Adrian DAVID

MASTER STUDII LITERARE, ANUL I

CURS: Patrimoniul literar românesc, din Evul Mediu în modernitate

Cronicile în versuri, „reportajele de senzație” ale

secolului al XVIII-lea

Prea puțin gustate de majoritatea istoricilor literari, cronicile și povestirile

în versuri din secolul al XVIII-lea au fost extrem de populare la vremea lor.
„Adevărate nuvele senzaționale în versuri, folclor «urban» asemenea celui al
literaturii de consum de azi”1, cronicile versificate sunt „preocuparea de căpetenie
a secolului al XVIII-lea.”2 În Istoria sa, G. Călinescu le plasează la „mijloc între
poemul solemn și cântecul popular, fiind formal o adevărată producție
mahalagească”3, plină de stângăcii și absurdități naive. Nicolae Manolescu, în
schimb, le acordă o importanță mai mare, din motive pe care le vom analiza mai
departe.
Din punct de vedere cronologic, Dan Simionescu, care a îngrijit ediția critică
publicată în 1967, plasează debutul cronicilor rimate la 1675, cu cele șase versuri
ale lui Miron Costin despre originea latină a poporului român, și datează sfârșitul
la 1806, când apare cronica despre mazilirea lui Alexandru Moruzi de la domnia
Moldovei. Chiar dacă formal cronici ritmate se mai compun încă și după acest

1
Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, București, Ed. Humanitas, 2010, pag.
235
2
Eugen Negrici, Poezia medievală în limba română, Iași, Ed. Polirom, 2004, pag. 155
3
G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Craiova, pag.
50
1
punct (de exemplu Tragodia Moldovei întâmplare după răzvrătirea grecilor, 1821,
a lui Alecu Beldiman) importanța lor este nulă, literatura română intrând în altă
epocă o dată cu începutul secolului al XIX-lea.
Simionescu își începe studiul introductiv al ediției critice dedicate cronicilor
în versuri cu o definiție a acestora: „prezentarea analistică, în versuri, a
evenimentelor, fără preocupare din partea autorului de a le explica adânc și
complet”. 4 Definiția, deși precisă, este totuși restrictivă, cronicile fiind mult mai
mult de-atât. Eugen Negrici le apreciază ca fiind prima manifestare organică de
poezie românească. 5 Nicolae Manolescu le găsește merite literare demne de
atenție și certe scopuri estetice, indiferent cât de rudimentare ar fi acestea. 6
Independent de valoarea lor estetică, care este discutabilă, cronicile au avut un
succes teribil la public, din motive simple.

Cum sunt construite cronicile

În primul rând, cronicile în versuri sunt, „potrivit cu natura și rostul lor,
reportajele vremii, anecdotice și senzaționale. În locul lor vom avea, în secolul XIX,
romanele în foileton, iar azi serialele televizate”7. Dan Simionescu subliniază
faptul că „în general, acrearea acestor cronici versificate a fost spontană, a avut
loc la scurt timp după eveniment”.8
Vedem, astfel, primul motiv al succesului lor, și anume actualitatea. Într-o
epocă în care lipsesc atât ziarele, cât și prilejurile de divertisment, cronicile devin
atât prilej de răspândire a noutăților, cât și motiv de distracție. Scopul lor
4
Dan Simionescu, Introducere, din Cronici și povestiri românești versificate (Sec. XVII-XVIII),
București, Ed.Academiei, 1967, pag. 7
5
Eugen Negrici, op. cit., pag. 159
6
Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Pitești, Ed. Paralela 45, 2008, pag. 36
7
Ibidem., pag. 36
8
Dan Simionescu, op. cit., pag. 6
2
informativ este cert, dar nimeni, nici autorii în general anonimi, nici publicul nu se
preocupă prea mult de acuratețea informației. Posibilele modele străine, precum
Cântecul despre oastea lui Igor și alte poeme eroice, amintite în studiul său de
Dan Simionescu, au fost deturnate în zona divertismentului și a anecdoticului, mai
potrivit spiritului vremii. Acest aspect al cronicilor este subliniat de Mircea Scarlat:
„deși de proveniență străină, amploarea speciei se explică prin faptul că ea
răspundea gustului plebeu pentru bizarerii. Să nu uităm că aceste compuneri
versificate apar în același secol cu O samă de cuvinte, care marchează triumful
anecdoticului în vechea noastră istoriografie.” 9
Și, la fel ca și în ziua de azi, când subiectele senzaționale „vând” cel mai
bine, și în secolul al XVIII-lea spectaculosul, incredibilul prindea cel mai ușor, mai
ales că publicul nu este prea instruit. „Autorii sunt atrași de fapte senzaționale, de
spectaculos (pe care-l oferă elementul surpriză), de mirabilia”. 10 Printre
subiectele preferate se numără uciderea domnitorilor sau boierilor, precum
Uciderea lui Constantin Brîncoveanu sau Uciderea lui Grigore Ghica, întâmplări
sângeroase din vremea războaielor ruso-austro-turce, de exemplu Eliberarea
Hotinului și Pătimirea Galaților, și alte asemenea fapte teribile. Unele, precum
Cronicile despre domnia lui Nicolae Mavrogheni, au chiar mai multe variante,
diferite ca valoare.
Oralitatea cronicilor este subliniată de mai toți comentatorii lor. Nicolae
Manolescu bănuiește că „erau menite citirii cu voce tare într-un cerc de
ascultători. Oralitatea lor e izbitoare peste tot”. 11

9
Mircea Scarlat, Istoria poeziei românești, vol. I, București, Ed. Minerva, 1982, pag. 140
10
Ibidem., pag. 140
11
Nicolae Manolescu, op. cit., pag. 36
3
 „Ia să-mi șezi și să-mi privești
De-acest domnu mare și bogat.”12
Mențiunea lui Manolescu este importantă pentru că subliniază un aspect
foarte important despre publicul acestor producții. E drept că unele dintre ele
circulă în manuscris, însă majoritatea erau efectiv citite cu voce tare unor adunări
alcătuite din oameni puțin instruiți, însă avizi de informație și distracție. Dacă asta
se întâmplă și azi cu telenovelele și tabloidele de scandal, să ne închipuim efectul
în acea epocă fără radio, televiziune sau internet, asupra unor ascultători lacomi
de surprize și devertisment, prea puțin exigenți la capitolul calitate formală și bun
gust. „Măsura și ritmul versurilor, în general, împrumutate din poezia populară,
au facilitat răspândirea lor și pe calea memorizării și apoi a comunicării orale,
devenind chiar poezii populare”. 13
Un ultim aspect demn de menționat al acestor cronici este, în majoritatea
cazurilor, anonimatul acestora. De ce autorii alegeau să rămână anonimi? „Înainte
de toate din cauza lipsei de libertate a cuvântului, de teama să nu-și atragă ura și
persecuția domnilor, care se schimbau așa de des, sau a celor împotriva cărora
scriau. În condițiile atâtor frământări ce măcinau clasa noastră stăpânitoare cu
diferitele ei partide politice, anonimatul era un mijloc de a ataca sau lăuda pe
cineva, fără multe riscuri pentru autor”. 14

Valoarea artistică, efect sau intenție?

12
Istoria lui Constantin-Vodă Brâncoveanul, din Eugen Negrici, op.cit., pag. 166
13
Dan Simionescu, op. cit., pag. 25
14
Ibidem., pag. 26
4
 Miza în cazul cronicilor în versuri este de stabilire a valorii lor literare,
singura care contează cu adevărat aici. Au fost creatorii cronicilor artiști sau doar
simpli versificatori, care din când în când au dat câte o operă valoroasă, fără a fi
totuși conștienți de realizarea lor?
G. Călinescu, asemenea majorității istoricilor literari de până la el, apreciază
cronicile în versuri din perspectiva valorii lor umoristice, găsind în ele „stângăcii
savant, ritmuri inegale și o mare măscărie populară, prevestind pseudofolclorul
suprarealist, de dicteu automat”. 15 Mai departe, Călinescu apreciază burlescul
cronicilor, în special în cazul „poveștii mavroghenești” lăsate de pitarul Hristache,
una dintre cele mai valoroase sub aspect artistic. „Efectul tuturor acestor cronici e
totdeauna burlesc, dar tocmai de aceea mult mai triviale și în afara oricărei idei
artistice (…), având spontaneitatea vulgară și o anume repeziciune mimică. Ele
premerg unei poezii muntene bufone ce merge în această epocă prin Pann și
Caragiale până la Arghezi și Barbu. Iată versuri ce par scoase din Flori de mucigai:
Toate în zadar îi fusără
Și ca clipa se dusără.
În văleatu 1777
Te înjugași cu moarte.”16
În aceeași linie, Eugen Negrici apreciază cronicile în versuri drept printre
cele mai bogate creații ale expresivității involuntare. 17 Negrici merge, totuși, mai
departe, și cataloghează cronicile ca prima manifestare organică a poeziei
românești. „Ele sunt literatură și nu literatură minoră (…). Ele constituie însăși
literatura reprezentativă a secolului al XVIII-lea românesc. Ne gândim dacă nu

15
G.Călinescu, op.cit., pag. 50
16
Ibidem., pag. 51
17
Eugen Negrici, op.cit., pag. 156
5
cumva, prin felul cum se desprind din folclor și din istorie, aceste producții (…) nu
reprezintă, cu adevărat, primele manifestări apărute în chip organic.” 18
Manolescu, în Istoria sa, le scoate din zona de umor involuntar și le acordă
mult mai mult credit. „Nu numai pentru că destule pasaje denotă un umor
conștient și caută să obțină și alte efecte literare, dar și pentru că, în general, e
greu de separat imboldul informativ, din care respectivele producții se vor fi
născut, de o anume dorință a autorilor de a-și delecta, emoționa sau îngrozi
auditoriul. Iar acestea, oricât de rudimentare, sunt în definitive scopuri estetice.” 19
În Uciderea lui Grigore Ghica, de exemplu, una dintre cele mai valoroase
cronici în versuri, are scene pline de dramatism, precum scena morții
domnitorului:
„Iar trupul cel mult căznit
Și de cuțite răzbit
Șade spre fața casei ˊ(n)tins
Izvorând sânge dintr-âns;
Și se zbate ca un pește
În sânge se tăvălește.”20
În Istoria faptelor lui Mavrogheni Vodă și a răzmeriței din timpul lui, pe la
1790, compusă de pitarul Hristache, poate cea mai împlinită dintre toate cronicile,
manevrarea elementelor estetice și atenția acordată detaliilor depășește cu mult
epoca. Ochiul pitarului Hristache se vede cel mai bine în descrierea panopliei cu
arme a lui Mavrogheni, de exemplu:
Te uitai prin spătărie,

18
Ibidem. Pag. 159
19
Nicolae Manolescu, op. cit., pag. 35-36
20
Uciderea lui Grigore Ghica, în Eugen Negrici, op. cit., pag. 192-193
6
 Rămâneai la aporie,
Vedeai săbii ferecate
Tot prin păreți, spânzurate,
Mai pistoale, buzdugane,
Măzdrace și iatagane,
Suliți, hangere, cuțite,
Ca acele ascuțite.
Măciuci, mari puști ghintuite,
Toate prin păreți lipite.”21
Plimbarea aceluiași Mavrogheni Vodă prin oraș ia, sub pana pitarului
Hristache, accente argheziene, după părerea lui Manolescu:
Și pe unde nu gândiai
P-acolo îl întâlniai,
Tiptil, pe jos, și călare
Prin târg și prin mahalale,
Uneoiri în port turcesc,
Alteori călugăresc (…)
Și te pomeneai cu el
Tiptil, în port fel de fel,
Turcește, călugărește,
Schimbat ca doamne ferește!”22

21
Cronici și povestiri românești versificate (Sec. XVII-XVIII), București, Ed.Academiei, 1967, pag.
261
22
Ibidem., pag. 262
7
 La același Hristache, Mircea scarlet vede intenția artistică, mâna de
specialist, „montajul savant” în prezentarea alternativelor contrare, înainte de
nararea faptelor:
„Unii zicea că-i om bun,
Cei mai mulți că e nebun.
Alții îl ținea de prost
Și nimeni nu-I da de rost.”23
Asemenea realizări nu pot fi involuntare, în ciuda stângăciilor. Eugen
Negrici își începe studiul dedicate cronicilor remarcând ușurința prefacerii
istorisirii în vers, apreciind că „o lungă tradiție pare să fi condus la această
spontaneitate.”24 Această tradiție a dat naștere unuia dintre cele mai importante
etape ale literaturii române vechi, chiar dacă nu a impus niciun nume de poet.

Bibliografie

Ediții
Cronici și povestiri românești versificate (sec. XVII – XVIII), ed. de Dan Simionescu,
București, Ed. Academiei, 1967
Bibliografie critică
G. Călinescu, Istoria literaturii române de la origini până în prezent, Craiova
Mircea Cărtărescu, Postmodernismul românesc, București, Ed. Humanitas, 2010

23
Mircea Scarlat, op. cit., pag. 147
24
Eugen Negrici, op. cit., pag. 155
8
Nicolae Manolescu, Istoria critică a literaturii române, Pitești, Ed. Paralela 45,
2008
Eugen Negrici, Poezia medievală în limba română, Iași, Ed. Polirom, 2004
Mircea Scarlat, Istoria poeziei românești, vol. I, București, Ed. Minerva, 1982