-a mai apucat-o.
Ei, da: există o istorie universală, cu legiferate și înalte rigurozități, cu inaccesibile
piscuri. Cuget eu, însă, la cel ce mai colabora abia câțiva ani în urmă la prima Istorie a
literaturii moldovenești și, în numele ei, cer a se pune cuvenita piatră, cu inscripția tot așa
cuvenită, pe mormântul unui om care a trăit și a muncit numai pentru această istorie, omul
acela modest care s-a chemat Rahmil Portnoi și care a făcut poate cel mai mult din noi toți
pentru a se ști cine și ce anume din această încă atât de puțin cunoscută lumii istorie a
sufletului moldovenesc stă sub semnele eterne.
Trece Undrea să încheie ciclul.
Se așază în Leat anul. Se adaogă trecutului bune și rele – subt semn de vestejire sau
subt semn de nepieire – nu cu faima numelui, ci cu rostul inimii.
Căci, cuget eu, dacă anii, ca și oamenii, n-au decât doar uneori o biografie, ei au, nu
se poate să nu aibă, întotdeauna cu toți, o conștiință.
* * *
Douăsprezece sunt de toate, cum au fost, cum vor fi, curgând pe veșnic crug, lunile anului.
Ce-mi vor fi luat, ce-și va fi luat fiecare din cititorii mei, mă gândesc, în trecătorul meu și
nostru crug, din veșnicia rostului fiecăreia dintre lunile acestea? Și de vom fi învățat, cum am
putut fiecare, făuritul de la Faur, cislele de la Răpciune, brind a bea cu Brumărelul și la harț a

7
 sta alături cu Brumar, nu ne vom fi pierdut zadarnic, cuget eu, acest crug, printre cele câte ne
va fi fiind dat fiecăruia încă a străbate...

SUFLETUL ORAȘULUI MEU

(1971)
Nu-mi mai recunoșteam orașul...
Nu-l mai recunoșteam – sau abia începeam să-l cunosc? Sunt atâția ani de atunci,
încât aproape că-mi vine să surâd – deși până acum încă amintirea clipei aceleia îmi mai
încrâncenă carnea pe oase! – dar îmi vine să surâd totuși, peste ani, celui ce fusesem doar un
minut mai înainte de clipa aceea – adică băiețelului aceluia de șase ani, cu ghiozdanul în
spate, cu tata alături – ce înalt mi se părea! cel mai înalt de pe stradă! și ce mândru eram că e
așa de înalt! și cât de ocrotit mă simțeam alături de el!
...mă întorceam vasăzică cu el, cu tata, de la școală, coborând spre strada Kievului
(așa îi zicea lumea pe atunci străzii pe care stăteam), de-a lungul acelui imens maidan pustiu
unde acum e Stadionul Republicii (altfel decât pustiu, maidanul nu era pe atunci decât în
zilele de duminică, zile când se strângea acolo mare și lărmuitor obor de vite)... Când ceva ce
nu mai văzusem niciodată a lovit în mine ca un trăsnet: ... doi tineri slăbuți – poate studenți,
poate chiar elevi de liceu – duceau împreună, în brațe, un bărbat însângerat, în nesimțire,
aproape fără haine – îi sprijineau atent capul care îi cădea pe spate și se îndreptau spre o birjă
care-i aștepta, chemată tot de ei, probabil.
– Tată!... Tăticule!.. Ce-i cu omul acela?!, am întrebat, cu glas stins.
...tinerii îl culcaseră deja atent în birjă, pe scaun, și ei stăteau unul în stânga, altul în
dreapta, cu picioarele spânzurându-le în praful de pe uliță, aproape măturând pământul... și
birjarul a dat bice cailor.
– Probabil l-a jefuit cineva și l-a lăsat pe maidan... O fi vreo rudă de-a lor – și-l duc la
doctor, mă gândesc. Hai!... Nu avem cu ce-i ajuta, văd că se descurcă și singuri.
Era în 1928, la Chișinău, lângă imensul maidan pustiu unde e acum Stadionul
Republicii, colț cu strada Kievului, aveam șase ani și mă întorceam de la școală cu tata...
...și birja pornise s-alerge-n treapăt, ducând trupul omului acela frânt în două, și cei
doi tineri triști care stăteau de o parte și de alta a lui, parcă veghindu-l, cu picioarele
atârnându-le de-o parte și de alta a scărilor, și cu ei se ducea și sufletul băiețelului, care
înțelesese pentru prima dată ce înseamnă violență, dar și solidaritate și ajutor – agățat de
roțile acelea ce veșnic n-aveau să se mai oprească în amintirea lui, cum n-aveau nici să se mai
șteargă ele vreodată în această amintire de pe caldarâmul tuturor străzilor orașului său...

Nu-mi mai recunosc orașul...

Nu-l mai recunosc – sau abia încep să-l cunosc? Măsor, uneori, în diminețile acestea
de toamnă, însorite molcum, cu pasul, vechile locuri din sus; și mă opresc să mă străvăd ca
prin ani înapoi, asemeni unui surâs uitat, în apele Lacului de la Valea Morilor.
...ehe, oare cât să fie de când – coborâți în imensul cotlovan – în forfota miilor de
oameni, cu Vadim Babilungă, cu Anatol Corobceanu, cu Anatol Gugel – ne lăsam pentru o
scurtă clipă hârlețele și ne repezeam să luăm miniinterviurile pentru „foaia-fulger” de rând?!
(Încă nici pomină nu era de Teatrul moldovenesc muzical-dramatic de pe bulevardul Lenin...

8
Și nici de Uzina de asamblare a tractoarelor de la bariera Sculenilor... Și la Râșcanovca
negreau încă despădurite dealurile și hăuleau prin râpe, oțelii, puhoaiele, primăvara...).
...și cât să fie oare de când – urcat pe ridicol de scundele schele ale celei dintâi clădiri
ce urma să se restabilească la Chișinău – da, da, acolo, peste drum de statuia lui Ștefan cel
Mare, unde sunt acum farmacia, și librăria, și biblioteca! – îmi culegeam materialul pentru
cea dintâi schiță?... (Și n-am decât să fac prin Grădina Soborului la vale, ca să intru în basmul
de asfalt și verdeață al Bulevardului-celui-Tânăr... – ei da: acolo unde parcă mai ieri a fost
Ghetoul, și apoi mlaștina imundă a Bâcului, și apoi mahalaua ciumaților...).

Stau la masa mea de lucru – ușa de sticlă a balconului mi se deschide spre panorama
învâlvorată de neonul noptatic al străzii (cât am visat eu în copilărie să stau pe
Aleksandrovskaia!) și scriu rândurile acestea. Peste câteva ore urc în tren spre Moscova – de
acolo, cu trupa Teatrului Maiakovski, am a pleca în străinătate. Și mă gândesc: oare teancul
ăsta cu vederi și ilustrate din Chișinău ce mi l-am pus în geamantan, ca și pachetele de țigări
ambalate în tot asemeni vederi – pot reproduce ele – așa, curățele, lucitoare și colorate, cum
le-ați văzut și le știți probabil cu toții! – sufletul orașului meu?
Să iau cu mine planul general al reconstrucției Chișinăului? Haida-de! Și cine să mi-l
dea? (Deși tare aș avea nevoie de el – pentru toți. Și pentru unii amici din tinerețe, ca și
pentru neamici – poate chiar mai mult pentru ei!)
Dar nu, cuget eu, are să fie de ajuns să-l iau și acum ca să-l port cu mine, cum l-am
purtat mereu de-atunci în mine – dus în birjă, păzit de doi tineri gravi, mai mult mort decât
viu, marcă a violenței și solidarității, una de evitat, cealaltă de pus în practică – sufletul lui și
al meu.
E cu mine de câte ori și oriunde e să plec. E cu mine de câte ori mă întorc.
Îl voi mai recunoaște oare mâine, și oricând, orașul meu, mereu reînnoit?...
Sau, tot așa, mereu, va trebui să nu-l recunosc, ci abia să încep a-l cunoaște?

9
 CU GÂNDUL LA ZIUA DE 27...
(1975)

Mă gândesc – și nu pot să nu mă gândesc! – că ziua de 28 iunie 1940 n-a fost pentru

toată lumea – aici, în Chișinăul meu – zi de slavă și de bucurie...
În noaptea de 27 spre 28 iunie, stăpân absolut peste strada mea, care încă se chema
„strada General Broșteanu”, mai era domnul comisar de poliție Blându – pe lângă toate îi mai
zicea și Blându acelui domn comisar!...
Ce bucurie avea a-i aduce comisarului Blându dimineața de 28 iunie? Nu știu ce s-a
mai făcut apoi cu comisarul Blându. Cu fiul comisarului, cu Florin Blându, care mi-a fost
coleg de școală, ce-i drept, m-am mai întâlnit: mi-a furat odată toți banii primiți de-acasă și i-
a pierdut la cărți. L-am mai întâlnit și după aceea. Poate, mai bine era să nu-l fi întâlnit și să
nu știu de ce hâdă și tristă boală a murit. Bătrânul comisar, nu știu, poate că mai trăiește și
poate că primește chiar pensie acolo unde e. Nu știu nici ce bucurii o mai fi având el pe-
acolo, dacă le are. Ce bucurie avea, deci, a-i aduce lui și altor dimineața zilei aceleia?
Tot astfel, în noaptea de 27 spre 28 iunie, stăpână absolută peste casele din curtea mea
mai era încă dna A-buh. O să mă ierte și n-o să mă creadă mai puțin, sper, cititorul dacă nu
voi spune aici numele întreg al acelei doamne. N-aș vrea să rănesc pe băieții ei, care mi-au
fost nu numai colegi de școală, ci și prieteni. Și-apoi sunt amândoi azi ingineri, demult nu
mai trăiesc din chiriile ce le plăteam noi cândva mamei lor, și demult țara mea e și a lor. Însă
adevărul e adevăr: pe atunci soțul doamne A-buh mai exporta încă nuci în Egipt, și mai
fabrica încă spirt, și mai specula încă la bursă. Dacă nu știu ce s-a făcut cu comisarul de
poliție Blându, știu prea bine, din nefericire, ce s-a făcut apoi cu dna A-buh. Nu, ea n-a fugit,
cu stăpânii, în '40 peste hotar. N-a fugit nici când s-au reîntors, în '41, acești stăpâni. Și nici în
ghetoul din Chișinău n-a murit, deși poate mai bine ar fi fost să moară atunci. N-a murit nici
după ce i-au murit bărbatul și mama. N-a murit, zic, și a mai apucat a fi pornită, cu câți mai
rămăseseră vii, în lungul drum spre lagărul din Balta. Un martor ocular mi-a povestit mulți
ani mai apoi, nu, nu cum a murit, ci cum au vândut-o pe dna A-buh soldații din escortă
polițistului dintr-un sat ucrainean, pentru rochia de pe ea și pentru cei doi dinți de aur din
gură...
Scriu rândurile acestea și mă gândesc – oare de ce mi le-o fi ivind amintirea acum pe
ele!? Sigur, anii, viața, războiul, copiii ce-mi cresc, cărțile ce-am tradus și am scris, cămăruța
în care-am trăit cândva în orașul meu, îndată după război, pe altă stradă, nu cea a copilăriei, și
care mult timp n-a avut un perete, odaia în care scriu acum, cu fereastra spre bulevardul care
se chema cândva Alexandru cel Bun și pe care treceau arar birjele și încă mai arar, sunând pe
caldarâm spre groaznica mocirlă din piața gării, tramvaiul, piesa la care lucrez – toată acea
lungă poveste a vieții mele, ca și a vieții oricui, nu se poate circumscrie, desigur, între o
stradă și o curte, cu bieții lor stăpâni cu tot. Am vrut însă să aduc aminte cititorului un lucru
care, cel puțin mie, mi se pare de nesfârșită importanță: pe data de 28 iunie, las-să se
gândească fiecare din cei ce-au devenit abia pe urmă stăpâni – și nu peste străzi și curți, ci pe
însuși destinul lor – să se gândească, zic, la ce-a fost pe strada, în curtea, în viața fiecăruia
doar o zi, o oră, un minut înaintea lui 28 iunie, să se gândească la ziua de 27 și la cine i-a fost
stăpân.
Anume să se gândească, nu numai să-și amintească...

10
 TIMPUL OAMENILOR PE TĂRÂMUL ZÂNELOR ȘI AL CĂPCĂUNILOR...
(1979)

S-a așezat și-a început să-și depene zilele cea de-a trei suta și nu mai știu câta iarnă de
atunci... Era în 12 ianuarie 1628. E fapt sigur, căci data o confirmă un act de naștere și toate
cronicile timpului. Vom mai adăuga și un al doilea fapt: tocmai în acea dimineață și pe acea
tihnită stradă a Parisului își porniseră obișnuitul harț câțiva din muschetarii majestății sale
regelui Ludovic al XIII-lea cu alți câțiva din veșnicii lor rivali – guarzii eminenței sale
domnului cardinal de Richelieu. Cel de-al doilea fapt e mai puțin sigur, poate, deși anume așa
trebui să se fi întâmplat și el, dacă e să alăturăm cronicilor timpului ceva din fantezia noastră
nutrită nu fără folos și de prestigioasa autoritate a celui mai răspândit dintre romanele lui
Alexandre Dumas-tatăl, care descrie și domnia sa acea epocă.
Deci, încă o dată să precizăm: era în dimineața zilei de 12 ianuarie 1628, pe una din
cele mai liniștite străzi ale Parisului, sub fereastra unei respectabile case de burghez, în cadrul
căreia trebuie să fi apărut îngrozită fața bucălată a unei femei din popor, strigând către
gentilomii încăierați jos în stradă: „Domnilor! Jos spadele! Doamna clienta mea a dat naștere
unui fiu... Și nu le veți strica tocmai această zi, amândurora, sper, când le cos prima
plăpumioară!”. La care strigăt, domnul conte de la Fére, anume el, bravul și nobilul Athos,
trebuie să-și fi retras primul spada, întorcându-și ochii spre fereastră: „A, dumneata erai,
doamnă Bonacieux? Bine-nțeles că... Ei, Porthos, Aramis, DʹArtagnan... și dumneavoastră,
domnilor guarzi! Iată un prilej pentru a da o mai bună folosire spadelor noastre azi: să le
descrucișăm și să salutăm cu ele pe tânărul gentilom, care abia venit pe lume a și știut să facă
dintr-o dimineață de război o zi de pace! Numele său, doamnă Bonacieux. Spuneți-ni-l, să-l
ținem minte...”. „Ah, nu are cine știe ce nume mare, domnule conte, trebuie să fi răspuns
Constance Bonacieux, căci nu e decât un simplu burghez... Pe tatăl său îl cheamă Perrault. Și
lui o să-i zică Charles. Charles Perrault...”.
Nimeni n-a produs încă vreo probă contrarie. Veți nega atunci dumneavoastră, oare că
așa și numai așa trebuie să se fi petrecut lucrurile în dimineața zilei de 12 ianuarie 1628, la
nașterea lui Charles Perrault, cel care avea să scrie cele mai fermecătoare basme din câte s-au
scris vreodată și care, deci, numai astfel, printre eroi de basm, putea să-și fi făcut sosirea pe
astă lume?... Cât despre descrucișările de spade, presupuse că ar fi avut loc în acea zi, în
cinstea sa, putea oare să se fi întâmplat altfel atunci cu cel care, trăind apoi pe vremea celor
mai sângeroase războaie, duse de regii timpului său, a creat cel mai gingaș și pașnic chip din
câte s-au perindat și se vor perinda vreodată pe pământ, chipul Scufiței Roșii?..
Mă rog, continuând a crede cu tărie în temeinicia argumentelor de mai sus și care, mai
ales pentru cititorii lui Charles Perrault, pentru amatorii de basme, deci, nu pot să nu aibă
precădere, voi trece la descrierea evenimentelor de mai târziu, sprijinite pe date mai riguroase
și general recunoscute, dar în care, precum se va vedea, tot neașteptatul și miraculosul au avut
mereu precădere asupra cotidianului. Voi spune, așadar că, aproape până la adânci bătrâneți,
Charles Perrault și-a indus în eroare compatrioții, jucându-le cea mai nevinovată, poate, dar și
cea mai enormă, totuși, dintre farsele literare care s-au jucat vreodată cu poporul francez.
Poporul francez l-a cunoscut mai întâi ca pe cel mai tânăr dintre academicienii săi (printre cei
patruzeci de „nemuritori” ai Franței, Charles Perrault se număra încă din 1671), l-a cunoscut
pe urmă ca pe cel mai raționalist dintre savanții timpului lor, apoi ca pe tatăl celui dintâi autor
de basme culte: ca să se afle până la urmă, în 1697, că nu fiul e autorul acestor povești, ci
însuși venerabilul domn Perrault, tatăl acestuia, cel cu „progresul științelor exacte” și care –
culmea! – după ce că a fost mai toată viața jurist în „departamentul de construcții al regelui”

11
l-a ridiculizat și pe acesta, ca și pe regii tuturor timpurilor, făcându-l să înghită păcăleala
Motanului Încălțat, acest motan care sunt ei înșiși, francezii, adică întruchiparea talentului,
hazului, inventivității lor, a acelui talent care-i ridică deasupra tuturor regilor, șambelanilor și
a celorlalți căpcăuni ce-i slujesc pe aceștia, și care talent face dintr-unul de-ai lor, dintr-un pui
de morar, eroul timpului celui nou pe acest vechi tărâm.
„Păcăleala secolului”, cum a fost ea denumită, e primită cu aplauze de francezi, apoi
de toate popoarele lumii. Cărticica aceea care se cheamă Povești din trecut devine o carte a
viitorului. Va depăși, cum s-a văzut de atunci, cărticica aceea, trei secole, va intra într-al
nostru, ne însoțește acum, în prag nu numai de nou secol, ci și de nou mileniu, și nu se va opri
niciodată din marșul acesta al ei, peste timpuri și hotare cărțulia aceea, căci după Motanul
Încălțat vor mai vedea francezii, apoi și toate celelalte popoare ale lumii, că talentul, hazul,
inventivitatea fără istov își au drept corolare alte multe, fie și nesfârșit de modeste virtuți:
bunătatea, hărnicia, curățenia și generozitatea tot așa fără istov. O vor vedea pe Cenușăreasa.
Și vor înțelege că Zâna cea Bună ce-o atinge cu bagheta ei fermecată pe cea mai oropsită
dintre copilele lor – sunt tot ei, poporul francez, cu tot ce au ei a dărui mai bun sorții ei și-a
lor, din tot plinul harului lor. Și conduri de cleștar vor încălța ei Bunătății, cu strai de aur și
argint vor podobi ei Zelul și Generozitatea.
Ei da, Bătrânul Academician Perrault, ironistul care scria despre Originea burlescului
zace pe polițe de biblioteci și arhive. Nu spun că nu se întorc din când în când cercetătorii la
acest op al său, sau la altul, care se cheamă, să zicem, Paralelă între antici și moderni. Se
întorc, desigur, cercetătorii și scutură din când în când colbul cel de trei veacuri adunat pe ele.
Dar veșnic va trăi celălalt, cel peste care niciodată colbul nu se va așterne – Charles Perrault,
bunicul cel sfătos al tuturor copiilor din lume – care nu știu de academii și titluri, care spun
de regi că sunt goi, care au de aliați în fața lupilor pe Scufița Roșie, și-n fața căpcăunilor pe
Motanul cel năzdrăvan, și al cărora, deci, va fi întotdeauna și în deplină stăpânire tărâmul
nostru – Pământul – dacă părinții lor – oamenii – ajutați de bunele lor însușiri – Zânele – vor
ști să li-l apere de aceia dintre lupi care se mai dichisesc încă în piele de oaie și de aceia
dintre căpcăuni care se mai încăpăținează încă a nu se preface de bună voie în șoareci...
P.S. Și iată că văd eu azi, după trecere de ani de când am scris aceste rânduri, că cei
mai tineri bunici din literatura și muzica noastră, Grig Vieru și Zlata Tcaci, și-au ales recent –
pentru un libret și o operă – Scufița Roșie a lui Charles Perrault. Și iată-mă cugetând la încă o
dovadă cum că, cel puțin pe tărâmul nostru moldovenesc, învățul Bătrânului continuă nu
numai să se întrupeze, ci să se și reîntrupeze...

12
 „ȘI CHIPUL VASĂZICĂ MI-L REVENDIC...”
(1979)

Nu știm și nici nu vom ști vreodată, cred, decât cu șubrede aproximații – oricâte ar fi
să-i știm despre viață – nici de unde s-au început și nici când se vor sfârși cele ce dimpreună
au a alcătui destinul unui poet. Cu atât mai mult, la un poet de asemenea inițial complicată
vocație și cu o atât de permanent intensă, aproape dureros de vibrantă sensibilitate cum e Paul
Mihnea. Și atunci?
Să urmărim, cele ale destinului acestuia poetic, de acolo din Cernăuții adolescenței și
debutului său, și începând de la acea plachetă a sa de acum treizeci de ani? Dar acolo și
atunci oare s-a început acest destin?
Și de ce nu mult mai înainte, încă acolo, în Bricenii nașterii, și la acea „o, vocea
tatălui meu bun”, să zicem, adică de la cântecele acelea ce-au sunat în timpanul și în inima
copilului de cândva, copil ce încă nu știa să scrie, și poate nici măcar să audă astfel încât,
peste multe decenii, să reaudă și să pună pe hârtie?
Iar de sfârșit, acolo și atunci au a se sfârși oare, cele ale acestui destin, unde a crezut-o
într-o trecător amară clipă însuși poetul?
Eu am murit de viu
în cei ce m-au uitat.
Și-n cei ce mă mai știu
eu poate, mor treptat...
Și de ce nu mult mai târziu, dacă nu niciodată, după cum o spune un veșnic criteriu,
de atâtea ori formulat de poeți, și căruia el însuși, Paul Mihnea, îi mai dă o dată glas:
De va rămâne-un rând,
din câte ți le-am scris,
prin tine-oi fi și când
voi fi demult abis...
Așa, da. Hotărât, da. În cadrul unui asemenea criteriu, oricine și oricând va putea
aprecia – fără niciun fel de aproximații, indiferent de cele ce-ar fi să-i știe despre viață –
poate nu atât unde, cât dacă va avea sfârșit vreodată destinul unui poet.
Paul Mihnea a trăit întotdeauna exclusiv pentru poezie, până la un aproape
înspăimântător dezinteres de el însuși, trântindu-se în simpla substanță pieritoare. Și aceasta e
marea lui șansă – plătită clipă de clipă cu însăși viața, în cel mai propriu sens al cuvântului –
ca tot ce e mai bun din poezia sa să-i supraviețuiască fără termen.
Trecând de vârsta lerului, omului i se pot face multe și multe și sonore urări –
minciuni însă nu i se spun. Precum și, după treizeci de ani de poezie publicată, poetului nu i
se mai fac avansuri, ci totaluri. Deci, celui ce a scris despre poezie asemenea clasice rânduri:
Nu-i de mirare, e firesc:
atât cât dau, atât primesc.
Și cât aș vrea și eu să pot
ca să mă dărui ție tot,
așa cum toată mi te dai,
cu tot ce ești, cu tot ce ai!
Și dacă, dându-te din plin,
eu, totuși, capăt mai puțin,
sunt fericit că tu primești
atât cât dai, cât ai, cât ești,
– poetului vizionar, poetului-filosof, poetului-meloman, sineucigătorului poet Paul
Mihnea – i se cuvine a-i da, cel puțin eu, astăzi, nu numai ce revendică, ci și cred eu că este
13
cu adevărat al său – și o spun fără gând de jubiliar omagiu – titlul de cel mai cu chip poet din
câți am cunoscut...

14
 CONFRUNTARE CU MURIREA
(În loc de prefață la „Pildele lui Solomon”)

(1980)

Atât despre Omul, cât și despre Cartea aceasta a lui, știrile nu sunt mult prea multe.
Însuși Omul, însă – cu mai mult decât proverbialele sale însușiri, ca și însăși Cartea
sa, întru totul fără asemănare – mereu vor fi a ni se învedera ca un fără de afund tezaur al
profunzimii de gândire, al frumuseții de simțire și al invincibilității spiței umane în genere,
atunci când ea se asociază cu unicitatea și perenitatea.
Cât despre fel de fel de știri, date și daturi concrete, într-atât se într-amestecă ele cu
miturile, cu legendele și cu fabulosul, iar investigația propriu-zisă cu imaginatul și cu
supozițiile, încât lapidarele date de enciclopedie se învrednicesc a ne comunica doar cam atât:
„Solomon, fiul și succesorul lui David (973-930 î.e.n.). A consolidat statul iudeu și a zidit la
Ierusalim renumitul Templu al lui Iehova. Înțelepciunea lui a rămas proverbială. Tradiția îi
atribuie, printre alte opere (proverbe și poeme lirice), Cântarea cântărilor din Biblie”.
Am citit și recitit în nenumărate rânduri în atât de îndelunga-mi viață, plinele de
încântec file ale Cărții Cărților, dar abia după o viață am avut prilejul, traducând dintr-un
mare scriitor, să-mi întregesc pentru mine și în mine chipul celui mai înțelept dintre oamenii
care-au scris și despre care s-a scris vreodată.
Dimpreună cu un Aleksandr Kuprin, dată mi-a fost bucuria de a-l face și pe cititorul
nostru deplin să vadă cum va fi fost să arate și la înfățișare autorul Pildelor lui Solomon,
pentru că portretul ce i s-a făcut unic a rămas în literatură:
„Pală-i era fața, iar buzele – dungă sângerie; păru-i vălurat era negru ca pana corbului
și scăpărau în el – podoabă a înțelepciunii – fire cărunte, asemeni șuvițelor de argint ale
izvoarelor de munte ce cad din înaltul negrelor stânci ale Aermonului; scăpărau fire cărunte și
în barba-i neagră, încrețită în râuri drepte, asemeni împăraților Asiriei.
Erau ochii împăratului negri, ca cea mai neagră piatră de agat, ca cerul într-o noapte
de vară fără lună, iar genele-i, ascuțindu-se săgeată, păreau negre raze în jur de stele negre. Și
nu era om în toată lumea ce-ar fi putut să înfrunte privirea lui Solomon, fără a-și pleca sub
căutătura lui ochii. Și când s-aprindea fulger de mânie în ochii împăratului, cădeau cu fruntea
în țărână în față-i oamenii.
Dară erau clipe când se îmbuna inima împăratului, când se îmbăta de iubire ori vin,
ori dulceața puterii, ori se bucura de cuvânt înțelept și frumos, spus la vreme potrivită.
Atunci se plecau ușor, coperind pe jumătate ochii, lungile lui gene și aruncau umbre
albastre pe dalba-i față, iar în ochii împăratului se aprindeau, ca scânteile în briliante negre,
luminițe de râs drăgăstos și blând; și cei de aveau parte să-i vadă zâmbetul, gata erau să-și dea
pentru el trupul și sufletul – atât de fără seamăn de minunat era zâmbetul acela. [...]
Gingașe, albe, calde și frumoase, ca mâinile de femeie, erau mâinile împăratului, dar
ascuns era în ele asemenea prisos de putere, încât, punându-și palmele pe creștetul bolnavilor,
tămăduia durerile de cap, convulsiile, melancolia și furia nebunilor. Pe degetul arătător al
mâinii stângi purta Solomon o camee cu asterism roșu ca sângele, ce răspândea șase raze de
culoarea mărgăritarului. Multe sute de ani avea veriga ceea, și pe cealaltă față a pietrei îi era
săpată o inscripție în limba unui popor demult apus: «toate trec».
Și atâta era de mare puterea sufletului lui Solomon că i se supuneau până și jivinele:
leii și tigrii se târau la picioarele împăratului, își frecau boturile de genunchii lui și-i lingeau
mâinile cu limbile lor aspre, când intra în cuștile lor. Și el, cel care găsea plăcere în
strălucirea pietrelor scumpe, în mireasma uleiurilor bine mirositoare, ce se aduceau de la
15
Egipt, în moliciunea țesăturilor ușoare ca fulgul, în dulceața muzicii, în gustul rafinat al
vinurilor spumoase și roșii, ce scânteiază în potire lucrate-n filigran, – îi plăcea asemeni să
mângâie asprele coame de lei, spinări catifelate de pantere negre și labele delicate ale puilor
de leopard, îi plăcea să asculte răgetul fiarelor sălbatice, să ia aminte la mișcările lor
puternice și feline și să simtă mirosul fierbinte al răsuflării lor prădalnice...”.
Dar să adăugăm înfățișării și cele ale gândului și simțirii:
„«Pentru că nu mi-ai cerut viață lungă, nu mi-ai cerut bogății, nu mi-ai cerut sufletele
dușmanilor, ci ai cerut înțelepciune, fac după voia ta. Îți dau inimă înțeleaptă și cuget
limpede, astfel cum n-a mai fost nimeni înainte de tine și nimeni nu va mai fi asemeni ție
după tine...».
Așa i-ar fi spus lui Solomon Dumnezeu și, după cum i-a spus el că are să fie, istoricul
și portretistul scrie că «... a cunoscut împăratul alcătuința lumii și rostul stihiilor, a ajuns să
înțeleagă începutul, sfârșitul și mijlocul vremilor, a pătruns taina veșnicei rotiri și repetări a
toate cele ce se întâmplă; de la astronomii din Byblos, Acra, Sargon, Borsippa și Ninive a
învățat să urmărească cum își schimbă așezarea stelele și să cunoască crugul anilor. Știa el de
asemenea firea tuturor jivinelor și ghicea simțirile fiarelor, cunoștea obârșia și mișcarea
vânturilor, toate însușirile plantelor și puterea ierburilor de leac...».
Trei mii de parabole și o mie și cinci cântece a alcătuit Solomon.
Spune-se că i-ar fi chemat pe cei doi feciori ai lui Șișa, Elihoref și Ahia, prea iscusiți
și repezi de mână scribi ai săi, care i-ar fi așternut scrisa pe sutele de foi, tot revărsând mereu
spre noi înțelepciunea cea de mii de ani vechime. Asemeni mărului de aur în vază străvezie
de sardonix se zicea că este cuvântul spus măiestru și că «ascuțite ca acele și tari ca piroanele
sunt vorbele înțelepților»”.
Voi mai adăuga, căutând a întregi știrile, datele și daturile miticilor istoricieni că ar fi
avut știință împăratul Solomon și de scrierile lui Etan Ezrahitul, ale lui Heman, Calcol și
Darda, fiii lui Mahol, că ar fi pătruns învățătura magilor caldeeni și nenivieni, știința
astronomilor din Abydos, Sais și Memfis, tainele magilor, mistagogilor și epopților asirieni,
precum și a vizionarilor de la Bactra și Persepolis.
Acestea rămân ale portretelor și portretizărilor. Dar însuși el, înțeleptul Solomon, care
a clădit temple fără de asemănare lui Dumnezeu și duratu-și-a somptuoase palate sieși, își
încheie cu aproape de neînchipuit umilință crezul de pe urmă printr-un nesfârșit d simplu și
adânc autoportret:
„1. Sunt și eu om muritor asemeni tuturor și coborând din neamul celui dintâi om zidit
din pământ.
2. Și am fost înfiripat, cu trupul, în pântecele mamei mele, închegându-mă din sânge,
vreme de zece luni, din sămânță bărbătească și în ceasul somnului odihnitor.
3. Și după ce m-am născut, am respirat aerul obștesc și pe pământul obșteștii pătimiri
am căzut și eu, și glasul meu dintâi, la fel ca la toată lumea, a fost plânsul meu.
4. Am fost înfățoșat în scutece și am dat părinților grijă și bătaie de cap.
5. Și niciun rege n-a început altfel când s-a născut.
6. Căci toți intră în viață în același fel și ies iarăși la fel.
7. Pentru ceea m-am rugat și mi s-a dat înțelepciune, am chemat, și duhul cumințeniei
a coborât în mine.
8. Am ținut la ea mai mult decât la sceptre și decât la tronuri și am socotit bogățiile
deșarte față de ea.

16
 9. N-am pus alături cu ea nici pietrele cele mai scumpe, fiindcă tot aurul din lume pe
lângă ea nu e decât nisip, iar argintul, înaintea ei, mi se pare noroi.
10. Am prețuit înțelepciunea mai mult decât sănătatea și frumusețea, am pus-o chiar
înaintea luminii, fiindcă strălucirea ei nu se stinge niciodată...”.
Vin așadar să se alăture Pildelor lui Solomon acele străvechi zise ale sale, enumerate
ca necanonice, dar tot trup din trupul Bibliei parte făcând, sub titlul Cartea înțelepciunii lui
Solomon. Vin să li se alăture pentru a ne reconstitui nu atât chipul, gândul și simțirea omului,
câtă, de-a lung de vremi, e, la oricine, finită, cât infinirea de chipuri, gânduri și simțiri ale
omului devenit sau tinzând să devină un înțelept.
Căci numai devenind un înțelept ar putea să-și spună orice om, așa cum a spus cu trei
mii de ani în urmă cel mai înțelept dintre muritorii de ieri, așa cum își poate spune și azi, ca și
azi oricând, orice muritor: „Am înțeles că nemurirea este rodul legăturii cu înțelepciunea”.
Să mai stăruie atunci vreodată vreun om în prostie, răutate ori dezmăț? Pentru ce?
Pentru a-și înțelege doar veșnica murire?...

17
 PROBLEME ALE TRADUCERII DE LITERATURĂ ARTISTICĂ
(1981)

Stimați tovarăși,
Au trebuit să treacă aproape patruzeci de ani de zile după război pentru ca un congres
al scriitorilor din Moldova să ia în sfârșit în dezbatere publică – fie doar și într-un coraport –
problemele traducerii de literatură artistică!.. În tot acest răstimp au avut loc ditamai patru-
cinci congrese scriitoricești. Întrucât, însă, la niciunul dintre ele nu i s-a dat cuvântul încă
niciunui – repet și subliniez – niciunui traducător profesionist de literatură artistică, mă văd
astăzi, în această privință, un vorbitor debutant, și, ca atare, îmi veți acorda, cred,
circumstanțele atenuante de rigoare...
Așadar, zece minute ne îngăduie astăzi regulamentul adunării fiecăruia dintre noi
pentru a ne spune toate păsurile, toate visele, toate obidele și toate nădejdile câte au fost să ni
le încapă inima fiecăruia de aproape patruzeci de ani încoace. Și așa fiind, pentru a nu mă
pomeni confruntat de ceea ce se cheamă în șah „zeitnot”, iar în retorică logoree, las la o parte
lungile capitole „păsuri” și „obide” și trec direct la o confidență. De fapt, confidența aceasta
ar ține de capitolul „păsuri”, pe care am făgăduit să-l las la o parte. Mai știu totodată că
asemenea capitole nu sunt prea bine văzute, mai ales de către prezidiurile oricărei adunări
publice, dar mai ține confidența aceasta și de capitolul „nădejdi”, pe care niciodată și nimenea
nu-l poate abandona, nici măcar, ba chiar mai cu seamă, această Cenușăreasă a literaturii
moldovenești care e literatura de traduceri, literatura în numele căreia vorbesc azi, și care,
deși atât de urgisită de făloasele ei surori – poezia, proza și dramaturgia originală – nu se
poate să nu dea și ea niciodată peste Zâna cea bună, care să atingă cu bagheta ei cea
fermecată dovleacul, preschimbându-l în caretă, șoriceii – în telegari, zdrențele – în strai de
aur, de argint și de cleștar... Și nu atât la balul ce-o așteaptă cândva pe Cenușăreasa asta a
noastră mă gândesc eu acum, cât la clipa când se va împăca ea cu surorile ei, tot ca în acea
fermecată poveste...
Dar să ne întoarcem la confidență, care – vai! – seamănă a anecdotă: cu titlul de
traducători de literatură artistică au fost primiți în Uniunea Scriitorilor în ultimii vreo
douăzeci și cinci de ani de zile doar trei oameni, la noi în Moldova: Nina Ischimji, Vladimir
Belistov și Aleksandr Brodski, care s-au alăturat celor încă doi oameni cu astfel de titlu: Igor
Crețu și Pavel Starostin. Așa fiind, putem spune că până cam prin anul 2000 numărul
traducătorilor-scriitori de pe la noi, dacă unii dintre ei nu se or muta până atunci de la
Botanica și Râșcanovca lângă Ovidiu și Homer, și dacă – Doamne-apără! – tovarășii de la
conducere nu vor scădea cumva acest ritm amețitor – cam prin anul două mii, zic, s-ar putea
întâmpla ca numărul traducătorilor-scriitori de pe la noi să ne întreacă chiar numărul de
degete de la o mână! Ca să ne putem chema în sfârșit ciungi și să fim cu adevărat cam ceea ce
suntem – o mică asociație de milogi pe lângă Uniunea Scriitorilor din Moldova. Mirifică
perspectivă, nu-i așa?!
Ei și ce dacă o Ala Cupcea, un Gheoghe Ciuș, un Alexandru Rumu, un Naum
Berenștein, o Bakita Negri-Deleanu, o Elena Gheorghiu și o Eugenia Margine – ba cum s-a
văzut astăzi, mai sunt încă și alții – vor trebui pe atunci, probabil, să aibă mai mult grija
nepoților și a strănepoților, decât a traducerilor! Nu știu alții, dar eu unul tare aș vrea, totuși,
să mai apuc și ziua aceea, când, măcar la nunțile lor de aur, că pe cele de argint și le-au serbat
cei mai mulți dintre ei, când măcar la nunțile lor de aur, zic, li se va înmâna acestor oameni

18
carnetul de membru al Uniunii Scriitorilor. Până atunci, eu cel puțin, nu le pot face decât un
foarte modest dar: această publică recomandație de primire în Uniunea Scriitorilor, girată de
abnegația cu care și-au dedicat ei nervii, inima, întreaga viață, acelei sublime munci care se
cheamă traducerea de literatură artistică!
A, da! Un amănunt, dar un amănunt pur și simplu fioros de semnificativ: nici
Gheorghe Ciuș, nici Eugenia Margine, care lucrează de zece ani amândoi în editurile noastre,
care au redactat zeci de cărți ale scriitorilor noștri și au tradus alte zeci de cărți ale unor
scriitori cu nume din cele mai prestigioase din literatura clasică rusă și universală, nu numai
că n-au stat la loc de onoare în sala congresului nostru scriitoricesc precedent, dar nici n-a
catadicsit nimenea să-i invite măcar la galeria acelui congres! Amănuntul continuă: nu-l văd
nici astăzi pe Gheorghe Ciuș în această sală. Ei da, un amănunt, dar tare îmi aduce aminte de
o veche și amară vorbă populară: „Pe cine nu-l lași să moară, nu te lasă să trăiești”. Nu zic, se
mai fofilează printre noi și pe alăturea de noi și unii nechemați, și unii afaceriști, și unii
impostori. Nu de aceștia vreau eu însă să vorbesc astăzi. Pe cei mai mulți de asemenea teapă
îi știm, îi respingem și-i vom respinge, cu oroare și groază, și mai departe. Până în anul 2000,
și după aceea. Dar de ce mă întreb, respingând ignoranța, lăcomia, impostura, să nu răsplătim
la vreme și pe merit talentul, devoțiunea, munca fără istov?!
Leonid Ilici Brejnev, la Congresul XXV al partidului spunea că talentul, că operele de
artă constituie o avuție națională care trebuie susținută, stimulată, înmulțită. Și atunci, scumpi
tovarăși de la Komizdat, ce e cu premiul pe care l-ați înscris în declarație și hotărâre publică
cu ani în urmă, premiul anual pentru cea mai bună traducere de literatură artistică?
Ce e cu Meridianele, cărora până și numele le-a pierit, ca să nu mai vorbim de volum
și de periodicitate? Ce altă publicație mai potrivită și mai operativă cunoașteți pentru a ne ține
operativ la curent cu procesul literar unional și mondial, pentru a propaga genul scurt în acest
domeniu, pentru a întreține anume operativ, repet, osmoza dintre culturi – chezășia
internaționalismului, a colectivismului, a cooperării intelectuale între popoare?
De ce nu vreți să luați seama la cele ce spunea Jose Ortega y Gasset – ori nu sunteți de
acord cu spusele lui din acel miraculos studiu care se cheamă Mizeria și splendoarea
traducerii? „Țineți minte caracterul de întreprindere măreață pe care-l poate căpăta
traducerea: revelația secretelor reciproce pe care popoare și epoci le țin închise unele pentru
altele și care contribuie atât de mult la dispersarea și la ostilitățile dintre ele; pe scurt, o
temerară integrare a umanității prin traduceri, fiindcă, așa cum spunea Goethe, «numai cu
toții laolaltă oamenii pot trăi pe deplin omenescul»”.
Nu e mai puțin adevărat că, precum spune în alt loc marele nostru confrate spaniol, „a
traduce bine e ceva mai greu de executat decât mersul pe sârmă”.
Mă rog, să ne învățăm dar cu toții, scumpi, tovarăși traducători, tineri și bătrâni,
moldoveni și de alte naționalități, să ne învățăm, zic, să mergem pe sârmă, dacă asta ne e
soarta în cadrul Uniunii Scriitorilor din Moldova...
Ei da. Și poate că, odată învățându-ne a face dintre acestea, vom ajunge să avem
numărul meritat și cuvenit de traducători în Uniunea Scriitorilor, vom ajunge să avem și o
revistă Meridiane – anume o revistă, nu un almanah! – o revistă – ca în Georgia, ca în
Ucraina, ca în Letonia, ca aproape oriunde. Vom ajunge să avem și un premiu anual
republican pentru cea mai bună traducere de literatură artistică, ca cel decernat mai deunăzi în
Ucraina. Etc., etc., etc.
Închei:

19
 Diferența dintre omul optimist și omul pesimist, a spus cineva, e că pesimistul e un
optimist mai bine informat. Eu vreau să fiu optimist și să cred că dacă ne-au trebuit patruzeci
de ani de zile pentru a pune problema traducerii de literatură artistică, nu ne vor trebui mult
mai mult de jumătate, cred, adică douăzeci, pentru a o și rezolva. Așadar, mulțumesc pentru
atenție, sănătate tuturor și la revedere la capătul acestui optimist termen de așteptare – în
bunul an 2001!

20
 ÎN FAȚA ETERNITĂȚII, CU FAȚA SPRE UNIVERSALITATE
(Câteva cuvinte la o întrunire cu tinerii prozatori)

(1981)
Dragii mei tineri și mai puțin tineri confrați!
Să lăsăm orice ambiții și orgolii la o parte, mai ales că am de gând să invoc dintru
începutul adresării acesteia a mea către noi toți și către mine însumi o figură care într-atât pe
toți ne depășește, deși tot pe-atât și tot pe toți ne și reprezintă, în fața noastră a lumii, încât se
situează deasupra oricăror orgolii și face pur și simplu rizibile orice împăunări și ierarhii.
Ei da, ați intuit îndată, văd: Mihail Eminescu!
Și o invoc acum – această mirifică figură – anume pentru că suntem la o discuție
despre cărți de debut. Și încă pentru că am avut mereu în față, în aceste ultime zile și nopți, pe
când îmi însăilam această așa-zisă „comunicare”, ca un fel de model al modelelor, cartea sa
de debut.
Adică, acea nefericit și fericit sublimă carte de debut, care avea și ea o prestigios
protectoare prefață, ca și toate cestea ce le discutăm noi astăzi, precum și o scurtă notiță
biografică, tot ca și ele, și care, iar ca și ele, a ieșit în lumină mult-mutilată.
Mă gândesc, cutremurat, câte multe ale stranii similitudini mai sunt între aceea și
acestea. Suntem în 1981, acum, când le discutăm pe acestea. Era în 1881, atunci, când i se
semna prefața aceleia. Stătea cu ea în fața sfârșitului de veac atunci, Mihai Eminescu, ca și o
Silvia Celac sau un Ion Bradu, astăzi. Și la cele cu ce stătea Mihai Eminescu și cu ce stăm
noi, însă, mă mai gândesc. La numai nici două vieți de om de atunci. Căci numai anii mei și
ai unui Nicolae Rusu, să zicem, puși cap la cap, cam tot atâția s-ar aduna, câți sunt de-atunci.
Dar să lăsăm similitudinile. Nu mai puține ar fi să fie și deosebirile. Iar mai important
ca toate, azi, mi se par, firește, învățămintele ce ar fi să le extragem, din unele, ca și din
celelalte.
Voi cita, deci, din cuvintele ce însoțeau atunci cartea de debut a lui Mihai Eminescu,
pe cele ce se constituie și acum ca un prim și nepieritor învățământ. Iată-le:
– Când venea în mijlocul nostru, scrie Titu Maiorescu, în 1889, la o a patra
consecutivă reeditare în numai patru ani de la actul „debutului” (e și acesta un învățământ –
nu? – căci care carte de debut din cele ce le discutăm noi astăzi s-ar putea reedita de patru
ori?! ca să nu mai spun de câte patruzeci de ori câte patru s-a mai reeditat și se va mai reedita
aceea!...), deci să continuăm: „Când venea în mijlocul nostru, – deci, – cu naivitatea sa de
copil, care îi câștigase demult inima tuturor, și ne aducea ultima poezie ce o făcuse, o
refăcuse, o rafinase, căutând mereu o formă mai perfectă, o cetea parcă ar fi fost o lucrare
străină de el. Niciodată nu s-ar fi gândit măcar să o publice: publicarea îi era indiferentă: unul
sau altul din noi trebuia să-i ia manuscrisul din mână și să-l dea la Convorbiri...”.
Ați sesizat, cred, învățământul cel mare, dar mai sunt și altele, sumedenie... (Mă
gândesc, de pildă, și în paranteză fie spus, de câte ori, nu că să i-l ia altul, dar de câte ori, el
însuși, Ion Bradu, să zicem, a alergat mai întâi cu fiecare din manuscrisele incluse mai apoi în
cartea de debut, cu fiecare, și el însuși, zic, pe la fel de fel de redacții, și fiecare, de fiece
dată, i-a fost respins...).
Sau la o Lidia Istrati, dacă stau să mă gândesc (iar, de pildă, și iar o spun numai în
paranteză: câți ani au trebuit să treacă de la acel faimos Îngăduie, omule al ei, până să-și
poată lua ea însăși piatra de pe inimă, nu alții să i-o ia, și până nu că să i se ia, dar să i se
admită, cu infinite tergiversări, cu titlu, cu nume, cu denumiri, cu multe cele încă scâlciate și

21
schimbate, acea bucată ce ea încă inițial „o făcuse, o refăcuse, o rafinase”, și să-i devină astfel
posibilă, mai mult ca volum, biata, minuscula, sfrijițica, și atât de marea, totuși, carte a ei de
debut...).
Așadar, desigur, nu de similitudini poate fi, azi mai cu seamă, vorba...
Mai ales că, iar stau și mă gândesc, numai trei „piese de rezistență”, cum li s-ar spune
astăzi, să fi fost incluse în acea carte de debut Satira I, Satira II și Luceafărul, adică nici
măcar o „coală de autor”, cum tot s-ar spune, și tot ar fi avut, acea carte, nici mai mult, nici
mai puțin, decât o serie întreagă de cosmogonii – astronomică, istorico-sociologică,
sentimentuală (rețineți termenul, nu sentimentală – e prea puțin! – ci anume: sentimentuală),
în sensul „totului lui tot” al afectivității.
Ei, da: de aceea stătea El, cu Cartea Sa de Debut, Mihai Eminescu, atunci, nici două
vieți de om în urmă, în fața sfârșitului său de veac, stă și acum, cu noi, în fața sfârșitului
nostru de veac, și va mai sta, dacă nu cu noi, căci va sta și după noi, cu ele, mereu în față, cât
și în decurgerea eternității.
– Bine, veți spune, parcă vă aud, izbucnind în sfârșit, bine, așa, sau cam așa, dar ce ne
tot dai dumneata, tovarășe Cosmescu, cu considerentele astea ale dumitale despre acea așa-
zisă carte de debut?! Carte de debut e să se cheme aceea?! E cartea unui geniu! Ia zi, mai
bine, de eternitate îi arde unui Andrei Răileanu, de-un par exemple? De cosmogonia
sentimentuală – lui Gheorghe Urschi? Că de ei, și de cei care mai suntem, prozatori-
debutanți, a fost să-ți fie aici vorba – de cât de cu talent suntem, cei care suntem, și cu ce
stăm noi în fața cui stăm – a contemporaneității, tovarășe. Asta spune! Ne primește ea cum
suntem și cu cele ce le avem, contemporaneitatea? Ne va face ea loc măcar spre posteritate,
că mai e și aia, tovarășe, până la eternități!..
Mă rog, ați gândit-o, desigur, dacă nu mi-ați aruncat-o, până acum, replica asta.
Răspund:
În tot ceea ce are mai bun un Haralambie Moraru, de pildă, în cartea sa de debut, care
se cheamă Nimeni nu rămâne singur, anume pornind de la contemporaneitate a arătat el și ce
trebuie să facă ea pentru posteritate, ca să rămână potențial posibilă, în zilele noastre de risc
nuclear global pentru contemporaneitate ca și pentru posteritate, să rămână potențial posibilă,
zic, acea eternitate, spre care, oricum, servindu-se vremelnic sau veșnic, de poeții și prozatorii
ei, merge în genere umanitatea.
Recitiți, rogu-vă, acea bucată de acolo, care se cheamă Vin vânturi mari și veți vedea,
descifrând-o, căci e în cheie și structură convenționalo-simbolică concepută, în pofida facturii
aproape naturalist-realiste, veți vedea, zic, cum crește în și din ea acea mare figură marxist,
marxian, mai curând înclin eu a zice, văzută. Figura sublimului Gunoier al Istoriei, care e
Muncitorul. Da, au fost acele vânturi mari, care au măturat, cât au măturat, pe o șesime de
glob. Știm, de la un recent congres, că mai au încă, și știm în ce încă mai au a mătura, pe la
noi. Și va să mai vină, ele, vânturile cele mari și purificatoare peste toate cele exploatatoro-
filistine, rasisto-militaristo-hegemoniste, ca și alte fel de fel, dar tot în acest gen duhnitoare
calamități ce ne mai împut încă Mapamondul...
Așadar, fie și în fașă, poate, încă, la scară valorică, dar temeinic orientat debut spre o
proprie cosmogonie în substanță și mesaj, dacă nu încă în aspecte, la Haralambie Moraru.
După cum, dacă e să vorbim în continuare de esențe, căci analize li s-au făcut destule,
și dacă e să vorbim de tot atât de sugestive, aș zice, apariții de debut, mă întorc spre Daniveia
Silviei Celac, ca să văd mai întâi în ea o adevărată gnoseologie (ca să lăsăm nițeluș la o parte
celălalt cuvânt de care m-am servit până acum, deși și acesta nu e mai puțin global! – dar mă

22
încumet să țin anume cu asemenea cuvinte și măsuri la o asemenea cel puțin surprinzătoare
carte), deci o adevărată gnoseologie, zic, a lumii adolescentine contemporane – cu toate
frământările, cu toate așa-zisele, sau, mai bine spus, așa-simțitele ei „dezastre”, ca și cu
inerentele ei „extaze”, mereu alternative și mereu alternante. O vârstă de balansare între
extreme, o vârstă paroxistică, cu stări de spirit uneori necontrolabile și indirijabile.
Ceea ce e de subliniat, însă, e că vârsta asta, care mai puțin ca orice e supusă
lucidității, și-a găsit în Silvia Celac un apologet și exeget anume lucid, și care-i reflectă cu
lucidă migală toate „neluciditățile”, ceea ce îi va atrage, sunt sigur, atât încrederea, cât și
recunoștința cititorului tânăr, când își va da seama că anume cu ajutorul acestei scriitoare și-a
limpezit el, citind-o, atâtea din problemele ce-l zbuciumă.
Ei, dar acestea, veți zice, ca misiune sunt lucruri oarecum de „azbuche” pentru un
cititor care se respectă. Când denumeam însă ca cel puțin surprinzătoare Daniveia Silviei
Celac mă gândeam la acea bucată a ei care a dat și titlul cărții. Și, dacă veți reciti-o, veți
vedea că anume cu ea tinde Silvia Celac spre acel râvnit de atâția, dacă nu de toți literații,
arhetip, care păstrându-și toate însemnele naționale, să ne facă cel puțin revelatorii, dacă nu și
imitabili și modelatorii pe plan universal. Și cu acea Dină – uf! numele nu-i e deloc fericit
ales! – dar cu acea Dină a ei, totuși, copila-minune a unui ceas de fericită inspirație, Silvia
Celac, deocamdată la dimensiunea și la modelul adolescentin, aproape că a reușit, cred, să
structureze așa ceva.
Și fiindcă a venit vorba de ceea ce a început să se denumească nu demult, în critica
literară, arhetip, dați-mi voie să vorbesc de cel care, printre tineri, la noi, a reușit în foarte
mare măsură să creeze nu numai personaje-arhetip, ci chiar și – mă încumet și nu voi să mă
bâlbâi deloc răspicând aceste cuvinte! – o întreagă lume a sa de tipul arhetip!
Îl cheamă Ion Bradu pe acest tânăr, despre care, la discutarea viitoarei sale pe atunci
și actualei sale astăzi, cărți de debut Bulboana ielelor, spunea cineva că, citez documentar din
procesul-verbal al ședinței de atunci: „discutăm astăzi pe cel mai înzestrat dintre tinerii autori
din ultimii ani”. Mai departe tot din procesul acela verbal voi cita două păreri, și de astă dată
mai in extenso, pentru că avem într-adevăr, cred eu, un mare „caz în sine” cu Ion Bradu, cu
„ielele” lui – eroi arhetip și cu „Lunca” lui – lume-arhetip, dimpreună cu care stă el, cred eu,
tot atât de aproape de baghetele fermecate ale bunelor zâne din inima sa – cu nume Inspirație
și Indulgență, pe cât și de ghioagele canibalic ghintuite ale căpcăunilor din aceeași
autodevorantă inimă a sa – pe nume Însingurare și Îngâmfare. Încât, omenește, nu pot să nu
mă și tem pentru el...
Dar nu, să nu mă ambalez în virtualități.
Să mă reîntorc, dar, și să citez, să mă autocitez, fără nicio schimbare, după trecere de
ani, din același proces-verbal:
„Mă bucur și eu că suntem la o a treia discuție anul acesta, cum mai remarca cineva
astăzi. Dar nu sunt de acord cu mențiunea, ba chiar cu eticheta ce se dă astfel, cum să
discutăm astăzi pe «cel mai înzestrat» dintre autori din ultimii ani. Să nu ierarhizăm de pe
acum, să nu stârnim, chiar fără voie, pizme și ifose, să nu îmboldim, tot fără voie, la
încăierări fratricide pentru cucerirea «celei mai înalte trepte», pe care de asemenea se sili
cineva astăzi să situeze ba pe unul, ba pe altul dintre tinerii discutați în ultimul timp.
Acestea fiind spuse, vreau să trec la obiect și să mă aliez acelora dintre vorbitori care,
fără ierarhizări de prisos, vorbeau despre cazul în sine al lui Ion Bradu. Sigur că el se
situează într-o anumită generație, sigur că face parte chiar și dintr-o anumită «ierarhie», dar
numai în sensul că n-a intrat încă în ierarhia «afirmaților», a «editaților», a «consacraților».

23
Cât despre ce va face după ce va intra – foarte curând, cred! – în această categorie – vom
vedea.
Important este altceva, zic, – nu cu cât e mai talentat decât alții, ci faptul că e într-
adevăr foarte real și foarte aparte talentat.
Căci nu cantitatea (imposibil de măsurat), ci calitatea (oricând apreciabilă!) face să se
deosebească un scriitor de altul.
Cum stăm în această privință cu Ion Bradu? Calitatea talentului lui constă în primul
rând, după mine, în a poetiza transfiguratoriu și emotiv nu atât materialul, cât percepția lui.
Materialul e dat cu sobră, cu cruntă uneori documentalitate – asasinarea cailor din Șarga,
adulterul abominabil al Tincăi din Casa unchiului Toader, cu atât mai abominabil, cu cât
trădarea se comite în timp de restriște pentru el, în timp ce el își risca viața la război, iar ea se
deda astfel la bunul plac al poftelor de cea mai joasă speță: documentalitate sobră, cruntă
chiar în esența eu e și în dihonia ce se iscă la Lunca între gospodarii ce-și văd primejduite
bunurile, documentalitate e și în cruzimea copiilor și neputința neghioabă a învățătorilor față
de gingașa, dureroasa vulnerabilitate a Lalei, în bucata cu același titlu ș.a.m.d., ș.a.m.d. Dar
iată că prisma prin care e dată documentalitatea asta îi schimbă culoarea, îi comunică o
semnificație înalt vibrantă, transfigurează trăirile, strecoară spre noi o imagine virtuală poate,
dar care ne face să redăm mai mult, mai adânc, mai dureros lucrurile, ne face să reacționăm
cu emotivitatea din noi la cele ce se petrec în lumea de din afară de noi, să devenim
judecători acolo unde alții nu sunt decât martori oculari, să devenim participanți, acolo
unde alții nu sunt decât opaci și orbi executanți. Lirismul, poezia, mărinimia autorului, a
comentatorului și a viziunii lui ne face aliați ai săi în lupta aceasta pentru umanizarea
documentalității, pentru preschimbarea ei, pentru anularea și chiar distrugerea aspectelor ei
– în numele unei percepții noi, o percepție de oameni buni, viteji, nobili, mărinimoși, care,
având această percepție și această esență ca crez, vor crea și o nouă documentalitate, vor crea
noi aspecte și esențe ale tuturor lucrurilor care vin în contradicție cu cea ce e liric și poetic în
ei, vor face până la urmă ca întreaga lume să devină asemeni lor și nu asemeni celor ce
asasinează, comit adulter, se încontrează în dihonii și vrajbe. O lume fără bulboane, o lume în
care toți să-și pună la cheutoare cocoșelul acela sculptat pentru un copil de către un ostaș – de
unchiul Toader pentru Ion Bradu – simbolul bunătății, al creației, al uitării răului, al
lirismului și poeziei.
Aș vrea să menționez să menționez și apartele talent cu care și-a structurat, atât
compozițional, cât și ca supra-temă, cartea, Ion Bradu. De la prima zână – Lela – căci ce
altceva sunt aceste „iele” din această „bulboană”, decât zânele de pe lume?! – deci de la
prima zână – Lela, la cea de-a doua – Tinca (căci, nebună de iubire, de ură, de căință, nu e ea
tot o zână, bună-rea, și mai ales chinuită?), apoi la Șarga – poate cea mai veritabilă dintre
toate zânele din această carte, ca să încheie cu acea Domnică din Fereastra dinspre drum,
acea bătrână zână-ursitoare, care atât prin viața, cât și prin moartea ei a fost mereu un
exemplu pentru copiii ei, ca și pentru noi toți, pentru ca, prin moartea ei mai ales, să devină și
ea mai mult decât un exemplu – să devină un simbol. Simbolul regretului și al căinței noastre
a tuturor în fața mărinimiei rămasă nerăsplătită, în fața abnegației rămasă neobservată, în fața
suferinței rămasă fără compasiune.
Ca pe toate să le încununeze cea mai dulce, mai tandră și mai nevinovată dintre toate
zânele din Bulboana ielelor – imaginea de naștere a copilăriei, căreia Ion Bradu i-a cântat aici
un fermecat imn, în cadrul feeric al unui sat cu numele de Lunca, feeric nu prin idealizarea

24
lui, ci prin dragostea nețărmurită ce i-o poartă fostul lui trăitor – copilul talentat de cândva,
scriitorul format de astăzi – Ion Bradu”.
Mai jos urmează critica unei bucăți care era în manuscris, dar nu mai e în carte. O
repet totuși, căci e tipică pentru lacunele lui în genere. „Ultima vacanță la mare vrea să
reediteze extraordinarul conflict dintre Caliban și Ariel din celebra piesă a lui Shakespeare,
adică lupta dintre frumosul fizic și cel moral, dintre Monstrul sublim și Semizeul ordinar,
luptă pe care o câștigă la Bradu un schilod, un ghebos, un inform nenorocit, dar plin de
frumos interior, față de splendidul și întru toate superiorul, parcă, poet care-l concurează și
care, acum cel puțin, e golit, dacă nu gol, sufletește. Natural, anecdotica lucrării nu-l repetă
pe Shakespeare. Bradu e prea aparte pentru a repeta sau imita, eroul lui, înfrânt fiind în duelul
amoros, se reconstituie spiritualicește, își recapătă substanța pierdută ca poet, renaște, nu se
dărâmă. Dar bucata, ca ton, trebuie radical revăzută – la poezia, de care vorbeam în altă parte
că-i e proprie lui Ion Bradu, mai trebuie coroborat și acel sobru documentalism ca material,
de care de asemenea spuneam că-i e propriu și care aici lipsește cu desăvârșire. E de altfel
singura bucată nu lirică, ci dulciu serafică, nu poetică, ci leșios romanțioasă din această
viitoare carte.
În concluzie, deci: cred că lângă Ion Druță, cu cantitativ, ci anume calitativ, cum mai
spuneam, nu imitativ, ci conceptual înrudit și aliat – putem situa acest nou și aparte nume de
Ion Bradu”.
Natural, nu mai fac comentarii. Le las la latitudinea dumneavoastră, dar și spre
viitoare bune reflecții lui Ion Bradu – să-și compatibilizeze, precum sunt de compatibilizat,
zânele și căpcăunii din propria lui inimă, cum spuneam.
... Și acum, iată-mă ajuns în sfârșit și la o inimă pentru care nu mă tem, deoarece nici
devorantă, nici autodevorantă nu e. Adică, cine știe, e oare vreo inimă de scriitor care să fie
ne-autodevorantă? Este, zic, dacă mă gândesc mai bine. Cea care știe cu precădere că treacă
ea însăși și să ne facă pe toți să trecem prin acele stări despre care poporul a spus o
miraculoasă poetică vorbă: „când simți că-și crește inima”.
Ei, da: „ mi se strânge”, ca și „mi se rupe” inima sunt cel puțin tot atât de frecvente
vorbe despre egal de curente stări. Dar mai e și acel ceva, decât orice mai miraculos, care se
cheamă Arta. Arta, care de atunci ori face să li se strângă, să li se rupă, și totuși doar ca până
la urmă – încă o dată să le crească oamenilor inima. Deci, despre o carte care se cheamă
Pânzele babei, cartea acelui om de inimă, pe nume Nicolae Rusu, care știe să apună atât de
frumos în ea, cum ați văzut cu toții citind-o, și de „inimă bună” (vezi Sârma), și de „inimă
rea” (vezi Banii), până și de „inimă albastră”, cum zice nostalgic și hazos, dar nu mai puțin
poetic, poporul (vezi Pălăria pentru bunel).
În genere vorbind, Pânzele babei ale lui Nicolae Rusu alcătuiesc cu toatele o astfel de
serie de mici sau aparent mici, cum s-ar zice „cazuri de viață” și „cazuri de inimă” aproape de
anecdotă ca punct de pornire, dar în jurul cărora, după modelul lui Șukșin, adaptat la Rusu
propriului său material și propriei sale viziuni, începe să se adune, să se înnoade și să se
desfire apoi un întreg ghem de trăiri, gesturi, gânduri ș.a.m.d. Și iată că „micul caz”, iată că
așa-zisa „anecdotă” începe să devină, în Sârma, să zicem, oglinda mentalității unui întreg
sat; în Pădure de vară devine oglinda mentalității unei întregi categorii de tineri, care s-au
desprins de acum de sat; iar în Pălărie pentru bunel sfârșește prin a arăta mentalitatea unei
grup care a ancorat de-acum la oraș.
Cât despre cheia lui Nicolae Rusu, ea nu mai e luciditatea, ca la Silvia Celac, ci
romantismul. Un romantism ușor pigmentat de haz, de o blândă și înțelegătoare ironie.

25
 Ah, și ironia asta – starea de suflet, mai mult, la un Nicolae Rusu, nu pumnal ca la
maestrul său Șukșin, și nu când fulgerătoare sabie, când neîndurat-tămăduitor scalpel, ca la
învățătorul învățătorilor lor, Jonathan Swift, cum știe ea, ironia asta, să devină într-o mână de
femeie, rea și robace igliță, ac cu binecuvântat venin de tot atât de robace albină, beschie și
ferestrău zimțat!
Ați ghicit, desigur, vorbesc de Lidia Istrati și de Nica ei.
Am mai vorbit de ele, de Lidia Istrati și de Nica, undeva la începutul acestor rânduri.
De piatra ce nimeni n-a știut sau n-a vrut, și numai ea însăși, Lidia, și-a putut-o lua de pe
inimă. Iar dacă Probleme și Perspective ne-am denumit noi înșine însemnele sub care ne-am
adunat astăzi, ferească sfântul să ne mai însoțească perspectiva asemenea probleme, e unul
din însemnele acelea sub care nu numai trecătoare adunări au a ne decurge, ci în fond, nu
încetează nicicând să ne curgă însăși viața.
Vasăzică, o problemă, o mare problemă. O vom elimina vreodată din perspectivă?
Dar să mă reîntorc propriu-zis la Lidia Istrati și la cartea ei.
Nica e cartea unei femei care știe să fie bărbătoasă, uneori brutal realistă, aproape de
naturalism prin brutalitatea asta, chiar (cum era în Îngăduie, omule, de pildă), pentru a fi apoi,
rând pe rând, gingașă, îndurerată, elegiacă ș.a.m.d., în alte nuvele, unde e vorba de copii, mai
ales de visele și durerile lor, ale acestor copii de țară, de atâtea ori înfometați, de atâtea ori
opriți de la carte ș.a.m.d., ș.a.m.d.
Cât despre cheia intonațională a Lidiei Istrati, ea rezidă în tinderea atât spre dura
autenticitate, cât și spre lirica autenticitate, în funcție de material, dar are mereu în vedere
autenticitatea, cea ce face să evite atât luciditatea, care i se pare ei prea „rece”, cât și
romantismul, care i se pare ei prea „fierbinte” pentru a putea duce, după părerea ei, la această
„autenticitate”.
Mă rog, printr-o pură asociație de idei, dar firească, cred, în contextul a câte ceva din
cele spuse mai sus: cu ce erou sau eroi stă această extraordinară femeie Lidia Istrati,
împotriva scrisului căreia s-au rostit cu sincer convinsă înverșunare chiar unii înalți demnitari
de stat de la noi, apărarea scrisului căreia au luat-o cu nu mai puțin sinceră convingere și
fervoare academicieni și eroi ai muncii, cu ce, zic, stă și va să mai stea ea în fața curgerii
timpului, măcar, dacă nu a eternității?
Ei, da: a scris un roman despre Ștefan cel Mare, dar nepublicat și nici măcar discutat
încă, deși de aproape toți cunoscut. Precum a scris și Silvia Celac un nou roman, discutat și
acesta și, deci, și de mai mulți cunoscut, dar și el nepublicat încă, despre cea mai mare
cântăreață pe care a născut-o vreodată poporul nostru. Și după cum și un Haralambie Moraru,
un Nicolae Rusu, un Ion Bradu, un Gheorghe Urschi, un Andrei Răileanu și-au scris de pe
acum noile cărți la o, prin comparație, nouă altitudine valorică. Eu, cel puțin, în virtutea
funcției ce o am, știu bine asta.
În pofida prețiozității livresc pretențioase și leșios romanțioase, persistente încă lui
Ion Bradu, grotescului dus până la impuls de vomă în unele din portretizările Lidiei Istrati, ca
și a anarhiei din sintaxa frazei ei, a excesului de abstractizare la Haralambie Moraru, a atât de
debordantei oralități și ilarități la Gheorghe Urschi, încât se cade în grosierie ș.a.m.d., ș.a.m.d.
Da, dar toate acestea îmi sunt „tabu” astăzi, mie, ca și dumneavoastră, prin destul de
stupida, mi se pare mie, și imens rutinara etică, care declară „tabu”, cum ziceam, lucrările de
încă ne-notorietate publică.
Ei, ce să-i faci. Mereu o să tot rămânem în urmă, și cu problemele, ca și cu
perspectiva, în virtutea a fel de fel de autorestrictive, proprii pravili.

26
 Și totuși, dați-mi voie să spun de pe acum, eu, care sunt informat, și dumneavoastră,
cu toată relativa informare, o să mă credeți că un Don Quijote, un Gulliver, un Doktor Faust,
un Peer Gynt, ca să nu mai zic de un Andrei Bolkonski, o Natașa Rostova, un Grigore
Melihov, un Egor Bulîciov și un Satin. Și nici măcar vreun inginer Bahirev, sau doctor
Meson nu vom avea încă, am văzut-o deja, nici cu aceste noi cărți.
Deși... da! o afirm cu tărie; germenii unor astfel de eroi și unei astfel de literaturi îi
avem – fragezi încă și plăpânzi, dar vii, și în creștere, și de neoprit, în creșterea asta a lor, ca
iarba care trece, triumfător răzbătătoare, prin caldarâm și prin asfalt!..
Mă gândesc la ce spunea odată Hegel, marele Hegel: că literatura germană a vremii
sale nu face nici doi bani, pentru că n-a creat încă modele ideale.
Ce nedrept și crud era, ce enormă inepție afirma!
Cum nu vedea el lăstarii vremii sale, ce arbori creșteau, sub ochii lui, din ei!
Mă gândesc, totodată, că, uite, în Moldova noastră mică, nu în Germania cea mare a
lui Hegel, trăiește totuși un doctor Melnic, care făcea operații pe cord, unice în Europa, un
profesor, doctor Belousov, cu lucrări de matematică unice în lume, zidari și activiști publici,
viticultori și strungari în fier și lemn cunoscuți de la noi până la antipozi...
Oare nu sunt, și dacă nu sunt încă, nu vor fi ei oare, sigur, tipii, prototipii, arhetipii,
chiar dacă vreți, pentru literații noștri de mâine, dacă nu pentru cei de azi? Ai celor de mâine,
zic, cu ale căror probleme iar nu mă lasă ordinea de zi de azi să mă mai îndeletnicesc, și
această atât de scurtă, dar aât de interminabilă, văd după fețele dumneavoastră! comunicare,
dar de a căror bună perspectivă ne-am și convins cei mai mulți dintre noi – la la Biroul de
proză, la Secretariatul Uniunii, și la colegiul Nistrului – precum și dumneavoastră toți, cred,
din publicațiile ce le-au luat ei până acum.
Un foarte tânăr, dar și cu totul mare poet, afirm eu, poate că și cu gândul la ei, scria
într-o carte apărută mai deunăzi, punând problema:
Când sună vântu-n crengi adormitor
Și-n aer simți un gust ca de pelin,
Și discul lunii pare tot mai plin,
Și timpul curge mai obositor,
Iar cei de-același suflet nu mai vin...
Când lumânarea pâlpâie fugar,
Și orice gând îți pare un străin,
Venit să-ți mute-o filă de destin,
Pe care-l crezi din ce în ce mai rar,
Iar cei de-același suflet nu mai vin...
Când iarba-ți crește-n piept de-atâta vis
Și nu te-ndoaie cel mai mare chin,
Când bei și nu te-mbeți c-un lac de vin
Și poți să ieși, să strigi la drum deschis,
Iar cei de-același suflet nu mai vin...

Ei, uite că vin, Leonida!

Îi cheamă Ion Vicol, Nicolae Roșca, Vlad Pascaru, Viorel MIhail și Ion Iachim, Ion
Bogatu, Valentin Cuiunju și Valeriu Babanschi, Anatolie Gondiu, Constantin Munteanu,
Nicu Ursu și Vasile Bologan, Valentina Stoica, Anastasia Rusu și Zinaida Cenușă, Alexandru
Roșu, Ion Scutelnicu, Constantin Mardare și Nicu Roibu.
Și alții.

27
 Și vin, trubaduri, cronicari, heralzi, vin zidari cu pana să meșterească suflete de-
același suflet, pentru turburătoarea noastră vreme, pentru mirifica eră ce vine, pentru atât de
apropiatul nou mileniu ce ne stă în prag.
Mai rămâne doar să închei, alăturându-le invocării ce le-o face un poet tânăr, povața
unui bătrân prozator, a celui mai vechi prozator al lumii, și care a spus că cel care păzește
vântul nu seamănă, și cel ce se uită la nori nu seceră...
Deci, cum mai spune el: dis-de-dimineață seamănă sămânța și până seara nu odihni
mâna ta.
Mulțumesc pentru atenție! Noroc bun!

28
 CÂTEVA CUVINTE DESPRE ȚURLOAIE ȘI DESPRE CUM SE POATE DA CU ELE
NU NUMAI ÎN MUNCA ȘI-N SUFLETUL ALTORA, CI ȘI ÎN TINE ÎNSUȚI

(1983)
Citeam articolul lui V. Ciburciu BȘ1: cum traducem.
Citeam și nu-mi venea să-mi cred ochilor.

Un om cu diplomă universitară, cu titlu științific chiar, cu atât de înaltă și responsabilă

funcție în Ministerul Învățământului, și să eșueze în mod atât de lamentabil – cu diplomă, cu
titlu, cu funcție cu tot – într-o atât de evidentă rea-credință, într-o atât de crasă ignoranță,
coborând până la o atât de penibilă sub-condiție, încât nu numai să calomnieze un întreg grup
de oameni, cu numele, cu reputația, cu munca lor de zeci de ani cu tot, și nu numai instituțiile
ce le reprezintă ei, ci și propriul său suflet să și-l pângărească, la urma urmelor, împovărându-
și-l de-a lungul a trei numere de ziar cu tot noi minciuni, cu tot noi falsuri, încât mă gândeam
la un moment dat – tot dând în oameni de cultură cum e Igor Crețu, cum e Vasile Vasilache,
cum e Agnesa Roșca, Raisa Lungu, Naum Berenștein – pe mine nici nu mai cutezam să mă
pun la socoteală! – tot dând astfel în ei, zic, în redactorii lor, în cărțile ce le-au clădit ei
dimpreună, de zeci de ani încoace, pe rafturile culturii noastre, nu dă el, oare, V. Ciburciu, și-
n el însuși, în tot ce nu se poate să nu-și fi însușit și el din întreg acest tezaur?!
– O, tempora, o, mores..., ar fi spus cu amărăciune înțeleptul.
Mă gândesc câte zeci și zeci de mii de pagini au, adunate toate la un loc, sutele de
cărți pe care le-am tradus noi, toți acești oameni, începând cu Igor Crețu și sfârșind cu mine,
să zicem, de la Șota Rustaveli la Nikolai Gogol, de la Robert Burns și William Shakespeare la
Lev Tolstoi și Mihail Șolohov, de la Hans Christian Andersen la Konstantin Paustovski, de la
Aleksandr Pușkin la Victor Hugo, la Aleksandr Kuprin, la Ethel Lilian Voynich, la Valentin
Kataev ș.a.m.d., ș.a.m.d. Oare chiar nimic-nimic să nu fi însemnat toate acestea, dacă, de-a
lungul a trei numere de ziar, n-a găsit V. Ciburciu un singur cuvânt de bine măcar – măcar,
un singur cuvânt de bine, zic! – despre măcar unul din noi, cei ce i-am apropiat pe aceștia toți
literelor și culturii noastre?
Și dacă așa, anume așa – total crunt, total perfid, total distructiv și total ingrat – ni se
învederează V. Ciburciu ca cercetător, despre ce ar fi să stau eu de vorbă acum cu el?
Să-l bag cu nasul în falsuri?... Să-i arăt unde și întrucât ignoră el cele mai elementare
noțiuni de topică, semantică, ca să nu mai vorbim de a r t ă și de f i o r u l ei, căreia și căruia V.
Ciburciu le e pur și simplu vrăjmaș prin primitivismul ce se degajă din orice cuvânt îl scrie
despre ele?...
În replicile cu care mă mir de ce l-au mai învrednicit, tovarășii mei de-o viață într-ale
amarurilor și bucuriilor artei sunt zeci și zeci de asemenea pilde. Eu nu voi aduce decât
câteva. Din care se va vădi de ce nu le mai aduc și pe celelalte.
Prima pildă se referă și la triumfala etalare a unor cuvinte smulse din context (o, ce
vechi și sigur procedeu!), și la insinuările că nici ca atare măcar, ca noțiuni, nu sunt de înțeles
cuvintele acestea, și la declarațiile că, în genere, chiar în context (pe care V. Ciburciu nu-l dă,
totuși, nicio singură dată!) cuvintele acestea n-ar face decât să se constituie într-un fel de
babilonie, cu neputință de citit, ca să nu mai spunem (spune el!) că e și cu neputință de
descifrat măcar...
Așadar: „sunt frecvente la A. Cosmescu fraze mari, lucrate în stilul mai sus pomenit,
ceea ce duce la o babilonie de cuvinte, pe care o poți descurca până la capăt numai
1
Biblioteca școlarului – colecție de cărți publicate la editura Literatura artistică din RSSM.

29
confruntând traducerea cu originalul. [...] Așa e [...] alineatul 1 de la pag. 9 – aici, de altfel,
«пакет» e tradus «praf», «кристальный порошок» – «fărâmițe de cristal (!) alb» etc.”, scrie
V. Ciburciu, smulgând, cum spuneam, din context două-trei cuvinte, pe care, de altfel, le mai
și falsifică, și declarând întreg alineatul, fără a-l mai reproduce, pur și simplu cu de la sine
putere – de altfel de ce n-ar face-o și pe asta, nu e ziarul Învățământul public la discreția lui?!
– o babilonie.
Poftim însă „alineatul”: „Studentul își căută un ungher mai întunecos, se așeză la
masă, își mai numără o dată banii și ceru o sticlă de vin de Basarabia. Și câtă vreme
servitoarea cea pieptoasă se foi în dosul tejghelei, tot împungând din coatele goale și
strecurând priviri cochete pe sub genele făcute, el scoase din portofel un praf de la farmacie,
îl desfăcu din foiță și, lând cu unghia degetului mic câteva fărâmițe de cristal alb, le duse cu
voluptate la nările umflate de poftă”.
De care „pachet” vorbește, deci, în loc de praf V. Ciburciu?!? Oare un student care-și
numără banii, ca să vadă de-i ajung de-o sticlă de vin, putea avea (și încă în portofel!) un
p a c h e t de... cocaină?! Total ignorant, total străin de epocă, total mincinos, V. Ciburciu nu
înțelege nici măcar ce făcea studentul acela, necum să mai știe că un „pachet” de cocaină
costa pe atunci – șaizeci de ani în urmă! – câteva milioane de franci sau câteva sute de mii de
lire sterline, ca și tot atâția dolari! Nu știe V. Ciburciu nici că un „portofel” (pe atunci ca și
acum!) era și e cu totul altceva decât acel obiect în care-și poartă dumnealui articolele! Iar
cocaina e alcătuită din cristale (și anume albe, nu altcumva!), cristale, pe care, chiar dacă ești
un simplu copoi deghizat și nu student, cum e personajul din povestire, dar oricum, nefiind
chiar multimilionar, ci numai simplu cocainoman, le mai scoți și tu c â t poți și d e u n d e
poți, nu d e u n d e și c â t vor ignoranții! le pui pe unghia de la degetul cel mic, ca pe un
„praf”, ce sunt, nu „pachet”, cum vrea V. Ciburciu, că un pachet nu încape pe unghie, și... și
faci mai departe ca la Kataev și ca în traducere!
Cu cine mai stau eu să discut, deci?! De ce?! Și despre ce?!
Și totuși, o să mai recurg și la celelalte câteva pilde, și nu numai fiindcă le-am promis,
ci pentru că prea multe se referă la acea fioros de agramată și total inadmisibilă prohibire
(dumnealui îi place să-i spună „ostracizare” și o atribuie doar altora!) la care supune V.
Ciburciu o mulțime de cuvinte în ultimul său segment de articol.
„O mare scăpare a cărților din seria BȘ o constituie faptul că traducătorii fac abuz de
cuvinte radicale”, declară cu ifos V. Ciburciu. După care, mie, mi le taxează ca „radicale”
pe... țurloaie (?!?), perdaf (?!?), pleasnă (?!?) ș.a.m.d., ș.a.m.d. Doamne, Doamne, Doamne...
Și măcar unul să fi fost cât de cât „radicăluț”, dacă nu „radical”, ori măcar „radicalișor”, ori
cum să le mai spun, Doamne?!
Dar iar mă întorc și zic: „Care Doamne?! Că de unde nu-i nici Dumnezeu nu cere! Ce
să mai aștept de la V. Ciburciu, după toate celea?! Să știe că ț u r l o i vine de la s u r l o i ,
derivat din s u r l ă , că e tot atât de vechi pe cât sunt cimpoiul și fluierul și că, deci, orice e,
numai „radicalism” nu! Și că-l găsim și la Alecsandri?! Că p e r d a f , atestat în dicționar ca
„familar”, nici pe-atât n-are cum fi, deci, de ordin neologic?! Că p l e a s n ă (adică ș f i c h i )
vine din slavonă, și face parte, deci, nici mai mult, nici mai puțin, decât din fondul principal
de cuvinte al sărmanei noastre limbi, pe care de cine ca cine, dar nu cumva până și organul
Ministerului Învățământului mai avea acum a o apăra?!
Atâta ignoranță mai avea nevoie doar de atâta rea-credință pentru a nu mai avea eu
nici nevoia și nici dorința de a mai continua această replică.

30
 Și totuși, întrucât avem de a face cu un om ca V. Ciburciu, care afirmă fără a
demonstra, care demonstrează fără a cita, sau citează de atâtea ori cel puțin trunchiat dacă nu
și fals, mă văd nevoit a mai adăuga câteva pilde celor de până acum. Și o fac numai pentru că
în fiecare dintre ele va fi vorba de mereu aceeași ignoranță și rea-credință a acestui om.
„Abundă, spune V. Ciburciu, vorbind de traducerea mea din V. Kataev, expresii pleonastice:
«spânzurau ca niște ciorchine de struguri» – «висли виноградом»”. Va să zică „abundă”
expresiile pleonastice, spune V. Ciburciu, după care, din toată presupusa abundență, aduce
doar un singur exemplu, care (nici măcar acela!) nu e un pleonas m ! Pentru că n-are decât
să deschidă V. Ciburciu Dicționarul universal al lui Lazăr Șăineanu, de pildă, și să citească la
p. 133: „c i o r c h i n ă f . mănunchi de fructe sau de flori purtate de același cotor: c i o r c h i n ă
d e s t r u g u r ”. Vasăzică anume așa scrie Lazăr Șăineanu cum am tradus și eu: ciorchine de
struguri. (Pentru că ciorchinele mai pot fi și de alte fructe sau chiar de flori, cum nu știa și
cum află acum V. Ciburciu. Or, Valentin Kataev nu putea vorbi de prostituatele și speculanții
care fugeau din Odessa asediată ca de niște „flori”, nu-i așa?! El spune că ei și ele «висли
виноградом», adică exact cum traduc și eu, că „pierzându-și în goana lor năucă blănurile și
mantalele, inundaseră portul și spânzurau ca niște ciorchine de struguri de trapele vapoarelor
pornite în larg”). Iar dacă V. Ciburciu pune cumva la îndoială competența renumitului savant
Lazăr Șăineanu, sau dacă crede cumva că nu e destul de moldovean, n-are decât să deschidă
un alt prea bine cunoscut și enciclopedic dicționar (cel supranumit DER) și să vadă ce spune,
la p. 574 a vol. 4, despre Lazăr Șăineanu. Până atunci însă, hai să-l informez tot eu pe V.
Ciburciu: Lazăr Șăineanu a fost elevul unui atât de mare lingvist, încât nici măcar V.
Ciburciu, cred, nu-l poate pune la îndoială, nici ca savant și nici ca naționalitate, pentru că,
mă rog, pe lingvistul acela îl chema... B. P. Hașdeu!
Printr-un alt exemplu, ba chiar dintr-o serie întreagă de așa-zise exemple, culese din
traducerea mea Pâine neagră, V. Ciburciu se-apucă să demonstreze cum că (îl citez
integral!): „A. Cosmescu preferă cuvintele «și», «apoi», «un fel de» etc., pe care le aplică în
mod arbitrar, schimonosind sensul celor relatate. Bunăoară, din expresiile: «întinzându-i ș i
lui hârtia cu praf» («протягивая порошок»), «vântulețul răsfoia ș i cărțulia uitată pe pervaz»,
«se opri să-și încerce ș i nervii cu electricitate» («испытал нервы електричеством»), «se
mai așeză și pe un scaun» vrei să înțelegi că acțiunea cutare a mai avut loc și, dacă insiști să
te descurci, te alegi cu un zâmbet amar”. Nu știu pe cât a insistat V. Ciburciu să se descurce,
cum spune el, din toată această lungă listă de „și”-uri; lucrul asupra căruia a insistat însă, în
mod absolut vizibil, a fost să încurce, nu să descurce lucrurile, să le încurce și să compromită
astfel traducerea. Ei, hai să insistăm, totuși, hai să ne descurcăm măcar noi! „Vrei să înțelegi
că acțiunea cutare a mai avut loc”, spune V. Ciburciu. Cum să mai fi avut sau nu loc acțiunea
cutare, cum puteau ele (acțiunile) să se fi succedat, să fi exprimat o continuitate sau să fi fost
săvârșite consecutiv, din moment ce fac parte din trei povestiri diferite?!? Dar poate că
harababura asta de „și”-uri, perfid și artificial împreunate și delaolaltă comentate de V.
Ciburciu, în fond, în fiecare caz aparte, constituia într-adevăr o greșeală? Nici gând! V.
Ciburciu e și aici, în fiecare caz aparte, ignorant sau de rea-credință. N-am decât să citez
normal, nu rupând din context frazele respective, pentru a se vedea cum stau într-adevăr
lucrurile:
1. La V. Ciburciu: „Vântulețul răsfoia ș i cărțulia uitată pe pervaz”.
În textul meu: „Scamele albăstrii și mătăsoase de fum de țigară se mai învârtejiră o
clipă deasupra mânii suspendate, apoi se destrămară, înghițite de vântulețul lacom ce răsfoia
la întâmplare și cărțulia uitată pe pervaz”.

31
 Ce acțiune anterioară „insistă” V. Ciburciu să găsească, când e vorba aici de una
simultană?! Doar același vântuleț destrăma și scamele de fum și răsfoia și cărțulia! Nu cumva
o fi vrut V. Ciburciu să pun să bată prin odaie două vântulețe?!
2. La V. Ciburciu: „întinzându-i și lui hârtia cu praf”.
În textul meu: „Golind paharul, studentul [...] mai luă cu unghia nițel praf alb și-l trase
pe nări. Izul cel proaspăt și rece, aducând a farmacie și a portocale, i se revărsă în jos pe gât
și-i amuți glasul... Totodată însă, toate câte se vedeau în jur îi părură atât de pe-nțelese, atât
de simple și până într-atât lipsite de orice complicație, încât ar fi fost în stare parcă să le și
deseneze pe hârtie.
– Vrei și dumneata? îl întrebă el pe matroz, întinzându-i și lui hârtia cu praf alb”.
Precum se vede, e vorba de același fatal pentru V. Ciburciu caz cu praf de cocaină, din
care el nu înțelesese nici până aici o iotă, pentru că nu știe, cu toate „insistențele” și
„zâmbetele sale amare”, nu știe, zic, nici ce e, nici din ce se compune, nici cum se ia cocaina.
Aici însă V. Ciburciu nu se mai leagă de prafuri și de pachete, ci de conjuncția „și”. Dar
pentru că și aici, ca și până aici, încă o dată mai falsifică și mai rupe din context, am adus și
eu încă o frântură din acest context, pentru a se vedea câte acțiuni anterioare, ca și ulterioare,
există în el, acțiuni care nu numai că justifică, dar îl mai și cer imperios pe acest „și”! Pentru
că studentul, cum s-a văzut, a mai luat o dată cu unghia nițel praf alb, trăgându-l pe nări, după
ce luase și înainte o priză de cocaină (toate acțiuni anterioare!) s-a satisfăcut, s-a liniștit, iar
acum vrea să-l domolească și pe acest matroz (acțiuni în continuare!), să-i dea și lui din acest
praf, să-l „trateze” și el, la urma urmelor, recompensându-l astfel, pentru că (ah! iar
contextul! iar contextul, omis mereu de V. Ciburciu!) și matrozul îl tratase pe el, anterior, cu
un rachiu.
Iată cum stăm vasăzică cu „și”-urile acestea ale mele, iar V. Ciburciu cu cel puțin
ipocritele (ca să nu zic altfel!) sale nedumeriri.
Din multiplele „lecții” de limbă ce ni le dă tuturor – și lui Igor Crețu, și lui Vasile
Vasilache, și mie, și întregului popor probabil! – omul acesta incult și necinstit care se
numește V. Ciburciu, „lecții” care s-a văzut din cele de mai sus câte parale fac, nu pot să nu
mă opresc la încă una: V. Ciburciu mă povățuiește, perfid și superior, precum că „nefirească
e, la fel, vorba «mă rog de iertăciune» (de iertare)”.
Las deocamdată la o parte faptul că și aici V. Ciburciu falsifică, deoarece și cuvântul
iertare există în fraza mea, în vreme ce V. Ciburciu insinuează că nici nu l-aș ști, chipurile.
De altfel, voi aduce mai jos și acest context, întreg, nu falsificat. Deocamdată însă vreau să
remarc că e vorba de o epocă pe care o satirizează V. Kataev în povestirea Cuțitele, precum
își satirizează și eroii, pentru că e vorba de epoca nep 2-ului. Limbajul, deci, socialmente, ca și
psihologicește vorbind, trebuie să fie adecvat – un pic desuet, un pic glumeț. În cazul cu
„iertăciunea” exact așa spune, bunăoară, și dicționarul elaborat de o academie și apărut sub
direcția unui profesor universitar: e vorba de Dicționarul lui D. Macrea, p. 373, unde i e r t a r e
și i e r t ă c i u n e sunt date unul după altul (ca de altfel în orice dicționar accesibil nouă, să nu
mă suspecteze cumva de părtinire V. Ciburciu!), însă i e r t ă c i u n e e taxat ca „învechit”, „azi
glumeț”, adică exact ceea ce se potrivește în cazul dat!
Și acum, pentru a vă convinge și dumneavoastră, iată contextul:
„– Poftă bună. Mă rog de iertăciune, tataie, și iartă-mă și dumneata, mamaie, dar să
știți că fără Ludmilița nu mai am chip de trai pe lumea asta. Cum am văzut-o, am simțit că mă

2
abreviere de la „noua politică economică”, instituită în URSS în 1921.

32
prăpădesc. Faceți cum vreți, dar eu iacătă-mă-s, acesta sunt... pensie alimentară n-am de plătit
nimănui, așa că dinspre partea asta sunt curat cumu-i paharul...”.
Deci am și „iertarea”, am și „iertăciunea”, am vasăzică și ceea ce știe întrucâtva V.
Ciuburciu, lungind la infinit disputa cu un om care, în încheierea articolelor sale a ajuns să
nege dreptul la viață – nu, nu al unei simple conjuncții, al unor cuvinte, al unor forme
gerundivale, nu – ci până și dreptul la viață al unei astfel de nemuritoare opere cum e
Robinson Crusoe de Daniel Defoe, propunând în locul „traducerii fidele a originalului” un...
„pereskaz”3! (Cuvintele luate în ghilimele îi aparțin toate lui V. Ciburciu!)
Ei, pe când le facem un „pereskaz” dintr-ăsta și lui Tolstoi, și lui Dostoievski, și lui
Șolohov, și lui Creangă, că și ei, în ce privește școlarii, au destule „momente discutabile”,
cum le denumește – ah! atât de pudic! – acest distrugător de cultură pe nume V. Ciburciu.
Mai rămâne doar să întreb – nu, nu pe V. Ciburciu, nu! – ci publicația în care a operat:
„Unde-ați fost? Unde sunteți? Ce faceți? În cine și în ce dați cu țurloaiele?...”.

3
(rus.) repovestire.

33
 CA PASĂREA PHOENIX, „LUCEAFĂRUL”!...
(1987)

Scriam cândva, cu mai bine de un sfert de secol în urmă, tânăr și eu pe atunci, un

neofit eu însumi încă în dintr-acestea fiind, desigur, dar tot atât de ardent cucerit fiind de
unicitatea momentului pe care-l trăiam precât erau și uluitorii tineri neofiți despre care mă
rosteam; scriam, deci, zic, pentru un ziar, de asemenea al neofiților, un bisăptămânal de
tineret, acel prim articolaș care s-a scris la noi în Moldova despre teatrul Luceafărul, și care
articolaș avea să apară sunt un titlu cules cu caractere mult mai mari decât înseși modestele
dimensiuni ale textului meu în întregime, chemându-se Invitație la Teatru...
Ședeam și scriam, așadar, în acea seară de demult, ghemuit pe unul din acele scaune
tari, de lemn nevopsit și necapitonat, ținându-mi carnetul de note pe genunchii strâmtorați de
tot asemenea scaune din față-mi și doar cu coatele liber acționând, căci scaunele de pe din
părți, nu mai puțin incomode și nearătoase, erau, însă, cele mai multe, goale... (Da, și un
ultim amănunt, dar și el, mă rog, tot „de epocă”: cărămizile ce aveau să contribuie câțiva ani
mai târziu la lărgirea minusculei scene pe care se petreceau cele ce-mi notam, ca și la
adăugirea a încă unei porțiuni a spațiului, pentru a transforma definitiv în sală micul și
geometric absurdul perimetru ce mă înconjura atunci – se mai aflau zidite încă în acel turn de
apă ce se înălța pe locul rotondei de astăzi, la numai câțiva pași în dreapta clădirii, și care a
fost ulterior dărâmat, doar ca să se completeze carecumva din cenușa lui aripa lipsă din
schilavul imobil al Luceafărului!..).
Ei bine, nu articolașul acela al meu, firește, puține săptămâni mai târziu, a adus la
spectacole cu piesa imediat următoare acel afluviu, acea neașteptată urdie de lume, făcându-
mă să revăd în micul spațiu geometric absurd ce continua să stăruie în juru-mi – o cu totul
altă priveliște: un frenetic, dar deloc dezmățat, un prea frumos și vibrant sodom a sute de
tineri stând în picioare și aplaudând la scenă deschisă și la mijloc de spectacol. Nu, nu
articolașul acela al meu, firește, încă o dată o mai repet, săvârșise minunea asta. Ci, zi de zi,
cei câțiva neofiți din primele seri umpluseră orașul de atâta bun zvon, de atâta pătimașă
ardoare comentatorie și de atâta tinerețe avidă, jind și curiozitate, încât până și cele ce au
urmat în scurt timp n-au mai uimit pe nimeni. Iar de urmat au urmat multe, atât de delicios
naive și savuroase epistole, încât mă simt pur și simplu dator să reevoc aci măcar unul, oricât
ar putea să pară de deplasat, poate, unora, dar faptul acela venea să caracterizeze nu numai
atitudinea față de un teatru, ci și ținuta unui întreg oraș și a unei întregi generații de tineri
locuitori ai lui, atunci când era le-a adus în fața ochilor și inimii un moment de vârf în viață.
Vreau să zic despre acel moment când, la ideea sugerată de Ion Druță, tânărul poet de atunci
Andrei Strâmbeanu a mobilizat prin școli, facultăți și uzine un brav monom de cavaleroși
tineri comsomoliști care s-o însoțească pe diva de atunci a orașului, Ecaterina Malcoci de la
Luceafărul, vreme de săptămâni și luni, de-acasă la repetiții, la spectacole și apoi iar spre
casă, pentru a o apăra de prea abordantele asalturi ale unor prea înfocați admiratori... Mă rog,
tempi passati, s-au dus timpurile acelea! – cum regreta, pe cât de exuberant și vivace, pe atât
de ritos și necruțător, nu demult, pe paginile acestui săptămânal, Serafim Saka, alăturându-și
apoi cutremurătoarelor sale file despre Luceafărul și un aproape unanim cor, oral și grafic, de
aprobări...
Da, au urmat, au fost apoi cei lungi ani de letargie, întrerupți de fulminante clipe de
lupte intestine, de uși trântite în urmă de către protagoniști aproape ctitori ca Dumitru Fusu și
Ion Ungureanu, de încrâncenate reveniri ale altora, de tot același, poate, calibru, dar fără atât

34
de încrezătoarea și necondiționata aderență la idealurile monolite din trecut, care o dată
abjurate, atât de greu se reconstituie... (ș.a.m.d., ș.a.m.d.)
Dar... il tempo è un galantuomo, timpul e darnic! – cum ar fi să exclame, tot în
italienește, un alt literat, și tot exuberant, și tot vivace, și tot necruțător, dar de astă dată pe
nume Luigi Pirandello, dacă ar fi să poată să-și mai vadă o dată această uluitoare piesă a sa,
Șase personaje în căutarea unui autor, care, după ce de aproape un secol face ocolul lumii, a
poposit, în premieră pe țară, nu numai pe republică, zilele acestea, pe scena Luceafărului. Și
care m-a făcut să pot intitula astfel, atât de voit riscant, poate, dar și atât de neprecupețit
sincer, acest articol!
Ei, da. Dar a trebuit să vină și timpul acesta darnic în restructurări ideatice și sociale,
ca și în reedificări de spirit și cultură, pentru ca un Sandri Ion Șcurea să se poată reîntoarce la
această piesă a viselor sale de demult, și a trebuit să ajungă până la a i se părădui aproape
teatrul, pentru a lua în pasionată și pasionantă dezbatere problemele acestea, care au dus la
spargerea schemelor clasice ale teatrului tradițional și atâta vreme omnipotent în lume
(scheme în care recăzuse și propriul său teatru), și a trebuit să-i vină ca traducător un Igor
Crețu, care nu numai să ne comunice sensurile cuvintelor înalte, inovatoare și renovatoare ce
compun această piesă, ci să și amplaseze într-o astfel de plasticitate și într-o asemenea
multitudine de culoare, de răsunet și tensiune, care să ne facă să percepem în auz și să
reținem apoi în memorie gândurile ca pe niște maxime, să primim aserțiunile ca pe niște
definiții, iar, antrenați în galopul atâtor alert rostite, deși, pe alocuri, imens de complicat și
chiar abstract stratificate logosuri, să nu ne scape, totuși, valoarea afectivă a fiecărui cuvânt în
parte...
Ei, da, încă o dată, da, desigur: au mai fost și actorii a fi sau și a re-fi, unii, precum tot
așa au mai fost a deveni sau a și re-deveni, unii sau alții, pentru a se putea produce acestea
toate, și nu în ultimul rând, ei, actorii, au fost a fi, firește!
Să nu anticipăm, însă. Pentru că și pe actori, tot cei de mai sus, Autorul, Regizorul și
Traducătorul, înaintea oricăror altora, i-au anticipat. Să ne înțelegem, deci mai întâi: piesa
aceasta nu poate fi repovestită (ea trebuie văzută, ba poate nu o dată și revăzută, cred). Mă
voi încumeta, totuși, să citez unele pasaje din ea, unul din ele părându-mi-se neapărat necesar
și imediat operant anume aci ajunși fiind, pentru a face de înțeles acele aproape de neînțeles
și miraculoase lucruri care s-au petrecut cu toată lumea la Luceafărul, în acest din urmă
galantuome tempo. Și mai ales pentru că e un pasaj care trebuie să-i fi făcut să tresară pe
actori, atunci, la repetiții, apoi și la spectacole, ca de altfel și pe spectatori, acolo, în noile lor
jilțuri, capitonate și comode, ca și încă mai apoi, în drum spre casă, acasă, ba chiar și pân-
acum, poate; cu toții trebuie să fi tresărit, zic, la acest pasaj, de parcă fiecăruia i s-ar fi
repovestit propria sa viață. Iată-l: „Tatăl: După mine, în ce constă drama noastră? Fiecăruia i
se pare că nu cuprinde în sinea lui decât «unul», când de fapt sunt «mai mulți», sau mai bine-
zis atâți, câți potențial există în noi. «Unul» pentru acesta, «unul» pentru celălalt – și foarte
diferiți!”.
Închei aici citatul, care mai departe își sporește ponderea și profunzimea până la o
adevărată genune de gândire și de simțire umană. Dar, ah, ce bine țâșnește anume din cele de
până aici spuse acel ceva ce le lipsea de atâția ani actorilor de la Luceafărul, fiecare
rămânând mereu aproape „unul” și „același” pentru „acesta” ca și pentru „celălalt” dintre
spectatori, anchilozați de ei înșiși, ori păstrați de regizori, de roluri, de ministere, de comitete
de repertorii ori de consilii artistice în mereu aproape „una” și „aceeași” odată dobândită
anvergură, odată realizat tipaj... Și, ah, câte de aceste „mai multe” s-a văzut a fi cuprins în

35
sine o Raisa Ene, de pildă, jucând-o pe Fiica vitregă și revanșându-se, fulminantă, perversă,
candidă, sardonică, agresiv carnală și celest castă, revanșându-se, zic, actoricește dominator și
total, aici, în acest rol, pentru toate nenumăratele roluri în care fusese de atâtea ori mereu la
fel de inertă și pretutindeni doar efigeistic frumoasă... Pentru că Autorul, Regizorul și
Traducătorul i-au prilejuit a-și găsi pe acea „alta și altele”, nesolicitate, ce se cuprindeau în
ea... Și, tot așa, cât de „altul” s-a dovedit că e, când s-a găsit el și când l-au găsit alții în el și
pentru el, ca și pentru noi, pe vechiul nostru cunoscut Efim Lazarev, care aci, în rolul Tatălui,
nu numai că ne e de nerecunoscut, după ce ne fusese dureros de arhicunoscut, dar ne mai și
covârșește prin scăpărător bagaj de intelect, el, voit bâlbâitul mental de altădată, în enorm
comicele, dar și enorm facilele lui în exclusivitate rezervate roluri altcândva... Nu mă tem să
spun că, cel puțin mie, pentru că și el devine ceva numai lui aproape propriu, dar mi l-a
reamintit aci, în cel mai frumos înțeles al cuvântului, pe neuitatul nostru Dumitru
Caraciobanu...
Da, îl joacă și Sandri Ion Șcurea pe Tatăl, în unele din spectacolele cu această piesă. E
poate mai subtil, iar textul – acest nesfârșit de polisemic în preciziunea sa text al lui
Pirandello – îi permite lui Sandri Ion Șcurea să ne facă să sesizăm mai acut nota de
convențional și de simbolic acolo unde Efim Lazarev se circumcide doar în aria trăirii, tot
așa, precum și prin fireasca sa eleganță, suplețe și ținută, ca și prin perfecțiunea dicțiunii,
Sandri Ion Șcurea ne convinge mai deplin în rol că a făcut o mezalianță, când s-a însoțit cu
atât de simpla soață a sa. Oricum, însă, fac amândoi ceea ce se cheamă o mare creație.
Și încă ceva aș vrea să mai subliniez: mulți din actori fac, prin forța împrejurărilor,
mai bine-zis prin însăși intenționata structură a acestei piese – oficiu de figuranți. Dar până și
ei s-au pătruns până-ntr-atât de plenitudinea unei alte sugestii ce le oferă această unicală
piesă, încât... Dar las-să mă susțină li aci un alt citat: „Tatăl: ...întrucât cine are fericirea să
nască un personaj viu poate să desfidă moartea! El va trăi în eternitate! Va muri omul,
scriitorul, unealta creației lui. Niciodată însă creația propriu-zisă! Și pentru a exista în
eternitate nu se cer nici calități deosebite, nici vreun miracol. Cine era Sancho Panza? Cine
era Don Abbondio? Și cu toate acestea sunt nemuritori, pentru că germenii lor vii au nimerit
într-un mediu fertil, zămisliți fiind de o fantezie care i-a nutrit și cultivat, făcându-i să trăiască
în eternitate!”.
S-ar părea că de altceva e vorba aici, nu?... Și totuși anume aici, și anume lor,
„figuranților” din această piesă cred că le-a vorbit Sandri Ion Șcurea când le-a spus despre
acel infinit de viață ce se conține în „creația propriu-zisă”, dincolo de Autori, de Regizori și
de uneltele lor, Actorii, cu toții și în toatele muritori.
Poate de aceea, fără nicio replică, un Mihai Iorga, să zicem, ori cu doar două pe
parcurs un Gheorghe Rotăraș au jucat cu tot atâta dăruire, ca și o Nina Vodă-Mocreac în
„volapukul” infinit de comic prin dirijata incoerență și voitul talmeș-balmeș lexic al celor
câteva replici ce le are în rolul ei din Madam Pace... Și tot astfel Maria Doni, Vasile Zubcu-
Codreanu, Lucia Dimitriu și toți ceilalți. Pentru că au încetat a mai fi „figuranți” și s-au
constituit voluntar cu toții în acei infimi „germeni vii”, care nimeresc „într-un mediu fertil” –
acel mediu fertil al creației propriu-zise, indiferent de dimensiunile ei formale – care face ca
Teatrul ca atare să nu fi murit de milenii încoace, iar Teatrul Luceafărul să renască din cenușă
în acest an, pentru a întâmpina el, atât de frumos, noul mileniu ce atât de curând va să
înceapă...
Iar aceasta mai ales pentru ca spectatorul, care, cum se știe de atâta vreme, e și el un
personaj ce cuprinde în sine atâtea multiple doleanțe, să se convingă în sfârșit, în căutările

36
sale, că nu mai orbecăiește într-un veșnic slalom printre mediocrități agresive ori somități
lehămetite, ci se află într-adevăr în fața unui Autor, a unui Traducător, a unor Personaje, în
fața unei Capodopere și a unei Revelații...
E ceea ce se produce în acest început de An Nou la Luceafărul.
Iar mie nu-mi mai rămâne decât să reeditez pe paginile acestui atât de prestigios
actualmente săptămânal un romantic apel dintr-un cândva atât de modest bisăptămânal și să
mai inserez o dată, în încheiere, aici, acest rând de acolo, cu o din nou îndrituită invitație la
teatru...

37
 MIRACULOASELE SCHIMBĂRI LA FAȚĂ SAU AVATARURILE MARELUI GIUMBUȘLUCAR
(1989)

Nu mai țin minte chiar de tot bine-bine (sunt totuși cam cincizeci de ani de-atunci!) – tocmai
luase sau tocmai căzuse colegul meu Gleb Sainciuc la examenul de bacalaureat din acel fatidic an
1940?
Pentru el, de fapt, nici n-ar fi fost să aibă cine știe ce importanță fericitul sau nefericitul
eveniment (mai știuse el, doară, să rămână de vreo două ori repetent pe parcursul claselor acelora
liceale, după cum tot așa mai știuse el, și cu mereu aceeași enorm ghidușară dezinvoltură, să dea și
lecție după lecție nu numai orișicărora dintre colegii, ci și orișicărora dintre profesorii săi: lecții de haz
bonom, lecții de mereu ne-voit burlesc, dar și de mereu voit intransigent nonconformism, lecții care
niciodată pe el, ci de fiecare dată tot pe ei, pe profesorii lui mai ales, îi făceau să se vadă cât sunt de
ridicoli când caută a face conform cu regulile până și ceea ce, evident și prin forță majoră, se exceptă
de la ele...).
Oricum, până și cei mai de excepție profesori s-au simțit întotdeauna înclinați să aprecieze
până și pe cei mai de excepție elevi tot după clasicul tipic: „Dumnezeu știe de nota zece, cel care m-a
învățat pe mine – de nota nouă, eu – de opt, iar tu nu mai ai cum ști decât cel mult – de șapte, nu-i
așa?” (ceea ce a și condiționat, probabil, întrucâtva incertele succese școlare ale mai sus-pomenitului
fost sau nu bacalaureat de pe vremuri).
Cât despre succesele extrașcolare ale lui Gleb Sainciuc...
Nu mai poate fi vorba, desigur, de cele ce le știa și le știe, ci de cele ce le putea și le mai
poate și acum, mereu, acest fost elev al unui obscur liceu din Chișinău, aciuat apoi la o nu mai puțin
obscură, ba chiar și, lungă vreme, destul de obscurantistă școală de pictură, tot de la Chișinău, ca pe
urmă, ajungând până la Varșovia, Sofia, Berlin, Tokyo, Montreal, Paris – nu e deplină și nu s-a
încheiat nici pe departe încă lista! – ajungând până pe-acolo, zic, de multe ori el însuși, iar de și mai
multe ori pânzele lui, iată că s-a pomenit Gleb Sainciuc cu vernisaje pe mai multe continente și că i-a
venit să cunoască odată, în această mică mahala chișinăuiană unde locuiește perpetuu pictorul nostru,
un J.P. Sartre în persoană. (L-am pus cap de listă dintr-o înșiruire care nu știu până unde ar fi fost să
ne fi dus și să ne mai ducă, doar pentru că în de foarte aproape rudă cu Gleb Sainciuc s-a recunoscut
el însuși. J. P. Sartre, când i-a și căutat, lui Gleb Sainciuc și sieși, o reciproc definitorie trăsătură, în
public declarată: „... Existența ne precedă esența: eu, ca și el, existența fiindu-ne contingentă și
absurdă... putem să-i dăm un sens numai smulgându-ne din conformismul vieții cotidiene... prin
ponderea acordată libertății și alegerii... prin căutarea realizării de sine a personalității...”).
Sunt mulți ani de când năzuise odată să-și noteze o scriitoare de la noi cuvintele acestea ale
lui J. P. Sartre, pe viu auzite; a făcut ea treaba asta într-o reproducere destul de abruptă, ce-i drept, dar
într-o franțuzească căreia, eu cel puțin, nu-i prea găsesc nici acum cusururi, iar ținerii ei de minte cu-
atât mai puțin aș fi avut a-i reproșa ceva pe-atunci.
Așadar, realizarea de sine a personalității – iată ce punea pe primul plan bătrânul și atât de
mereu volubilul scriitor francez, încât până și o ultimă carte și-o intitulase Cuvintele, declarându-se
simultan în de tot aproape rudă cu mult mai bătrânul pictor moldovean ce-l asculta pe-atunci, dar care
era și mai este încă mereu atât de puțin volubil, încât până mai ieri nu s-a scăpat c-o vorbă barem,
niciodată, nici despre diferențele de vârstă, nici despre diferențele de artă, care ar fi să-l deosebească,
vreodată și cumva, de marea sa cimotie.
Mă rog, dacă e vorba de vârstă, prea pe neașteptate s-ar fi pomenit însuși Gleb Sainciuc
pesemne, cu un calendar care îl atestă actualmente ca cel puțin venerabil și îl prenumără astăzi printre
septuagenari. Oricum, să nu ne privăm de plăcerea de a aduce încă un corectiv, totuși, la niște
asemănări și la niște declarații de rudenie, chiar dacă nu li le-am negat și nu li le negăm nici astăzi
celor doi. Faptul e fapt, însă: J.P. Sartre – hai să zicem că dintr-un soi de rafinat frondism inerent
oricărui francez care se respectă nu poate să nu se și joace cu cuvintele, oricât de în serios mai știe să
și le ia – consideră că: „...necesar e a te smulge nu numai din conformismul vieții cotidiene, ci și din
strânsoarea normelor morale”.

38
 Pictorul Gleb Sainciuc a practicat întotdeauna, cu mereu suavă și mereu culpabilă inocență, o
fără de precedent încălcare a tuturor așa-ziselor norme de „decență” și de „moralitate” în arta sa. Nu
se sfia să scoată în continuu relief niște atât de până la ofensă hilariante aspecte exterioare ale măștilor
ce aplică el personagiilor irepetabilului său „teatru”, încât, fără voie, nu numai că te punea în gardă, te
punea și în opoziție de nenumărate ori! După o primă și irezistibil sinceră explozie de râs, însă, de tot
atât de nenumărate ori, la vederea unui astfel de monstruos comic, dar și imens asemănător chip, te
pomenești și mai surprins, dar total „altfel”. Prindeai mai întâi să reflectezi, apoi să te și obsedeze
„ceva”: ai mai fi vrut, parcă, să-i găsești din ce în ce mai multiplu posibilele descifrări.
Observai apoi că nu numai trăsăturile, ci până și culoarea feței acesteia vrea să mai însemne
„ceva”. Apoi „altceva”. Dar ce? Ca pe urmă, știe o lume, la atâtea și atâtea, ori că din văzute, ori că
numai din auzite, dar tuturor cunoscute acum spectacole, să mai înceapă acest infatigabil și
incomprehensibil Gleb Sainciuc, să mai înceapă, zic, să și danseze! Uite-așa – până și acum, la vârsta
dumisale! – aplicându-și pe obraz masca celuilalt. Dar nu, uite-l că nu dansează deloc, ci numai
mimează. Ce mimează, însă, el? Nu oare un „ceva” ce pornește parcă să emane tot noi și nenumărate
„altceva”? Tot noi și noi sensuri, ca și tot atâtea „nuanțe” de sensuri, îndemnându-te să-i mai
descifrezi, o dată și încă o dată, personagiul. Un personagiu de acum arhicunoscut – zău! – dar iarăși
total necunoscut încă, chiar dacă, ori poate anume pentru că numele personagiilor acestora se întind de
la un Emil Loteanu, ori o Maria Bieșu, ori o Julieta Greco, până la un Serghei Obrazțov, ori un
Sveatoslav Rihter, ori un Ion Popescu-Gopo (Curm din nou o listă, care poate începe și sfârși,
putându-se constitui oricând, însă, și pentru pretutindeni, mereu în „cap de afiș” al „teatrului” lui Gleb
Sainciuc).
Am curmat, ziceam mai sus, o listă de nume. Foarte cunoscute, chiar arhicunoscute. Nume cu
zone și substraturi pe deplin evaluabile. Inevaluată, ca și insondată, însă, rămâne deocamdată fiecare
dintre zonele și substraturile care se pot afunda mereu mai dedesubtul fiecăruia din aceste nume,
printre care primul, totuși, e al celui care le-a dat fiecăruia, ca și sieși, poate împreună cu însuși
Dumnezeu, nu numai câte unul, ci câte mai multe suflete...
Cu acele celebre fantoșe de ceară, din tot atât de celebrul muzeu de la Londra al
multimiliardarei doamne care pretindea să i se schimbe în sfârșit și numele în Doamna Panopticum,
atât a ajuns a fi de cunoscută, cică, de-a lung de multe-multe decenii, nu poate rivaliza nimeni. Dar eu
tot mai persist în a crede că panopticul ce și l-a creat într-o viață Gleb Sainciuc la Chișinău, un
panoptic care a dat între timp ocol câtorva continente, iar fantoșele lui se află și până acum, ele, și el
odată cu ele, în veșnică mișcare, nu că poate rivaliza cu panopticul de la Londra, asta, cică, nu se
poate, ori numai eu m-am cercat așa a zice, dar persist în a crede, totuși, într-o anumită superioritate a
unor mulaje față de altele, față de cele, să zicem, care au avut de la începutul începuturilor doar câte
un unic sens pentru fiecare unic chip, și, oricum, chiar și până la sfârșitul sfârșiturilor, tot nu-și mai
poate dobândi niciunul din ele, nicicât și niciodată, vreun sens în plus, acolo, la Londra. În vreme ce
cestelalte, de aici, de pe acum și-au dobândit atâta sumedenie de sumedenii de sensuri, câte vor fi a
dăinui în amintire tuturor celor care-au văzut vreodată fantoșele încarnate de Gleb Sainciuc. Să mă
mai îndoiesc, oare, că mereu se vor tot încarna și reîncarna ele, câtă vreme vor fi a mai povesti cei
care-au ascultat pe cei ce-au văzut, ca și a repovesti, ceea ce demult-demult, poate, n-au mai apucat să
vadă, repovestind, însă celor ce tot mereu gata fi-vor s-asculte?
Mă rog, dar până atunci mai este. Acum. Și va mai fi. Cândva. Exact ca în Povestea cu
cocoșul roșu. Care-i poate totuna cu povestea necuntenelor și minunatelor schimbări la față a orice
iese de sub mâna Meșterului cu peniță, cu cărbune, cu penel, cu mucava, cu hârtie colorată, cu
panglici și vopsele, precum și cu o fâșioară de atlaz ce și-ar fi chivernisit-o Meșterul din poala
hlamidei lui Însuși Dumnezeu,
Se spune că și-a fost zdrențuit olecuțică Preasfântul poala hlamidei când ar fi trecut odată pe
lângă o tufă de trandafir. Marele giumbușlucar Gleb ar fi pus repede mâna pe firișorul cel de foc și
purpură. Cine știe, cică ar fi dat chiar să înapoieze firișorul, dar Dumnezeu numaidecât a zâmbit, s-a
făcut că nu vede când și l-a strecurat în sân Meșterul și a pășit mai departe.

39
 Oricum, adevărul este, poate, cum îmi spunea odată Serafim Saka: ca din mâna lui Dumnezeu
tot curg de atunci încoace din mâna Meșterului Gleb și „bagatele”, și portrete, și peisagii, și măști etc.,
etc., etc... , adică tot-tot ce se poate desena și picta pe lunea asta, slujindu-te, ca unelte, din orice-orice
au fost făcute vreodată nesfârșitele materiei... dar și ale spiritului, nu-i așa?
Vasăzică, adaug eu, tot l-o fi văzut atunci pe Meșter însuși Preasfântul, când a trecut pe lângă
el și i-a zâmbit, făcându-se a nu-i vedea firul acela de purpură și foc din mână!

40
 LA H OT A R UL NE GUR IL OR

(Fragment de roman. Variantă)

PROLOG

Coloana s-a oprit într-o rariște de fag.

Mai huruind încă surd din motoare și înghesuite ca-ntr-o spaimă, camioanele uriașe –
vopsite proaspăt toate în verdele bălțat cu negru al culorilor de camuflaj – par în fumegarea
amurgului o turmă de mistreți gata să se-ncaiere.
– Stinge lumina! Jos... Jos la pământ! Vine... avion sovietic cu reflector!...
A țipat maiorul cel mic și negricios, cu chipiul prea mare pentru capul ce i se ține ca
într-o minune agățat de vrejul subțirel al gâtului. Vine acum spre mașina din frunte, cu același
țipăt fioros și îngrozit, care-i țâșnește parcă mai mult din ochi decât din gura larg deschisă:
– Jos! N-auzi?... Grijania și nafura... Jos, ostaș!
Radu Râuleț dă să arunce țigara sub lada din față, își amintește brusc ce e-n ladă, și,
palid, o strivește între degete, înăbușind scânteile cu palmele, gâfâind, fără să mai simtă
arsura; se lasă să lunece repede jos, lovindu-se dureros la un genunchi, se ridică șchiopătând
și se agață de-o roată, strigând speriat: „Tată! Tătuțule... Ce faci? Dă-te jos!”.
Soldații sar de pe lăzile clădite înalt pe camioane și, încurcându-se în puști, saltă de
câteva ori spre marginea pădurii, lățindu-se imediat la pământ; îi urmează mereu alții,
zvâcnind de sus în urma lor, cum zvâcnesc de pe mal broaștele în lac.
În vălmășagul acesta de oameni înarmați, Radu și tatăl său – în hainele lor civile, cu
capul gol, dar în paltoane, așa cum au plecat – par mai speriați și plăpânzi.
– Idioții!... Douăzeci și doi de ani nu ne-au recunoscut rușii Basarabia, și dumnealor...
se țineau de discursuri! La ce s-au gândit, domnule, ce-au păzit?... scrâșnește printre dinți
maiorul. Stă trântit între Radu și bătrân și-i privește cu ochi amețiți, fără să-i recunoască
parcă. Chipiul i-a căzut din cap, descoperind o chelie lucie, ciudată, începând de la tâmple și
lățindu-se treptat spre creștet. La ceafă însă părul e încă des și negru, ca și sprâncenele ce-i
umbresc stufoase ochii, de asemenea negri, mici, vii, neliniștiți.
– Tr-ra-ta! Peng! Ta-ta-pengg! Peng!...
– Ce faci?! Stai! Nu trage, nenorocitule!... Stai, n-auzi?!
Maiorul sare în picioare, repezindu-se între mașini. Dar e prea târziu.
– ...ascultă comanda la mi-i-neee! La ochi!... Foc de pluton! fffocc!...
Gloanțele pârâie nebune.
– Ah, parastasul și arhanghelii... Spahiu! Locotenent Spahiu!... Ce faci, locotenent
Spahiu?... Vrei să ne nenorocești, domnule?! Stai aici cu cincizeci de tone de dinamită și mai
deschizi foc?... Ai chef să-ți dea rusul o bombă în ele, tâmpitule?!
Tumultul se liniștește, tot atât de brusc precum a început.
– Domnule maior! Am onoarea să vă raportez... Nu e nimic. A fost... luna! A ieșit și
se străvede printre pomi... Nu e niciun avion!
Comenzi scurte, învălmășite, soldații se adună în pas alergător, sudalme. Locotenentul
Spahiu își ciocnește călcâiele:
– Domnule maior... Lipsesc optsprezece oameni... Șase șoferi... Ordonați să-i căutăm?
– Ce-e-e?... Ce-ai spus?! Cine lipsește?...
Locotenentul Spahiu continuă să stea în poziție de drepți. E și el fără chipiu. Pe fața
lividă, deasupra buzei de sus, i-au răsărit broboane de sudoare.
– Am onoarea să vă raportez...

41
 – Ce onoare, domnule?! urlă maiorul. Fac eu ceva pe onoarea dumitale!... Strânge toți
oamenii în primele două mașini din față...
– Domnule maior... precum am raportat... au rămas șase camioane fără șoferi.
Ordonați să le descărcăm?
– Descarcă-le odată, domnule, descarcă-le, ce stai? Ce stai, domnule?... Vrei să ne
prindă bolșevicii aici? Adunarrrea!...
Pe drum mai dispar câțiva ostași: noapte, întuneric, răcnete, două focuri de armă, alte
trei.
S-au dus.
Radu Râuleț ține pe genunchi capul tatălui său. Îi acoperă mereu creștetul cu poala
paltonului: bătrânul e fără pălărie și noaptea de iunie e rece. Din când în când îl aude cum
geme prin somn, săltat dureros la hopuri pe lemnul dur al lăzilor. Ar fi trebuit poate să tragă
mai încoace balotul cu așternutul și vesela, să i-l vâre sub cap, dar nu, mai bine să nu-l
trezească. Numai de n-ar răci: după congestia de astă-toamnă doctorii i-au spus să se
păzească, altfel... S-a lăsat și de tutun... Oare cât mai e până la Prut? Ultimul sat prin care au
trecut a fost Nisporenii. Acolo au fugit niște ostași basarabeni... Ce ciudat, ei nu s-au temut de
ruși. Bătrânul se teme și fuge. De ce se teme? Ce le-ar face lor rușii? Toată dimineața s-a ținut
de bătrân doamna Averbuh, proprietăreasa: „Unde pleci, domnu' Râuleț? Ascultă-mă pe
mine, rămâi... Băiatul o să învețe... Cu ce bani ai să-l ții dumneata la Universitate la
București?...”. Dac-ar fi trăit mama poate rămâneau. Nu. Totuna, nu. Tata e funcționar român,
ce să facă el la bolșevici? Nici rusește nu știe... Firește, doamna Averbuh a rămas pentru
casele ei. Dacă or să i le lase...
Se zorește de ziuă. Lumina țârâie zgârcită din vălătucii cenușii de nori ce îngrădesc
orizontul. Au ieșit la larg. Pădurea mai stăruie doar în dreapta lor, ca o perdea neagră; în față,
coborând spre un șes întins, li se-așterne sub roți drum de piatră; se lărgește din ce în ce,
despicându-se în trei și îmbucându-se departe într-o șosea albă, mărginită de arbori verzi.
– Uite și Prutul, Radule...
În glasul tatei sună, gâtuite, lacrimi. Cu capul gol, zgribulit în palton, pare și mai
bătrân, cu ochii scufundați în găvanele adânci și negre ale orbitelor.
– Unde?... Care-i? Acolo?...
Radu se ridică în picioare, călcând peste baloturi, și se ține cu amândouă mâinile de
umerii bătrânului, să nu cadă.
Camioanele huruie, coborând în lanț spre șes. Cerul s-a lăsat și mai jos, plumburiu,
mărginind foarte aproape zarea. Și deodată, dincolo de șosea, Radu zărește un pod, un pâlc de
case, un canton cu pereți albi-vineții, văruiți se vede de curând...
Camionul din față s-a oprit, soldații sar jos, ușa cantonului s-a dat de perete, se arată
un ofițer gras, care vine în fugă, gâfâind, spre mașina din care coboară maiorul cel mic, cu
capul mare. Uluit, Radu caută cu ochii apa. Dar nu vede nimic decât podul, foarte aproape,
înaintând în gol, cu celălalt capăt pierdut în ceață. De dincolo, de unde trebuie să fie malul
românesc, s-aude din negură doar o dată, slab, ca de cine știe unde, o chemare singuratică și
răgușită de cocoș.

42
 PARTEA ÎNTÂI

CAPITOLUL I

1
Aici, la etajul al cincilea, până și soarele ajunge mai târziu.
Răsărind dintre grămezile negre ale antrepozitelor, unde-l alungă peste noapte
vâlvoarea reclamelor de neon, cearcă întâi sfielnic intrările în labirintul de stradele ce se
desfundă ca niște guri de canal în șoseaua Mihai Bravul; găsește curând trecătoarea știută,
între magazinul de coloniale ale lui Dragomirescu și micul cinematograf din colț, se strecoară
hoțește printre cele două umbrare de pânză ridicate împotrivă-i și, răzbind la lărgime în șosea,
prinde să se zbenguie în voie printre zecile de limuzine, de camioane și căruțe cu zarzavaturi;
până când, împroșcat fără milă de stropitorile primăriei și călcat în picioare de trecători, își
caută refugiul mai sus: se cațără încet spre dreptunghiul albastru de cer, gâtuit între ziduri
sure, ajungând așa, într-un târziu, și la fereastra lui Radu Râuleț.
Odată ajuns aici, soarele pătrunde fără nicio sfială în odaia lungă cât un dormitor de
cazarmă și cu tot atâtea rânduri de paturi, sever aliniate. Parcă i s-ar face și lui milă de atâtea
capete blonde, brune și castanii culcate pe perne, și grăbește să le aducă toată lumina
dimineților străvezii de septembrie.
Zadarnic însă îl caută azi pe Radu Râuleț, să-l trezească. A fost mai harnic decât îl știe
de două săptămâni încoace, adică de când s-a pripășit aici la cămin, cu geamantanul lui de
carton presat, cu două teancuri de cărți legate c-o sforicică colorată, un trenci cafeniu cam
vechi și o pălărie cenușie. Pălăria e cercuită de o panglică neagră, prea lată, cum nu se mai
poartă; și sunt decolorate amândouă, panglică și pălărie, de alt soare, mult mai puternic, – mai
sudic sau mai răsăritean poate decât cel al Bucureștilor.
Vasăzică Radu Râuleț a fost azi mai harnic și lipsește din odaie. De mirare lucru. De
obicei se trezește târziu, ca omul fără treabă, se spală în silă, fără să se mai bărbierească cum
făcea în primele zile, își tuflește pe urechi pălăria prea mare, care pesemne n-a fost totdeauna
a lui, își ia trenciul pe braț și coboară încet treptele până jos. Nu le mai sare două câte două,
cum făcea în primele zile, și chiar până mai ieri, alaltăieri.
De vreo câteva zile parcă nu mai e în apele lui. Poate-i bolnav. Ori o fi sfârșit banii.
Dar nu se poate: ieri de dimineață, când și-a cumpărat la băcănia din colț kilogramul de
struguri și jumătatea de pâine albă, mai avea două monede de câte o sută, din cele noi, de
nichel, care nu sună, dar sunt bune și ele. Și nici bolnav nu părea să fie: după masă s-a dus ca
de obicei în Parcul Carol s-o plimbe cu barca pe fata aceea blondă cu care a făcut cunoștință
nu demult, Ada Griboianu. Soarele și-a făcut de joacă cu părul ei, aprinzându-i-l în irizări și
sclipet de aur, iar Radu trăgea asudat și roșu la lopeți și nici nu cuteza să se uite la ea. Poate s-
au certat pe urmă, seara, când i-a lăsat iar soarele și s-a ascuns în temnița neagră și mucedă
dintre antrepozitele lui Berlin, unde-și are adăpostul peste noapte. Păcat ar fi. Soarelui i-e
drag Radu Râuleț. E un băiat cumsecade. Îi scrie și un poem: Laudă soarelui. I-a văzut el
titlul pe furiș, într-o dimineață, când și-a deschis Radu geamantanul, în care nu mai are decât
costumul cel nou, două cămăși și aceste câteva file de hârtie scrisă.
Aha, uite-l în sfârșit și pe Radu...
Își ia la tutungeria de peste drum de cinematograf un pachet de Naționale și România.
Hm, a trecut acum la Naționale. Înainte fuma Dorobanț. Tot a sfârșit banii, vasăzică...
– Ce soare cald azi, dom' le, să știi că s-a-ntors vara iar. Cât mi-ați dat, una de
cincizeci? Să vă pun și șase cărți poștale la socoteală, că n-am mărunte. Cu timbru. Poftim

43
treij' doi de lei restul. Porunca vremii n-o luați? Iese niște caricaturi azi, dom' le, o
splendoare! Nu?... Am onoarea, mai poftiți! L-ați auzit pe domnul general dimineața la radio?
Debitantul amuțește brusc. Îl cântărește dintr-o ochire pe Radu Râuleț, cu pălăria,
trenciul și pantofii lui, cam demult nefăcuți și scâlciați, observă insigna cu flacără de la
butonieră (Radu nu știe încă la ce facultate o să se înscrie dar, de când s-a mutat la cămin,
poartă, pentru orice eventualitate, o insignă de student la litere) și adaugă cu naivă lingușire:
– Acuma să vă văd eu, mă băieți, ce vă poate osul, că regele atâta știu: să vă-mpuște și
să scoată țara la mezat... Dumneata nu ești din gardă?
Radu nu-i răspunde. Privește la obrazul rotofei și asudat al debitantului, cu mustăți
rare, ca de focă, și ochi tot așa de bulbucați și apoși. Bombănește un „La revedere,
mulțumesc...” și iese grăbit, uitând să-și mai ia timbrele și cărțile poștale de pe colțul
tejghelei.
Afară despăturește ziarul și-și plimbă în fugă privirea peste titluri. Trase toate cu
cerneală verde ca otrava, umedă încă: „...desființarea fondurilor secrete din ministere...”,
„...Fostul rege Carol a părăsit țara ieri, la ora 6 seara, prin punctul de frontieră Jimbolia...”,
„...Marea întrunire de la Casa verde...”, „...noul guvern, în frunte cu domnul general
Antonescu, a depus azi jurământul...”.
– Ferește, dom' le, ce, nu vezi?!
Grăbit, Radu Râuleț manevrează stângaci între o mașină de piață, doi bicicliști și un
camion de pâine Herdan, ajunge cu bine pe celălalt trotuar și râde ușurat, copilărește, dându-
și capul pe spate și lăsându-și toată fața în bătaia ploiței calde a razelor. Dar se oprește cu
râsul în gât. Jos, lângă perete, drept în fața lui, o arătare care-ar vrea să fie om își întinde spre
el mâna, cu câteva monede mărunte adunate în căușul palmei. Are ochii aproape albi și gura
mare, știrbă, doar cu doi ori trei dinți putrezi, înfipți în gingia de sus. Picioare n-are, adică le
are retezate până mai jos de genunchi, și acum, chincit la picioarele zidului, se sorește și el,
lăsându-și în bătaia călduță a razelor fluierele păroase și ciunte, răsărite din pantaloni sumeși.
Când se mișcă, sub vestonul verde spălăcit îi sună, agățate de cămașă, două medalii.
– Dă... un pol dă! șuieră poruncitor omul. Repede, c-aici nu mă lasă să stau mult... Tu
ai, dă!
Radu Râuleț îi întinde năucit ziarul, făcut ghemotoc, își ia seama, se caută în
buzunare, trăgându-se un pas înapoi, scapă două monede pe jos și, aruncându-i alte câteva,
face în grabă pe după colț. Împinge cu piciorul ușa masivă de stejar, dă buzna în holul înalt,
rece și întunecos al căminului și trântește ușa în urmă, lăsând soarele afară.

2.
În capul scărilor doi tineri, amândoi în uniformă și cu aer hotărât, îi zăgăzuiesc calea.
– Permisul, vă rog.
– Ce permis?... Nu înțeleg...
Radu Râuleț încearcă zadarnic să-și aducă aminte unde a mai văzut el uniforma asta,
care nu e nici a armatei, nici a poliției. Își dă seama într-o străfulgerare că n-a mai văzut-o
niciodată și totuși știe a cui este. Repetă ursuz:
– Nu înțeleg ce fel de permis îmi cereți. Locuiesc aici de două săptămâni. Mă numesc
Radu Râuleț. Student. Student la litere. Azi dimineață...
– Ce-i tot dai cu azi dimineață? Azi dimineață era dezordine, acum e ordine!
Legitimația. Din ce corp faci parte? „Răzleți”? Îmi închipuiam eu. Ce? Nu faci parte? Aha...
Acte ai? Fii bun și intră la Administrație.

44
 Legionarul îi înapoiază cu un gest neglijent buletinul și își îndreaptă la centură tocul
revolverului. E nou, de piele galbenă. În ochii negri-măslinii ai tânărului se aprinde o plăcere
vinovată ori de câte ori și-l potrivește, ca din întâmplare, dându-l mai spre spate ori
aducându-l iar în față. Și își potrivește mereu câte ceva; dacă nu tocul revolverului – centura,
și ea nou-nouță, sau diagonala, petrecută peste umărul drept, nu peste cel stâng cum o poartă
militarii. Poate din cauza asta, cu diagonala pusă anapoda, în cămașa lui verde, slăbănog, cu
revolverul și cu părul lui prea lung, pare travestit ori îmbrăcat în haine străine.
Celălalt, mic, blond, îndesat, își privește cu un aer absent vârful cizmelor, tot
mișcându-și mereu degetele în ele, de parcă nu le poate găsi locul.
– Hei, domnule, ce faci? face el deodată furios, întorcându-se-n călcâie și înălțându-și
bărbia, ca să-l poată privi în față pe Radu Râuleț.
Spre deosebire de camaradul său cel oacheș, care pare atât de mulțumit de sine, de
înfățișarea, misiunea și puterea pe care i-o dau uniforma, revolverul și postul său aici în hol,
bondocul e iritat la culme. Pare să nu-i poată ierta lui Radu Râuleț nici că e cu un cap mai
înalt ca el, nici legitimația eliberată de biroul populației din Chișinău, nici o mie și unul de
alte cusururi ce nu i le-a descoperit încă. Ochii albaștri, aproape sticloși, atât de strălucitori,
au o expresie de turbare rece.
– Vino cu mine la Administrație. Bagajul ți-a rămas sus? Bine, mai vedem noi pe
urmă. Ia-o înainte pe scări.
Afară Radu Râuleț nu văzuse nici pic de praf, dar covorul cel mare din hol, ca și
preșul pe care suie acum scările, poartă, cruciș și curmeziș, nenumărate urme de tălpi. Se
aștern lungi și înguste, toate cu pecetea țintuită a tocurilor în coadă, ca o amprentă pe care
avea s-o întâlnească mai apoi oriunde și-ar fi avut sediul legionarii.
În biroul Administrației, unde până azi mai fusese doar o singură dată, se pomeni,
uluit, într-o adevărată magazie de cazarmă. Cinci ori șase tineri nerași, în uniformă și cu ochii
înroșiți de nesomn, stând în picioare în jurul unei mese lungi, împresurată de o sumedenie de
scaune desperecheate, scriau în niște registre mari ceea ce le strigau alți doi, care îngemănau
și așezau în grămezi egale niște bocanci mari, roșcați, cu tălpile țintuite, ca încălțămintea
alpiniștilor. Cei doi îi luau dintr-un morman uriaș înălțat lângă perete și care se revărsa până
sub masă. Alți doi-trei tineri, în haine de piele, îi vârau apoi cu grămada în niște saci mari, îi
aburcau gâfâind în spate și, ca amintindu-și de ceva, îi trânteau iar brusc pe podele, se
îndreptau, lipind călcâiele și, țepeni, cu privirea fixă, se izbeau mai întâi cu palma-n piept,
apoi o repezeau înainte, într-un salut zvâcnit, o aduceau iar la piept și, coborând-o în lungul
trupului strigau scurt, aproape mecanic:
– Trăiască Legiunea și căpitanul!
Careva din cei ce scriau la masă își ridica surprins privirea din registru, parcă fără a
înțelege în prima clipă despre ce e vorba, dădea și el mecanic din mână imitând doar pe
jumătate gesturile salutului, și se cufunda iar în registru.
– Nouăzeci și șase de perechi la Ciurea... Ai pus, Popescule? Ciurea, Ciurea, da... Ai
mașină jos? Vii și raportezi de executare...
Odaia plutea în nori de fum de țigară.
În dosul mesei, între dulapuri de cărți cu ușile deschise vraiște, se afla țintuită o icoană
a Arhanghelului Mihail, apărută nu se știe când și umbrită de o candelă stinsă. Sub ea își
făcuse loc un fel de rastel improvizat, cu vreo opt-nouă arme ZB, noi, date cu unsoare, fără
curele și fără închizătoare. Spânzurau de stinghiile rastelului și alte câteva, șterse de unsoare

45
și cu curelele puse, sclipind din oțelele brune. Covorul de pe jos era făcut sul într-un n colț și
legat cu sfoară.
Bondocul venit cu Râuleț se opri în prag, își lipi și el călâile, repezi palma la piept și
înainte, scandând: „...'Iască legiunea și căp'tanul!” și se apropie de masă, făcându-și loc cu
greu printre arme, oameni și ghete. Vorbi ceva în șoaptă cu unul din tinerii de lângă masă, cel
mai înalt, fără plete, care era pesemne mai-marele aici. Comandantul legionar păru
nemulțumit și nici nu căută să-și ascundă nemulțumirea. În întrerupse brusc pe tinerelul cel
bondoc și veni spre Radu. Avea ochi cenușii, atenți, pe fața nerasă, dar cu trăsături fine, ca de
fată. Îl fixă în tăcere, cântărindu-l parcă, și spuse în sfârșit cu o încercare de zâmbet palid:
– Scuză, camarade. Poți să rămâi și mai departe aici la noi. Ești născut în Basarabia?
Nu?... A, numai refugiat de-acolo... Fără părinți? A, ești cu tata... Unde v-ați stabilit? La
Roșiorii de Vede? Bine, bine...
Surprins de brusca adresare cu „camarade”, Radu Râuleț își îngaimă răspunsurile
bâlbâind și scoțându-și din diferite buzunare, pe rând, actele pe care celălalt i le respinge, de
asemenea pe rând, indulgent și zâmbitor, mulțumindu-se doar cu răspunsurile. Sub fruntea
înaltă, ochii cenușii rămân încă mereu tot așa de reci și atenți.
– În caz de ceva, vii la mine. Mă numesc camaradul Mogrea, noul director al
căminului.
Radu iese de-a-ndărătelea, ciocnindu-se și poticnindu-se de tot ce-i stă în cale,
neștiind dacă trebuie să se bucure sau să se îngrijoreze, nemaiînțelegând ce s-a petrecut în
răstimpul acesta scurt de o oră, cât a lipsit el, ce caută aici legionarii și ce drepturi au, ce s-a
întâmplat de azi dimineață cu directorul, cu căminul, cu țara...
Cotește la stânga, pe coridor, trece repede pe lângă bibliotecă, pe lângă salonul de
lectură, lasă în urmă odăile de toaletă, care, nu se știe de ce, au tăblițele smulse, până ajunge
iar la scări; urcă apoi în fugă încă trei etaje, fără să întâlnească țipenie de om, și, pomenindu-
se în sfârșit la ușa dormitorului său, cu tăblița rămasă teafără „282”, apasă pe clanță. Mirat,
mai împinge o dată cu putere și se bălăbănește, cât pe ce să cadă: cineva deschise în aceeași
clipă ușa încuiată pe dinăuntru. Un cap zburlit, cu ochi injectați se arată o clipă în ușă.
Radu nu e fricos. Când omul, cu cravata smulsă și gulerul sfâșiat, îi pune mâna-n
piept, să-l oprească, Radu, împins de alt țipăt de deznădejde ce răzbate din odaie, se apleacă
fulgerător, lasă să-i cadă trenciul și, scuturându-și pălăria din cap, se repede cu țeasta în
bărbia individului. Răzbate înăuntru, călcând peste el, și se prăbușește cât e de lung pe
dușumele, între paturi. Individul îl înhățase în cădere de picior și, înnebunit de furie, ținându-l
cu amândouă mâinile, îl mușcase de două ori de pulpă, trăgând cu dinții de pantalon, de
ciorap, de carne...
Țipând, Radu se agață cu mâinile de un pat, lunecă iar, se smulge, se pomenește, fără
să știe cum, iar în picioare, și, lovind cu călcâiul în obrazul tipului smintit, se eliberează.
– Radule! Scapă-mă!... U-u-u!...
– Ce este, Gheorghiță?! Ce-i?... Ajutor, îl omoară!... răcnește Radu și parcă i se rupe
ceva în gât. Hârâie, cu ochii ieșiți din orbite:
– De ce?... Opriți-vă... Ce faceți!... Doar oameni sunteți...
Din ghemul de oameni ce se zvârcolește pe dușumele într-o încleștare monstruoasă de
mâini, capete și picioare, se desprinde iar pe o clipă fața aceea șiroind de sânge, care țipă
mereu, cerând ajutor, apoi dispare din nou sub mormanul ce colcăie deasupră-i.
Nemaicăutând să înțeleagă ce se petrece, smintit de groază, Radu se trântește peste
grămadă, își încleștează mâinile în părul cuiva și, trăgând sălbatic de capul acesta, il izbește

46
de două ori cu sete de podea: simte că într-o clipă corpul de sub el slăbește, mai trage o dată
nebunește – și desface ghemul.
Niciodată, mai târziu, nu și-a putut el explica cum de-a izbutit să se ridice de jos
Gheorghe Malendov, cu părul, cu fața și hainele năclăite de sânge, înfiorător la vedere, cu un
ochi scurs pe bărbie, ca un albuș de ou atârnat de-o ață groasă roșie. N-a înțeles nici cum de a
putut el ajunge la oglinda cea mare de cristal de lângă ușă. L-a văzut numai că se cațără greoi
pe-un pat și sfărâmă cu cotul fața lucie de sticlă...
O clipă mai târziu, unul din oamenii de pe jos, cel pe care-l izbise Râuleț cu capul de
podele, se ridică într-un genunchi, gâfâind și scuipând și el sânge, duce orbește mâna la tocul
revolverului, smuncind și rupând curelușa ce se ține prinsă în cheutoare, și scrâșnește
fluturând din cap:
– N-nu... Nu tăia, câine!...
Dar Gheorghe Malendov se cățărase în sfârșit pe pat și, cu amândouă mâinile,
horcăind de durere și iluminat de bucuria izbăvirii, își înfige un ciob de oglindă în beregată,
afundându-l adânc, tot mai adânc.

3
Cum a scăpat, nu-și poate da încă seama. Ține minte doar că, într-o pornire ridicolă, a
dat să se vâre mai întâi sub pat, ca să-și ia geamantanul și să fugă, dar cei patru l-au ridicat cu
lovituri de picioare, apoi unul l-a înhățat de gât, l-a proptit de perete și i-a cârpit fulgerător,
una după alta, două perechi de palme, mârâind fără ură, cu un fel de înverșunare obosită: „Na,
na, ce te vâri, mă? De ce te vâri?...”. Apoi l-a dus în ghionți până la ușă, a pășit peste băltoaca
de sânge care se lățise sub capul lui Gheorghe Malendov, și, împingând la o parte leșul cu
piciorul, l-a repezit peste prag, îmbrâncindu-l până-n balustradă.
– Acum... repede... cară-te; și să nu te mai prind pe-aici, că...
Se străduia să vorbească cu glas gros, dar în ochii cu cearcăne vinete, de copil vicios,
avea o sclipire rătăcită și plină de groază. A dat să-l mai lovească o dată, a lunecat, înjurând,
s-a îndreptat, și, văzându-l pe Râuleț că urmează să stea țeapăn locului, a scos un geamăt
răgușit:
– Ce mai stai, mă?! Te împușc, te... Uf, grijania și închinarea cui te are... Măăă! Fugi,
mă!...
Radu Râuleț șade acum înghesuit în tramvaiul 26 și privește fix de la geamul coborât
forfota țigăncilor în piața de flori, peste drum de stația în care s-au oprit. Nu poate înțelege
cum de mai scapără soarele în geamurile Universității și cum de poate râde cu toți dinții
țiganca asta care se strecoară mlădioasă printre mașini spre ei cu un mănunchi de garoafe
roșii în mână, strigând: „Hai, hai, oprește, frumosule, mânca-ți-aș gurița a dulce. Oprește, să
fac și eu azi safteaua...”.
Vatmanul, căruia-i face semne și-i râde țiganca, râde și el, râd și pasagerii, unul
aruncă o monedă, pe care țiganca o prinde din zbor; mașinile frânează brusc, mai să dea în ea,
și șoferii scot furioși capul pe fereastră înjurând; circulația se întrerupe o frântură de minut,
sergentul din post fluieră.
Radu Râuleț șade la geam, cu mâinile strâns încleștate pe genunchi, ca să le
stăpânească tremurul, și tot nu poate înțelege cum de nu-i pasă nimănui că Gheorghe
Malendov zace pesemne și acum tot acolo, pe patul său de lângă ușă, cu jumătate din corp
spânzurând până aproape de podea, în așa fel încât mai tot părul i s-a încleiat în băltoaca de
sânge ce s-a scurs sub el... Dar nu, nimeni nu știe, n-a văzut, și el nu le poate spune, căci

47
atunci au să vie și după el cei patru, cu încă doi, cinci sau șase, și au să-l calce în picioare, au
să-i smulgă părul, dinții și ochii, ca lui Gheorghe Malendov...
Unde să fugă?... Ce bine e aici, unde nu-l știe nimeni, nu-l poate găsi nimeni... De-ar
putea să șadă așa veșnic la geam, să-l bată soarele și lumina și să se uite cum aleargă râzând
după tramvai fetița de colo. Aleargă săltându-și gâțele pe spate și târâie de curelușă un
ghemuleț de cățel mic, clăpăug și cu picioarele strâmbe, care se împotrivește, scuturând din
cap, și încearcă chiar să latre...

4
[...] Haida-de, doar n-o fi vrând s-o trimită să-i scoată din cămin geamantanul pe fiica
prefectului poliției capitalei, chiar dacă a schimbat cu ea câteva sărutări, într-o seară, după ce-
au ieșit de la cinematograf și se stinsese în hol reclama...
Radu își strânge pumnii în buzunarele hainei și se sprijină cu spatele de grilajul înalt și
rece.
Numai de nu l-ar simți Cezar, să înceapă să latre. Poate să se strecoare tiptil până-n
capătul aleii: acolo printre arbuștii pletoși și solitari, cu atâta grijă potriviți din foarfece de
grădinar ca să pară anume astfel, e un mic chiosc de scânduri lăcuite alb, unde lenevește
uneori după-amiezile Ada, cu un volumaș de Mallarmé în poală. Ar putea înnopta pe băncuța
de brad ce înconjoară pe dinăuntru chioscul. Iar mâine, în zori, s-o pornească tropa-tropa pe
jos spre Piteștii săi, căci or să-l caute, sigur, la toate trenurile de dimineață, după ce-or
desface geamantanul... Ei bine, și pe urmă? Parcă n-or să-l afle și la Pitești? Tata e funcționar
public; n-au decât să dea un ocol cu telefonul prin ministere, ca să-l dibuie în doi timpi și trei
mișcări...
Poate să se ducă singur la poliție și să spună? Au să-l creadă. Trebuie să-l creadă, doar
e român. Tata a luptat în Marele Război, a fost citat cu ordin de zi pe armată...
Ori să-i scrie regelui o scrisoare și să-i mărturisească lui tot, tot? Radu n-a împlinit
încă optsprezece ani și e încă străjer...
Se întoarce cu fața spre grilaj și-și sprijină fruntea de mâinile cu care strânge acum
vergelele. Le strânge tot mai încleștat, ca să-l doară și ca să nu plângă...
– Zanggg!
A sunat, izbită, portița. La bucătărie, chiar deasupra lui, se aprinde brusc lumina, și
Radu sare în lături, ferindu-se de Cezar, care a dat năvală din alee – mare, negru, mârâind
sălbatic. O umbră tot așa de neagră, probabil soldatul care-a venit de-afară cu Cezar, se
poticnește-n întuneric, agățat de cureaua căreia nu i-a dat drumul din pumn, și țipă scurt,
speriat: „Stai, cine-i?!...”.
Dar Radu e demult afară.
Trei, patru, cinci mașini cu farurile aprinse vin cu mare viteză dinspre șoseaua Jianu și
opresc în urma lui la poartă, claxonând. Coboară câțiva domni în pardesie ușoare de vară,
doamne cu vulpi la gât, doi-trei ofițeri în uniformă de mare ținută. S-au aprins luminile în
curte. La cele două ferestre ce dau spre stradă se ridică jaluzelele. Radu se ferește în umbra
teilor: i s-a părut că vede o clipă, când s-au deschis geamurile spre noaptea caldă, o umbră
mică, întunecată, căci lumina bate puternic dinăuntru, plecându-se peste pervazul înalt.
Mai întoarce o dată capul – clipește orbit în țâșnet alb de faruri – și pornește gârbov
de-a lungul grilajului ce mărginește aleea de trandafiri sălbatici care șerpuiește în jurul vilei.

48
 La Statuia Aviatorilor îl înghite gloata. Trec, zângănind, cu toate geamurile luminate,
tramvaie, scapără vitrinele, țigănușii se strecoară ca niște spiriduși prin mulțime, ducându-și
subsuoară teancurile de ziare verzi, galbene și roșii în lumina crudă a reclamelor.
– Ediție-e-e specială-ă-ă!... România a fost declarată stat național-legionar!...
Festivitățile de azi din Piața Victoriei!... Amănunte senzaționale în chestiunea nucleului
comunist de la căminul studențesc din șoseaua Mihai Bravul: unul din conspiratori și-a tăiat
beregata cu un ciob de oglindă în clipa arestării, celălalt a izbutit să dispară... Ediți-e-e
specială-ă-ă! Festivitățile de azi din Piața Victoriei!... România a fost declarată stat național-
legionar!... Amănunte senzaționale în legătură cu...
Radu smulge un ziar, își face loc cu coatele, răzbește în remorca lui „26”, se
poticnește, împins în urmă de un nou val de oameni, ajunge până-n capătul vagonului și dă
piept în piept cu un legionar înalt, care-l apucă repede de braț, susținându-l.
– Ușurel, ușurel, tinere! Ochii cenușii ai lui Mogrea îl privesc cu un zâmbet care se
întinde încet pe toată fața. E-e, păi te cunosc, ești de la noi de la cămin, nu-ți șade frumos să
dai așa buzna peste oameni... camarade Râuleț!
Atât. Se întoarce cu spatele și, făcându-și loc fără grabă printre pasageri, coboară în
stație.

5
Două zile mai târziu, Radu Râuleț și Nic Deliu de la Chiperceni, căruia Radu nu se
poate nicidecum obișnui să-i spună Nic și-i zice tot pe numele cel vechi – Colea, – urcă
amândoi la Gara de Nord în personalul de Sibiu, arată pe rând conductorului foile de drum
gratuite, îl urmăresc cu tremur în genunchi cum le întoarce pe toate părțile și cum mustăcește
din nasul foarte mare, foarte bănuitor și foarte roșu, le recapătă amândoi cu un suspin de
ușurare și se grăbesc să-și piardă urma într-unul din vagoanele de clasa a treia. Își fac loc pe
coridor, printre fel de fel de soldați în permisie, țărani porniți la concentrare, liceeni
întorcându-se din vacanță și femei de la munte cu saci, desage și traiste înflorate, trec în alt
vagon, se înghesuie printre alți soldați, ceferiști în delegație și recruți speriați, care le
zăgăzuiesc calea cu lădițele lor de lemn, îngrămădiți ca oile la trecerile dintre vagoane și, în
sfârșit, răzbat tot așa împreună la un geam aproape liber, în ultimul vagon. Se opresc, își pun
jos geamantanele și rămân să privească cum lunecă și se pierd în urmă străduțele
întortocheate și înglodate ale Griviței, cum răsar la intersecțiile de linii locomotive
încremenite în țâșnet alb de aburi, cum se înșiruie, se desfac și se încheie iar zeci, sute de
vagoane de marfă, apoi cum zăngănesc și huruie venind spre ei podul de la Chitila, și cum
rămâne și el în urmă, făcând loc cerului, câmpurilor, rariștilor de pădure, mărginite toate de
peria îngălbenită a porumbiștilor neculese încă.
Nu-și vorbesc. Au obosit amândoi de atâtea emoții, alergături, și mai ales de
umilințele îndurate până s-a văzut Colea scăpat din gazdă, căci el nu vrusese să stea la cămin
și se așezase cu chirie undeva la dracu-n praznic, tocmai pe lângă Lacul Tei, trebuind să-și
lase acum, la plecare, ceasul și paltonul amanet proprietarului.
Au mai trecut printr-o dârdoră până s-au văzut cu foile de drum în mână:
– Dar plecați definitiv? Că altele nu mai pupați!
Și cea din urmă cumpănă: până s-a întors Colea din șoseaua Mihai Bravul cu bagajul
lui Radu: „Na, măi, nici nu m-au întrebat de tine!”.

49
 Radu n-a scris încă acasă că pleacă la Sibiu. La ce bun să scrie? Are să mai vadă ce-l
așteaptă acolo. Până una-alta, au făcut „casă comună” și au amândoi în buzunarul de la piept
al lui Radu șaptezeci și patru de lei, „mari și lați”, cum spune Colea.
La plecare li s-au mai dat și niște formulare – verzi, ca mai toate hârtiile acum – pe
care trebuie să le completeze după ce s-ar înscrie la facultate și să le trimită iar la naiba știe ce
nou sediu, pentru o bursă foarte problematică, căci Asociația pentru ajutorarea refugiaților din
Basarabia s-a desființat. Acum „basarabenii” nu mai sunt la modă. Au venit la rând ardelenii.
Sunt pline gazetele de: „...ororile de la Cluj...”; „...țărani arși de vii...”; „...profesorul Emil
Hațieganu torturat în închisoare...”; „...pe dealul Feleacului unități ale armatei maghiare au
deschis foc de mitralieră împotriva bejenarilor; femei, copii, bătrâni călcați în picioarele
cailor, luați în sulițe de cavaleria hună...”.
Note diplomatice, restaurantele și cinematografele închise, steaguri plecate, doliu
național...
Așa a fost și cu basarabenii, până acum o lună. Apoi, într-o bună zi, toată lumea a
început să nu mai aibă loc de ei: „Ce-ați mai venit și voi aici, pe capul nostru?... Ori nu era
destulă scumpete?! Vrei să dai cu bățul într-un câine și nimerești într-un «refugiat»! De ce n-
ați rămas la voi acolo, în Basarabia voastră?...”.
– Probabil tot așa or să le spună mâine-poimâine și ardelenilor... cugetă cu un zâmbet
amar Radu Râuleț.
Douăzeci și doi de ani a existat România Mare, România manualelor de școală:
„...294.000 de kilometri pătrați, 18 milioane de locuitori, capitala București...”; România
discursurilor de 21 ianuarie și paradelor de 10 mai: „...și-n cartea veșniciei scrie-e-e că țări și
neamuri vor pieri-i-i, iar scumpa noastră Ro-o-mânie-e-e etern, etern va înflori-i-i...”;
România în care s-a născut și a crescut Radu Râuleț, și care acum, de la 6 septembrie 1940,
nu se mai cheamă România, ci „stat național-legionar”, stat despre care nu se mai știe nici
câți kilometri, nici câți locuitori are, nici cine-l mai conduce. A rămas un simplu loc pe hartă.
Ca Polonia. Ca Cehoslovacia. Ca Franța...
Numai Nic Deliu pare prea puțin preocupat de asemenea complicate probleme. Și-a
făcut loc pe geamantan lângă niște țărani – refugiați din Ardeal pesemne – și-i fixează curios.
Sunt doi – un bărbat și o femeie. Odihnesc pe baloturi și privesc muți în gol, cu fețele
împietrite. Plictisit de nemișcarea lor, Nic întoarce capul.
– Stai și tu ici, să fumăm o țigară! spune el cu glas nefiresc de tare, străduindu-se să
rostească cuvintele cât mai „muntenește”. De când plecaseră din Chișinău, Colea adoptase un
ton de vorbire afectat și fals, aproape teatral; de multe ori, lumea de pe stradă întorcea după el
capul, uimită și amuzată.
– Vino, bă, aici lângă mine, c-al meu rezistă, e din placaj, nu ca rabla ta... nu se lasă
Colea, însoțindu-și zadarnicele eforturi fonetice și cu gesturi elocvente. Uite colea, pe dungă,
nu te teme, ne ține p-amândoi...
Radu își dezbracă trenciul, îl pune grijuliu în două pe geamantan, cu căptușeala afară,
ca să fie mai moale, își împinge „rabla” cu piciorul spre ușa compartimentului din față, ca să-
și poată dezdoi genunchii și să mai rămână loc de trecere în coridorul îngust. În sfârșit se
așază și el lângă Colea și privește cu coada ochiului la cei doi ardeleni. Bărbatul e bătrân,
îndesat, cărunt, dar cu ochi neașteptat de negri și vii, acum, când pare să se fi trezit din
amorțeală; femeia e tânără de tot (o fi poate fiica lui), cu aceiași ochi negri, mai blânzi însă,
pe fața palidă, lipsită de sânge.

50
 Radu își ia inima în dinți, ca ori de câte ori trebuie să vorbească cu țăranii, și spune și
el nefiresc de tare și vesel, întinzând pachetul cu țigări:
– Ține și dumneata, bade, o țigară!... Departe mergi?!...
Omul îl privește cu o uimire liniștită. Răspunde cu glas gros, șovăitor:
– La Sătmar, mă rog frumos, domnule... Fără că noi nu fumăm, mă rog frumos. Dar la
Sătmar mergem...
– Unde? La unguri?! face ochi mari Nic, uitând chibritul aprins în mână. Îl zvârle pe
podea și-și duce repede degetele la gură. Fff... Apoi cum așa, bade? Să vă taie și să vă tor...
tor... tureze?!
Se poticnește în cuvânt, simțindu-l și el poate cât de absurd și fals a sunat, dar omul
nu pare să-l bage în seamă. Tace, în vreme ce femeia își întoarce capul într-o parte, cu buzele
strânse:
– Apoi că și noi tot unguri suntem, mă rog frumos, spune bătrânul, după un răstimp,
cu o ciudată umilință în glas. Dar nu tăiem pe nimeni... Noi ne ducem acasă, ș-am plătit bani
pe țug, o mie și șase sute... Că fata a fost în casă la un domn general, Griboianu, ș-acu am
venit s-o iau până nu se-nchide granița...
Radu nu-l mai întreabă nimic. Tace și Nic. Cei doi ardeleni, tatăl și fiica, se întorc în
muțenia lor, străini și temători, aici, în trenul acesta și lângă studenții aceștia, de la care nu
poți ști la ce ai a te aștepta, deși nu sunt în uniformă. Cine știe ce-i mai așteaptă și acasă. S-
aude că a venit ordin de la Buda să se rechiziționeze caii și căruțele. Satele sunt pline de
honvezi, care umblă cu puști și asupresc oamenii. Trec mereu soldați cu tunuri și tancuri sus
în munte, la trecătorile spre Slovacia. Poate să fie război cu rușii, cu cehii, cu românii,
Dumnezeu mai știe cu cine...
Nic fumează și se gândește cum să facă să-l convingă pe Radu să-i dea înapoi 30 de
lei. A auzit el că la Sibiu sunt niște... Și nici consumația cică nu e scumpă: iei o cafea neagră
și apoi poți să treci cu fata la odaie...
Radu tresare din piroteală: nu, nu e poliția legionară – e numai fata cu ochi negri de la
Maramureș. A venit la geam, și acum, ferindu-se sfioasă să nu-l atingă, se întoarce iar la loc,
să șadă pe balot, cu ochii pironiți în gol.
Se lasă noaptea. Trenul aleargă mereu prin țara fără nume, fără granițe, fără stăpân,
printre câmpuri, rariști de pădure și porumbiști neculese încă, ducând cu el pe oamenii de la
Maramureș, pe conductorul cu nas bănuitor și roșu, pe Radu Râuleț și Nic Deliu, soldații în
permisie, liceenii întorși din vacanță, recruții speriați, țăranii porniți la concentrare, toată
viermuiala asta omenească, agățată de scări, înghesuită în vagoane, cățărată pe acoperișuri și
strivită în coridoare și pe tampoane, ca un uriaș furnicar pus pe roți și repezit bezmetic în
spațiu.

6
– V-am adus cafeaua... e voie?
Radu și Nic fac amândoi același gest pripit de a da plapuma la o parte, trăgând spre ei
scaunele cu hainele așezate claie peste grămadă pe spetează. Dar e prea târziu. Glăsciorul de
la ușă repetă mai îndrăzneț:
– V-ați trezit? Se poate?...
– Intră, intră, Amalia, mormăie somnoros Colea, uitând de accent. Și nu te uita la noi,
nu ne-am sculat încă. Cât îi ora, șapte?

51
 Îmbujorată, Amalia intră, închide ușa cu piciorul, se împiedică de covorul așternut
chiar lângă ușă și rupt la mijloc, încât e mai să scape tava din mâini, dar iese cu bine din
impas, pășește mai departe, fără să se uite nici la dreapta, nici la stânga, și pune tava de aramă
coclită pe ziarele răvășite de pe măsuța ce desparte cele două paturi. Sub pașii ei scândurile
nevopsite ale dușumelei scârțâie – un-doi, un-doi – deși Amalia e o fetișcană abia împlinită,
nu ca madame Dora de la etaj, care, când vine, umple toată odăița întunecoasă, fără fereastră
– cea mai ieftină odaie din „pensiunea” doamnei Bar.
– Dacă-mi dați voie, am să aștept până vă beți cafeaua... spune sfioasă Amalia, tot așa,
fără să privească nici la dreapta, nici la stânga. Că nu mai avem căni, și trebuie să mai duc trei
cafele la număru' opșpe!
– Bine, bine... stai jos, Amalia... uite ici, pe scaun... bâiguie emoționat Nic,
recăpătându-și accentul afectat, și întinde o mână spre ea, în vreme ce cu cealaltă, pudic, se
înfășoară tot mai strâns în plapumă.
Amalia gângăvește: „N-nu, nu trebuie... vă rog, domnu' Nic!” dar se lasă docilă pe
scaun, lângă patul lui Nic, care acum gângăvește și el, din ce în ce mai emoționat,
bolborosind și râzând prostește: „Stai, stai puțin cu noi, Amalia... Odihnește-te, că noi... nu-ți
facem nimic!”.
O ceașcă se răstoarnă cu zgomot.
Cafeaua curge pe dușumea, lățind o pată neagră pe covorașul zdrențuit, printre
cioburi.
Și deodată, când dă el s-o îmbrățișeze, Amalia se smuncește, cade jos tava, cealaltă
ceașcă se rostogolește pe patul lui Radu, saltă pe scaun și de-acolo, printr-o adevărată
minune, aproape fără să se fi vărsat un strop, revine iar pe masă, rămânând într-un echilibru
miraculos pe-o coastă, sprijinită-n linguriță.
Apărându-se, Amalia nu îndrăznește să strige și, când cade cu zgomot tava, sare în
picioare, ducându-și amândouă mâinile la tâmple, cu ochii albaștri larg deschiși, ca și gura
rotunjită într-un țipăt mut.
– Nic!... Marș... Porcule! scrâșnește Radu și, în tăcerea gâfâită din odaie, glasul lui
pare să rupă brusc o vrajă.
– Domnu' Radu, drăguțule... spune-i mata să s-astâmpere, zău...
Amalia se întoarce furtunos, răstoarnă un scaun și se lipește de el, copilărește,
suspinând. Smulsă, bonețica de un alb îndoielnic ce-o poartă pe creștet mai atârnă doar într-
un ac de păr de care s-a agățat. S-a desfăcut și cocul.
Radu a sărit din pat. Se îmbracă cu gesturi smuncite, uitând de rușine, aproape gol în
fața ei, întors cu spatele. Scaunul cu hainele lui Nic s-a răsturnat, și Radu culege de jos și îi
aruncă pe pat, pe rând, cămașa, ciorapii, haina, pantalonii, zvârlind totodată și cuvintele,
parcă tot așa, cu bucata: „Na... îmbracă-te... Ieși!...”.
Mic, rotofei, ochios și rumen cum e, Nic își umflă supărat obrajii, pufnind și „făcând
bot”, ca un copil pedepsit.
Fata le urmărește atentă mișcările, dar și ea, cu ochii și gura rotunjită încă a țipăt, e ca
un copil care a uitat de ce plânge. Șade pe marginea patului lui Radu, ținându-și mâinile în
poală, de parcă s-ar odihni într-adevăr, cum o îndemnase râzând câteva clipe în urmă Nic. Și,
deodată, rotunjindu-și și mai copilărește ochii, care au început să-i râdă, în vreme ce amândoi
băieții se întorc buimăciți, rostește foarte blând:
– Zău, nu-l mai certa și mata atâta, domnu' Radu!... El nu-i vinovat. M-a văzut
aseară... după ce-ați venit... cum ieșeam de la domnu' căpitan de la număru' opt, și...

52
 Amalia roșește, își încrucișează brațele pe sâni, dar urmează să privească cu același
început de veselie la Radu Râuleț și la Nic Deliu, care nu încap amândoi în spațiul îngust
dintre cele două paturi și stau înghesuiți unul într-altul în fața ei, foarte aproape, încât fata se
vede reflectată aproape toată în ochii lui Radu, de parcă s-ar uita de jos în sus în două mici
fântâni negre. Asta o înveselește și mai mult; își coboară repede mâinile și le aduce iar pe
sâni, urmărind amuzată cum îi copiază întocmai mișcările imaginea din cele două oglinjoare
vii, și izbucnește într-un râs cu lacrimi.
– Cucoana mă trimite să stau cu clienții, da numa' așa, în joacă... Că eu îs fată mare,
toți clienții știu. Și doctorul știe, de la poliție, nu mi-a făcut cărticică... Dar cu dumneavoastră,
că sunteți noi, m-am temut. Acu, dacă știți, pot să stau și cu dumneavoastră... Îmi dați bacșiș,
cinșpe lei dacă mă joc cu dumneavoastră în pat. Numa' să nu cumva... Amalia îl amenință
râzând cu degetul pe Nic și se întoarce iar spre Radu. Încheie serioasă: Zece lei musai să-i
dau cucoanei, așa că mai ieftin nu pot...
Foarte liniștită, la ușă, piept în piept cu Radu, care o împinge afară, Amalia se mai
oglindește o dată în ochii negri: „U-u, urâciosule! Ori te zgârcești de zece lei?...” și iese
scoțând limba.

7
Noaptea, în pat, târziu, după ce-au stins luminile, Nic își face în sfârșit curajul să
întrebe, căutând confirmare unui gând năstrușnic. N-a cutezat să scoată o vorbă despre cele
întâmplate, nici cât au umblat ziua prin oraș – la decanatul facultății de medicină, unde și-a
depus actele Radu, nici la drept, unde vrea să se înscrie Nic, nici la cantina gratuită și apoi la
mitropolie, unde Înaltpreasfinția Sa Nicolae Balan al Ardealului le-a făcut cinstea de a-i primi
în audiență, le-a întins cu onctuoasă bunăvoință mâna să i-o sărute și – o, Cerule! – i-a pus să-
i scrie câte o cerere pentru câte o mie de lei ajutor financiar...
N-a îndrăznit să deschidă gura Nic nici seara, la Unicum, unde au mâncat pentru întâia
dată pe săturate de la plecarea lor din București și au băut o sticlă întreagă de Puterea Ursului
în sănătatea lui „Moș Bălan”, care e „fraier cu cioc”, dar e băiat bun, zău!...
Acum Nic nu mai ține bine minte – era prima sau a doua sticlă, dar știe aproape sigur
că de toate au fost trei. Da, trei, firește că trei... Numai în seara când au aflat că și-au trecut
bacalaureatul au mai băut ei atâta: câte trei sticle la doi oameni, toată clasa a opta, cu
profesori cu tot, de-a valma, în grădina de vară a lui Curț... Hm, când a fost asta? În iunie?
Da, în iunie... Sigur că în iunie! Ei, drăcie, oare să fi trecut într-adevăr numai trei luni de când
mai erau cu toții la Chișinău?...
Nic oftează, mai stă o vreme așa, în tăcere, ascultându-l pe Radu cum răsuflă și
știindu-l că nu doarme, apoi întreabă încet:
– Radule, dormi?...
Nu primește niciun răspuns, se răsucește pe-o coastă, bâjbâie în întuneric până găsește
chibriturile pe scaun, dar nu-și aprinde încă țigara. Întreabă și mai încet:
– Radule, tu... nu cunoști încă ce-i femeia, așa-i? Cu Amalia... te-ai temut?...
Își regretă aproape în aceeași clipă întrebarea, dar e prea târziu. Oftează iar și aprinde
țigara. Ce bine ar fi să-l înjure acum Radu odată. Eh...
Radu întinde mâna în întuneric. Cum paturile le sunt foarte aproape și numai măsuța
înghesuită între ele le desparte, Nic simte. Vrea să-i prindă mâna, s-o strângă. Dar Radu
spune înăbușit: „Nu, nu... dă-mi și mie țigările, Nic, te rog...”. Scapără în întuneric flăcăruia

53
galbenă și, după o vreme, Nic tresare la nota străină din glasul lui, îl aude spunând tot așa,
înăbușit: „N-ai înțeles încă, Nic? Amalia... n-ai văzut-o că joacă teatru?... Pentru tine joacă...
n-are încredere...”.
Uluit, Nic se pleacă peste dunga patului, străduindu-se zadarnic să prindă în întuneric
privirea lui Radu. Bâlbâie nesigur, aproape jalnic:
– Ce teatru? Nu înțeleg nimic. Tu... o cunoști pe fata asta?!
– ...Nu... Dar la București, când a aflat că plec să mă înscriu aici la universitate... mi-a
dat un pachet pentru ea, știi cine...
Sufocat, nevrând încă să creadă, Nic își strigă spaima și bănuiala:
– Cine?... Nu știu nimic... Nu cumva... el? Radule...
– Da, Colea. Malendov. Nu înțeleg nici eu de ce, dar spunea că are încredere în mine.
Poate pentru că mă știa din Basarabia... Mi-a dat și alte hârtii, să i le păstrez. Pesemne
presimțea ce-o să se întâmple. Le am și acum... Aici. Nu știu, poate să i le dau tot ei...
Dar asta e prea mult pentru Nic Deliu.
– Așa-a, vasăzică... Acum înțeleg. Frumo-o-os, nimic de zis! De asta m-ai trimis pe
mine să-ți car bulendrele de la cămin?... Mătăluță să mi-l faci pe eroul de roman-foileton, iar
pe mine să mă găbjească legionarii cu materiale subversive, ai?...
Nic a sărit din pat. Se proptește în fața lui Radu
. Mic, furios, ridicol și răzbunător – în cămașa lui lungă de noapte și în izmenele tot
așa de lungi și de albe – pare iar copil, cum se jucau ei uneori seara, în dormitor la internat,
de-a fantomele. Dar cuvintele fulgeră în întuneric:
– Ce-ai acolo, spune!... Grenade?... Manifeste?... Schița fabricilor I.A.R.?... Aur
moscovit?! Ce ți-a dat Malendov pentru asemenea... comision?! Spune, cu cât te-a
cumpărat?...
– Colea!
Tăcere grea. La ferestre vântul izbește cu vuiet obloanele rău închise.
– Cum de poți tu, Colea...
– Da, da, știu... vrei să spui c-a murit... Iartă-mă... Dar, pentru Dumnezeu, ce-i cu tine,
Radule? Doar ești român... De ce te amesteci în chestii dintr-astea? Vrei să ne vâri pe
amândoi în cine știe ce belea?...
Nic Deliu își înghite lacrimile. Se vede, mai bine zis se închipuie și el deodată în
mijlocul odăii, așa – mic și cu izmenele astea lungi albe, în cămașă de noapte, perorând
patetic. Roșește și se lasă greoi pe marginea patului lui Radu. Își suflă umilit nasul în poala
cămășii, se rușinează de gest și roșește iar. Bâiguie, tot așa întrebător și jalnic:
– Vasăzică... Știi doar bine că n-am să te spun... Ești și tu cu ei... Radule, da?
Din întuneric aude, foarte încet și trist, glasul lui Radu Râuleț:
– Nu. Nu, adică... Nu știu, Nic. Nu știu...

CAPITOLUL II

1
Venind din Lipscani, Ada se strecoară ușurică printre mașinile, tramvaiele și
autobuzele încremenite în nemișcare, pe câteva rânduri; ajunge iar pe trotuar și se lasă dusă

54
de curent spre bulevard, până când, în unghiul pe care-l face Piața Sf. Gheorghe cu strada
Colței, se pomenește încleștată din nou într-o imensă vălurare pe loc; pare că cine știe ce alte
mulțimi li s-au pornit împotrivă, înaintând într-o masă compactă și stăvilindu-le mai întâi
calea, pentru ca apoi să-i împingă îndărăt, încet, dar neînduplecat și sigur, căutându-și cu o
furioasă și tăcută înverșunare ieșirea spre piață.
Zburlită, cu obrajii aprinși de încordarea luptei, stârnind riposte dure, Ada își face loc
cu coatele, răzbește până la grilajul ce ascunde în dosul unor ascuțișuri de suliță fațada
Spitalului Colțea și, cu pălărioara căzută pe ceafă, învăpăiată, strângându-și cu o mână la
piept poșetuța și pachetele, se agață cu cealaltă de grilaj, se cațără în sfârșit pe brâul de piatră
și-și aruncă privirea peste capete. Zărește ca de foarte departe Statuia Brătianu – înfășurată
toată într-un fel de lințoliu verde pe care coboară în scară o mulțime de buchii mari, albe,
inegale, ca împroșcate cu var pe pânză.
Ada nu le poate desluși de aici, dar curând descifrează cele două nume însăilate
deasupra: Moța și Marin. Apoi, din ce în ce mai uimită, își dă seama că nu poate citi restul
scriselor, pentru că, pur și simplu, nu le înțelege sensul. Le biruie în sfârșit, dar ce să însemne
oare denumirile acestea de o macabră și stranie sonoritate: „Decemvirii”, „Nicadorii”?... Și
peste tot, în dreptul lor, coborând de asemenea în scară, mereu același cuvânt, multiplicat la
infinit – pe toate fațadele: prezent... prezent... prezent...
Ada nu mai are însă timpul să zâmbească în sinea ei de neștiința fiicei generalului
Griboianu de la Prefectura poliției capitalei, care a fost probabil personal răspunzător astăzi
pentru păstrarea ordinii la această prea importantă ceremonie; mulțimea se clatină brusc,
descoperindu-se, și miile de capete brune, blonde, castanii, pleșuve, – repezite înainte de
aceeași avidă pornire să vadă – duc după ele avalanșa de umbrele, glugi, pălării – pătate toate,
ca și umerii, de pulberea măruntă și udă a burniței. Cântările prohodului izbucnesc năvalnic,
într-o cascadă tunătoare și repetată, aidoma unui cântec de trupă în marș. Și, parcă venind să
dea deplina întrupare iluziei, se arată într-o scăpărare de argint, de bronz și aur cortegiul celor
două sute de preoți – răsărind cu prapore, cruci și cădelnițe din fum și ploaie – câte
doisprezece în rând – împresurând, precedând și urmând în sumbru alai uriașul catafalc
negru.
– ...cu fi-i-inții odihne-e-ște, Doamne... tună corul, și oastea în odăjdii aurite fulgeră
din cădelnițe în cele patru părți, asupra orașului și mulțimii: ...sufle-e-tul adormi-i-itului
robului tău-u-u!...
Lângă Ada o cuconiță tânără, în mare doliu, își face grăbită cruce, câțiva bărbați o
imită stângaci, în vreme ce un domn bătrân, cu mustăcioară tunsă englezește, de o eleganță
demodată – cu ghetre albe și gambete – se apleacă galant să-i ofere Adei unul din pachețelele
scăpate în învălmășeală și o întreabă foarte serios:
– Poate... să vă țin o clipă pachetele, duduie? Că vă sunt amândouă mâinile ocupate!...
Insistă, stârnind țistuieli indignate. Se întoarce și cuconița în doliu, zâmbind fără voie.
Ada râde de-a binelea. Și deodată, la doi pași de ea, făcându-și loc printre lume, se arată Vlad
Gherman. Nu se poate, și totuși el e. Înalt, subțiratic, în paltonul său cadrilat, neras ca de
obicei și cu aceiași ochi verzi, surâzători și malițioși. Ține subsuoară un fel de șăpcuță roșie
de stofă, cu cozoroc de piele, atât de ridicol de mică, încât pare că nici nu l-ar încăpea dacă și-
ar trage-o pe creștet. Îl însoțesc încă doi băieți. Unul într-un paltonaș rebegit, negru și ros,
care-i vine numai până la genunchi, foarte tânăr, dar cu o periuță de mustață castanie
umbrindu-i buza de sus. Celălalt – mijlociu de statură, dar bine legat – cu șăpcuță roșie și el, e
într-un palton cenușiu aproape decent. Întorcând întâmplător capul, acesta din urmă o vede pe

55
Ada făcându-le semne deznădăjduite, o mai privește o dată, mirat, și-l trage de mânecă pe
Vlad.
– A... Ada? Servus, drăguță!... Ce faci tu aici? Ia dă încoa pachetele la mine... Ce mare
te-ai făcut! Fă cunoștință cu băieții... Vlad smulge fără nicio ezitare pachetele din mâna
domnului bătrâior, pomadat și galant. Pardon, cetățene, scuză, te rog!... și, fără să se
sinchisească de privirile-i asasine, îl mai și împinge ușurel cu umărul într-o parte, făcând loc
celor doi tovarăși ai săi, care zâmbesc stânjeniți, neștiind bine dacă trebuie să-i întindă ei
mâna Adei sau să aștepte până le-o întinde ea, și ce să facă după asta: să i-o sărute sau să i-o
strângă camaraderește? Eleganța fetei blonde îi intimidează în aceeași măsură în care îi
uluiește familiaritatea cu care îi vorbește Vlad. Iar Gherman dă dispoziții:
– Relule, ia postează-te tu de-a dreapta duduiței, și tu, Vova, mișcă mai repede...
Încadreaz-o și hai s-o scoatem din babilonia asta. Uite, Ada, acesta-i Relu Constantin de la
Orhei, proaspăt student și el al Universității din Cluj-Sibiu. Precum vezi, e singurul dintre noi
care nu și-a cumpărat încă semnul distinctiv al noii noastre tagme. Din motive de zgârcenie și
sărăcie lucie a preferat să împrumute până la prima bursă pălăria lui Radu... Îl cunoști pe
Radu Râuleț, nu-i așa? Precum tot de la el a împrumutat și cestălalt tovarăș al nostru
splendidul palton în care-l vezi înveșmântat... A, iartă-mă, pare-se că nu ți l-am prezentat
încă: Vova Zbârnea, zis acum și Valdemar, sau Valdi, în cinstea noilor noștri aliați. E de loc
tot de la Orhei și a sosit ultimul din Basarabia, pare-se chiar c-a trecut clandestin frontiera.
Așa... acestea fiind spuse: înainte marș!...
Între ei Ada răzbate înapoi spre piață. Își despică toți trei pârtie prin gloata mulțumită
să se desfacă o clipă pentru ca să le poată lua apoi locul, dar, prinși de alt val, se pomenesc
împinși în micul scuar verde din capătul străduței Cavafii-Vechi; se iau de mână, într-o
zadarnică încercare să se țină laolaltă, le rupe lanțul o coloană de legionari în cămăși verzi, se
răzlețesc și se pierd unii de alții, se regăsesc aproape îndată, dar cu unul mai puțin – fără
Vova Zbârnea – apoi îl pierd și pe Relu, și când Vlad și Ada ajung în sfârșit printr-o ciudată
mișcare de rotație iar în scuar – îi regăsesc pe amândoi cu câte o strachină în mâini,
așteptându-și răbduriu rândul într-o gloată de olteni, soldați și vagabonzi ce se îmbulzesc în
jurul unui uriaș cazan pe roți, care aburește și împrăștie iz de varză...
Ada își întoarce, jenată, privirea. Vlad Gherman se repede însă furios:
– Ce faceți voi aici, bre, că mi-a ieșit sufletul căutându-vă! A... ia te uită, Ada,
lăcomoșii naibii, i-a apucat cheful de varză călită!...
Dar „lăcomoșii” au privirea rea și tristă a câinilor izgoniți de la lada de gunoi. Lasă
străchinile, totuși, în mâna legionarului cu obrajii scofâlciți care străjuiește lângă cazan și vin
să li se alăture, supuși. Relu Constantin încearcă să glumească, palid:
– Am vrut să vedem și noi ce fel de pomană fac băieții iștia de sufletul căpitanului lor.
Să știi că nu-i rea deloc varza, la colțul celălalt poate le gustăm și din colivă... Apasă ca din
întâmplare pe ultimele cuvinte și se grăbește să adauge, după ce rotește o căutătură furișă în
jur: La ce tramvai o conducem pe duduița, Vlad? Că după înmormântare poate tot găsim pe
cineva la sediul lor. Mi-e să nu întârziem cumva diseară la tren...
Dar Ada, mirată ea însăși de unda fierbinte de duioșie și milă care-a cuprins-o dintr-o
dată, învăluind-o și strângându-i dureros inima, pune repede mâna pe brațul lui Relu, se agață
cu cealaltă de cotul lui Vlad și spune pripit, fără să mai stea să cugete, aproape plângând:
– A... nu, nu vreau... Știți, mă gândesc să vin să mă înscriu și eu la Sibiu... la litere. Tu
ești la litere, nu-i așa, Vlad?... Așa că veniți la mine să-mi povestiți. Haideți chiar acum... Să
nu-mi spuneți cumva nu, sunteți invitații mei! Am să vă pun niște plăci la pick-up, am câteva

56
noi, cu Al Jolson, foarte frumoase și triste... Veniți, zău. Ei, dar ce să mai stau eu să vă rog,
doar sunteți băieți cu educație, nu mi te pot închipui pe tine, Vlad, făcându-mi afrontul de a
mă refuza, cu atât mai puțin am a mă aștepta, cred, la așa ceva din partea acestor doi tineri și
prea politicoși domni! N'est ce pas, mon brave Victor 4?!... se întoarce ea spre Relu, care
surâde alarmat și confuz, și iar îl roagă din ochi pe Vlad Gherman, făcând gropițe în obraji,
cu tot sufletul în privirea albastră, râzătoare și înlăcrimată. Ei hai, s-a hotărât, ia dă șapca ta
încoace, Vlad... Ce mică e, pot s-o pun și eu! Îmi stă bine?... Știi ce, lasă-mi-o mie, tu o să-ți
iei alta. Toți studenții voștri le poartă, da?... Și la sediul acela misterios vă puteți duce și
mâine, totuna până mâine nu mai găsiți pe nimeni acolo, or să-i tragă camarazii o beție
monstru azi la pomana căpitanului, decemvirilor, nicadorilor, toreadorilor și tuturor celorlalți
matadori și picadori ai lor... Ce te uiți așa speriat la mine, domnule Zbârnea, te temi să nu te
aresteze? Las-că te scot eu și din închisoare, dacă te arestează, nici nu știi ce colegă cu
influență ai de azi înainte!...
Sufocată, Ada simte că nu mai e în stare să mențină tonul acesta băiețos și cinic, dar
nu se mai poate opri și trebuie să continue, ca să-i amețească și să se amețească și pe ea, să
uite toți de ce le-a spus poate Radu despre ea – le-a spus, nu se poate să nu le fi spus – că e o
proastă, o îngâmfată și o rea, și că se fudulește pesemne cu vila, cu tata și cu banii ei.
Și pentru că știe că le-a spus – nu se poate să nu le fi spus! – continuă să sporovăiască,
ridicând spre ei, cum stă agățată de brațul lor, aceeași privire albastră și rugătoare, cu
căpușorul dat pe spate – mică, străvezie, subțirică și blondă, ca o păpușică coborâtă de pe o
copertă de carte ori din galantarul unui magazin de lux, dar o păpușică foarte inimoasă și vie,
și cu două picături de rouă agățate de genele lungi...
Vlad Gherman își întoarce privirea, să nu vadă ochii albaștri înrourați. Spune ursuz,
dar mâna strânge, caldă și tare, cotul slăbuț și delicat:
– Ei hai, de ce te necăjești, fetițo, știi doar... și pornesc toți patru spre stația de
tramvai.

2
Acasă la Ada, cei trei băieți se înghesuie în odăița ei neașteptat de mică, căci o umple
mai toată un studio uriaș din lemn de nuc, cu o sumedenie de cărți, reviste ilustrate și
bibelouri savant distribuite într-o dezordine studiată prin nenumăratele nișe, cavități și
receptacole, ca și pe policioarele lucii – săpate, îmbucate și adăugate la divanul acesta
uimitor; e și etajeră și scrin și bibliotecă – aproape unica mobilă din odaie – sfidând cele
câteva taburete răspândite în jurul lui – joase, pătrate, cu picioarele terminându-se în
minuscule copite de argint – o fantezie în plus a Adei – precum o fantezie a ei e și măsuța, tot
pătrată, așezată pe rotile, cum au văzut băieții doar la cinema. O subretă de același ireal tip
cinematografic, zveltă, cu bonețică de dantelă prinsă în părul blond ondulat, depune acum cu
clinchet ușor pe măsuță fel de fel de ceșcuțe, farfurioare cu tartine, un coșuleț cu fursecuri și
altul cu bomboane, alune, migdale, struguri. Trece apoi tot atât de ușoară și aproape fără
zgomot și vrea să culeagă paltoanele băieților din grămada pe care au clădit-o pe divan, lângă
perete. Dar, la gestul speriat al lui Relu, Ada, amintindu-și că n-a vrut niciunul să se dezbrace
de palton și să-l agațe în cuierul din antreu, lângă cele câteva mantale cu epoleți auriți și
paltoanele civile ce le flanchează deferent, face și ea un gest din mână:

4
(Franc.) Nu-i așa, bunul meu Victor?

57
 – Lasă, nu trebuie, Marietta. Și poți să pleci, am să servesc eu ceaiul. Vezi de-i spune
lui Stănică să mai pună niște lemne în sobă dincolo, că parcă s-a răcit iar caloriferul...
Marietta iese supusă să-i comunice lui Stănică c-a spus domnișoara să mai pună lemne
în sobă, deși secțiile caloriferului s-au încins și dogoresc.
Dar Adei i-e într-adevăr frig: se zgribulește pe divan, ca o pisicuță, între Vova
Zbârnea și Vlad Gherman, scuturându-și pantofii și strângându-și picioarele sub ea, turcește,
cu ceșcuța aburind într-o mână, soarbe copilărește din farfurioară, în care toarnă din când în
când câțiva stropi.
Lui Relu i-a trecut toată foamea; l-au speriat cristalurile, argintăria, porțelanurile
trandafirii și delicate, chiar tartinele tăiate subțirel, aproape străvezii, par mai curând menite
să completeze decorativ masa aceasta de oameni care n-au niciodată grija mâncării. A citit el
undeva că oamenii bogați au chiar oroare de mâncare, și numai jocurile luminii frângându-se
și scăpărând în cristaluri, ușoara clamoare muzicală răsărită dintr-un clinchet de tacâmuri
ciocnite, un râs în surdină, o frântură de frază aruncată peste masă, toate însoțite de
neașteptata și plăcuta arsură pe care o dă un strop de alcool parfumat cules cu vârful limbii de
pe buza unui păhărel pântecos și încălzit îndelung în palmă mai au darul să le ațâțe o clipă
simțurile ostenite de huzur, de saț și nostalgii nelămurite.
El însă își amintește cu un înfometat și sincer regret de varza aceea aburindă și atât de
plăcut mirositoare ce forfotea în cazan când s-au apropiat ei cu străchinile... Ia o bomboană
din coșuleț și, sub privirea atentă a Adei, roșește și dă s-o pună la loc. Ada însă sare de pe
divan, își caută sub măsuță pantofii, fără să se aplece, lunecându-și numai piciorușele, în
căutarea lor, pe covor, îi găsește în sfârșit și, venind în jurul mesei până la Relu, se apucă
febril să-i clădească în farfurie tartine, bomboane, struguri, toate claie peste grămadă, apoi îi
toarnă ceai, trece la Zbârnea, cu care procedează la fel, și pornește iar să vorbească repede,
nervos, aproape strident, dar cu un surâs chinuit pe buze, privind mereu rugător la Vlad
Gherman, care, singurul rămas calm în această ciudată adunare, continuă să ciugulească pe
îndelete dintr-un ciorchine de struguri boabele negre, brumate.
– Ce Dumnezeu, băieți, parcă vi-era foame?... E-e-e, să știți că nu-mi place așa! Uite,
îmi torn și mie... Vlad, ține tu ceainicul. Las-că la Sibiu mă apuc eu serios de capul vostru!
Poate să-i spun Mariettei să ne facă niște jumări? Nu? De ce nu?! Care vrea o aripă de pui, să
ridice mâna! A luat azi Stănică de la piață cinci pui, nici nu știu cine o să-i mănânce... Nu
vrea nimeni? Ei, chiar vreți să mă supăr...
– Ia astâmpără-te, Ada. Lasă-l pe Stănică să mai răsufle și el o țâră și s-o invite pe
Marietta la un cinema în cartier, că i s-o fi făcut poate și lui dor săracu' s-o mai curteze un
piculeț pe întuneric, se aranjează ei cumva. Mai bine zi: chiar ai de gând serios să vii la noi la
Sibiu? Parcă te știam înscrisă aici la litere. Îți ceri mutarea? Da' mămica și tăticul ce-or să
spună? Vezi să nu-ți coboare cumva pantalonașii domnul general și să-ți dea douăzeci și
cinci... știi tu unde, după cum s-a introdus iar moda în tagma dumisale!...
– Perfect, tinere! Să știi că nu-mi dai un sfat rău... La loc mișcarea, continuați!
Comanda le fusese adresată lui Vova Zbârnea și lui Relu, care săriseră amândoi în
picioare, dar remarca bonomă ce-o precedase îl privea fără îndoială pe Vlad Gherman, la care
se și uita acum marțial pe sub sprâncenele stufoase domnul general Griboianu, stând în prag,
în poza pe care-o arbora el întotdeauna de față cu „civilii”, cu femeile și copiii – cu un picior
dus înainte și cu două degete de la mâna dreaptă vârâte între bumbii tunicii. Generalul își
însușise poza clasică încă de pe când fusese avansat locotenent-colonel și o perfecționase
apoi incontinuu, adăugându-i pe rând toate accesoriile ce și le dobândise tot așa, pe rând, și

58
marele corsican: rotunjimea pântecului, paloarea unsuroasă de om gras, cârlionțul de pe
frunte. Numai sprâncenele stufoase, cărunte și zburlite, de palicar, cu toată lipsa mustăților ce
le fuseseră cândva surori gemene, erau străine de rest; compromiteau ansamblul cu atâta trudă
reeditat, uimeau și amuzau, de parcă, răzbunătoare și perverse, mustățile sacrificate s-ar fi
strămutat pe frunte, reînviind asemeni rădăcinilor unei anumite specii îndărătnice de scaieți
indigeni, ce nu se dau nici tăiate, nici smulse, nici arse, și răsar mereu mai vii, mai puternice
și triumfătoare din paragină și cenușă.
Vlad Gherman zâmbi fără voie imaginii.
Neplăcut surprins, generalul îi aruncă o privire aproape speriată. Printre cei de față
însă, numai Ada, firește, ar fi știut s-o descifreze: „Ce Dumnezeu, doar n-am spus iar ceva de
spirit?...”.
Toată viața și-a trăit-o Grigore Griboianu împovărat de această blestemată reputație de
„om de spirit”. Fusese pe de-a-ntregul inventată, bineînțeles, la origine, dar cu o asemenea
servilă și fanatică ardoare i-o cultivase o întreagă urdie de subalterni, de-a lungul a treizeci de
ani de peregrinări și popasuri succesive prin tot atâtea garnizoane, încât nu e de mirare că
legenda ajunsese să cuprindă o bună jumătate din capitalele de județ ale României Mari...
Pretutindeni, la popotă sau pe câmpul de instrucție, la tradiționalele sindrofii
duminicale de la cercul militar din Huși sau la celebrele baluri trimestriale ale doamnei
Penelope colonel Răstoacă din Oravița, precum și – chiar în primul rând, se înțelege, – prin
toate cancelariile de companie, batalion și regiment, iar mai târziu la statul-major al tuturor
brigăzilor, diviziilor și corpurilor de armată prin care i-a fost dat să treacă în trudnica, dar
necurmata sa ascensiune, Griboianu trebuise să-și târâie după el falsa reputație, ca o tinichea
legată de coada unui câine.
Numai din cauza asta ajunsese să-și radă și mustățile: se surprinsese de la o vreme cu
un tic ciudat: ori de câte ori auzea pe cineva că-i solicită o nouă anecdotă, i se încrucișau
sălbatic ochii și parcă-i venea să-și înhațe cu colții din stânga mustața din dreapta, și invers...
Dar nici pântecul, paloarea, cârlionțul și cele două degete vârâte între nasturii tunicii
nu i-au adus izbăvirea. Dimpotrivă. Plăcut impresionați de neașteptata-i transfigurare, șefii l-
au trimis, deși cam târzior, la școala superioară de război: „Are prestanță Griboianu. Și cum e
el băiat fin și om de spirit, ar fi bun de atașat militar pe undeva prin Bolivia...”.
N-a mai ajuns atașat militar. A primit comanda unei divizii. A fost și prin
Cehoslovacia, să controleze livrările de armament nou Skoda. A supraviețuit în '37
scandalului...
În septembrie l-a chemat Antonescu.
Griboianu îl cunoștea de la Chișinău, unde, în grad de colonel încă, îi fusese vreme de
câteva săptămâni șef de stat-major la Corpul III Armată, până la subita lui destituire. Îl știa de
atunci cu domiciliu forțat și, văzându-l pe neprins de veste la ei, la minister, singur în biroul
„celui bătrân”, Griboianu rămăsese în prima clipă zăpăcit la ușă, chinuindu-și nasturii tunicii
și căutând instinctiv și stângaci să ia poziția de drepți.
Antonescu i-a spus ursuz, privindu-l de jos în sus, pe sub sprâncenele mult și
neașteptat încărunțite:
– Nu te așteptai să mă vezi aici? Eh, Griboiene, Griboiene, ce fel de diplomat mai
ești?... și a râs scurt, lătrat, aproape fără să-și schimbe expresia, cum râdea el, foarte rar de
altminteri, speriindu-și de moarte aghiotanții.
A venit apoi spre Griboianu și l-a luat de mână, trăgându-l spre birou. I-a făcut semn
din cap să se așeze – mic de stat, cum era, nu-i plăcea să vadă pe cineva în picioare în fața sa

59
– și, apăsându-l cu mâna mică și uscată pe umăr, ca să nu se ridice pentru că el continua să
stea în picioare, a întrebat brusc:
– Ești bun român, Griboiene?...
Nu l-a mai așteptat să răspundă. A urmat cu glas răgușit de emoție, scandând tot mai
pătimaș cuvintele:
– Țara e în derută. Am pierdut azi teritorii, putem să pierdem mâine mult mai mult:
inimile românilor! Ești ostaș, Griboiene, n-auzi gornistul sunând alarma?!
Griboianu a sărit în picioare. Avea ochii plini de lacrimi. A vrut să spună ceva, dar n-a
izbutit să scoată decât un fel de scâncet gâtuit. A bâiguit, înecat, printre sughițuri:
– Do-o-omnu-le gene-ral... Eu... Ce trebuie să fac? Viața mea la datorie... tot sângele
meu... picătură cu picătură...
A doua zi Griboianu a pornit să însoțească până la hotar pe fostul rege Carol.
A inspectat din oră în oră, tăcut și întunecat, santinelele înțepenite pe scările
vagoanelor – cu căștile de război prea mari pe capetele tunse și cu fețele cenușii de spaimă,
neînțelegere și foame – nu se gândise nimeni că trenul nu va opri în nicio stație.
A ieșit și el îngrozit, cu capul gol, pe scări, trăgând focuri de revolver în întuneric,
când au atacat legionarii trenul, cu pistoale, pietre și răngi de fier, la ieșirea din tunel, lângă
Caransebeș. Intrând iar în vagon, l-a găsit pe Urdăreanu, palid, ținând între genunchi, în
amândouă mâinile, capul Lupeascăi, care, încordată ca un arc pe podea, se zbătea într-o
sălbatică criză de isterie.
Împreună cu Carol, i-a ajutat lui Urdăreanu s-o întindă pe banchetă, cu ceafa pe-un
covoraș persan, pufos și moale, foarte scump probabil, găurit acum de foc de țigară – și cu
picioarele pe un mic tablou de Luchian, încrețit sub sticla spartă: împachetaseră în grabă,
nevrând să lase nimic, și o mulțime de lucruri mărunte, desperecheate, care nu mai încăpuseră
în vagoane, se aflau, claie peste grămadă, aici în cupeu.
Așa a mers cu ei până la frontieră.
Lupeasca își revenise: zăcea cu ochii întredeschiși, acoperită cu un pled, dar cu ceafa
tot așa culcată pe ghemotocul cu flori roșii de flacără, ca și părul ei, privind cum joacă écarté
Carol și Urdăreanu – amantul și soțul – la măsuța de lângă fereastră, pe 500 de lei punctul, în
vreme ce Griboianu, fâstâcit (nu putea părăsi vagonul) încerca să nu se uite la picioarele
suple, nervoase, în ciorapi de culoarea pielii, ce se eliberaseră de sub pled. Fugarul de la
geam depusese la picioarele acestea o țară...
La întoarcere nu i s-a dat ministerul de război, cum se așteptase și nădăjduise, dar nici
comanda vreunei divizii la Bacău sau Calafat, cum începuse să se teamă. A primit aproape cu
recunoștință gradul de general și prefectura capitalei. Nu bănuia încă ce-l așteaptă în noua-i
ipostază, printre subalternii cu cravate prinse în noduri minuscule, parfumați, cu ciorapi albi
și sacouri à la Malagamba, lăsate să atârne ca un sac până peste fese, încât nici nu se mai pot
așeza pe scaun până nu-și ridică delicat poalele; s-a văzut apoi cu secretara în loc de aghiotant
și cu aproape două sute de deținuți și ostateci în celulele de la subsol; a fost obligat foarte
curând să ia contact cu poliția legionară, iar acum în urmă, până și cu acest îngrozitor von
Lutsch, față de care el, care demonta în palmă grenadele la Brno, simte o groază aproape
animalică. Parcă-i coboară un deget de gheață pe șira spinării când îl vede intrând la el în
birou, cu ochelarii, cu dinții și cu degetele lui încărcate de aur, zâmbindu-i prietenos din ochii
care-i sunt de asemenea aurii, ca la unele pisici, și tot atât de sinistru rotunzi și reci...
Generalul strânge din umeri, de parcă l-ar fi trecut un fior de frig, sau și-ar fi simțit
deodată vestonul prea strâmt în umeri și se întoarce spre Ada:

60
 – A venit domnul baron von Lutsch, Ada... Ține foarte mult să te vadă. Hm...
generalul tuși stânjenit. Prietenii tăi or să te scuze, cred, pentru câteva minute. Dar... prezintă-
mă mai întâi! Foarte onorat, generalul Griboianu. Cum ați spus? Constantin? Și pe dumneata
te cheamă Zbârnea? Încântat. Gherman? Îmi face plăcere, domnule Gherman... Pe Ada o
scuzați o clipă, nu-i așa? Perfect. Nu, nu vă deranjați, continuați... De la Chișinău? Refugiați?
Foarte interesant... Dumneata ai trecut frontiera după intrarea rușilor, domnule Zbârnea?
Bravo, să știi că mi-ar face plăcere să-mi povestești amănunte... Da, da, vino și dumneata cu
noi în salon. Ei, ce mai tura-vura, veniți cu toții, domnilor... Poftim după mine. Ada, ia-ți
musafirii de remorcă!
Când să intre în salon, generalul, care pășea bine dispus în fruntea micii trupe, rămase
o clipă fâstâcit. I se ridicară în întâmpinare încă doi bărbați, amândoi în violent contrast cu
bondocul pe care-l lăsase în salon și care urma să șadă pe scaun, la mica masă ovală din
mijlocul încăperii.
Von Lutsch, blond, cu ochelari în ramă de aur, ar părea aproape exagerat de elegant,
dacă n-ar fi atât de mic, îndesat, spătos și ciudat de rotund, în ciuda umerilor voinici, prea lați
pentru statura lui de pitic. Ceilalți doi sunt în uniforme legionare. Dar poartă amândoi
pantaloni lungi negri și pantofi de lac în locul cizmelor; iar cămășile le sunt din stofă fină,
ofițerească, mai închise la culoare decât s-au deprins să vadă până acum cei trei studenți.
Unul din legionari, mijlociu de statură, cu păr castaniu și frunte palidă i se pare straniu
de cunoscut lui Vlad Gherman. Ar putea jura că l-a mai văzut undeva, de curând. Și nu pe el
– portretul lui. Brusc, îl recunoaște. Se fâstâcește și el, și rămâne proptit în prag.
– Faceți cunoștință... Domnul... ăăă... camaradul Horia Sima... bolborosește generalul
Griboianu, vădit încurcat. Horia Sima, conducătorul mișcării legionare... repetă el, și face un
gest circular cu mâna: Iar băieții sunt prietenii Adei, studenți basarabeni... Domnul Zbârnea a
trecut frontiera după intrarea rușilor, a cules probabil impresii interesante. Cred că dumneata
mai ales ești amator, baroane, nu-i așa? Hm, poftim, luați loc, domnilor. Ada, fă onorurile,
rogu-te. Mama nu-i acasă, știi...
Zbârnea, pomenindu-se pe neașteptate în centrul atenției generale, zăpăcit, își trase un
scaun și se așeză primul; își dete seama îndată de gafa comisă, roși, vru să se scoale și se
așeză iar, pentru că între timp luaseră loc în jurul mesei și ceilalți. Legionarul care îl însoțea
pe Sima, un tânăr cu obraz delicat de fată, se așeză lângă Zbârnea și-l atinse ușurel cu cotul,
ca din întâmplare, făcându-i prietenește din ochi. Zbârnea îl privi cu recunoștință și roși din
nou sub privirea cenușie, atentă.
În fața lor, Relu Constantin, așezat între Horia Sima și von Lutsch, privi cu invidie la
Zbârnea, lângă care se cuibărise Ada. Bine pe Valdi, tot mai are cine-l scoate din încurcătură,
dar el, Relu, nici nu-și poate închipui ce să vorbească și cum să se poarte printre oamenii
aceștia atât de absurd îngemănați acum de capriciul Adei. Numai de nu s-ar aduce iar ceai,
vin sau naiba mai știe ce la masă. Simte că ar face numaidecât o boroboață: ar scăpa ceașca
pe jos sau ar da cu cotul în sosul din farfuria vecinului. Se stăpânește din răsputeri, dar
tremurul mâinilor se ridică tot mai sus, spre coate, spre umeri, i-a prins acum bărbia și, de
nervi probabil, îi vine mereu să caște. Numai blestematul de Vlad nici nu clipește. Se lăfăie
între general și legionarul cu ochi cenușii, ba chiar a luat o havană din cutia de pe masă și,
neștiutor și rău crescut cum e, se întinde spre general, să i-o aprindă...
Neamțul cu ochelari de aur, care urmărește cu un zâmbet fin mișcarea și încurcătura
generală, spune într-o românească aproape fără accent, adresându-se Adei și săltând puțin de

61
pe scaunul său, de parc-ar fi vrut să sublinieze o dată în plus perfecta politețe de care
intenționează să uzeze față de ea și de musafirii săi.
– Ați fost la înmormântare, azi, duduiță? De ce nu mi-ați spus de ieri, v-aș fi dus cu
mașina la cimitir. Îmi închipui că nici n-ați putut răzbate dincolo de Statuia Brătianu, nu-i
așa? Păcat...
Horia Sima, care tocmai vrusese să întrebe ceva și-și întorsese surâzător fața palidă
spre Zbârnea, clipi surprins și-și stinse zâmbetul. Se vedea că face un efort pentru a găsi
expresia cea mai potrivită momentului, dar fața încă nu-l ascultă. Ochii căprui, șterși, ușor
rătăciți, căutau un punct de sprijin în spațiu. Îl găsiră, în sfârșit: Mogrea, care își plecase
fruntea, o ridică brusc, simțindu-i privirea, și-și puse mâinile împreunate pe masă. Sima
rămase să-și odihnească ca hipnotizat privirea pe mâinile acestea cu degete lungi, albe,
nervoase.
Fără să vrea, Ada încordă și mai mult atmosfera, întrebând deodată cu un fel de naivă
curiozitate:
– Domnule... camarade Sima... n-ai putea să-mi spui dumneata ce-or fi vrând să
însemne denumirile astea cu care ați inundat orașul: decemvirii, nicadorii?... De ieri
dimineața mă tot obsedează, și nu le pot da de rost... Au vreo semnificație... mistică?
Tresărind, Horia Sima își desprinse cu o sforțare privirea de la mâinile lui Mogrea. O
fixă o clipă pe Ada, apoi se întoarse spre Griboianu. Rosti cu glas neașteptat de înalt și care se
frângea mereu, de parcă s-ar fi pregătit la început să cânte, nu să vorbească, și ar fi luat din
greșeală cu un semiton mai sus decât îi îngăduia vocea:
– Fiica dumitale, generale, întruchipează în clipa asta o întreagă țară... tușind înecat,
Sima își zvârli capul pe spate, într-un gest ce rămăsese să-i stăruie în subconștient de pe când
mai purta plete pesemne, și care acum părea cu atât mai straniu și mai penibil, ca mișcările
acelea oarbe și stângace, pe care le fac unele păpuși mecanice, înveselind și umplând de
spaimă totodată copiii. ...o întreagă țară, care niciodată nu ne-a cunoscut idealurile, nu ne-a
ușurat lupta și nu ne-a plâns măcar jertfa. Decemvirii, întrebi, domnișoară Ada?! Nicadorii?...
Poate nici pe Moța și Marin nu-i știi cine sunt?...
Cu pete roșii în obraz, Ada își încleștă degetele în brațul lui Zbârnea, care, speriat și
contrariat, îi puse involuntar mâna pe genunchi și rămase cu ea așa, neîndrăznind s-o mai ia,
simțind cum i se aprind și lui obrajii, ochii, ceafa chiar.
Și mai speriat, Griboianu spuse în locul Adei, repede și mai mult pentru ea parcă:
– Decemvirii sunt cei care au fost execu... care au fost asasinați odată cu Codreanu,
nu-i așa, domnule vicepreședinte? Și împreună cu nicadorii...
– Da... martirii care au căzut sugrumați de ștreangurile predecesorului dumitale,
generale. Ale lui sau ale ciracilor lui, tot una e... Iar monstrul acela huzurește acum în celula
specială la Jilava, cu tot confortul... Auzi, domnișoară Ada? Trăiește Gabriel Marinescu,
acolitul și codoșul celuilalt asasin, care e de asemenea bine, merci, ba i-am mai dat drumul
deunăzi să se care din țară, cu tot cu bagaje, amante, soții amantelor și alt calabalâc, în vreme
ce victimele se zvârcolesc în mormânt, cerând răzbunare...
Mogrea își împreunase iar mâinile pe masă și asculta cu fruntea plecată, foarte palid,
împletindu-și și despletindu-și spasmodic degetele, de parcă se străduia să-și încleșteze și să-
și stăpânească tot astfel cine știe ce pornire, ce se zbătea năvalnic în el. Von Lutsch, încruntat,
își sucea pe inelarul mâinii stângi verigheta, apropiind-o de ochi și iar depărtând-o, până când
și-o scoase în sfârșit și începu s-o rotească încet, între degete, examinând preocupat inscripția
săpată pe partea interioară.

62
 Amuțit, Horia Sima îi urmărea ca hipnotizat mișcările, cu aceiași ochi șterși și rătăciți,
care căutau parcă un punct de sprijin în spațiu. Apoi, în tăcerea care se lăsase, reluă, cu o
intonație atât de nouă în glasul ce i se frângea de nota prea înaltă, încât Zbârnea, către care se
întorsese el acum, tresări încă o dată și-și luă mâna, ușurat, de pe genunchiul Adei. Dar se
vede că nu-i venise încă rândul. Comandantul mișcării legionare îl privi numai o clipă, exact
atât cât putea el privi omul drept în față, și-și pironi iar căutătura alburie undeva pe perete,
între von Lutsch și Griboianu, fără să-i vadă nici pe ei, pesemne.
– Dumneata vii din Basarabia, camarade Zbârnea... Pe la Ungheni ai trecut hotarul,
nu-i așa? întrebă el. Spune, pe la Ungheni l-ai trecut, nu?... țipă el brusc, înălțându-și atât de
neverosimil glasul, încât toți cei de față avură o clipă impresia că în secunda următoare ar
trebui să i se rupă, cum se rupe la mijloc o ață prea subțire. Ei bine, când ai să-i oprești
odată?... Când au să ne împingă hotarul la Buzău? Ori la Cotroceni? Poate vrei s-ajungi să-i
vezi defilând mâine-poimâine pe Calea Victoriei?... Sima întinsese pumnul încleștat spre
Zbârnea și, cu fiece nouă întrebare, îl repezea înainte, de parcă i-ar fi zvârlit în obraz
cuvintele: N-ai uitat, cred, că Moța și Marin i-au oprit la Madrid cândva?... Auzi și mata,
duduiță Ada, nu-i așa? Căci mai mult pentru dumneata o spun. Pentru dumneata și pentru toți
cei ce-au asistat azi la înmormântarea lui Corneliu Codreanu. La înmormântarea singurului
om care, cu ani în urmă încă, prevăzuse ceasul acesta de cumpănă. Care a știut să adune în
jurul său cei zece, o sută, o mie de visători și vizionari, ce-au luat acum în mâini destinele
acestui neam, într-o supremă încercare de a-l salva de la pieire!...
Generalul Griboianu mozolea mașinal între dinți țigara demult stinsă, mototolind-o,
rupând-o și împrăștiind în jurul său, pe fața de masă imaculat de albă, scrum, fărâme umede
de carton, fire de tutun sfarogite și arse; le lua apoi cu două degete, la un loc cu firimiturile de
pâine și, sub privirea atentă a lui Mogrea – care-l urmărea cu ochi mijiți – le arunca în uriașa
solniță de argint din fața sa, în pahare, în farfuriile vecinilor, în supieră...
Surd la cele ce urma să intoneze, înalt și sfărâmicios, glasul acesta care-i suna doar ca
un auit neîntrerupt și neplăcut în urechi, Griboianu cugeta cu o uimire plină de spaimă că
tinerelul cu ochi rătăciți și alburii e acum nici mai mult, nici mai puțin decât vicepreședintele
consiliului de miniștri al țării; că mai sunt, cum spune, numai o sută, o mie, sau zeci mii ca el,
dar s-au oploșit peste tot – la prefecturi, în poliție, prin ministere – mâine poimâine or să
pătrundă și-n armată – și fac absolut tot ce vor: arestează mitropoliți, percheziționează
bordeluri, confiscă alimente, ziare, conturi de bancă, destituie și numesc primari, miniștri,
directori de spitale; până și el, Griboianu, ofițer de carieră, general, cavaler al ordinului Mihai
Viteazul, se teme și se gudură în fața lor cum se gudură și dă năucă din coadă cine știe ce
potaie mititică și împanglicată când, rătăcită de slujnica care-a scos-o la plimbare, vede
ieșindu-i în cale dulăii cartierului... Cine știe, poate și Antonescu nu se teme mai puțin de ei:
la ultima paradă a îmbrăcat cămașa verde și s-aude că dementul acesta are să-l însoțească în
apropiata vizită ce-o va face în Germania... Oare batalioanele de asalt ale lor tot din tipi ca
ăștia or fi fost alcătuite? Probabil... Nici nu e de mirare că, după ce l-au adus la putere, Hitler
i-a masacrat cu miile. De, o fi știind și Antonescu ce face... Numai să se mai așeze o țâră țara
după dublul zdruncin prin care a trecut și pe urmă... Sigur. Altfel nici nu se poate. Parcă n-
avea și Carol dreptate când a pornit prigoana împotriva lor? Se poate să lași o mână de
descreierați să-ți împuște ziua-n amiaza mare primii-miniștri, să-ți atace și să-ți captureze
stația de radio din capitala țării, și să tremuri tu, cap încoronat, că mâine poimâine îi vine
cheful vreunui puțoi de student să-ți tragă și ție un glonț în burtă, pe când îți faci liniștit
plimbarea de dimineață?...

63
 Generalul își amintea cum se zbătea în convulsii pe podea Lupeasca, cu picioarele
dezvelite, în vreme ce gloanțele mușcau cu furie în blindaj și fâsâiau neputincioase de
geamurile de sticlă incasabilă ale vagonului, izbindu-se și săltând îndărăt din suprafața lucie,
ca boabele de grindină.
„Mai răi ca bașibuzucii, domnule”, se revoltă generalul. „Că nici ăia n-or fi dând așa
cu pușca în femei...”.
Fu cât pe ce să-și spună cu glas tare gândul, dar se opri la timp, simțind cum îi asudă
părul la rădăcină. „Ptiu, lua-v-ar naiba, ați făcut de nu mai știe omul nici cum să-și pună strajă
gândului, necum gurii!”, cugetă el, amărât. Și zvârli ciudos rămășița de țigară într-un din
cădițele de cristal ce se înșirau în fața lui pe masă, așezate simetric pe suportul lor de argint,
cum de argint erau și cuțitele, și furculițele, și vazele cu crizanteme vii și crini artificiali, și
toate cele ce se mai aflau – bogat, strălucitor și masiv îngrămădite pe fața asta de masă albă
de olandă – acum mototolită, arsă și pătată de jur-împrejurul lui, încât îi inspiră oroare și nu
mai are unde-și pune măcar coatele.

64