Cella Serghi-Pe firul de păianjen al memoriei

Cella Serghi este una din cele mai importante scriitoare romantice ale intrebelicului și
postbelicului. Născută la marginea mării, transpune prin scris copilăria, atașamentul față de
orașul natal și față de mare, debutul literar, dar mai ales, iubirea sa pentru Camil Petrescu.

Din cauza războiului familia Cellei se refugiază la Brăila și apoi la București, însă
orașul natal rămâne o sursă de inspirație pentru viitoarele ei scrieri, loc în care își petrece
vacanțele de vară și care îi lăsa întreaga viață o urmă de tristețe: „M-am născut la
Constanța… Chiar pe strada Mării! am precizat cu mândrie” (p.13).

Pe firul de păianjen al memoriei este un veritabil jurnal intim în care scriitoarea oferă
o cronică asupra propriei vieții și asupra vieții literare din perioada interbelică. În acest jurnal
include atât personalitățile care i-au marcat viața și cariera, Liviu Rebreanu, Mihail Sebastian,
Eugen Lovinescu, Hortensia Papadat-Bengescu, cât și iubirea neîmplinită pentru Camil
Petrescu. Efectiv, întreaga sa operă este influențată de autobiografie, iar scriitoarea
menționează acest fapt ca pe un sacrificiu care a stat la baza creației literare.

Cartea este publicată în 1977, la Editura Cartea Românească, și retipărită în alte trei
ediții, în 1991, 2013 și, mai apoi, în 2018, fapt care demonstrează succesul de care se bucură
prozatoarea. Scriitoare precizează încă de la început că acest jurnal îi este dedicat lui Liviu
Rebreanu, Camil Petrescu și Mihail Sebastian, dar și faptul că reprezintă o confesiune, care
angrenează cititorul ca martor a întâmplărilor relatate.

Jurnalul este împărțit în patru părți susținute de citate reprezentative ale unor
personalități marcante. Partea întâi este înglobată într-un sonet al lui Shakespeare, „Ci doar
minunea asta s-ar putea/Ca în cerneală neagră iubirea mea/Să strălucească totdeauna…”,
partea a doua este reprezentată de versuri: „De câte ori am refăcut/drumul de la
început?/Unde e începutul?/Începutul memoriei sau/începutul suferinței…”(Anais Nin). În
ceea ce privește partea a treia, Cella Serghi a însumat dragostea sa pentru Camil Petrescu și
statutul de scriitor într-un gând al lui Marcel Proust și anume că „scriitorii pe care îi admirăm
nu pot să ne servească drept ghizi, întrucât avem în noi, ca și acul busolei sau porumbelul
călător, simțul orientării noastre…”. În partea a patra, și ultima, scriitoarea reflectă asupra
vieții și a eternității globalizându-le într-un citat al lui Lev Tolstoi, „existența morții ne obligă
să dăm vieții noastre un sens pe care moartea să nu i-l poată răpi…”.

Prozatoarea scrie cartea la persoana I, singular, asemenea unei confesiuni, care poate
fi și o certitudine a întâmplărilor care au avut loc. În prima parte scrie despre copilărie,
tinerețe, despre întâlnirea cu Camil Petrescu și prietenia cu Mihail Sebastian. Scriitoarea
reflectă asupra trecerii timpului și notează că era „înconjurată de oameni care mă admirau,
mă doreau, mă iubeau. Eram cochetă, frivolă, atât cât îi stă bine unei femei, atât cât e necesar
ca să se simtă bine”(p.27). Este o tânără studentă la drept, o povestitoare desăvârșită,
inteligentă, care îl cunoaște la ștrandul Kiseleff pe Camil Petrescu, „dar eu nu știam nimic
despre Camil. Picasem în lumea lui fără să cunosc această lume, fără să știu ce răfuieli
avusese cu ea”(p. 24). Petrescu este descris admirativ, prin filtrul tinerei îndrăgostite, ca fiind
„înalt, puternic, un zeu al mâniei”(p.25), cât despre ea, „eram, așa cum își dorea, mereu
aproape de el”(p.26).

Din perspectiva apropierii dintre cei doi, Cella ni-l dezvăluie pe Camil intim,
prietenește, cu dragoste, „nu, Camil nu era infatuat. Dar vanitos, orgolios, da, fiind prea
contestat. Din oroarea de a fi bagatelizat, minimalizat, exagera importanța a tot ce era el” (p.
25), de care se simțea despărțită de o vitrină, de o lume și care picase în jocul ludic al
îndrăgostiților „Camil mă privea uneori ca de pe alt tărâm, alteori parcă era gata să mă
îmbrățișeze. Într-o clipă mă tachina, începea să se joace cu mine, să mă chinuie și să mă
descompună ca pe o jucărie, ca să-mi cunoască toate rotițele, să fie ale lui” (p.27) .

Povestea de dragostea dintre Cella Serghi și Camil Petrescu este una dintre cele mai
cunoscute din literatură, debutul literar al Cellei este profund influențat de apropierea de
Camil, acesta încurajând-o să scrie și ajutând-o să își formeze prietenii cu Liviu Rebreanu și
Mihail Sebastian. De altfel primul său roman apare cu o baderolă pe care stă inscripționată
recomandarea de către cei trei mari scriitori. În partea a doua a lucrării, scriitoarea amintește
primele ei însemnări literare publicate, un capitol din Cad zidurile, intitulat „Trei zile la
Viena” și Cartea Mironei, care va fi numită Mirona, într-o ediție revizuită, primul ei reportaj
apărut în „Gazeta”– Week end în Bucegi, toamna, precum și alte reportaje, La baia de abur și
Match de foot-ball. Relatează întâmplările care reprezintă sursele de inspirație pentru
scrierile menționate și scrie despre popularitatea de care se bucura Camil Petrescu și opera sa.

În partea a treia a cărții Pe firul de păianjen al memoriei, Cella scrie despre nopțile
lungi în care lucrează la primul său roman, Pânza de păianjen, „singură, în nopțile albe, în
camera mobilată în care scriam neștiută de nimeni, mă uitam la caietele care s-au adunat, s-au
decolorat, scoarțe galbene, cenușii, albastre, și mă întrebam dacă ar putea să se transforme
într-o carte. Dacă s-ar putea ca într-o zi să văd în librărie, într-un raft sau pe o masă, o carte
între alte cărți bune sau rele”(p.211). În această perioadă scriitoarea se apleacă asupra
scrisului și își păstrează „un singur prieten, pe Mihail Sebastian. Îl vedeam aproape zilnic.
Era obosit și trist. Purta cu decență o mare suferință, o nefericită dragoste de care nu
vorbea”(p. 213). Mihail Sebastian este cel care a are încredere în talentul ei și cel care, nu
doar că o încurajează să scrie, dar și cel care o recomandă autorului romanului Ion,
„Rebreanu a acceptat să-ți citească romanul… Vreau să i-l duc imediat”(p.235).

Sublim, cu emoție și sensibilitate, Cella povesteșe în această lucrare despre vizita pe

care o face acasă la Liviu Rebreanu, vizită pe care o folosește ca „punct de plecare în al
doilea roman, pentru întâlnirea Mironei cu directorul unei reviste” (p. 236). Scriitoarea
transmite emoția și satisfacția pe care le trăiește în momentul în care Liviu Rebreanu îi pune
mâna pe umăr și îi spune „ești un scriitor!”(p. 237). Acest moment reprezintă un reper pentru
întreaga sa viață literară și un început către ce ce devine în timp.

Ultima parte a jurnalului este dedicată debutului și receptării critice a primul său
roman Pânza de păianjen, precum și a vieții de scriitor și a prieteniilor care iau naștere în
cercurile literare, dar scrie și despre societatea română aflată în pragul începerii celui de Al
Doilea Război Mondial. Pentru argumentarea și susținerea succesului, Cella Serghi adaugă
citate cu critici favorabile, precum cel a lui Perpessicius, care afirma „debutul Doamnei Cella
Serghi este unul dintre cele mai reamrcabile ale timpului nostru”(p.287) sau a lui Dumitru D.
Panaitescu: „Doamnei Cella Serghi, scriitoarea a cărei consacrare a decis-o Perpessicius,
odată cu debutul său strălucit. Mărturie pentru posteritate va fi cronica din acest volum de
Opere Perpessiciene, pe care vi-l ofer, ca o dovadă a înaltei prețuiri a literaturii dvs., a locului
sigur și de cinste pe care-l ocupați în literatura română”(p.286).

Scriitoarea își dorește să nu treacă degeaba prin viață, ci să imortalizeze momente,

fapte, care să rămână fixate pe o foaie asemenea unei pânze făcute să nu piară. Prin
eternitatea scriiturii, Cella este sigură de eternitatea pe care o câștigă și de veacurile pe care le
vor străbate împreună, precum și de influența reciprocă și de relația creator-operă care se
stabilesc în timp și care devin inseparabile.