Carte realizată cu sprijinul d-lui Crişan Demetrescu

Călin Gruia

Vântură-lume
volumul 2

Editura Ion Creangă

Bucureşti, 1971

Transpunere Braille:
Lavinia Filat
Carmen Avramescu
Mihaela Ciulea
 Melhotei tuşi de câteva ori şi începu şi el o poveste, dar nu înainte de a spune câteva cuvinte
de laudă la adresa lui Imbrohor, care după felul de a se purta trebuie să fi fost vreun viteaz,
prefăcut în câine de cine ştie ce vrăjitor. Povestea asta, continuă Melhotei, o ştiu de la bunicul,
care a trăit pe piscurile munţilor, din pricină că se dădea în vânt după răsăriturile şi apusurile de
soare. Minunându-se odată prea mult, a alunecat şi s-a prăbuşit într-o prăpastie fără fund.
Simţea că se duce undeva, se duce... se duce... şi nu mai ajunge...
--Ha-ha-ha! auziră Talion şi Melhotei. Când se uitară în jur văzură că se aflau în acelaşi loc.
Soarele scăpătase spre asfinţit şi ei nu se depărtaseră de colină.
--Măi, ce să fie? se întrebă Talion. Că de mers am mers.
--N-o să ajungeţi niciodată nicăieri, vorbi drumul. Unde vreţi să vă duc?
--Peste zare! răspunseră într-un glas Talion şi Melhotei.
--Va trebui să plătiţi fiecare câte-un galben.
Melhotei căută în punga de la gât.
--N-avem niciun ban.
--Atunci o să plătiţi cu câte-o ureche.
Talion şi Melhotei se uitară unul la altul, în timp ce pe drum treceau fântâni cu cumpănă,
copaci şi umbre de făpturi ciudate.
--Şi cum, să rămânem într-o ureche? întrebă Melhotei.
--Nu-mi pasă, răspunse drumul.
--Ce facem, Talion?
--Să nu ne pierdem firea!
--Firea, nu, dar câte-o ureche mi se pare că o să pierdem.
--Ne-am jurat să nu ne plângem. Dacă nu putem face rost de galbeni, şi nu văd de unde, ca să
nu stăm ţintuiţi pe loc, o să-i dăm urechile cerate. Se pot auzi destule şi cu o singură ureche.
--Nu, nu, răsună un glas în urma lor. Să nu-i daţi nimic drumului.
Când se uitară, văzură un cal de lemn, cu şa şi frâu de lemn, cu coadă şi copite de lemn.
--Vă duc eu unde vreţi! şi le făcu semn să încalece. Melhotei sări în şa, iar Talion pe grumaz şi
cât ai clipi calul de lemn începu să alerge prin văzduh.
Drumul, de necaz, ridica mereu nori de praf. Până să amurgească, cei trei ajunseră în
necunoscuta Cetate de Carton. Acolo calul de lemn se opri şi le spuse:
--Aici o să vă descurcaţi singuri.
--Şi tu unde te duci? întrebă Talion.
--Hei, eu trebuie să fac o sută de fapte bune şi nu izbutesc.
--Şi la ce-ţi trebuiesc o sută de fapte bune? întrebă Melhotei.
--Numai atunci voi putea avea şi eu inimă. Colind lumea de la un capăt la altul, de când am
fugit de la un bâlci. Eram mai mulţi cai acolo: verzi, roşii, albi, negri, galbeni. Şi arămii! Pe noi
călăreau băieţi şi fetiţe. Pentru un ban se învârteau de nouăzeci şi nouă de ori şi visau că zboară
pe deasupra norilor, că fac vitejii, că trec peste mări şi ţări... Când muzicantul îşi oprea cântecul,
copiii coborau ameţiţi. Mi se părea şi mie că toate sunt frumoase şi mai ales noaptea. Atunci se
aprindeau lămpile colorate şi muzicantul începea să joace după cântecul clarinetului său.
S-a urcat pe mine, într-o seară, o zgripţuroaică de babă, uşoară ca pana şi cu ochii ca de jăratec
şi mi-a spus: «Păcat că n-ai inimă! Atunci ai pricepe lumea asta pestriţă şi te-ai prăpădi de râs,
ori de plâns. Dar ca să ai inimă adevărată, din carne şi sânge, şi pe care să o auzi cum bate-n
piept, trebuie să săvârşeşti o sută de fapte bune.»
 Când stăpânul cailor de lemn a pus lanţ şi lacăt la vârtelniţa noastră şi s-a dus să se îmbete cu
muzicantul, eu am fugit din bâlci. Şi de-atunci alerg. Şi pentru că de multe ori încurc faptele
bune cu cele rele, nu pot ajunge la niciun liman. O singură faptă rea le nimiceşte pe cele
nouăzeci şi nouă bune, şi iar trebuie s-o iau de la început. Uite, chiar cu voi nu ştiu ce fel de
faptă am făcut.
--N-ai vrea să rămâi cu noi, să fim prieteni, să colindăm lumea împreună? Poate te ajutăm să
faci o sută de fapte bune.
--Trebuie să alerg singur. Să pricep singur totul. Aşa-i legământul. Când voi avea inimă, am să
vă caut. Până atunci, umblaţi sănătoşi.
Calul de lemn se săltă pe picioarele dindărăt şi sări în văzduh. Şi cum era vopsit cu lac auriu,
păru o flacără în lumina stelelor de seară. Când nu-l mai zăriră bătură în poarta Cetăţii de
Carton.
Dimineaţa, Talion şi Melhotei se pomeniră înconjuraţi din toate părţile de locuitorii Cetăţii de
Carton. Unii ţineau în mână suliţe înalte, alţii scuturi lucitoare. Toţi se clătinau şi se legănau,
parcă erau făcuţi din hârtie, dar nimeni nu scotea o vorbă. Ceea ce li se păru ciudat lui Talion şi
lui Melhotei era că toţi semănau unii cu alţii. Şi la ochi, şi la sprâncene, şi la îmbrăcăminte. Şi
parcă izvorau de undeva.
Seara, când intrară în cetate, găsiră dughenele deschise, luminile aprinse şi nicio umbră pe
uliţe. Văzând că nu-i întâmpină nimeni, intrară într-o ospătărie, unde bucatele abureau pe mese
şi după ce se săturară, se culcară fără grijă. În zori auziră tobe şi fluierături. Când deschiseră
ochii, văzură uliţele pline. Melhotei se înclină şi le dădu bună dimineaţa. Locuitorii Cetăţii de
Carton se legănară doar. Şi atât. Talion încercă să ţină o cuvântare despre curăţenia Cetăţii de
Carton, despre alinierea caselor, despre gustul plăcut al bucatelor, despre porţile nepăzite. Dar
îşi dădu seama că locuitorii Cetăţii de Carton nu-l ascultă.
--Oricum trebuie să intrăm în legătură cu ei, spuse în şoaptă Melhotei.
--Te pomeneşti că sunt muţi.
--Muţi şi surzi, dar nu se mai sfârşesc. Răsar ca din pământ! Şi nici nu ştiu ce au de gând să
facă.
Melhotei şi Talion prinseră iar a vorbi cu glas tare.
--Bine v-am găsit!
--Suntem călători prin lume.
--N-avem niciun gând ascuns şi nu purtăm arme.
--Am dori să stăm de vorbă cu căpetenia cetăţii.
Vorbele lor mergeau în vânt. Pe feţele locuitorilor nu se zărea niciun zâmbet, nicio încruntare.
În cele din urmă Melhotei şi Talion încercară să-şi facă loc prin mulţime, dar nimeni nu se dădu
la o parte. Fură nevoiţi să aştepte să vadă ce o să se întâmple.
Abia pe la amiază, la un semn, venit de nu se ştie unde, toţi începură să sară în sus şi să strige
pe o mulţime de glasuri piţigăiate cuvinte pe care Talion nu le putea înţelege. Păreau ciripituri
de păsări. Atunci în faţa lor se opri un bătrân uscăţiv, cu câteva fire de păr în barbă, purtând
soarele pe un fes ţuguiat, iar luna şi stelele pe pieptul scobit ca o albie.
--De mult vă aşteptăm, spuse în grai tărăgănat. Am primit veste că aţi pornit la drum.
Şi, adresându-i-se lui Melhotei, îi vorbi:
--Vei fi împăratul nostru până la sfârşitul zilelor tale. Şi uitându-se la Talion adăugă: iar
domnia ta, sfetnicul împăratului.
Melhotei şi Talion voiră să spună ceva, dar nu izbutiră din pricina strigătelor şi a zăngănitului
de arme. Melhotei se pomeni cu coroana de aur între coarne, iar Talion cu lănţug de aur la gât.
Mulţimea se dădu la o parte şi cei doi fraţi de cruce, rămaşi fără grai aproape, se pomeniră
călcând pe mătăsuri scumpe, şi pe flori, până la palatul din mijlocul cetăţii, unde răsunară tobe
şi trâmbiţe. Câţiva sfetnici, speriaţi, se închinară până la pământ. Talion putu auzi vorbele
unuia.
--Am spus eu că fratele răposatului nostru împărat e vrăjitor. Uite cum şi-a prefăcut feciorul în
ţap şi sfetnicul în motan.
Talion voi să-i explice lui Melhotei cum că el crede că e o încurcătură la mijloc, dar purtătorul
coroanei nici nu voi să audă.
--Nu uita, Talion, că soarta te-a făcut un biet sfetnic. Şi să ştii că mie nu-mi prea plac
sfătuitorii. E bine să nu te amesteci. Eu sunt împărat şi am altă minte acum. Coroana de aur pe
care o port între coarne mă luminează.
--Ce-i cu tine, Melhotei? Ai înnebunit?
--Dacă mai scoţi o vorbă, pun să te spânzure de primul copac.
Talion îşi dădu seama că Melhotei, din pricina coroanei, îşi pierduse mintea. De aceea nu mai
scoase niciun cuvânt. Bătrânul uscăţiv, cu câteva fire de păr în barbă, îi pofti la ospăţ. Melhotei
se aşeză în capul mesei şi mâncă toată salata, în vreme ce un dregător ţinea o cuvântare despre
puterile fără seamăn ale noului împărat, care, de dragul copiilor, ca să-i facă să fie veseli, a
venit în manta albastră din păr de capră şi cu chip de zeu!
Căpeteniile, înţelepţii, cititorii în stele se uitau cruciţi la noul lor stăpân şi la sfetnicul negru cu
ochi verzi şi se gândeau ce pacoste s-a abătut din senin peste Cetatea de Carton.
Dar cu toate astea, se străduiră să pară veseli şi dornici de ospăţ. După ce isprăvi salata,
Melhotei mâncă toate merele, cireşele, strugurii şi bău vin roşu. Vinul îl ameţi repede şi începu
să se laude cu strămoşii şi cu faptele sale de vitejie.
Talion tăcu tot timpul şi abia se atinse de bucate. Se găsiră câţiva curteni care începură să-l
linguşească pe Melhotei şi să-i şoptească la ureche despre o seamă de nemulţumiri. Unul socoti
că fiica lui ar fi nimerită pentru împărăteasă, iar altul că ar fi bucuros să primească în dar
coarnele şi pielea de ţap, atunci când luminăţia sa va ieşi din ea strălucitor ca un soare.
După ce se isprăvi ospăţul, Melhotei fu dus la mormântul împăratului, chipurile, al unchiului
său. Melhotei nici nu se uită la lespedea cu săbii încrucişate şi nici la înscrisurile cu litere de
aur, ci începu să mănânce trandafirii abia înfloriţi. Curtenii se cruceau, dar niciunul nu scoase o
vorbă. Îl mai purtară şi prin alte locuri din cetate, dar Melhotei nu se uita nici la statui, nici la
cărţile vechi, nici la podoabele de pe pereţi şi spunea într-una aceleaşi vorbe:
--Voi schimba totul din temelii!
Spre seară, îl duseră să se culce în cea mai frumoasă încăpere a palatului. Câţiva dregători se
uitară pe gaura cheii, să-l vadă cum arată, când îşi lasă chipul de ţap, dar mare le fu mirarea
când îl văzură culcat jos, pe covor, lângă patul cu baldachin de mătase albă.
--Spune ceva, şopti unul.
--Dă mereu din barbă, adăugă altul.
--Desigur, nu-i place patul. Poate că la el acasă avea alte aşternuturi, mai frumoase, mai
scumpe. Numai de nu s-ar supăra.
--Rumegă! se cruci bătrâna bucătăreasă. Întocmai ca ţapii. Străjerul de noapte alungă curioşii
şi către miezul nopţii aţipi şi el rezemat de perete. Atunci Talion ieşi din patul său şi intră la
Melhotei. Acesta se trezi din somn şi se uită mirat.
--Ce cauţi, Talion?
--Să fugim cât mai repede, Melhotei.
--De ce?
--O să se întâmple o mare nenorocire.
--Eşti un prost şi jumătate. Ţi-am spus că dau poruncă să te spânzure dacă te mai amesteci în
treburile mele.
--Bine, nu mă amestec. Rămâi sănătos. În noaptea asta ne despărţim cu toate că am făcut
jurământ.
--Jurămintele nu fac nici două parale. Lasă-mă să dorm şi n-ai decât să-ţi vezi de drum.
Talion s-a plimbat toată noaptea prin odaia lui, iar dimineaţa s-a strecurat pe poarta palatului.
Melhotei n-a întrebat de el, nici n-a trimis să-l caute, ci a chemat dregătorii în divan şi le-a
vorbit:
--Voi schimba totul, din temelii! Acum petreceţi. Veseliţi-vă! Toată cetatea să râdă, să joace, să
se bucure, cât mai este vreme. Pe urmă vom porni războaie.
Dregătorii nu spuseră nimic şi Melhotei le făcu semn să plece. Coroana dintre coarne îl apăsa
şi-i trimitea gânduri de măreţie. De aceea, spre seară, chemă cioplitorii în piatră şi-i puse să-i
sape chipul. A doua zi, pe la toate fântânile, pe la toate porţile, străjuiau statui ciudate. Unii îl
făcuseră cu trei coarne, alţii cu o carte de legi în faţă. Cei mai îndrăzneţi îi prefăcură copitele în
palme cu inele, iar faţa lunguiaţă i-o rotunjiră şi-i acoperiră trupul cu strai regesc.
Melhotei era mulţumit de toate şi porunci ca nicio altă statuie, a nimănui să nu se mai vadă în
Cetatea de Carton.
Nu mult după aceea, într-o dimineaţă, Melhotei se pomeni înconjurat de suliţe. Nu putea să
facă niciun pas. Ba, mai mult, i se porunci să nu deschidă gura. Să nu cheme pe nimeni în
ajutor. Cineva îi luă coroana, iar altcineva colanul cu clopoţei de aur. Melhotei crezu că se află
sub stăpânirea unui vis urât şi încercă să se trezească, lovindu-se cu copita între coarne. Un
suliţaş îi spuse:
--Degeaba dai. Nu se moare din asta. Va trebui să răspunzi pentru faptele tale nelegiuite. Cred
că împăratul cel nou are să-ţi pună pielea pe grindă.
În clipa aceea se auziră tobe şi surle. Şi adevăratul nepot al împăratului intră în Cetatea de
Carton urmat de alai şi oştire. Era înalt şi se uita de sus la cei ce-l înconjurau... Purta o floare
mare albă la piept şi o pălărie roşie. Râdea la orice plecăciune ce i se făcea şi mai ales când i se
povestea despre Melhotei. Fiecare voia să-i arate împăratului că el nu se înşelase în privinţa
mincinosului, dar că singur nu a putut face nimic.
--Răposatul vostru moş, fie-i lespedea uşoară! a închis ochii prea devreme şi cetatea a rămas
pe întuneric.
Tânărul împărat bătea din palme şi întreba:
--Măi, chiar aşa să fiţi? Să vă prostească un berbant?
--Nu, măria ta, nu suntem proşti, ci supuşi! Vinovatul ar trebui să fie tocat cu satârul.
Vorbele acestea îi arseră urechile lui Melhotei.
--Apropie-te, îi strigă împăratul. Ia te uită, eşti de bună seamă năzdrăvan. Altfel n-ai avea păr
albastru. Şi-apoi se gândi: Măi, să nu fie cumva vreo ispravă de-a unchiului meu, care-i meşter
în vrăjitorii. Şi din nou vorbi cu glas tare:
--Îţi pare rău de ce-ai făcut?
--Nu, măria ta, răspunse Melhotei.
--E obraznic, măria ta! strigă dregătorul, cel care voise să-i dea fata de nevastă lui Melhotei.
--Să fie spânzurat de întâiul copac, spuse cel ce dorise să primească în dar pielea şi coarnele de
ţap, atunci când Melhotei avea să le lepede şi să se arate cu strălucirea soarelui pe frunte.
--Eu cred, se amestecă marele bucătar, că aş putea găti din el o pastramă care să se topească în
gură. Şi pentru asta ar fi mai bine să i se taie capul şi nu să fie spânzurat.
Melhotei asculta, cătând în pământ, la toate vorbele şi ocările care i se aduceau în faţa
împăratului. Fu învinuit că a furat din averea răposatului, că s-a ţinut de petreceri, că s-a certat
cu toţi vecinii, că a pus biruri grele, că a luat vieţile multor supuşi de seamă şi că a necinstit
străbunii, mâncând trandafirii de pe mormintele lor. După felul cum îl judecau şi cum îl
învinovăţeau, Melhotei îşi dădu seama că nu mai poate fi nicio scăpare şi-i păru rău că
nesocotise sfatul lui Talion.
Împăratul râdea cu poftă, uitându-se când la dregătorii Cetăţii de Carton, când la urechile
blegite ale lui Melhotei. În cele din urmă porunci:
--Hotărăsc ca numitul, vinovat de înşelătorie, să-şi spargă singur toate statuile sale din cetate,
ca să nu rămână spre ruşine şi batjocură nicio mărturie că aici a stăpânit şi a cârmuit ţapul cu
blana albastră. Îţi place judecata mea?
--Da, măria ta, răspunse Melhotei. Porunciţi numai să fie trecută întâmplarea asta într-o carte.
--Îmi pare bine că eşti mulţumit cu osânda şi, ca să nu pierzi vremea, începe chiar cu statuia
din faţa palatului, că nu pot intra pe poartă din pricina ei.
Melhotei se opri în dreptul statuii sale, în care era înfăţişat citind o carte, şi repezindu-se din
toată puterea făcu ţăndări marmora.
Cu toate că îşi schimba mereu compresele cu apă rece, pe Melhotei îl durea nespus de mult
capul. Lumea se învârtea în jurul lui ca o morişcă de vânt. Tufişul sub care sta avea frunzele
amare. Coarnele i se clătinau ca nişte dinţi de lapte. Fuseseră atâtea statui, pe la toate răscrucile,
pe la fântâni şi în faţa clădirilor mai însemnate. Multe şi toate trebuiau dărâmate. Suliţaşii îl
mânau de la una la alta. Cele mici se sfărâmau repede. Fiecare izbitură îi tulbura mintea. Vedea
stele verzi, credea că a rămas fără cap, că moare. Dar după ce-şi trăgea puţin sufletul, îl mânau
în alt loc. În dreptul unei porţi căzu de pe acoperişul unei case un cocoş de tablă. Paznicii lui se
speriară şi se ascunseră sub o boltă de viţă sălbatică. Melhotei sări ca o săgeată şi scăpă de
zidurile Cetăţii de Carton. Nici nu atingea pământul. Suliţaşii nu se luară după el. N-aveau voie
să părăsească cetatea. Locurile prin care alerga Melhotei erau părăsite, pustii. Se împiedica,
cădea şi iar se ridica. Deodată simţi că cineva îl urmăreşte. Se uită. Nu zări pe nimeni. Şi cu
toate astea, iarba şi buruienile foşneau, se mişcau în dreapta lui, ca şi cum urmăritorul voia să-i
iasă înainte. Lângă un tufiş cu frunze late, Melhotei îşi pierdu puterea care-i mai rămăsese în
oase şi căzu întins cu botul în ţărână... Când îşi veni în simţiri îl văzu lângă el pe Talion.
--Iartă-mă, prietene.
--Lasă, stai liniştit. Eu mă duc iar după apă.
--Apă! Aş bea şi eu puţină... Nu mă lăsa singur.
Talion nu-l ascultă şi se pierdu într-un mărăciniş. Nu trecu mult şi se întoarse cu comprese reci
şi cu o căldăruşă. Melhotei îşi potoli setea şi spuse:
--Nu mă lasă de fel durerea de cap. Parcă aş avea clopote în minte. Şi iar mi-e sete.
--Încearcă să te ridici în picioare, Melhotei.
Cu multă băgare de seamă, Melhotei păşi în urma lui Talion.
--Chiar dacă se învârteşte lumea, chiar dacă te dor picioarele, nu te da bătut, îl încuraja Talion.
Puţină plimbare nu poate să-ţi facă decât bine. Avem un deal, apoi o vale şi iar un deal şi iar o
vale şi tot aşa o să ajungem la malul mării. Acolo e apă destulă... Bine că ai fugit şi n-ai încăput
pe mâna bucătarului.
Şi Talion îi povesti cum a sărit de pe un acoperiş pe altul ca să vadă totul, cum a dat jos
cocoşul de tablă, ca să-i sperie pe suliţaşi.
--M-am gândit eu că prietenului meu trebuie să-i mai fi rămas o picătură de minte. Să se
priceapă ce are de făcut, în faţa porţii, când paznicii lui aveau să se sperie de o făptură
neînsufleţită. Şi ai avut.
--Tu eşti binefăcătorul meu, pe când eu...
--Să nu mai vorbim de vremea când aveai coroana între coarne. Să uităm cetatea şi
întâmplările ei. Uite, se vede marea...
 --Doamne, spuse Melhotei. Cât este de mare!
La malul mării era destulă apă pentru comprese. Şi cum găsiră o barcă, ce se legăna singură,
se urcară în ea să răsufle uşuraţi. Se întinseră cu faţa în sus, ca nişte matrozi bătrâni, şi deoarece
pe cer prinseră a se arăta stelele, începură să le numere. Barca se sălta ca un leagăn, când într-o
parte, când în alta. Şi cum nu era nimeni prin apropiere, cei doi prieteni se hotărâră să-şi
petreacă noaptea pe apă. Să asculte glasurile valurilor şi să se sfătuiască în care parte a lumii ar
fi mai bine să călătorească. Jurară din nou să nu se despartă niciodată.
Pe Melhotei îl mai lăsară durerile de cap şi cam pe la mijlocul nopţii adormiră buştean. Talion
începu să viseze că stătea de vorbă cu un peşte prăjit, iar Melhotei că zburda printr-un lan de
salate şi lăptuci domneşti, când o bubuitură puternică îi trezi din somn. Dacă se uitară în jur nu
văzură decât apă şi apă. Ţărmul nu se zărea nicăieri. Barca alerga nebună pe deasupra valurilor.
Din adâncul mării veneau gemete, râsete, iar în văzduh alergau bice de foc. Câteodată barca se
apleca aşa de tare, încât trebuia să se răstoarne, dar iar sălta ca o suveică peste spumele albe.
Melhotei şi Talion se dezmeticiră repede. Cineva dezlegase barca de la ţărm şi acum se aflau
departe, în larg, iar marea se pregătea de furtună. Niciunul din ei nu ştia să înoate şi chiar dacă
ar fi ştiut nu ar fi folosit la nimic. Valurile începură să se certe şi să se bată între ele. Vântul
Hăbăuc şuieră de câteva ori şi spuse:
--Uite o barcă! Am cu ce mă juca.
--Ba, să am iertare, îi răspunse un val cu spinarea zimţată. Barca e a mea şi vreau s-o fac
ţăndări la insula de corali.
--Eu am găsit-o, spuse Vântul Hăbăuc şi-i a mea. Vreau s-o duc unui pui de balenă, spre
miazănoapte.
--Ba n-ai s-o duci.
--Tu, valule, eşti tare îngâmfat, dar n-ai nicio putere.
--Să ne luptăm.
--Ha, ha, ha, râse vântul, dacă n-aş fi eu, tu ai fi o baltă sărată. Eu te-am ridicat din mare şi eu
te nimicesc.
--Dar tu nici n-ai chip, eşti făcut din văzduh.
--Aşteaptă să vezi atunci!
Vântul suflă cu putere şi valul se înecă. După aceea Hăbăuc începu să mâne barca spre
miazănoapte. Şi o împingea cu atâta putere, încât barca alerga mai repede ca din puşcă. Din
pricina asta Melhotei şi Talion nu mai vedeau nimic.
--S-a sfârşit cu noi, suspină Melhotei.
--Nu se ştie, îi răspunse Talion. Poate că se astâmpără vijelia!
--Cine a vorbit? întrebă Vântul Hăbăuc.
--Noi, marinarii, răspunse Talion.
--Aha, acum mi-aţi încăput în gheare. Tot timpul v-aţi bătut joc de mine şi mi-aţi stat
împotrivă. Am să vă duc spre împărăţia negurilor.
--Nu ne temem, strigă Talion.
--Aha, se înfurie Vântul Hăbăuc şi începu să sufle din adâncul bojocilor săi. Melhotei se
ghemui în fundul bărcii şi apucându-se zdravăn cu picioarele de scaunul pentru vâslaşi îl rugă
pe Talion să tacă.
Barca începu să trosnească din încheieturi şi cei doi auziră glasul Vântului Bulbuc.
--Hei, încotr-o Hăbăuc?
--La capătul pământului, Bulbuc. Am prins nişte marinari şi vreau să-i dăruiesc unui pui de
balenă.
--Dar n-ai să-i dăruieşti, căci am să ţi-i iau eu. De mult n-am mai văzut picior de matroz.
 Hăbăuc se încaieră cu Bulbuc şi din lupta lor se iscă un vârtej năprasnic, ce sapă în adâncul
apelor o gură înspăimântătoare. Barca se învârtea pe marginea acelei prăpăstii cu ziduri de apă
şi hăuri de apă.
Talion îşi dădu seama de primejdie şi-i spuse lui Melhotei care stătea cu ochii închişi.
--Păcat de noi!
Barca plesni jalnic şi se prăbuşi în prăpastia de apă iscată de cele două vânturi, care nu mai
conteneau: Bulbuc şi Hăbăuc.
Peştele-Filozof îşi scotea mereu capul din apă şi se uita cu ochi lăptoşi la prada pe care o
aduseseră valurile pe ţărmul Insulei Amu. Îl ispiteau mai mult nişte cutii rotunde ce străluceau
în soarele dimineţii. Ca filozof, şi pentru mintea sa iscoditoare, cutiile puteau fi nişte făpturi
bune. Pentru că bunătatea, după părerea lui, nu putea fi decât rotundă, ca soarele, ca luna, ca
ouăle.
Pe ţărm mai erau scânduri, ierburi, pânzeturi, lăzi sfarâmate şi o mulţime de hârtii colorate.
Peştele-Filozof se zbătea să ajungă cât mai aproape de cutii. Puteau să vină peştii ucenici să-l
întrebe ce-i cu ele şi el să nu ştie. Izbuti să sară pe uscat şi să rostogolească cu botul spre apă o
cutie. Aerul îl ameţi puţin. Dar îşi veni repede în fire. Cutia plutea pe la nasul lui şi astfel băgă
de seamă că pe ea era desenată o scrumbie.
--Aha, făcu Peştele-Filozof, de mult am spus eu că scrumbiile vor stăpâni apele. Şi iată acum
văd limpede şi înţeleg. Aşa nu pot fi mâncate nici chiar de rechini. S-au închis în aceste
minunate căsuţe şi au pornit pe întinsul mării. Cred că iscodesc locurile.
--Hei, stimată scrumbie, arată-ţi ochii. Sunt eu, Peştele-Filozof şi voiesc să-ţi dau bună
dimineaţa.
Nu-i răspunse nimeni. Ba, mai mult, un val tânăr, un ştrengar, îi luă cutia din faţă şi o duse
departe, pe o stâncă.
Nu mult după aceea se opri la ţărm o jumătate de barcă şi care, la izbitura de mal, făcu să cadă
din ea două făpturi acoperite cu păr. Una mai mică, neagră, şi alta mai mare, albă ca spuma.
Făpturile rămaseră nemişcate până se ridică soarele sus. Peştele-Filozof murea de ciudă că nu
putea pricepe nimic. Se afunda în apă şi sărea din nou, în acelaşi loc, de parcă era priponit
acolo. Până la urmă nu i-a părut rău. Făptura neagră începu să se mişte şi să strănute, iar cea
albă să lase pe nas şi pe gură un pârâiaş limpede. Pe urmă Peştele-Filozof auzi:
--Ţi-a fost frică, Melhotei?
--Groaznic! Am şi albit!
--Văd. S-a luat vopseaua dată de mine. Dar stai, prietene, uite pământ, pietre, ierburi... Ba şi
câteva cutii de conserve. Şi-apoi marea, cerul, soarele! înseamnă că nu am murit.
--Şi eu cred. Pentru că mi-e foame, spuse Melhotei ridicându-se în picioare şi scuturându-şi
barba.
Peştele-Filozof înmărmuri de spaimă.
--Nu ştiu cum am scăpat, Talion.
--Nici eu nu-mi dau seama. Cred că nimeni n-ar putea povesti ce s-a mai întâmplat după ce ne-
am prăbuşit. Şi nici n-are rost să ne batem capul. Să ne închipuim că acum am venit pe lume.
--Da, să ne închipuim. Eu am să încerc să gust ierburile de mare.
--Şi eu am să mănânc o scrumbie.
Peştele-Filozof se uită cu mirare cum algele şi ierburile de pe ţărm intrau în gura făpturii cu
coarne ca într-un sac şi cum diavolul cel negru sparse, cu două pietre, căsuţa scrumbiei şi se
lingea pe bot.
„De bună seamă, îşi spuse Peştele-Filozof, fără să se dezlipească de-acolo, că ne aşteaptă o
mare primejdie.”
 Când Melhotei şi Talion se depărtară înaintând în inima Insulei Amu, Peştele-Filozof fluieră în
apă şi în câteva clipe peştii ucenici se adunară în jurul său.
--Întâi am să vă pun câteva întrebări. Cum arată bunătatea?
--Rotundă ca Soarele, ca Luna, ca ouăle, răspunseră peştii ucenici în cor.
--Cum arată răutatea?
--Ascuţită ca undiţa, ca dinţii, ca ghearele.
--Cum arată cinstea?
--Limpede ca apa.
--Dar necinstea?
--Ca nămolul.
--Aşa. Aţi răspuns foarte bine. Mai departe o să învăţăm despre îndoială. I-a trecut cuiva prin
minte ce culoare poate avea îndoiala?
--Nu! Nu ştim, că noi nu ne-am îndoit niciodată de învăţătura ta, spuse un ucenic căpăţânos, cu
mustăţi lungi, neastâmpărate.
--Culoarea îndoielii e cenuşie, spuse Peştele-Filozof. Ca scrumbiile. Mă îndoiesc că ele vor
stăpâni marea... cu toate că unele şi-au făcut căsuţe de fier. Astăzi o făptură neagră, cu păr pe
trup, a spart căsuţa şi a mâncat scrumbia.
În clipa aceea se apropie de ţărm venind în fuga mare Melhotei şi Talion. Erau speriaţi, dar
Peştelui-Filozof i se păru că sunt furioşi. Şi de aceea le făcu semn ucenicilor să se cufunde.
--Dacă am şti să înotăm, spuse Melhotei.
--Ei, ce-ai face, mai nimic. Marea e atât de mare, încât n-am avea putere să ajungem undeva.
Trebuie să fim înţelepţi, să ne bucurăm de această insulă plină de bunătăţi şi să aşteptăm o zi
mai cu noroc.
--Îţi vine uşor să vorbeşti aşa. Una-două te caţeri în copaci, dar eu trebuie să alerg pe jos, de
să-mi scot sufletul în faţa atâtor arătări. Ce lighioane, cu ochi bulbucaţi, cu gurile căscate, urâte,
rău mirositoare. Ba, dacă aş şti să înot, nu m-aş mai opri până la marginea mării.
Peştele-Filozof se amestecă în vorbă.
--Nu-i greu. Nimic mai uşor pe lume decât să înoţi.
--Ei, cine vorbeşte? întrebă Melhotei.
--Eu, Peştele-Filozof. Dacă nu vă este cu supărare, vă rog să vă apropiaţi mai mult de apă. Eu,
unul, nu pot trăi pe uscat. Altfel nu aş fi lipsit de bună-cuviinţă. Îmi dau seama că sunteţi de pe
altă lume, că vă vine destul de greu să vă descurcaţi în Insula Amu, care-i plină de primejdii
pentru cei ce poartă picioare şi mai ales păr pe trup... Şarpele U înghite tot ce găseşte în cale,
crocodili, rechini, copaci şi, la nevoie, stânci. Nimeni nu-l poate birui, căci în pântecele lui
clocoteşte arama. În măsele sparge bolovani de cremene, de dragul scânteilor... Au fost cândva
pe-aici doi oameni puternici. Şarpele U le săruta picioarele, se încolăcea în faţa lor şi se ruga.
Dar într-o zi oamenii au plecat şi Şarpele a rămas singur stăpân. Nu vă pierdeţi cu firea. Văd că
aveţi capete rotunde. Cred că n-ar strica să ne împrietenim. Eu, ca filozof, nu scap niciun prilej
fără să pun întrebări. Dar asta nu cred să vă supere. Spuneţi-mi, de unde veniţi?
--Am trecut prin încercări grele, răspunse Melhotei.
--Nici n-ar avea rost să trăim, dacă n-am avea necazuri, care, după câte-mi dau seama, sunt
peste tot: în apă, pe pământ, în văzduh... Între peşti, oameni şi păsări nu-i nicio deosebire când e
vorba de viaţă şi de moarte. Sunt însă pe lume taine ascunse, pe care mintea mea le caută. De
pildă, m-am legat să nu mor până nu voi înţelege de ce peştii n-au picioare şi de ce nu pot trăi
fără apă. E drept, e o întrebare veche, cică oamenii au scris cărţi despre asta. Dar până la mine
n-a ajuns nici una...
--Păcat că n-am putut să mă fac om! spuse Talion.
 --Şi la ce ţi-ar fi folosit?... întrebă Peştele-Filozof. Ai fi avut acum în mână o undiţă. Şi?...
--Nici într-un caz nu m-aş fi făcut pescar.
--Eu unul cred că aş fi fost foarte nefericit dacă nu m-aş fi născut peşte filozof... Şi-acum
vreau să-mi spuneţi v-aţi întâlnit cumva cu Şarpele U?
--O, n-am dat ochii cu el, spuse Melhotei. Am auzit numai nişte fluierături înspăimântătoare.
--Nici eu nu l-am cunoscut şi n-am găsit încă pe nimeni care să spună drept şi răspicat că l-a
văzut şi arată aşa şi pe dincolo. Toţi vorbim de U, dar nu-i cunoaştem chipul. Nu i-l ştiu nici
rechinii, nici crocodilii, nici balenele, nici pescăruşii, nici pajurele cele cu gâtul gol, nici
şopârlele cele urâte şi solzoase.
--Nu mă, mir de loc, vorbi Talion. Cei care-l văd mor pe dată, sunt înghiţiţi de el, aşa că nu pot
povesti cum arată Şarpele.
--Bravo! sări în sus Peştele-Filozof. Cred că-i cel mai bun răspuns la această întrebare. Se vede
cât de colo, domnule Talion, că eşti plin de înţelepciune.
--S-ar putea să fie numai o vorbă goală, s-ar putea ca Şarpele U să nu existe, continuă Talion,
ci numai teama să-l fi născocit.
--Nu ştiu dacă trebuie să-ţi dau dreptate, spuse Peştele-Filozof. Umblă prea multe poveşti
despre el. Şi poveştile oricât ar fi ele de poveşti, au totuşi un pic de adevăr în ele.
--Am ascultat cu multă plăcere vorbele voastre, grăi Melhotei, dar eu, unul, n-aş vrea să
locuiesc pe această insulă. N-am încredere în pietrele şi ascunzişurile ei. E prea mică şi plină de
ţipete. E prea înconjurată de apă şi mă simt închis ca într-un ţarc. Şi apoi, mă gândesc cu groază
la Şarpele U. Dacă sparge în măsele stânci, de dragul scânteilor, cred că nu i-ar fi greu ca într-o
bună zi să mă înghită şi pe mine. Şi-apoi nu-s deprins să stau într-un loc. Vreau să vântur
lumea. Aici aş muri de foame. Frunzele, iarba au un gust pe care nu-l pot suferi. A şi început să
mă doară stomacul.
--Înţeleg, îi răspunse Peştele-Filozof. Înţeleg bine că aţi dori să vă întoarceţi pe locurile
copilăriei.
Peştele-Filozof se scufundă, fluieră într-un anume fel, în apă, şi pe dată se arătă un cap cu ochi
bulbucaţi, care se uită câteva clipe la soare. Ascultă în cele patru vânturi, purtându-şi mustăţile,
apoi spuse:
--Vreme bună! şi se cufundă.
Cum Talion şi Melhotei erau nedumeriţi, Peştele-Filozof zâmbi.
--Peştele-Astronom m-a încredinţat că vremea va rămâne neschimbată, aşa cum e acuma,
prielnică călătoriilor pe mare. Că nu vor fi furtuni şi nici alte prilejuri şi că vă veţi întoarce spre
ţărmurile voastre fără grijă.
Melhotei se uită la Talion, iar Talion dădu din umeri, în aşa fel încât oricine ar fi înţeles: «cum,
şi cu ce...?» Peştele-Filozof fluieră din nou în apă şi de data asta se arătă Peştele-Corabie.
--Să-i duci pe dumnealor unde trebuie.
--Aşa voi face, răspunse Peştele-Corabie.
--Nu, să nu aveţi nicio teamă, Peştele-Corabie e mai bun decât o barcă de lemn. Dacă o să vă
ardă soarele prea tare, sau o să vă supere muştele de mare, Peştele-Corabie o să întindă o pânză
deasupra voastră... Hai, acum urcaţi-vă şi drum bun!... Mie, drept să vă spun, îmi pare rău că
mă despart de voi. E plăcut să ai cu cine schimba o vorbă. Am să le povestesc peştilor ucenici
despre viaţa voastră. Şi o să vă ţin minte. Amintirea o să aibă o culoare portocalie, întocmai ca
pietrele Insulei Amu, când răsare soarele.
Întâi sări pe spinarea Peştelui-Corabie, Talion. Apoi Melhotei. Peştele Corabie îşi ridică două
aripioare străvezii, bolborosi ceva în apă, şi porni repede către apusul soarelui. Melhotei se
ridică în picioare, iar Talion i se urcă pe grumaz. În felul acesta puteau să-şi ia mai bine rămas
bun de la Peştele-Filozof, care nu putu să spună decât câteva cuvinte.
--Mergeţi cu bine. Bunătatea e rotundă ca soarele, ca luna...
Peştele-Corabie alerga atât de bine şi de lin pe întinsul mării, încât Talion şi Melhotei adormiră
ca în leagăn. N-au putut vedea soarele asfinţind în apele de foc ale depărtării şi nici luna
răsărind ca o făptură de poveste. Erau prea obosiţi pentru tainele nopţii, pentru peştii cu felinare
roşii şi albastre, pentru delfinii jucăuşi, pentru piraţii cu boturi ascuţite. Peştele-Corabie era
înconjurat de fel de fel de curioşi, dar el îi alunga bătând din coada despicată şi nevoind să dea
explicaţii unde şi pe cine duce.
La nevoie îşi arăta săbiile de os, aşa că cei doi călători nu fură de loc tulburaţi din visele lor
colorate. Numai când atinse ţărmul, Peştele-Corabie se opri, fluieră de câteva ori şi bătu din
aripi. Talion şi Melhotei se treziră. Săriră repede pe uscat şi se înclinară în faţa Peştelui-
Corabie.
--Îţi mulţumim, spuse Talion. A fost o călătorie minunată. Ne pare rău că nu avem nimic la noi
ca să te răsplătim...
Peştele-Corabie se înduioşa, lacrimă şi se întoarse în largul mării.
Şi Talion şi Melhotei se bucurară de verdeaţa copacilor, de cântecul păsărilor şi, mai ales, de
ţârâitul greierilor. Cum nu erau obosiţi, porniră printr-o pădure tânără, plină de mireasmă
îmbătătoare. Într-o poiană, Melhotei îşi ceru voie să se tăvălească prin iarbă, să se dea peste
cap, să sară în două picioare şi să dănţuiască în jurul unei tufe de agrişe sălbatice. Talion, proptit
în coadă, căscă îndelung, de-i trozniră fălcile, şi apoi îi făcu semn prietenului că-i bine să
pornească din nou, pe cărarea împodobită cu flori mărunte.
La marginea pădurii se întâlniră cu un câine frumos pieptănat, cu urechile mari şi nasul cârn.
Cânta dintr-un ciolan găurit, bătând măsura cu coada. Talion şi Melhotei voiră să dea bir cu
fugiţii, dar câinele se ridică, zâmbi şi spuse:
--Fiţi fără grijă. Nu muşc! Am ieşit puţin la plimbare şi cântam. Iubesc muzica şi natura.
Bunicul dinspre mamă a fost pictor, iar cel dinspre tată, dirijor. După câte observ, sunteţi străini
de locurile noastre. Dumnealui, care poartă barbă, pare să fie un învăţat, iar domnia ta, un
cavaler de viţă.
--Într-adevăr, suntem din altă lume, spuse Talion, şi călătorim ca să prindem înţelepciune.
--Înfruntăm primejdii, ca să preţuim mai mult viaţa, vorbi Melhotei.
--Ar fi o mare cinste pentru târgul nostru, dacă aţi binevoi să-l vedeţi, spuse câinele pieptănat
cu cărare la mijlocul capului.
Talion se uită la Melhotei şi Melhotei la Talion câteva clipe. Se înţeleseră din priviri şi porniră
după gazda atât de binevoitoare. Atunci cei doi băgară de seamă că «muzicantul» avea câţiva
covrigi în coadă.
În târg, în loc de case văzură o mulţime de cuşti zugrăvite, cu mult mai mari decât cele
întâlnite în ogrăzile oamenilor.
Aveau uşi, ferestre şi balcoane pentru căţei. Pe uliţi treceau în sus şi-n jos, la plimbare, fel de
fel de câini cu covrigi în coadă. Dulăii cei mari, buzaţi şi flocoşi, purtau colaci. Se opreau, se
salutau şi-şi întindeau unul altuia cozile. Mâncau unul de la altul covrigi şi iar se salutau. Când
îi zăriră pe Talion şi Melhotei, toţi se gudurară în jurul lor şi care mai de care se ruga să se
ospăteze cu covrigi de la el.
Cei doi au colindat târgul în lung şi-n lat. Câinii nu lătrau, nu-şi arătau colţii şi nu se încăierau,
cu toate astea, pe la colţurile uliţelor stăteau de pază câini poliţişti, încinşi în curele şi-n eghileţi
cu fluiere. Aveau şi o şcoală unde căţeii, în recreaţie, se hârjoneau, făcându-se că muşcă, iar la
lecţii stăteau nemişcaţi şi cu urechile ciulite. Talion a fost poftit să ţină o cuvântare despre
bogăţia târgului în care câinii umblă cu covrigi în coadă, iar Melhotei să le vorbească despre
mările pământului şi primejdiile lumii.
La sfârşit, şcolarii au cântat şi-au spus poezii. La teatru se juca o piesă în care un câine bogat
dăruia oase câinilor săraci. La circ, nişte câini pitici purtau în spinare dulăi lăţoşi şi grei. La
cârciumă, căţelandrii spilcuiţi dansau şi făceau glume pe seama covrigilor din cozi.
Peste tot era veselie şi nimeni nu se gândea că are de făcut ceva deosebit. Nu ara şi nu semăna
nimeni. Nu se ducea nimeni la slujbă. Toată vremea cei tineri băteau osul, un fel de joc cu
mingea, iar cei mai în vârstă trăgeau pe nas tabac şi strănutau. Numai bieţii căţei trebuiau să
meargă la şcoală.
Nimeni nu săpa în adâncul pământului, dar cu toate astea căţelele aveau la gât colanuri de aur,
de argint şi cercei în urechi. Pe toţi, când îi căutai, îi vedeai cu cozile pline de covrigi, ori de
colaci şi nimeni nu se plângea că n-are ce mânca.
Câinele cântăreţ din ciolan îi purtă pe Talion şi Melhotei peste tot locul şi le vorbi de vechimea
târgului şi de faima lui.
--S-ar putea spune că noi, cei de-aici, trăim ca într-o poveste. Taina cea mare se află în
covrigi... Cei care au părăsit târgul acesta n-au mai putut să-l găsească... Câinii noştri trăiesc
mult şi vorbesc puţin. Nici n-au despre ce vorbi. Îşi dau bună dimineaţa, bună seara, îşi urează
poftă bună şi somn uşor. Când e vreme de ploaie toţi intră în cuşti, când e cerul senin toţi ies la
plimbare. Nimănui nu-i lipsesc covrigii... Dacă se întâmplă ca o dată la zece ani un câine mai
obraznic să pună vreo întrebare Marelui Câine, se ţine o aspră judecată.
--Cum? se miră Talion. Marele Câine?!
--Da, el e stăpânul nostru; cred că o să vă poftească la masă.
--Nu sunteţi de capul vostru? întrebă Melhotei.
Câinele schimbă vorba:
--Dacă aţi sfârşit cu călătoriile prin lume, puteţi rămâne la noi.
--Bine, dar noi nu suntem câini.
--Vă facem noi, până la urmă. Marele Câine are şi darul vrăjitoriei. Dar până una-alta, eu v-aş
pofti să petreceţi câteva ceasuri plăcute la un concert de oase, dat de artiştii noştri.
Talion şi Melhotei primiră bucuroşi.
Într-o piaţă rotundă, înverzită, se strânseră mai mulţi iubitori de muzică.
Până să vină cântăreţii, schimbară între ei covrigi de diferite forme şi gusturi şi-i ronţăiră,
lăudându-le frăgezimea, dulceaţa, susanul, macul ori sarea. Cântăreţii nu se lăsară prea multă
vreme aşteptaţi. Toate instrumentele pentru suflat erau făcute din oase albe, frumos lustruite şi
împodobite cu inele de argint. Cei de faţă clănţăniră din dinţi şi muzicanţii se înclinară. Erau
dulăi bătrâni, negri, cu ochi albi şi trişti, ogari slabi, câini ciobăneşti, vicleni, câini lupi isteţi, cu
grumazul ţeapăn, copoi cu nasurile-n vânt, câini sârmoşi, şoricari cu picioarele scurte,
prepelicari şi câteva javre mărunte, cu ochii ca boabele de piper. Ca răspuns la clănţănituri,
muzicanţii au început să-şi scoată covrigii din coadă şi să-i arunce în gurile căscate ale celor
care se grămădiseră pe margine.
Când să înceapă concertul, se auzi din toate părţile:
--Marele Câine! Marele Câine!
Muzicanţii îşi duseră oasele la gură şi începură să sufle în ele cu fălcile umflate şi cu cozile
ridicate în sus, în semn de respect.
Cei care veniseră să asculte concertul încremeniră ca nişte statui. Unii cu gurile căscate, alţii
cu limba pe nas, mulţi cu covrigii în dinţi. Melhotei se aplecă la urechea lui Talion şi-i şopti:
--Va să zică şi ei se tem de cineva.
--Din păcate, ăsta-i adevărul!
După ce se făcu tăcere se arătă Marele Câine. Era înalt, deşirat, slăbănog şi purta o jiletcă
verde, cu nasturi din pietre scumpe.
Avea câteva fire de mustaţă, urechi clăpăuge şi un ochi mai mic decât celălalt. Nu purta
covrigi, pentru că nu avea coadă. Cineva i-o tăiase. Mergea în două picioare de parcă fusese
cândva în slujba unui circ. După înfăţişare nu-ţi dădeai seama în ce ape se scaldă. Nu era nici
bucuros, nici supărat. Un lănţişor de aur, de care atârna o bilă de chilimbar, îi împodobea gâtul
cu blana cam roasă pe alocuri.
Nu se opri decât în faţa lui Talion şi a lui Melhotei.
--Am aflat, vorbi gros şi puţin cam răguşit, am aflat că sunteţi în târgul meu şi am venit să vă
poftesc la masă. Şi dacă nu vă supăraţi, chiar acum, să nu se răcească mâncarea.
Talion şi Melhotei se înclinară în faţa Marelui Câine şi porniră alături de el, în vreme ce
muzicanţii începură să-şi umfle fălcile şi să cânte asurzitor de tare. Câinele, cu cărare la
mijlocul capului, se gudură de câteva ori şi apoi începu să se războiască cu o muscă gălbuie.
Marele Câine locuia într-o cuşcă uriaşă, înconjurată de copaci şi păzită de dulăi negri. Masa
era întinsă şi bucatele abureau ferestrele şi frământau nările celorlalţi oaspeţi. Căţele pudrate, şi
câini cu ochelari, care nu se atinseră de nimic până la sosirea Marelui Câine.
--Între neamurile noastre, domnule Talion, trăieşte o veche duşmănie, spuse Marele Câine,
aşezându-se în jilţ. Şi asta din pricina unei poveşti scornită de un înţelept şi crezută de o seamă
de proşti. La noi, după cum vezi nu se pomenesc asemenea lucruri. Domnia sa, Melhotei, văd
că nu gustă nimic. Cârnăciorii sunt proaspeţi, potârnichile aduse azi-dimineaţă, iar racii au fost
puşi de vii la fiert.
--Să-l iertaţi pe dumnealui, interveni Talion, dar el mai mult la fructe şi legume se abate.
--Nu-i dă voie doctorul să mănânce carne?
--Şi doctorul şi deprinderea din copilărie.
--Nu te ruşina, domnule Melhotei. Cere tot ce doreşti, nu ducem lipsă de salate şi verzături, cu
toate că nu obişnuim decât atunci când ne doare capul.
Talion băgă de seamă că ceilalţi musafiri se mişcau şi mâncau la fel ca Marele Câine. Dacă el
strănuta, strănutau şi ei în cor, dacă îşi lingea nările, toţi făceau la fel. Dacă se scărpina, se
scărpinau şi ei. Dacă râdea, râdeau şi ei. Dacă îşi sălta o ureche în sus, să audă mai bine, toţi îşi
ridicau urechea cuvenită.
Pe o tavă de argint se aduse un ciolan mare, neînceput şi bine-mirositor. Se făcu tăcere. Marele
Câine muşcă din el şi apoi i-l întinse lui Talion. Cinstea era deosebită. Talion gustă de câteva ori
şi-l întinse vecinului său, Melhotei, care făcându-se că se înfruptă lacom îl mută spre un oaspete
cu o pată albă în frunte şi cu gura mare, care mâncă pe săturate din ciolan. Şi tot aşa, tot aşa, de
la unul la altul, până ce mult preţuita îmbucătură ajunse os gol, la capătul mesei. Cel din urmă îl
căută de măduvă şi aruncându-l apoi pe fereastră afară, strigă:
--Să se facă fluier din el.
După servirea ciolanului, partea cea mai însemnată a ospăţului, se aduseră plăcinte şi alte
bunătăţi. Melhotei avu grijă să se sature cu struguri, rodii, mere, portocale şi închină trei mari
cupe cu vin de coacăze. Ţinu chiar şi un fel de cuvântare despre minunatul târg al câinilor cu
covrigi în coadă. Marele Câine îi mulţumi şi ridică paharul.
--Îmi pare bine, începu el că ni s-au dezlegat limbile şi că putem să vorbim de la inimă la
inimă. În târgul meu este un obicei bătrânesc, să-i primim cât mai bine pe călători şi străini. Şi
dacă n-au ce face pot rămâne la noi... Şi nu numai dacă n-au ce face, dacă sunt alungaţi de la
vetrele lor, dacă s-au săturat să muncească, dacă s-au plictisit de toate, dacă n-au pe nimeni,
dacă au necazuri mari, dacă sunt urmăriţi de judecători, dacă au furat, dacă au ucis, dacă au dat
foc cuiva, mă rog, sunt atâtea pricini pentru care-ţi vine să-ţi iei lumea-n cap; la noi sunt primiţi
şi cu vremea prefăcuţi în câini cu covrigi, ori cu colaci, în coadă... Uite, dumneaei... şi arătă
spre o căţea grasă. A fost vacă, dumnealui porc, celălalt cocoş, sunt şi câţiva măgari... Toţi se
simt bine în câini cu covrigi în coadă.
Talion dădu din cap şi vorbi cântărindu-şi mai întâi cuvintele în minte.
--Se vede că numai o inimă bună vă îndeamnă să daţi covrigi şi adăpost oricărui venit din
lumea mare, dar mi se pare că mai trebuie şi darul vrăjitoriei pentru a le schimba vechea lor
înfăţişare.
--Mă pricep, spuse Marele Câine. Aşa că dacă vă place la noi...
Talion privi îndelung într-o farfurie cu tocană şi-apoi se uită pe rând la toţi mesenii. Abia
târziu întrebă:
--Mărite Câine, dar putere să dai chip şi minte de om, ai cumva?
Marele Câine mârâi şi Talion pricepu că-i bine să schimbe vorba. În vremea asta Melhotei,
sfătuit din vreme de Talion să nu se amestece în discuţii, îşi găsi de lucru cu un ulcior de vin
negru şi gustos. Şi cum se ameţise puţin şi i se păru că i se luminează mintea, întrebă, aşa dintr-
o dată:
--Mărite Câine, toate-s bune-n târgul vostru, dar eu nu pricep un singur lucru, de unde-atâţia
covrigi când nimeni nu munceşte?
Marelui Câine începu să-i tremure buza de jos şi să i se înroşească ochii. Se vedea cât de colo
că încearcă să se stăpânească. Nu îngăduia nimănui să pună astfel de întrebări.
Cu toate că Talion îl înghionti, Melhotei nu-şi ţinu gura:
--Din cer nu vă pică covrigi, în copaci nu cresc, trebuie să fie la mijloc ceva...
--Destul! urlă Marele Câine. Afară!... Ieşiţi afară! N-am trebuinţă de iscoade în târgul meu!
--Dar,... Mărite Câine,... încercă Talion.
--Nimic! Afară!
Mesenii strigară şi ei într-un singur glas:
--Afară!
--Melhotei izbi cu coarnele uşa şi Talion ţâşni după el. În tot târgul se auziră lătrături. Cei doi
o rupseră de fugă, dar câinii cu covrigi în coadă porniră după ei cu gurile căscate, gata să-i facă
fărâme. Talion izbuti să se cocoaţe pe spinarea lui Melhotei, care făcea adevărate ridicări în
văzduh, când simţea din urmă răsuflarea fierbinte a haitelor. Dar se vede că din pricina vieţii de
huzur, câinii uitaseră să alerge, făceau paşi mărunţi şi deşi, dar fără spor. Cei mai bătrâni
rămaseră în pădure, pe lângă copaci, să-şi tragă sufletul, iar cei tineri schelălăiau ca să fie auziţi
mai mult de Marele Câine decât de cei doi fugari.
Melhotei nu simţea niciun fel de oboseală. Parcă zbura.
--Ţin'te bine, Talion! striga din când în când. Şi aşa ieşiră din pădure, urcară un deal, coborâră
o vale şi când se uitară-n urmă văzură numai un singur câine care alerga după ei cu limba
scoasă de un cot afară. Melhotei se opri şi-şi întoarse repede spre el coarnele. Câinele atât putu
să spună:
--Nu da, te rog! Luaţi-mă cu voi. Aşa am putut scăpa, făcându-mă că vreau să vă prind.
--Păi noi colindăm lumea, spuse Talion.
--Şi eu vreau s-o colind. Şi poate că vă voi fi de folos. Luaţi-mă,vă rog.
--Fie! spuseră cei doi într-un glas.
În trei era parcă altfel. Mai vesel, cu toate că cel de-al treilea, pe nume Eremia, povestea
lucruri triste. Fusese părăsit şi aruncat într-o râpă de cum sosise pe lume. Când făcu ochi văzu
că râpa era îngrozitor de adâncă, şi că printre sălcii, păpuriş şi stuf se arătau făpturi urâte la
chip; broaşte bulbucate şi râioase, salamandre galbene, pătate cu negru, şerpi şi guzgani curioşi.
Se auzeau din când în când plânsetele altor căţei părăsiţi şi râsetele bufniţelor.
Noaptea băteau cu aripile-n trestii liliecii şi câteodată alergau prin văzduh licurici. Eremia se
temea de toate. De iarbă, de buruiene, de foşnete şi mai ales de glasurile căţeilor care trăgeau să
moară.
Într-o zi a văzut o arătare cu două picioare, îmbrăcată în haine albe, cu capul rotund şi cu ochii
buni şi iscoditori. Arătarea se uita la o pasăre mică, cu coada lungă. Se uita şi râdea de parcă ar
fi înţeles ce spune în graiul ei subţire:
--Ce tot caută puiul ăsta de om pe-aici? a întrebat un guzgan zbârlit şi supărat.
--Nu ştiu! i-a răspuns un şarpe de apă. Şi astfel Eremia a aflat că cel cu două picioare şi pălărie
de paie era pui de om.
--Şi m-a luat în braţe puiul de om, şi m-a dus undeva, unde lumea era nespus de întinsă şi a
chemat o arătare mătăhăloasă şi blândă, vaca, de la care a muls lapte şi mi-a dat să mănânc. A
săpat în pământ şi mi-a făcut un bordei călduros, unde eram ferit de orice primejdie. Dimineaţa,
când venea cu vaca la păscut, îmi dădea o strachină plină cu lapte cald. Era tare gustos şi după
ce mă săturam, visam. Şi lumea începu să-mi pară altfel. Până la asfinţitul soarelui se juca cu
mine şi mă învăţa să alerg, să apuc cu dinţii şi să mă fac nemişcat, una cu pământul...
Puiul de om îmi spunea că, atunci când vom fi mari amândoi, ne vom duce la vânătoare de
urşi, de mistreţi şi chiar de balauri. Ceasuri întregi îmi vorbea despre balauri. Pentru ei avea o
sabie de şindrilă. Seara mă închidea în bordei şi mă mustra să fiu cuminte şi să nu mă tem de
întunericul nopţii. Şi eu mă uitam pe răsuflătoarea uşii la stele şi uneori îmi venea să urlu...
Auzeam glasurile gâzelor mărunte, zborul cărăbuşilor şi cântecul păsărilor, până târziu. Până
când simţeam nevoia să mă apropii de strachina cu lapte.
Într-o noapte nu m-am putut stăpâni şi am urlat. Îmi poruncea cineva din sângele meu. Am
urlat de câteva ori, prelung. Şi mi-a plăcut. Îmi închipuiam glasul alergând pe deasupra
copacilor. Şi iar am urlat. Şi a venit din umbrele nopţii spre mine o lupoaică. Avea ochii ca
jăratecul şi a început să scurme cu labele să mă scoată din bordei. Mă bucuram, fără să ştiu de
ce, dar în acelaşi timp mă şi temeam. Putea să mă sfarme cu colţii ei albi ca laptele, dar putea să
mă mângâie ca o mamă. Scheuna şi scurma... Deodată s-a auzit o împuşcătură. Lupoaica a fugit
şi s-a ascuns în noapte. N-am închis ochii.
A doua zi puiul de om a priceput că se întâmplase ceva şi m-a mutat în scorbura unui copac.
Era mare şi călduroasă ca o cuşcă. Acolo nu m-a mai căutat nimeni, cu toate că în fiecare
noapte nu mă puteam stăpâni să nu urlu.
Puiul de om mi-a făgăduit că foarte curând avea să mă arate prietenilor săi şi că o să mă ducă
acasă la el, unde o să-mi dea în pază toată ograda. Eram destul de mare şi voinic şi pe lângă
urlat simţeam nevoia să mă încaier cu careva.
--Să fii cuminte, Eremia, îmi spuse într-o seară. Mâine am să-ţi dau în primire curtea şi
orătăniile ei. Noapte bună.
Dar noaptea n-a fost de loc bună. S-a stârnit o vijelie cumplită. Copacul în care eram închis
începu să se clatine, să trosnească. Se auzeau şuierături pe sus şi se vedeau fulgere. Trăsnetele
păreau că se prăbuşesc peste mine. Mă temeam şi-mi clănţăneau dinţii. Copacul meu se lupta să
rămână în picioare. Un vârtej asurzitor îl doborâ la pământ. Se rupse din dreptul scorburii şi m-
am pomenit afară, în bătaia ploii. Neştiind ce să fac, am început să fug. De ploaie însă nu poţi
fugi. Fulgerele şi tunetele mă urmăreau. A doua zi, când a ieşit soarele, nu ştiam unde mă aflu.
Şi am rătăcit bezmetic cu durere în inimă după puiul de om, pe care n-am să-l mai întâlnesc
niciodată.
Am urlat prin răspântii şi pe la miezul nopţii, dar... degeaba. Fără să ştiu, am nimerit la un
iarmaroc. Eram lihnit de foame. Cineva mi-a aruncat o bucată de pâine. M-am repezit cu
lăcomie. Atunci am simţit în jurul gâtului un laţ blestemat. Şi m-am pomenit într-o cuşcă de
hingheri.
 --Lasă-l, măi, că-i tânăr, strigă careva. Dar hingherul râse şi încuie uşa.
--De mănuşi e chiar foarte bun.
În cuşcă mai erau câţiva câini. De la ei am aflat ce-avea să se întâmple cu noi. Înspăimântat,
am început să bat cu capul, cu labele, în pereţii închisorii noastre şi să plâng.
--Nu mai urla degeaba, măi băiete! îmi strigă un căţel fără o ureche, şi chior de-un ochi. Nu
ajută la nimic. E drept că eşti tânăr şi ţi-i dragă viaţa. Numai întâmplarea ne poate scăpa de la
moarte.
--Care întâmplare? am întrebat eu.
--Ce copil eşti. Întâmplarea. Nimeni nu ştie ce fel de întâmplare va veni sau nu va veni.
Şi întâmplarea a venit. Pe la miezul nopţii, pe când hingherul petrecea cu negustorul de piei, în
pereţii cuştii se auzi o bătaie şi un glas:
--Vrea cineva să meargă în târgul unde umblă câinii cu covrigi în coadă?
--Da! am răspuns eu.
--De ce te grăbeşti cu vorba? mă mustră unul. Poate vine careva să ne cumpere pentru pază.
De afară se auzi iar glasul:
--Vrea cineva să meargă în târgul unde umblă câinii cu covrigi în coadă?
--Eu! am răspuns din nou.
În pereţii cuştii se făcu o gaură. Nimeni, în afară de mine nu s-ar fi putut strecura pe-acolo.
--Haideţi şi voi! i-am îndemnat eu pe cei din cuşcă.
--Nu, nu mergem. Noi aşteptăm o întâmplare mai bună.
Jos, lângă cuşcă căscau doi dulăi negri. Se uitară la mine şi spuseră:
--Decât mănuşi, ori papuci, mai bine în slujba Marelui Câine!
După ce mă ospătară cu covrigi mă luară cu ei...
Aici Eremia îşi opri povestea, căci în drumul lor întâlniră un izvor cu apă limpede şi bună.
Melhotei simţea nevoia unui ceas de răgaz, mai ales că lângă izvor se înălţa un copac mare, cu
umbră deasă şi plăcută.
Talion se spălă cu migală uitându-se într-un ochi de apă. Eremia nu se da rupt de la izvor.
Aţipiră toţi trei la umbră şi când scăpătă soarele porniră la drum.
--Dar despre târgul acela ciudat, ce-ai putea să ne spui? întrebă Talion.
--Ei, făcu Eremia, drept să vă mărturisesc mi-e teamă deocamdată... Dar după ce ne mai
depărtăm, cu toate că eu aş vrea să uit cu desăvârşire povestea Marelui Câine... Taina
covrigilor... E aşa de frumos pe-aici, pe unde mergem şi-i atât de bine să te simţi liber, încât n-
are rost să povestim lucruri despre care nu ne putem da seama dacă sunt adevărate sau numai
ţesute de puteri din afara firii.
--Frumos vorbeşti, Eremia, spuse Melhotei. Şi ai dreptate. Acum, la căderea serii, nu-i bine să
ascultăm istorii pline de spaime.
Când răsări luna şi le lungi umbrele, toţi trei găsiră că e mult mai înţelept să-şi afle un culcuş.
A doua zi porniră din nou. A treia zi, iară. Şi dacă i-ar fi întrebat cineva unde se duc, n-ar fi
putut răspunde... Dar pâraiele unde se duc? Şi sunt vesele! Dar norii unde se duc? Şi nu se
rătăcesc niciodată. Dar frunzele copacilor unde se duc?
La răspântii se odihneau câteva ceasuri şi apoi iar prindeau să-şi tipărească tălpile în praf. De
multe ori se opreau undeva şi nu mai plecau nicăieri... Dar copacii cum de nu pleacă? Dar
pietrele cum de rămân pe loc?...
Se tolăneau prin ierburi, dormeau, povesteau şi se jucau până erau cuprinşi din nou de somn...
Alteori se gândeau să găsească o casă fără stăpân, la loc ferit de ochiul lumii, şi să trăiască în
tihnă până la sfârşitul vieţii. În cele din urmă, găsiră în inima unui codru o colibă de lemn. Şi n-
au fost făpturi mai fericite pe lume, când o noapte-ntreagă au ascultat cum bate ploaia pe
acoperiş.
-- Aşa vor încerca să intre şi ninsorile, şi crivăţul, şi dogorile verii, şi fiarele sălbatice, spuse
Melhotei, dar nu vor izbuti. Când vor trosni lemnele de ger, când vor urla lupii a moarte, noi
vom sta liniştiţi în culcuşuri moi şi calde şi vom spune poveşti.
Numai că din nou îi apucă dorul de ducă şi atunci găsiră că nu-i nimic mai de folos, în lumea
asta, ca drumul.
--Ce ne-am fi făcut, dacă n-ar fi fost poteci, cărări şi drumuri? se întreba Talion, care din
pricină că era mai mic decât ceilalţi făcea mai mulţi paşi şi uneori chiar alerga.
Eremia se arătă a fi un adevărat prieten când un lup voi să stea de vorbă cu Melhotei în patru
ochi.
Uneori răbdau de foame, alteori se mulţumeau cu te miri ce, dar când dădea belşugul peste ei
uitau totul.
Într-o dimineaţă, pe Eremia îl cuprinse neastâmpărul. Nu-şi găsea locul, îşi ridica urechile în
sus, trăgea praf pe nări şi strănuta.
--Ce-ai, frate? îl întrebă Talion.
--Nu ştiu.
--Te doare ceva?
--Nu, da-mi vine să urlu.
--Deşi nu-i prea potrivit locul, dar dacă nu te poţi stăpâni şi crezi c-o să-ţi treacă, dă-i drumul.
Eremia se aşeză ca pe scaun, pe coada plină de scaieţi, şi uitându-se drept la soare începu să
plângă şi să urle.
--Numai de n-ar turba! vorbi Melhotei în şoaptă.
--Asta ne-ar lipsi, oftă Talion.
Eremia rămase câteva clipe ca în rugăciune, apoi începu să scurme de zor cu ghearele la
rădăcina unui gorun, după care se aşeză liniştit cu botul pe labe.
Nările însă i se mişcau ca nişte foaie.
--Ţi-a mai trecut? îl întrebă Melhotei.
Eremia nu-i răspunse, că chiar în clipa aceea în pădure se auzi o împuşcătură. Talion şi
Melhotei încremeniră, dar Eremia spuse:
--Mă duc să văd ce se întâmplă.
--Vezi că ţi-ai ieşit din minţi! îi strigară cei doi.
Eremia porni, sărind peste tufani. Se auziră din nou împuşcături. Nu trecu mult şi Eremia se
întoarse cu ochii plini de lacrimi.
--El este! El!... Puiul de om! Acum e mare şi vânează urşi fără mine. El este... Îi cunosc ochii,
părul, mâinile, mersul. Am să-i ies în cale. Dar n-are să mă cunoască... Oamenii uită repede... Şi
pe atuncea eram mic... Îmi pare rău de voi, dar o să ne despărţim. Bieţii mei prieteni; nu ştiu
cum să mă apropii de el. Are o puşcă frumoasă.
--Eu, spuse Talion, te sfătuiesc, Eremia, să nu te pripeşti. Au trecut atâţia ani.
--Dar mie-mi spune inima că atunci, după furtuna aceea care a doborât copacul, el m-a căutat.
A alergat pe câmp şi m-a strigat: Eremiaaa! Eremiaaa! şi cred că a plâns. Şi nu m-a uitat.
Întâmplările din copilărie nu se uită.
O împuşcătură apropiată îl făcu pe Eremia să tresară. Talion şi Melhotei se uitau unul la altul.
Fuga n-ar fi fost bună la nimic. Ar fi atras atenţia vânătorului. Trosniră crengi şi un urs trecu
grăbit spre un lăstăriş de alun. După aceea, se arătă un tânăr înalt, cu pălărie verde şi pană de
păun la ea. Eremia se repezi înaintea lui, dar o detunătură de puşcă îi făcu pe Talion şi pe
Melhotei să se uite în altă parte. Auziră numai plânsul lui Eremia şi după aceea glasul
vânătorului.
 --Ia te uită, am crezut că-i o vulpe.
Eremia începu să scâncească întocmai ca un copil bătut pe nedrept. Vânătorul se apropie mai
tare şi strigă:
--Eremia! Tu eşti, Eremia?! Puteam să te ucid. Dar pe unde mi-ai umblat, haimana
nerecunoscătoare?
Eremia începu să-i lingă mâinile, puşca şi să scheaune. Melhotei şi Talion pricepeau ce spune.
--Sunt tare fericit, bunul meu stăpân... Atâtea am pătimit!... şi atâta am plâns!... Nu-i nimic, o
zgârietură la picior. N-ai tras chiar atât de bine. A fost vorba că n-o să vânezi fără mine...
Scumpul meu stăpân şi bunule pui de om, azi om în fire, dacă ai şti prin câte am trecut n-ai avea
lacrimi să plângi. Dar mai bine că nu-mi înţelegi graiul. Pentru ce-ţi rupi batista? Nu simt nicio
durere. Bucuria e mai mare decât muşcătura glonţului... Ce caut pe aici? Sunt cu nişte prieteni
buni. Îmi pare rău de ei, tu eşti însă prietenul cel dintâi. Ce bun era laptele muls proaspăt de la
vacă! Te cam necăjea vaca, ştiu, o apuca strechea şi tu alergai după ea prin spini şi mărăcini, şi-
mi arătai apoi picioarele desculţe, însângerate şi puneai ţărână peste sânge şi râdeai. Nu te teme,
Eremia, până la nuntă trece...
--Ei, taci o dată! spuse vânătorul. Nu mai schelălăi atâta. Hai, că nu mori. Ia să te văd cum
mergi. Destul de bine; te iau cu mine, dar să ştii că nu-mi plac haimanalele.
Legat cu o fâşie albă de batistă la picior, Eremia făcu un ocol prin poiană, se gudură, simţi
palma fierbinte a vânătorului pe creştet, apoi iar sări şi nu se opri decât în faţa lui Talion şi a lui
Melhotei.
--Rămâneţi cu bine, prieteni. Nu vă puteţi da seama cât sunt de fericit că mi-am găsit
binefăcătorul şi cât sunt de trist că trebuie să ne despărţim.
--Ba ne dăm seama, spuse Melhotei.
--Şi mergi sănătos, după urşi, vorbi Talion.
Nu s-au îmbrăţişat, n-au plâns şi nu şi-au făgăduit nimic. Eremia s-a pierdut prin desişul
pădurii împreună cu vânătorul, iar Talion şi Melhotei s-au îndreptat spre o culme cu livezi şi
ciocârlii.
Întâi s-au rărit copacii şi fântânele, după aceea ierburile. Locurile au prins să se arate din ce în
ce mai pustii. Ca după un pârjol. Ca după o moarte a zărilor. Numai arşiţa era vie. Tălpile
mergeau ca pe jăratic şi văzduhul juca la cântecul ţânţarilor. Pe urmă au tăcut şi ţânţarii şi a
venit setea. În faţa lor s-au arătat izvoarele mincinoase şi cei doi au grăbit pasul. Dar cu cât
mergeau cu atât se depărtau şi izvoarele... Ţâşneau din stânci, de sub culmi semeţe şi străluceau
în lumina soarelui. Talion şi Melhotei au prins să alerge. Izvoarele, ca într-o vrajă, au pierit din
faţa lor. Şi a rămas stăpână setea. Setea care le chinuia trupurile.
Se afundaseră mult în inima pustiului şi nu mai ştiau pe unde să se întoarcă. Un vânt fierbinte
răscolea nisipurile albe, nisipurile roşii şi astupa orice urmă. Noaptea, de fierbinţeală, nu puteau
răsări stelele. O ceaţă de dogoare înăbuşitoare se lăsa peste pustiu. Nisipul mărunt ca făina intra
în ochii, în gurile drumeţilor.
--Aici o să pierim, spuse Melhotei, trântindu-se la pământ. Nu mai pot! Nu merg mai departe.
Călătoria asta prin foc e fără de sfârşit.
--Nu se poate să nu dăm de izvoare adevărate, răcoroase, de pâraie limpezi. Parcă te văd băgat
în apă până la barbă, încerca să-l încurajeze Talion.
--Ar fi minunat, n-aş mai ieşi din apă. Aş bea mereu, să mă satur.
--Ridică-te, Melhotei. Orice clipă pierdută ne ţine departe de fântâni. Şi cei doi porniră. După
multă caznă ajunseră într-o vale cu stânci moarte.
În mijlocul văii se ridica un munte de marmură albă şi în vârful muntelui doi uriaşi se căzneau,
lovind cu nişte drugi de fier piatra. Sub munte se afla un şipot de izvor uscat.
 --Hei, ce faceţi aici? întrebă Talion.
--Ne batem cu muntele! Ţine ascunse izvoarele de apă.
--Şi când o să biruiţi? întrebă Melhotei, că, iată, pierim de sete.
--Nu ştim, călătorilor, dar nu ne-am pierdut nădejdea. Câtă vreme din şipot cad pe zi două
picături de apă nu ne plângem.
Talion şi Melhotei se uitară îndelungă vreme cum uriaşii rupeau bucăţi de stâncă. Muntele era
însă atât de înalt, încât bucăţile desprinse din el păreau fire de praf.
--N-o să izbutiţi! strigară într-un glas Talion şi Melhotei.
--Cine nu crede în râvna noastră se preface în stană de piatră. Un zvâcnet cutremură văzduhul.
--Talion, şopti Melhotei, tu crezi că aceşti uriaşi, care par două pulberi negre, faţă de muntele
alb, vor izbuti în ceea ce spun?
--Aş vrea să cred, dar nu le pot da crezare.
--Mi-au înţepenit picioarele.
--Şi mie.
--Ne prefacem în stane de piatră.
--Cred că da. Nu-mi mai simt şalele.
--Doamne, şi mi-a pierit setea. Talioane, Talioane... El fiind mai mic s-a prefăcut mai repede în
piatră. Îl văd, îl jelesc. Dar pe mine cine-o să mă plângă?
Melhotei nu putu să vorbească mai departe. I se încleştară fălcile, i se înceţoşară ochii şi auzi
ca prin vis undeva, departe, izbiturile drugilor de fier în nepăsarea muntelui.
Prefăcuţi în stane de piatră, Talion şi Melhotei nu mai ştiură nimic. Uriaşii îi aruncară la
grămada de stânci moarte şi-şi văzură mai departe de lucru...
Dar cum nu era nimeni de faţă, nimeni nu putu să afle câtă vreme a trecut şi cum s-au
întâmplat lucrurile mai departe.
Într-o zi, Talion deschise ochii şi-şi dădu seama că se află într-o grădină cu pomi şi păsări, cu
izvoare şi verdeaţă. Îl strigă pe Melhotei, dar acesta nu-i răspunse.
Talion simţea cum se despietreşte de la brâu în jos şi îndată se gândi: «Melhotei e mai mare, se
despietreşte mai greu, nu trebuie să se mire nimeni de asta». Melhotei, trezindu-se şi el din
somnul de piatră, îşi strigă prietenul. Când putură să meargă alături, băgară de seamă că
întreaga grămadă de pietre începu să se mişte. Erau fel de fel de făpturi, care se mirau uitându-
se unele la altele, şi cei doi auziră cam asemenea vorbe.
--Nici domnia ta n-ai crezut?
--Nici nu era de crezut.
--Dar unde-or fi uriaşii? Am vrea să le mulţumim.
--Ce apă limpede şi rece.
--Şi muntele de marmură! Unde-i muntele de marmură?
Unii dintre cei ridicaţi din somn începură să se ia la harţă, cum că n-a fost nimic adevărat. Că
n-a existat niciun pustiu, niciun munte, niciun uriaş, ci a fost numai un vis... Acelaşi vis pentru
toţi. Talion şi Melhotei nu se amestecară în vorbă, ci băură apă pe săturate şi apoi îşi văzură de
drum.
La o bucată bună de cale, Melhotei îi spuse lui Talion:
--După câte ştiu, când ne-am cunoscut nu aveai niciun fir de păr alb în blană. Acuma mi se
pare că ai cam albit.
Talion se opri şi se cercetă cu de-amănuntul. Cred că am dormit ani în şir şi nu ne-am putut da
seama. Şi nici n-ai pe cine să întrebi.
--Asta-i foarte adevărat.
Cei doi tăcură apoi şi porniră mai departe. Deodată Melhotei se opri.
 --Lacul! Lacul! îl cunosc bine. Are şi două sălcii... Nemaipomenit! Lacul meu!
--Ce tot baţi câmpii, de unde să fie lacul tău, când îl vezi pentru întâia oară ca şi mine, că doar
împreună am fost tot timpul.
--Mă jur pe ce vrei, Talion, că aşa l-am văzut în închipuirea mea când nu mai puteam de sete.
Să ştii că nu-i adânc. Şi apa te taie la dinţi de rece ce este şi iar mi-e sete. Trebuie să mă ţin de
făgăduinţă.
Şi Melhotei se aruncă în lac, începu să bea din toate părţile. Şi bău atât de multă apă, încât
abia putu ajunge la mal.
--Acum m-am săturat! Nu mă mai pot mişca din loc, dar nu-mi pare rău. Talion a trebuit să
stea jumătate de zi lângă Melhotei şi să-i povestească toate întâmplările pe care le auzise şi el
despre cei lacomi şi lăcomie. Melhotei se făcea că nu pricepe şi se întorcea când pe o parte,
când pe alta, umflat ca o butie, mai-mai să plesnească.
--E drept că nu mă simt bine, dar nu mă plâng nimănui. Am băut pentru toată arşiţa care m-a
chinuit, pentru puterea de suferinţă a trupului... Am băut pentru anii pe care desigur i-am dormit
prefăcut în piatră. Nu te supăra, Talion, dar nu puteam face altfel. Dacă aş avea putere şi m-aş
pricepe, aş săpa la marginea drumului o fântână pentru drumeţi.
--Ei, Talion, Melhotei, nu mă mai cunoaşteţi? Cei doi se uitară în partea de unde venea glasul.
Un cal bătrân, poticnindu-se, se apropie de ei.
--Cândva şi eu am crezut ca lumea-i mare şi că n-o să ne mai vedem niciodată, vorbi mai
departe slăbănogul. Dar uite că ne-am întâlnit. Vă văd tot împreună şi asta mă bucură mult.
Prietenia adevărată e floare rară.
--Să ne fie cu iertare, calule, dar noi nu te-am văzut niciodată! vorbi Talion. Spune-ne cel puţin
cum te cheamă.
--Pe vremea aceea n-aveam nume. Abia fugisem de la un bâlci. Acolo mă învârteam în jurul
unui buştean, ducând în spinare băieţi şi fetiţe.
--A, tu eşti Căluţul de lemn?! Cel care trebuia să săvârşească o sută de fapte bune ca să se
prefacă în cal adevărat?
--Eu!
--Iartă-ne că nu te-am cunoscut. Dar ce-i cu tine acum?
--Sunt bolnav şi bătrân şi mai ales singur. Nimeni n-are nevoie de mine.
--Şi va să zică ai izbutit să faci o sută de fapte bune? se miră Melhotei.
--Da, şi-mi pare rău! răspunse calul. Dacă rămâneam la bâlci, poate că aş fi dus-o mai bine.
Fiind de lemn nu înţelegeam şi nu simţeam nimic. Mă temeam doar de foc şi de carii... Mă
gândesc şi acum la bieţii copii, care se grăbeau să se facă oameni mari... Câte nu povesteau... Şi
ce planuri îşi făureau în bătaia tobii şi în ţipătul clarinetului... O fetiţă voia să ajungă
împărăteasă în ţara privighetorilor, alta să fie dansatoare vestită şi să colinde lumea într-o
trăsură albastră... Un băieţaş voia să zboare spre steaua care se arăta în zori, drept deasupra
casei lor. Doamne, şi pe băiat l-am văzut în război... Avea amândouă picioarele rupte şi zăcea pe
un maldăr de paie. Mintea îi era tulburată şi vorbea cu o fată nevăzută şi-i făgăduia că o s-o
ducă la bal şi că o să danseze numai cu ea... Ei, dar pentru că azi ne-am întâlnit după atâta amar
de vreme, să încercăm să fim mai veseli.
--Am vrea să ştim, vorbi Talion, cum ai ajuns cal adevărat?
--Dacă n-aş fi sătul de atâtea minciuni, câte sunt pe lumea asta, poate că aş scorni o întâmplare
neobişnuită, dar aşa... Nu s-a cutremurat pământul, nu s-a întunecat soarele, ci doar am sărit
peste o apă şi am căzut cu picioarele pe capul unui şarpe... De care-mi pare rău. Şi pe dată am
auzit în piept nişte bătăi. Mi-a venit să mă scutur, să mă întind şi mi-am dat seama că sunt viu.
M-a cuprins un fel de veselie şi am început să zburd. Lumea era altfel. Uitându-mă-n pârâu am
văzut că sunt înalt, frumos, părul îmi strălucea de parcă era dat cu lac. Zgripţuroaica s-a arătat
pe dată călărind pe un vătrai şi mi-a urat ani mulţi.
Pe urmă am început să cunosc lumea prin a mă teme de ea. Întâi m-am speriat de umbră, pe
urmă de vânt, apoi de fulgere. Când mi-am dat seama că sunt puternic, am pornit pe dealuri şi
pe văi... Şi mi-a ieşit în cale un unchiaş cu un ochi verde şi altul negru. Şi m-a chemat cu
blândeţe. M-a mângâiat pe sub bărbie, mi-a dat ceva dulce, din palmă şi apoi, pe neprins de
veste, mi-a pus un frâu pe cap şi o zăbală de fier în gură. Mi s-a urcat în spinare şi a început să
mă bată c-o nuia. Şi astfel am cunoscut durerea, şi am ajuns la un târg de vite. Negustorii s-au
strâns în jurul meu, iar unchieşul a început să lăcrimeze şi să povestească cum m-a crescut, cu
grâu fiert în lapte, de când eram mic şi cât de mult ţine la mine, că nu m-ar vinde nici în ruptul
capului, dacă nu i-ar fi ars casa şi nu i-ar fi rămas copiii pe drumuri. A luat bani buni pe mine de
la un flăcău cu palmele cât nişte căuşe. Peste un ceas flăcăul m-a vândut unui negustor de
pepeni. De la cel cu pepenii, am trecut în mâinile unui vătaf mustăcios, roşu ca o sfeclă. De la
vătaf, am ajuns la un ţăran, care nici mai mult, nici mai puţin, m-a sărutat pe frunte, după care
m-a legat de-un stâlp în faţa unei dughene şi, aşezat la o masă, a început să bea rachiu, dar cu
ochii mereu la mine. Se opreau fel de fel de oameni şi mă băteau cu palma, pe grumaz, pe şale,
şi-mi spuneau vorbe de laudă. Careva îi întinse ţăranului o pungă plină cu bani, dar el nici nu
voi să se uite la ea. Un cal bătrân, care-şi aştepta şi el stăpânul, legat ca şi mine de stâlp, se
apropie de urechea mea şi-mi spuse:
--O să fie război!
--Şi ce dacă o să fie? l-am întrebat eu.
--Voiam numai să ştii şi tu.
Acasă, la ţăran, ziua stam închis într-un şopron şi noaptea ieşeam la câmp. Stăpânul mă ferea
de lumina soarelui... Plecau o mulţime de cai la război! Pe toate drumurile şi din toate
ogrăzile... Rămâneau plugurile singure. Plecau şi oamenii. Stăpânul meu avea un picior de
lemn. Îşi sufleca pantalonul şi arăta lemnul.
--Eu rămân în sat, să fac pâine.
Cineva l-a pârât şi într-o dimineaţă au dat peste mine. Şi astfel am ajuns în război. Acolo
oamenii se ucideau amarnic unii pe alţii. N-am priceput nimic din lupta lor. Am stat de vorbă şi
cu alţi cai. Nu era nicio nădejde să-i facem să se oprească. În cele din urmă, am ajuns în slujba
unui general, zbârcit ca o prună uscată. Ţipa într-una şi se învârtea pe loc. Nu se putea urca
singur în şa. Doi soldaţi îl săltau şi-l aşezau în scări... Într-o împrejurare, care nu-i face cinste
generalului, am fost nevoit să fug din faţa duşmanului. L-am dus undeva, departe... Tremura şi
se pitea în bălării. Cel care atâta îndemna pe alţii să omoare, se temea de moarte şi se închina în
genunchi, îmi era ruşine de el şi m-am făcut că pasc... Cei care l-au găsit acolo l-au spălat şi i-
au dat haine noi.
A doua zi, generalului i s-a pus în piept o medalie de aur şi a fost purtat pe braţe de ostaşi. Mi
s-a dat şi mie o decoraţie... Pe urmă, din pricina unei răni, m-am pomenit la moşia generalului.
Caii de-acolo îmi dădeau bună-dimineaţa... Şi nu îndrăzneau să treacă pe dinaintea mea.
Mâncam cel mai bun fân şi cel mai bun orz, iar fata generalului făcea plimbări călare numai pe
mine... Pe urmă am aflat că războiul se sfârşise şi că au pierit mulţi cai şi mulţi oameni şi că s-
au săturat corbii şi hienele de stârvuri. După un timp nu mi se mai dădu voie să plec nicăieri. Au
început să-mi lege picioarele. Caii tineri se uitau la mine cu milă, apoi cu nepăsare. Într-o zi m-
au alungat de-acasă. Unui pădurar i s-a făcut milă de mine şi m-a luat la el. Se îmbăta cumplit
şi-mi povestea isprăvi cu lupi şi urşi. Într-o toamnă m-a dus la o întrecere de cai într-un sat. Am
câştigat şi mi-au pus coroană de flori în jurul gâtului. Pădurarul a luat bani. Din bani a cumpărat
rachiu şi n-a mai ieşit din casă. O pasăre mare a spart geamul şi a plecat cu o pălărie verde în
gheare. Am înţeles că pădurarul murise. Şi am pornit în lume cu pustiu şi amărăciune în inimă.
Dacă n-ar fi aducerile aminte, de la bâlci, cred că aş pieri. Dar aşa mă culc în iarbă, închid ochii
şi văd băieţaşii şi fetiţele dornici să se învârtească în jurul buşteanului, călări pe cai de lemn, de
toate culorile. Dacă nu ascultam sfatul zgripţuroaicei era mult mai bine. Asta-i viaţa mea...
Acum mi-aştept sfârşitul. De-aş avea puteri, aş merge cu voi până către împărăţia cailor.
Calul se rezemă de-o cioată să se odihnească. Talion şi Melhotei se întristară că nu-l puteau
ajuta cu nimic.