ROMÂNIA

MINISTERUL EDUCAŢIEI NAȚIONALE

ȘI CERCETĂRII ȘTIINȚIFICE
UNIVERSITATEA „VASILE ALECSANDRI” DIN BACĂU
Facultatea de Litere
Str. Spiru Haret, nr. 8, Bacău, 600114
Tel./ fax ++40-234-588884
www.ub.ro; e-mail: litere@ub.ro

Structuri arhetipale

Arhetipul mamei în romanul Mara de Ioan Slavici

COORDONATOR ȘTIINȚIFIC:

Lector univ. dr. Violeta Popa

Student:

Banu Vasilica-Carina

Grupa: CLR, Anul II

Bacău

2018

1
I,Delimitări conceptuale

Noțiunea de ,,arhetip”, etimologic se compune din âpx"n (început, punct

de plecare, principiu, substanta prima) si din tunoq (forma, figura, tip, model).
Arhetipul evidențiază tiparele (atât în ordine cronologică, cât și logică) unor serii
de fenomene. El răspundea unei întrebări de ordin cognitiv, ce se regăsește și în
demersul comparatist: ce sunt și cum functionează elementele invariante ce apar
în viziunea noastră despre lume?
Conceptul evidențiază trei raspunsuri diferite, stratificate de-a lungul
istoriei sale ce se întinde pe mai mult de doua milenii. Pentru a-i conferi
aplicabilitate hermeneutică, trebuie delimitate aceste accepții, care, prin
suprapunere, duc la o inflație de sens. Astfel, în timp, invarianții arhetipali ce
structureaza reprezentarile noastre asupra realitatii au primit trei tipuri de
explicatii, dupa cum urmează: metafizică (ontologică), psihologică
(antropologică) și culturală. Fiecare dintre aceste expliații au fost folosite, în
epoci și în contexte culturale diferite, drept instrumente în analiza textelor
religioase, filosofice sau literare.
Dar ce este arhetipul? Un dat ereditar care modelează şi transformă
conştiinţa individului. Un dat care se defineşte mai degrabă printr-o tendinţă
decât prin conţinuturi specifice, imagini moştenite etc. O matrice care
influenţează conduita umană atât în planul ideilor cât şi în cel al moralei, eticii,
conduitei în general. Jung vorbeşte despre arhetip (la început numit ,,imagine
primordială”) ca despre acele trăsături comportamentale înnăscute ale biologilor.
Deci, tendinţe înnăscute care modelează conduita umană.
Noţiunea de arhetip - scrie Jung - derivă din observaţia repetată adeseori
că miturile şi poveştile literaturii universale conţin teme bine definite care reapar
pretutindeni şi întotdeauna. Întîlnim aceleaşi teme în fanteziile, visele, ideile
delirante şi iluziile indivizilor care trăiesc în zilelenoastre. Aceste imagini
2
tematice au la bază un arhetip. Ele ne impresionează, ne influenţează şi
nefascinează.Arhetipurile nu au un conţinut determinat "decît din momentul în
care devin conştiente, adică alimentate cu materialul experienței conștiete.
Arhetipul este vid, el este un element formal, nimic altceva decât o posibilitate
de performare, tendință de reprezentaare.
Procesul de civilizare al ființei umane duce la un compromis între sine și
societate și la confecționarea unei măști în spatele căreia trăiesc cei mai mulți
oameni (persona). Ea este un fenomen colectiv, o fațetă a personalității. Persoana
este o necesitate, prin ea ne legăm de lumea noastră. Ea operează o simplificare
în contactele noastre, aratându-ne ceea ce putem aștepta de la ceilațli. Prin
intermediul persoanei ne structurăm pe noi înșine într-o formă care sa poată fi
acceptată de către ceilalți. Ea a fost numită uneori ,,arhetip social" sau ,,arhetip
de conformare". Persoana începe să se formeze în prima fază a copilăriei din
nevoia de a ne conforma dorințelor și speranțelor părinților, colegilor și
profesorilor noștrii.
Există atunci tendința ca trasaturile acceptabile să se structureze în
persoană, iar cele inacceptabile să fie ascunse sau reprimate. Aceste aspecte
indezirabile ale personalității pe cale de maturizare sunt sechestrate de regula în
inconștientul personal, unde se contopesc spre a alcătui un complex- ori o
personalitate fragmentară -numita de Jung umbră.

II.Tipologii arhetipale

În continuare, vom evidenția tipologia arhetipală după cum urmează:

1. Arhetipul metafizic
În accepția metafizică, arhetipul este o esență (ouata) ontologică. Deși
intra în relație cu categoriile ratiunii, arhetipul nu poate fi redus la o existență
subiectivă, el este funciar o prezență obiectivă, de dincolo de ființa umană. Dupa
locul (tonoq) subzistenței lor, arhetipurile ontologice au fost concepute în doua
moduri: ca esențe transcendente și ca esențe imanente lumii.
3
2. Arhetipul psihologic

Cea de-a doua accepțiune a conceptului, cea psihologică, neagă realitatea

obiectivă a arhetipului, reducîndu-l la o dimensiune subiectivă. Arhetipurile nu
sunt niste realia, ci niște nomi-na, categorii ale reprezentării mentale. Ordinea pe
care o percepem în afara noastră nu este garantată de rezultatul unei activitați
ordonatoare ai carei algoritmi se afla în facultatea noastră cognitivă. Arhetipul
încetează să mai fie de resortul ontologiei, cazând sub jurisdicția antropologiei,
în funcție de nivelul topic de amplasare în aparatul psihic, pot fi delimitate două
accepțiuni ale arhetipului, ca instanta: conștientă și inconștientă.

3. Arhetipul cultural
Aflată în plină expansiune în prima jumatate a secolului nostru,
arhetipologia psihologică sau antropologică a intrat în zilele noastre într-un recul.
I se aduc doua critici majore. Pe de o parte, i se reproșează că reduce (sau
,,traduce") limbajul artistic la (sau într-) un alt limbaj, psihologic, psihanalitic,
psihoistoric, pierzând în acest fel specificitatea literaturii si imanenta analizei. Pe
de alta parte, i se reproșeaza că ar construi un model abstract, care nu există și nu
funcționează în realitatea efectivă. Ea presupune existența unui homo
universalis, a unui homo religiosus sau poeticus în afara timpului, constant și
invariabil, autorul unei culturi paradigmatice și atemporale, față de care indivizii
concreți și culturile date ar fi niște variante sau actualizări. Or, modelul
antropologic total nu poate fi regasit ca atare în nici una din creațiile religioase
sau artistice concrete. Fiecare operă, fiecare Weltanschauung, fiecare cultură are
o coerență internă care este ignorată atunci când se face saltul la general-uman.
Ceea ce i se reproșează în fond arhetipologiei antropologice este că
transportă arhetipul (înteles ca esența parmenidiană imuabilă) din ontologie în
psihologie. Atît în varianta metafizică cât și în varianta metapsihică, arhetipul
este denunțat ca un concept inflat în mod artificial, ipostaziat sau generalizat de o
manieră ilegitimă.

4
III.Structuri arhetipale în ,,Mara’’

În această parte a lucrării, ne propunem să aducem în atenția

dumneavoastră principalul arhetip care pot fi evdențiat în opera Mara, de Ioan
Slavici.

1.Mama
Este un arhetip esențial, întrucât venim pe lume cu nevoia instinctivă de a
evolua intr-un mediu din care nu poate lipsi mama sau un substitut al ei. Rolul ei
nu poate fi negat, intrucât nimeni în stadiul de infant nu poate supravietui în
absența acestei legaturi materne. Acest arhetip este simbolizat de Mama Natură,
din mitologie, de Eva, de Fecioara Maria, sau de simboluri mai putin personale
precum spiritualitatea, biserica, poporul, pădurea, oceanul. Jung considera că cei
care au dus lipsă de prezența mamei în viața lor, sau care nu au primit atenția
necesară din partea ei, vor căuta satisfacerea acestei nevoi materne în
spiritualitate, biserica, sau construindu- și o viață lângă mare.
Mara, din romanul omonim al lui Ioan Slavici, este una dintre mamele din
literatura română de care ne amintim numaidecât atunci când ne gândim la
sintagma ,,mame din literatură”. Cu toţii ne aducem aminte de cei trei ciorapi ai
ei, unul pentru Persida, altul pentru Trică şi al treilea pentru zile negre. Mamă
singură, ştie cum să-şi gestioneze banii şi veghează la bunăstarea copiilor săi şi
la siguranţa zilei de mâine.
Modalitatea cea mai simplă de a pătrunde în chintesenţa romanului Mara
de Ioan Slavici este să citim şi să descifrăm sensul frazei de început: „A rămas
Mara, săraca, văduvă cu doi copii , sărăcuţii de ei, dar era tânără şi voinică,
harnică, şi Dumnezeu a mai lăsat să aibă şi noroc”. Această frază fixează linia
narativă a romanului, căci „orice roman cuprinde în sine, într-un fel sau altul, o
linie de destin căreia i se propune, prin legile intrinseci ale construcţiei
romaneşti, a se împlini ori a se risipi” [1, p. 132]. În cazul romanului Mara,
acestei linii i se pune, de la început, o piedică: nucleul familial rămas fără
sprijinul său patern. Totodată, prin fraza de început, este marcată nu numai
5
deschiderea de speranţă pentru acest destin, dar şi puterea, şi mijloacele prin care
el urma să fie împlinit: tinereţea şi priceperea, dar şi Dumnezeu şi norocul.

De aici se deschide şi o altă perspectivă: supremaţia principiului feminin

faţă de cel masculin, legea benefică şi autoritară a mamei, decât cea rigidă a
tatălui, în spiritul acelei modernităţi care fac din Slavici un prozator excepţional.

Primul capitol al romanului conţine destule indicii asupra superiorităţii

femeii: „Nu-i vorbă, Bârzovanu, răposatul, era, când a fost, mai mult cârpaci
decât cizmar şi şedea mai bucuros la birt decât acasă”. Moartea bărbatului e
resimţită nu atât ca o tragedie, cât ca o eliberare pentru femeia dotată cu energie,
hărnicie şi tinereţe, „ea le poate folosi, i se îngăduie să iasă din gineceu şi să se
avânte într-o lume exclusiv masculină” [2, p. 2

6
În viziunea etică a lui Slavici, norocul nu numai este aşteptat, dar şi-l face omul şi cu mâna
lui. El se bazează pe muncă, pe spiritul întreprinzător şi pe integrarea organică în mecanismul
economic al epocii de înflorire a elementelor capitaliste, când comerţul cunoaşte un avânt
deosebit. Deşi Mara e creştină şi cu frica lui Dumnezeu, idolul ei e banul, o prezenţă tiranică
în întreaga operă slaviciană. De aceea, Mara Bârzovanu „vinde ce poate şi cumpără ce
găseşte”, economisind banii cu o abilitate de finansist: „Scăzând dobânda din capete, ea pune
la o parte banii pentru ziua de mâine, se duce la căpătâiul patului şi aduce cei trei ciorapi:
unul pentru zilele de bătrâneţe şi înmormântare, altul pentru Persida şi al treilea pentru
Trică. Nu e chip să treacă zi fără ca ea să nu pună fie şi numai câte un creiţar în fiecare din
cei trei ciorapi; mai bucuros se împrumuta pentru ziua de mâine. Cînd poate să pună florinul,
ea-l sărută, apoi rămâne aşa, singură, cu banii întinşi pe masă, stă pe gânduri şi începe în
cele din urmă să plângă.”

Uneori plânge şi se autojeleşte, dar nu îngenunchează nici pentru o clipă în faţa

destinului şi a greutăţilor care o apasă şi o încearcă destul de des. „Fire voluntară, aprigă şi de-
o uluitoare tenacitate, Mara e, poate, personajul feminin cel mai nesupus soartei din întreaga
literatură română” [3, p. 78].

La începutul romanului, figura Marei, „muiere mare, spătoasă, greoaie şi cu obrajii

bătuţi de soare, de ploi şi de vânt”, e înduioşătoare şi unică, ilustrând, intr-un fel, convingerea
scriitorului conform căreia în centrul unui roman trebuie să se afle un caracter, „un om
energic, constant şi tare”, care „să dărâme munţii”. Rămasă văduvă cu doi copii mici, neavând
mai nimic de pe urma răposatului, Mara parcă s-ar afla aruncată, fără sprijin, în valurile
existenţei, asumându-şi întreaga responsabilitate, în primul rând, faţă de viaţa copiilor ei.

Familia Marei este acea comunitate umană, rămasă fără reazemul ei de autoritate
bărbătească, iar această problemă este lăsată pe seama autorităţii feminine a comunităţii. În
joc este destinul celor doi copii rămaşi fără îndrumare şi sprijin patern, iar ceea ce îşi propune
mama lor, văduvă, este poate mai puţin, poate mai mult decât să le asigure bunăstarea
materială necesară. Ceea ce-şi propune ea este, în esenţă, cu totul altceva, calitativ: să le
asigure acel statut social pe care integralitatea structurii ierarhice a familiei le-ar fi asigurat în
chip firesc şi necesar. De aceea, puţinul care ni se spune, în roman, despre Bârzovanu, soţul
timpuriu decedat al Marei, o fiinţă slabă, face din Mara o fire înzestrată cu o tărie bărbătească

7
care compensează forţele în structura familială. Astfel, în persoana Marei, componenta
masculină se manifestă tot mai pronunţat, se consolidează şi se perfecţionează, deteriorând
din plin feminitatea ei, care devine tot mai grea, mai rezonantă şi mai palidă.

Dragostea Marei faţă de copii stă la baza tuturor actelor ei. Ea se luptă să le creeze un
viitor aşa cum nu l-a avut dânsa, dar cum şi l-a dorit toată viaţa. Persida şi Trică sunt, pentru
ea, cei mai frumoşi şi cei mai deştepţi din toţi copiii care se află pe lumea asta. Dacă-i iese în
cale o femeie care-i place „şi ca stare şi ca înfăţişare”, ea-şi zice „cu tainică mulţumire”:
„Aşa are să fie Persida mea!”, iar dacă cel pe care-l admiră e un bărbat: „Aşa are să fie Trică
al meu!” Ca orice copil, Persida şi Trică au cusururi, sunt încăpăţânaţi,

Concluzii
Concluzionând, putem afirma faptul că în literatura de specialiate arhetipul reprezintă
imaginea centrală a reprezentării noastre umane. Acsetea funcționează la nivelul primar al
inconștirntului prin reprezentarea tendințelor moștenite, intrinseci, în cunoastere, imagistică și
emoție pentru specia umană.
Arhetipurile sunt extensii ale fenomenului de instinct, complexificate si exprimate in
experienta umana. Arhetipul este psihoid (parţial psihic) dar poate căpăta şi aspecte
materiale acţionînd deopotrivă pe plan psihic şi material.

Bibliografie

1. Doina Cmeciu; Ioan Dănilă, Casa–semn al identitîții culturale, Editura Alma Mater,
Bacău, 2006.
2. Ion Creangă, Amintiri din copilărie, Editura „Sagittarius Libris”, Iași, 2001.
3. Ivan Evseen, Dicționar de simboluri și arhetipuri culturale, Editura „Amarcord”,
Timișoara, 1994.