Citești acest articol in aproximativ 4 minute

Sylvia Plath este, în mod sigur, un nume cunoscut cititorilor de poezie. S-a impus prin directețea
și sinceritatea poemelor ei, prin modul în care înțelege să prelucreze biograficul, ca joc al unor
avataruri aflate la granița dintre viață și moarte, dintre lumină și întuneric. Poezia Sylviei Plath
este crudă și fragilă în același timp, plasată într-un univers prea puțin luminos, ba chiar morbid pe
alocuri. Fenomenul nu este greu de explicat. Scurta existență a poetei, care s-a sinucis la 31 de
ani, a stat sub semnul depresiei, al unei nesiguranțe existențiale reflectate din plin în poeziile
sale.

Această nesiguranță a fost sporită și de conviețuirea cu poetul Ted Hughes. Cei doi au avut un
mariaj nefericit. El, aventuros, afemeiat, ea, fragilă, depresivă. Ted Hughes, după moartea poetei,
a intervenit în textele din prima ediție a volumului Ariel. De asemenea, a cenzurat jurnalele Sylviei
Plath apărute în 1982. Mai mult, a și distrus două caiete de jurnal. Intervenția lui Hughes a
declanșat, se pare, o adevărată controversă. Rolul lui, prin urmare, în receptarea operei soției
sale a fost unul major.

În 2012, Editura Paralela 45 a publicat un volum bilingv, Poeme alese/ Selected Poems, îngrijit
de Elena Ciobanu, volum cuprinzând poeme alese de Sylvia Plath ordonate cronologic. Cititorul
interesat poate astfel urmări evoluția poetică a acesteia, poate simți mai intens „violența”
poemelor, a trăirilor prinse în construcții poetice riguroase. Altfel spus, era nevoie de un astfel de
volum.

Spre deosebire de Anne Sexton, cu care împărtășește apetența pentru biografic, Sylvia Plath
folosește din plin metafora în poezii, cu ajutorul căreia confesiunea este transformată într-o
mărturisire a unui personaj straniu, dintr-o altă lume, o lume crudă.
În prefața volumului, Elena Ciobanu, al cărei doctorat a avut ca temă poezia Sylviei Plath,
remarcă foarte bine că, în cazul acestei poete, nu confesiunea este cea care primează, ci „dorința
de exorcizare a trecutului, de luare în stăpânire a prezentului, a unui discurs de putere prin care
eul artistic să se poată autodelimita”. Sunt luate astfel în stăpânire diverse experiențe, mai
plăcute sau mai puțin plăcute, experiențe care, în discursul poetic, sunt reinvestite cu noi sensuri,
mai largi. Sylvia Plath însăși mărturisea într-o notație de jurnal: „Nu mă pot mulțumi cu colosala
slujbă de a trăi”.

<img class="aligncenter
wp-image-61816" alt="hughesplath" src="http://www.bookaholic.ro/wp-
content/uploads/2014/08/hughesplath.jpg" width="434" height="289"
srcset="https://www.bookaholic.ro/wp-content/uploads/2014/08/hughesplath.jpg 620w,
https://www.bookaholic.ro/wp-content/uploads/2014/08/hughesplath-150x100.jpg 150w,
https://www.bookaholic.ro/wp-content/uploads/2014/08/hughesplath-102x68.jpg 102w,
https://www.bookaholic.ro/wp-content/uploads/2014/08/hughesplath-120x80.jpg 120w"
sizes="(max-width: 434px) 100vw, 434px" />

Universul poetic al Sylviei Plath este unul al disperării, al morții ca final ineluctabil, nimeni și nimic
nu are vreo șansă, amintind într-o oarecare măsură de universul bacovian al descompunerii
continue. Încă din primele sale poezii, acest motiv este evident. De exemplu, în poemul din 1956
„Cimitir de noiembrie”, orice metafizică/ religie salvatoare este anulată: „Aici/ putregaiul onest/
Desface cusăturile inimii și lustruiește osul/ Eliberându-l de vena fictivă. Când un schelet/
dezgolit/ Iese real la iveală, toate limbile sfinților amuțesc:/ Muștele nu văd sub soare nici o
înviere”.

În moarte, în acea stare de nimic, se întâmplă toate metamorfozele eului poetic, acel exil „spre
nici un bine”.
Probabil cel mai reprezentativ poem din acest punct de vedere este „Lady Lazarus” (1962), scris
la persoana întâi, în care personajul, înzestrat cu nouă vieți, ca pisicile, se sinucide odată la zece
ani. Moarte și renaștere, un ciclu fără sens, în care doar gestul suicidar are importanță, fiind
transformat într-o adevărată operă de artă: „Dă giulgiul la o parte,/ O, dușman al meu./
Înspăimânt? -// Nasul, orbitele, șirul întreg de dinți?/ Duhoarea acră/ Va dispărea ca mâine.//
Curând, curând, carnea/ Mâncată de hăul mormântului va fi/ La loc pe mine,// Iar eu, femeie
zâmbitoare./ Treizeci de ani, atât,/ Și, ca pisica, pot de nouă ori să mor.//…A muri/ E o artă ca
orice alt lucru./ O fac grozav de bine”.

Depresia este un pivot al poemelor lui Plath, un punct de reper care duce, într-o spirală fatală,
spre moarte. Nașterea, renașterea nu sunt decât (noi) ocazii de a căuta finalul. Iubirea, și acesta
e tragismul poemelor Sylviei Plath, nu are un rol salvator. Eul poetic, aici, este expresia negării
vieții, chiar și în momentele ei sublime. Inconturnabil, personajul acestor poeme alese evocă cu
fiecare ocazie, moartea, așa cum se întâmplă și în „Poem pentru o zi de naștere” (1962):
„Oricum, anul ăsta nici nu-mi doresc vreun mare cadou./ La urma urmei, doar din greșeală sunt
vie.//…Dar dă la o parte vălul, vălul, vălul./ De-ar fi moartea,// Aș admira adâncă ei gravitate, ochii
ei veșnici./ Aș ști că ești serios.// Ar fi ceva nobil atunci, arb fi o zi de naștere./ Iar cuțitul n-ar face
zgârieturi, ci ar intra// Pur și curat ca țipătul unui copilaș,/ Iar universul, de lângă mine, ar luneca”.

Poezia Sylviei Plath este una puternică, densă, cu transfigurări ale realului de o finețe rară, niște
confesiuni care transgresează, la urma urmelor, limita biograficului. Prin tonul ei de incantație,
această poezie este o invocare a neantului, a nimicului, aproape mistică, iar secretul vitalității ei
constă probabil tocmai în acest paradox.