EMBRIOLOGIE - GENERALITĂŢI

Embriologia umană constituie o ştiinţă care prezintă originea şi dezvoltarea fiecărui organism viu, de la
fertilizare până la naştere. Dezvoltarea embrionară începe odată cu fertilizarea, care are ca rezultat formarea
zigotului. Urmează numeroase diviziuni celulare, diferenţieri ale acestora, care adaugă mereu ceva nou
structural şi funcţional produsului de cincepţie. Astfel, pornind de la zigot, celula ou mică, se ajunge la
organismul uman pluricelular definitiv structurat.
Viaţa prenatală cuprinde trei perioade:

 Perioada embrionară – durează trei luni şi se caracterizează printr-o organogeneză rapidă.

 Perioada fetală precoce – trimestrul II al vieţii intrauterine – are loc desăvârşirea organogenezei.
 Perioada fetală tardivă – trimestrul III – se produce perfecţionarea maturaţiei histologice şi biochimice
a fătului.

Fenomenul pregătitor preconcepţional cuprinde gametogeneza.

GAMETOGENEZA

Cuprinde spermatogeneza şi ovogeneza.

Spermatogeneza

Spermatogeneza este procesul de formare a spermiilor şi începe la pubertate.

Cuprinde următoarele faze:

 Spermocitogeneza, care cuprinde perioada germinativă sau de proliferare şi perioada de creştere şi de

maturizare.
 Spermiogeneza.

În perioada de proliferare, celulele germinale ale tubilor seminiferi încep să se dividă activ şi să dea
naştere unor celule mici şi rotunde, numite spermatogonii, care au un reticul endoplasmatic bogat.
Perioada de creştere şi de maturizare se manifestă prin aceea că, spermatogoniile acumulează
material nutritiv, devenind spermatocite de ordinul I; sunt cele mai mari celule din linia seminală şi suferă două
diviziuni succesive:

 O primă diviziune heterotipică, reducţională, din care rezultă spermatocitele de ordinul II, celule care
conţin numai jumătate din numărul de cromozomi ai spermatocitului de ordinul I (23 de cromozomi).
  A doua diviziune de maturaţie este o diviziune homotipică ecvaţională, în care din spermatocitul de
ordinul II rezultă spermatidele , celule mici care conţin acelaşi număr de cromozomi ca şi
spermatocitele de ordinul II şi care, prin spermatogeneză, se transformă direct, fără diviziune, în
spermii mature. Spermiile devin mobile numai în lichidul spermatic, produsul de secreţie al glandelor
anexe spermatice – veziculele seminale şi prostata. Ele sunt expulzate odată cu sperma, prin actul de
ejaculare. În spermă, printr-o singură ejaculare, se elimină aproximativ 300 de milioane de spermii.

O spermie matură are aspect flagelat şi este alcătuită dintr-un cap, o piesă intermediară şi o coadă.
Capul spermiei este ovalar şi format în întregime din nucleu. În partea anterioară, are un corpuscul
ascuţit, numit acrozom, cu care spermia perforează membrana ovulului în timpul fecundaţiei.
Piesa intermediară a spermiei este alcătuită din gât şi dintr-o piesă de legătură.
Coada spermiei este porţiunea cea mai lungă, care se subţiază treptat spre extremitatea sa. Spermiile
sunt foarte mobile, exectând mişcări helicoidale de 2mm pe minut. Mişcările şi vitalitatea lor sunt în funcţie de
condiţiile de mediu în care se găsesc şi variază cu temperatura. Soluţiile acide şi alcoolul le distrug, în timp ce
soluţiile slab alcaline le activează.

Ovogeneza

Este procesul de formare a ovulelor şi se desfăşoară în ovare.

Ovarele sunt formate din:

 O porţiune centrală (medulara).

 O porţiune periferică (corticala). La acest nivel se găsesc o serie de vezicule numite foliculi ovarieni.
Forma iniţială este foliculul primordial, care este format dintr-o celulă centrală, numită ovocit,
înconjurată de un strat de celule foliculare.

Ovocitul suferă prima diviziune de maturaţie, devenind ovocit de ordinul al II-lea.

Celulele foliculare se divid şi se dispun în mai multe straturi, formând, la periferia foliculului,
membrana granulară.
Într-un stadiu mai avansat de dezvoltare, se constată că între celulele membranei granulare apare o
cavitate foliculară (antrul), în care se adună lichidul folicular, numit foliculină.
Foliculul ajuns în această stare se numeşte folicul matur.
Foliculul matur se apropie de suprafaţa ovarului, pe care o rupe în zona în care este amplasat. Se
expulzează lichidul folicular şi odată cu el şi ovocitul; această eliminare se numeşte ovulaţie. După expulzarea
din folicul, ovocitul suferă a doua diviziune de maturaţie şi pătrunde în trompa uterină, unde devine ovul, fiind
acum apt pentru fecundare.
La nivelul ovarului, locul unde s-a rupt foliculul ovarian ia denumirea de corp galben. Corpul galben
secretă hormonul progesteron. Dacă ovulul a fost fecundat, începând deci sarcina, corpul galben se dezvoltă,
atingând 2 - 3 cm în diametru, şi rămâne în stare de funcţionare 5 - 6 luni. Acest corp galben se numeşte corp
galben de sarcină. În a doua parte a sarcinii, el începe să involueze şi se transformă într-un corp fibros, corpus
albicans.
Dacă ovulul nu a fost fecundat, corpul galben involuează într-un interval foarte scurt, de 11 - 12 zile, şi
poartă numele de corp galben menstrual.

FECUNDAŢIA ŞI NIDAŢIA

Fecundaţia reprezintă procesul de fuziune a spermei cu ovulul (un singur spermatozoid fecundează un
singur ovul). În urma procesului se formează celula ou (zigotul).
La om, fecundaţia este internă şi are loc în două faze:

 Faza de însămânţare, când spermiile vin în contact cu ovulul matur.

 Faza de amfimixie, care reprezintă fecundaţia propriu-zisă.

Fecundaţia are loc în treimea laterală a trompei uterine, după care zigotul, prin mişcările peristaltice
ale musculaturii tubei uterine, este împins în uter, unde, în decurs de aproximativ trei zile, se fixează în
mucoasa uterină prin nidaţie. Devine astfel o sarcină uterină normală.
Sunt însă cazuri în care oul nu poate ajunge până la uter şi sarcina rămâne „extrauterină”; în astfel de
cazuri, ovulul fecundat este împins în cavitatea peritoneală sau abdominală, prin mişcări antiperistaltice ale
trompei uterine şi se fixează în abdomen, determinând o sarcină „abdominală”. De asemenea, este posibilă şi
situaţia în care, din cauza unor deformări ale trompei uterine, sau din cauza unei dezvoltări prea rapide a oului,
acesta nu mai poate înainta până în uter şi rămâne pe traiectul trompei uterine. În acest caz, apare o sarcină
„tubară”. Şi într-un caz şi în altul de sarcină „ectopică”, produsul de concepţie nu este viabil, iar sarcina nu
poate fi dusă la termen, determinând o ruptură a trompei cu hemoragii masive; singura atitudine terapeutică în
asemenea stări este intervenţia chirurgicală (de urgenţă).
Nidaţia (încuibărirea) are loc după 11 zile de la fecundaţie.