781 Dicționarul general al literaturii române
a lui André Gide și Jacques Rivière). Mihai Ralea, în
eseul Literatura de senzație din volumul Valori
(1935), după ce îi reproșa ca „defect capital” intriga
„extrem de previzibilă”, recomanda acest tip de
literatură – care include și l.p. – scriitorilor români:
„Idealul românului e să fie mereu lucid, malițios,
critic, bătrân. El nu are abandonări, uitări de sine,
cufundări nevinovate în epoci de fericire, de mult
trecute. E mereu la pândă, șiret și ironic, mereu
conștient într-o luptă pentru existența care nu-i
acordă nici un armistițiu și nicio vacanță. În el nu
țâșnește niciodată sursa primitivă a vechilor mituri.
El nu cunoaște încântarea întinderilor subite. De
aceea poate la noi mai mult ca oriunde ar trebui
încurajat elementul epic al poveștilor generoase,
stupide și fermecătoare. E recreația care ar înno-
bila puțin”. G. Călinescu aprecia dintre romanele
lui Cezar Petrescu pe acelea detectivistice – Baletul
mecanic. N. Steinhardt recenzează sistematic
romane polițiste (începând cu Edgar Wallace). În
perioada comunistă, dincolo de interesul mai mult
sau mai puțin moderat arătat genului de critici ca
Mircea Iorgulescu, Voicu Bugariu, Dan Culcer, o
anumită penetrare a structurilor poliţiste în litera-
tura „serioasă” s-a produs în cărţi de Nicolae
Breban (Animale bolnave) sau Marin Preda (Cel
mai iubit dintre pământeni), dar și în poezie, unde
volumul Poem (1973) de Mircea Ivănescu se pre-
zintă ca roman polițist. Începând cu anii ’60, sub
influența Noului Roman francez apare subgenul
„falsului roman polițist”, care utilizează ancheta
detectivistică – precum Alain Robbe-Grillet în
Gumele, În labirint etc. – ca motor și pretext pentru
experimente și explorări narative. Aceste tendințe
devin normă în proza optzeciștilor și a celor care-i
continuă (Mircea Cărtărescu, Ion Manolescu,
Caius Dobrescu ș.a.). Astfel, deși l.p. din România
își pierde după 1989 piața din comunism, ea își
câștigă un loc în literatura mainstream și în teoria
predată în universități.
Repere bibliografice: Paul Zarifopol, Literatură onestă,
ALA, 1934, 690; Mircea Eliade, Oceanografie, București,
1934, 134–139; Mihai Ralea, Valori, București, 1935,
120–128; Petrescu, Teze, 85–109; N. Steinhardt, Articole
burgheze, îngr. Viorica Nișcov, pref. Nicolae Mecu, Iași,
2008, 405–407, passim; Iordan Chimet, Eroi, fantome,
şoricei, Bucureşti, 1970; Voicu Bugariu, Incursiuni în
literatura de azi, Bucureşti, 1971, 174–187; Horia Matei,
Literatura și fascinația aventurii, București, 1986, 278–
283; Radu Toma, Despre literatura celorlalți, CC, 1991, 1;
Literatura
N. Steinhardt, Romanul polițist al tinerețelor mele, CC,
1991, 2; Marian Popescu, Punerea în scenă a enigmei, CC,
1991, 2; Elisabeta Lăsconi, De la Poe la Eco, CC, 1991, 2;
Paul Ștefănescu, Afaceri criminale celebre. De la Sherlock
Holmes la Maigret, București, 1995; Oțoiu, Proza, I, 169–
186; Daniela Zeca Buzura, Melonul domnului comisar.
Pentru o nouă poetică a romanului polițist clasic, Bucu-
reşti, 2005; Manolescu, Istoria, 1394; Mircea Mihăieș,
Metafizica detectivului Marlowe, Iași, 2008; Popa, Ist. lit.,
II, 939–943. . M.I.
LITERATURA SF Termeni alternativi: literatură sci-
ence fiction, literatură științifico-fantastică, litera-
tură de anticipație, ficțiune speculativă etc. L.SF din
România are șansa de a fi făcut obiectul unui interes
substanțial din partea mai multor critici și istorici
literari: Ion Hobana, Mircea Opriță, Florin Mano-
lescu, Cornel Robu, Voicu Bugariu, Mircea Naidin,
Radu Pavel Gheo, Cătălin Badea-Gheracostea. O
lucrare de pionierat a fost la timpul său Literatura
SF (1980) de Florin Manolescu, operă de cartezi-
anism critic în care obiectul este descris aproape
exhaustiv din unghiul conceptului (cercetat istoric
și definiţional), al specificului în relaţiile cu ştiinţa,
fantasticul, basmul și literatura mainstream, al spe-
ciilor (opera spaţială, contra-utopia, fantezia eroică,
ucronia şi ficţiunea politică, romanul poliţist), al
tematicii (călătoria interplanetară, invazia extra-
terestră, apocalipticul, Atlantida/lumile ascunse,
universurile paralele, călătoria în timp), al spaţiilor
extraterestre clasice (Luna, Marte, Venus), al per-
sonajelor tematice (savantul, geniul rău, supere-
roul şi antieroul, omul viitorului, roboţi, androizi,
mutanţi, extratereştri) şi al obiectelor SF (clasificate
în „obiecte de transport”, „obiecte de distrugere” şi
„obiecte ajutătoare”). Un amplu capitol este dedicat
istoriei SF-ului românesc, începând o minuţioasă
repertoriere cu notele lui Ion Heliade-Rădulescu
din „Curierul românesc” despre submarinul lui
Villeroi ori despre „câinele automat” al lui Maelzel
și traducerile din Jules Verne. Sunt identificate „cele
mai importante texte din proto-SF-ul românesc”,
„nuvela lui Al. N. Dariu, Finis Rumaniae, și antici-
paţia lui Demetriu G. Ionnescu (Tache Ionescu),
Spiritele anului 3000. Impresiuni de călătorie”. Infor-
maţia avea să fie depăşită doar de minuţioasa pano-
ramă a lui Mircea Opriţă Anticipaţia românească
(1994, ediția 2, 2003), dar nu pentru partea dedicată
secolului al XIX-lea. În ce priveşte definirea concep-
tului, sunt trecute în revistă treisprezece definiţii
cărora autorul o adaugă pe a sa, „literatura SF este
Literatura
o progresie silogistică minus sau plus, cu baza într-o
secvenţă de tip realist, care a luat forma unei nara-
ţiuni capabile să exprime o dorinţă sau o temere, cu
ajutorul unor elemente împrumutate din (pseudo)
ştiinţă sau (pseudo)tehnică”. Cornel Robu este auto-
rul unei teorii relativ originale asupra l.SF ca mani-
festare modernă a sublimului, formulată în 1988 în
eseul A Key to Science Fiction: the Sublime, publi-
cat în revista britanică „Foundation. The Review of
Science Fiction”; varianta românească a apărut în
cursul aceluiași an în două părți: O «cheie» pentru
science-fiction: sublimul („Helion”, Timișoara) și
Între fantastic și sublim („Almanah «Anticipaţia»”,
1989). Apelând la teoriile estetice ale lui Edmund
Burke, Immanuel Kant şi Friedrich Schiller, Robu
identifica în science-fiction „ipostaza inedită și par-
ticulară sub care sublimul se prezintă în arta secolu-
lui XX”. În partea de știință încorporată în l.SF, cri-
ticul vede atât declanșatorul apartenenței la sublim
prin faptul că asociază reflecția asupra infinitului cu
angoasa ireprezentabilității lui („ştiinţa constrânge
la sublim”, „SF-ul poate – până la un punct, desigur
– «figura» intuitiv tocmai neputinţa intuiţiei de a-şi
reprezenta concret infinitul”), cât și diferența speci-
fică în raport cu literatura realistă, literatura fantasy
și literatura fantastică. În raport cu (in)capacitatea
de a figura infinitul, l.SF ilustrează, în terminologie
kantiană, sublimul matematic și sublimul dinamic;
prima categorie ar favoriza explorările spațiale, iar
cea de-a doua tematica temporală. Deși, înaintea lui
Robu, conexiunea cu sublimul fusese formulată în
trecere de canadianul David Ketterer, ipoteza criti-
cului român a fost preluată și citată în plan interna-
țional. Aparatul teoriei a fost mult extins și rafinat de
Cornel Robu în masivul volum O cheie pentru sci-
ence-fiction (2004), încorporând contribuții publi-
cistice apărute între timp. Contrar titlului modest,
cartea aspiră să ofere o estetică a genului vizat. Ceea
ce e sigur este că-i oferă, pornind de la teoria subli-
mului, o cartografie de proporții enciclopedice. Un
punct important stă în observarea unei bivalențe a
SF-ului, dublu determinat/ diferențiat prin „senza-
ția de uimire și de miracol” („sense of wonder”) și
prin „senzația de pierdere” („sense of loss”). Prima
este asociată SF-ului armat științific („hard SF”),
iar a doua SF-ul mai literar („soft SF”), în care,
observă criticul, excelează scriitorii români de gen.
Însă numai prima este necesară, ultima rămânând
facultativă. Paradoxurile timpului în science-fic-
tion (2006) face parte de facto din O cheie pentru
Dicționarul general al literaturii române 782
science-fiction, fiind tipărită separat din motive edi-
toriale de spațiu. Scriitori români de science-fiction
(2008) valorifică texte publicate anterior, fragmen-
tar, în antologia Timpul este umbra noastră (1991),
precum și diverse studii, eseuri ori articole de sin-
teză precum cel despre SF-ul românesc inclus în
prestigioasa lucrare editată de John Clute și Peter
Nicholls The Encyclopedia of Science Fiction (1993).
În România l.SF are un brevet sovietic, ținând de
estetica realist-socialistă a anilor ’50 din secolul al
XX-lea. Înainte de 1948 încercările autohtone fuse-
seră anemice. Între lucrările de pionierat pot fi citați
Victor Anestin, În anul 4000 sau O călătorie la Venus
(1899), Henri Stahl, Un român în lună (1914), Dorina
V. Ienciu, Cataclismul anului 2000 (1933), F. Aderca,
Oraşele scufundate (1937), dar ei sunt mai curând
cazuri izolate, în bună parte modeste, decât pionieri
ai unui gen, întrucât rămân departe de a fonda un
sistem. Pionierii adevărați ai l.SF din România apar
în anii ’50, în urma discuțiilor din URSS, produse
după Congresul al II-lea al Scriitorilor Sovietici
(decembrie 1954), privind literatura „pentru copii și
tineret” (denominația s-a păstrat până astăzi în
interiorul Uniunii Scriitorilor din România, și ea
este o creație instituțională a comunismului,
datând din 1949). De altfel, era inevitabil: realismul
socialist, laolaltă cu marxismul subsecvent, era
așezat pe baze ştiințific-laice, acordând o mare
atenție disciplinelor pozitive precum fizica, astro-
nomia, chimia, biologia, care stau de regulă la baza
l.SF. Introdus cu program și bine susținut oficial,
inclusiv printr-o colecție foarte populară în epocă,
„Povestiri ştiințifico-fantastice”, SF-ul a fost în anii
’50 unul dintre cele mai eficiente motoare de popu-
larizare ştiințifică și de educație ideologică. Autori
precum I.M. Ştefan și Radu Nor, autorii primului
783 Dicționarul general al literaturii române
roman românesc de gen din epoca comunistă, Drum
printre aştri (1954), adventure pe suport realist-soci-
alist, erau printre vedetele momentului. Anii ’60 au
dus la o autonomizare relativă a genului în raport cu
cerințele ideologice, în sensul trecerii de la o propa-
gandă apăsată la un „umanism” mai puțin rigid, prin
autori „scăpați” din anii ’50 cu destule compromi-
suri la activ: Vladimir Colin, Adrian Rogoz (impor-
tant animator al genului, dar şi un scriitor onorabil),
Sergiu Fărcăşan sau Camil Baciu. Venind din aceeași
generație, dar revelându-se ca autor de gen târziu și
relativ surprinzător, Ov. S. Crohmălniceanu va
publica două volume de referință, probabil piesele
speculative cele mai ingenioase tipărite înainte de
1990: Istorii insolite (1980) și Alte istorii insolite
(1986). În anii ’70 genul primește o lovitură prin des-
ființarea la începutul deceniului a Colecției „Poves-
tiri ştiințifico-fantastice”, dar va continua să fie susți-
nut editorial, în primul rând prin Editura Albatros,
destinată cititorilor tineri. O solidă generație se for-
mează totuși prin autori precum Gheorghe Săsăr-
man, autorul volumul borgesian Cuadratura cercu-
lui. Fals tratat de urbogonie (1975), Horia Aramă,
Mircea Opriță, dar și prin tandemul format din
George Anania și Romulus Bărbulescu. Însă perioada
cu adevărat profesionistă a genului este cea din anii
’80, când apare aşa-zisul nou val, avându-l ca înainte-
mergător pe Mihail Grămescu, al cărui Aporisticon
apare în 1981. Anii ’80 au fost anii constituirii unor
puternice comunități locale de fani și scriitori, care
scot numeroase fanzine și participă intens la cena-
cluri, își împart xeroxuri cu scrieri occidentale sau cu
traduceri de sertar, făcute de traducători legendari
în fandom ca Ion Doru Brana sau Mihai-Dan Pave-
lescu după Frank Herbert sau William Gibson. În
1982 apare „Almanah «Anticipația»”, într-un tiraj de
Literatura
100 000 de exemplare. Mulți dintre autorii anilor ’80
aveau formație ştiințifică, fiind absolvenți de Poli-
tehnică; competența lor tehnică era superioară dile-
tanților din deceniile anterioare, putând aborda
concepte mai sofisticate și mai apropiate de hard SF.
După căderea comunismului se petrec o serie de
acțiuni complementare. Pe de o parte, se produce
un boom al traducerilor; cea mai importantă colec-
ție de gen este „Nautilus” a Editurii Nemira. Pe de
altă parte, l.SF românească este declarată moartă;
după cum se exprima Cristian Tudor Popescu, SF-ul
românesc „avea substanță atâta timp cât s-a putut
constitui ca o modalitate de descărcare, de evaziune
a unor mase de tineri, și nu numai, înainte de 1989.
El a fost specific unei epoci. Acea epocă a murit.
Când a murit, printre multe alte lucruri, Ceaușescu
a luat cu el în mormânt și SF-ul românesc”. Această
perspectivă era însă exagerată. Deși cantitativ tra-
ducerile (în special din autori anglo-americani cla-
sici) sunt mai importante decât producțiile autorilor
români, genul cunoaște o nouă viață. Evenimentul
fondator al anilor ’90 este apariția publicației „Jur-
nalul SF” (unde și sunt sancționate polemic afirma-
țiile lui Cristian Tudor Popescu), în jurul căreia se
coalizează o nouă poetică pornind în principal de la
cyberpunk. Echipa de bază care a editat cele 169 de
numere a fost compusă din frații Adrian Bănuță
(redactor-șef) și Ionuț Bănuță (redactor). Printre
colaboratorii constanți s-au numărat Ovidiu Buf-
nilă, Sebastian A. Corn, Cotizo Draia, Mihail Gră-
mescu, Michael Haulică, Cătălin Ionescu, Dănuț
Ivănescu, Ana-Maria Negrilă, Florin Pîtea, Liviu
Radu, Don Simon ș.a. Publicația a provocat și între-
ținut coagularea celei mai importante mișcări în
SF-ul românesc postcomunist, unind postmoder-
nismul și cyberpunkul, fiind numită fie „generația
Literatura
’90”, fie chiar „generația jesefe”. Generației ’90 i-a
fost dedicat de altfel un întreg număr (50), în care
Ionuț Bănuță și Sebastian A. Corn semnează textul
Ragnarök, manifest nu atât postmodern, cât nonli-
near-intertextual-joycean, aspirând la poli­­­mor­
fismul/multifațetarea literaturii digitale, doar pre-
conizată deocamdată în condițiile unei Românii
retardate din punctul de vedere al accesului la noile
tehnologii. Corn a ilustrat și ficțional saltul tehnolo-
gic caracteristic postmodernității, prin novella Adre-
nergic! (publicată în volum în 2009, dar o primă ver-
siune intrase într-un număr special Sebastian A.
Corn din „Jurnalul SF” încă din 1994). Decorurile
unor astfel de scrieri sunt de regulă internaționale
sau postnaționale, dar nu exclusiv. Spațiul României
figurează în prozele mai multor autori: Liviu Radu,
George Lazăr, Marian Truță, Doru Stoica, Cristian
M. Teodorescu ș.a. Astfel este depășit un alt complex
al SF-ul românesc, „a cărui contradicție esențială și
definitorie”, potrivit lui Cristian Tudor Popescu,
„stătea în imposibilitatea de a scrie un text zgudui-
tor despre tragedia unui astronaut pe nume Vasile –
«astronautul Vasile» nu putea să nască decât paro-
die”. Această „imposibilitate” se manifestase cu pre-
cădere de-a lungul anilor ’80, fiind sintetizată de
motivul „cosmodromului din Slobozia”: acesta era o
glumă care circula printre SF-iștii optzeciști – reacție
la stoparea retehnologizării României prin politica
de austeritate a lui Ceaușescu, dar și la protocronis-
mul și la naționalismul kitsch ale epocii – și privea,
în termeni marxiști, distanța uriașă dintre baza și
suprastructura României socialiste (dintre felul în
care arăta în realitate România și felul în care scriito-
rii SF erau forțați de regim să-și imagineze că ar
trebui să arate). În anii ’50–’70 autorii români, ca
toți pionierii unui domeniu, trecuseră printr-o
etapă idealistă, în care-și închipuiseră viitorul/vii-
torurile României în feluri care astăzi par ilar de
naive. Dar, spre deosebire de înaintașii lor, autorii
din anii ’80 erau mult mai cinici și mult mai dispuși
să ia peste picior scenarii de felul „România cuce-
rește Cosmosul”. De aici gluma cu „cosmodromul
din Slobozia”, care dota un orășel din mijlocul Bără-
ganului cu tehnologie de tip Star Wars. Principalul
autor din anii ’80 care a valorificat poante de acest
fel a fost Ioan Groșan; în Epopeea spațială 2084 și în
Planeta Mediocrilor el lua în râs mai toate clișeele
SF-ului socialist – de altfel, aceste scrieri au putut
apărea în volum abia după 1989, înainte de această
dată fiind publicate doar prin reviste studențești sau
Dicționarul general al literaturii române 784
în „Almanah «Anticipația»”, mai puțin expuse cen-
zurii. Însă în anii ’90, sub efectul îndepărtării de
naționalismul festivist și al apropierii de tehnologi-
ile postmodernității, specificul național redevine
posibil de exploatat în SF, începând cu volumul
colectiv Motocentauri pe acoperișul lumii (1995). Pe
suportul unei efervescențe fără egal în celelalte zone
din gen, manifestată în cenacluri, reviste (pe hârtie
și online), colecții editoriale, întâlniri ș.a.m.d., l.SF
reușește să propună câțiva scriitori ce pot aspira la
statut canonic în mainstream: Sebastian A. Corn,
Dănuț Ungureanu, Costi Gurgu, Liviu Radu, Michael
Haulică, Silviu Genescu ș.a. Majoritatea vin din
afara lumii literaturocentrice a absolvenților de
Litere care alimentase generația ’80 de autori non-
SF, formată în jurul a trei-patru cenacluri centrale și
prezentând o formulă compactă. Deși nouăzeciștii
nu sunt izolați de stilistica optzecistă generală (rele-
vante fiind experimentalismul textualist și stilistic
ori fragmentarismul narativ), ei sunt mai apropiați
de ideea occidentală de postmodernism prin legă-
tura ombilicală cu literatura de consum anglosa-
xonă și cu un pachet de idei mult mai actuale tehno-
logic și cu o mai mare anvergură filosofică decât
reprezentanții microrealismului anilor ’80, care pre-
tindeau că extrag postmodernism dintr-o literatură
cu navetiști dexteră stilistic, dar limitată ideatic.
Valul cel mai recent, afirmat în ultimul deceniu, pro-
pune nume precum Ioana Vișan, Adrian Buzdugan,
Ștefana Cristina Czeller, Daniel Timariu, Alexandru
Lamba. De fapt, l.SF din România anilor 1990–2010
(ale cărui baze sunt puse în anii ’80) are particulari-
tatea de a nu fi o adevărată cultură populară, deși
lucrează cu artefactele acesteia. Îi lipsește în primul
rând o piață reală, pe care comunitatea semnifica-
tivă de fani nu o poate substitui. SF-ul românesc
785 Dicționarul general al literaturii române
este mai curând o avangardă literară, prin care for-
mele noi de producție sunt integrate, începând cu
calculatoarele și sistemele de operare prezente în
prozele lui Cristian Tudor Popescu din anii ’80 și ter-
minând cu rețelele cyber complexe și capitaliste din
anii ’90 imaginate de Sebastian A. Corn în Adrener-
gic!; de altfel, acest rol de avangardă în materie de
informație tehnologică îl avusese SF-ul – e drept că
într-o formă literară de regulă primitivă – încă din
anii ’50 –’60, care abundă în texte cu nave spațiale și
roboți. Un autor american, Norman Spinrad, pus în
situația de a postfața o antologie de povestiri româ-
nești, remarca – exagerând poate din politețe – că nu
există „nici o urmă de asemănare cu SF-ul ameri-
can” și că textele românești sunt diferite „la orice
nivel, de la firul narativ suprarealist al povestirilor
până la realismul magic intens al imagisticii”; „ceea
ce veți citi aici”, afirma Spinrad, „este mai aproape
de spiritul lui Eugen Ionescu decât de Heinlein sau
E.E. Smith” (Antologia science-fiction Nemira ’94,
îngrijită de Romulus Bărbulescu și George Anania).
Remarcile lui Spinrad, pe lângă relevarea unui spe-
cific local sub forma suprarealismului, păreau să
mai sugereze și o altă direcție – neaderența SF-ului
românesc la formula comercială occidentală. Core-
lația dintre comercial și formule „paraliterare”
precum SF-ul este tot o „formă” occidentală, care nu
reușește după 1989, în condițiile unei economii
libere, să fie transplantată în România din lipsa unei
piețe suficient de mari. Pe de altă parte, nefiind
recunoscută și integrată decât prea puțin de main-
stream și în particular de critica literară, l.SF din
România a ratat în bună parte și acțiunea directă de
avangardă, deși a fost asimilată parțial în scrierile
unui autor central ca Mircea Cărtărescu. Studiul de
caz semnat de eseistul și traducătorul spaniol
Literatura
Maríano Martín Rodriguez privind integrarea l.SF în
istoriile literare românești din postcomunism
avansa următoarele concluzii: „Disprețul oficial pe
care îl manifestă principalele instituții literare româ-
neşti față de genul ştiințifico-fantastic, aşa cum se
desprinde din istoriile literare cele mai cunoscute,
nu este doar de neînțeles, ci şi dezavantajos. Cum se
poate reînnoi istoriografia literară românească, ba
chiar canonul, fără a lua în seamă contribuțiile aces-
tui gen, care şi-a demonstrat cu vârf şi îndesat viabi-
litatea şi potențialul său universalist atât prin pro-
ducția narativă, ce a avut parte de numeroase tradu-
ceri în alte limbi, cât şi prin cea critică? Marginaliza-
rea lui, în cadrul canonului românesc, nu este doar
inoportună, într-o epocă precum aceasta, încă post-
modernă, ci şi inadmisibilă sub aspect istoric şi şti-
ințific, dată fiind valoarea lui uşor de demonstrat”.
Tot în cadrul conceptului l.SF din România
poate fi urmărită și evoluția unui gen distinct, dar
complementar – literatura fantasy. Cel care a paten-
tat-o în România, s-ar putea spune că prin accident,
este Vladimir Colin. Legendele țării lui Vam (1961),
Divertisment pentru vrăjitoare (miniroman inclus
în volumul din 1971 Capcanele timpului, o combi-
nație de sword & sorcery și de paradoxuri temporale
à la Seniorii războiului de Gérard Klein), Grifonul lui
Ulise (1976) sunt câteva din titlurile prin care Colin
rămâne ca fondator al genului, fiind primul care a
creat un specific local. Alt reprezentant izolat este
Iordan Chimet prin Închide ochii și vei vedea Orașul
(1970). Însă multă vreme în România nu a existat
o piață pentru fantasy. Apariția unei traduceri din
J.R.R. Tolkien în 1975, O poveste cu un hobbit la Edi-
tura Ion Creangă (într-o transpunere de Catinca
Ralea care româniza uniformizant rasele fantas-
tice de origine nordică, anulându-le diversitatea),
Literatura
nu a avut consecințe. Chiar în perioada de boom a
anilor ’90, din colecția „Nautilus” a Editurii Nemira
foarte puține titluri erau fantasy – în primul rând
câteva romane de Abraham Merritt. Abia în anii
2000, în urma succesului filmelor din seriile Harry
Potter, după J.K. Rowling, și Stăpânul inelelor, după
J.R.R. Tolkien (cărțile au fost de asemenea publi-
cate, în traducere), piața românească încearcă să
investească în fantasy – un gen deja prea la modă
pentru a mai putea fi ignorat. Astfel, Editura Poli-
rom reușește să publice, deși nu neapărat ca parte a
unei strategii, două titluri de referință ale literaturii
române post-1989: Fairia de Radu Pavel Gheo (2004)
și Teodosie cel Mic de Răzvan Rădulescu (2006). Încă
două scrieri de referință îi aparțin lui Sebastian A.
Corn: Imperiul marelui Graal (2004) și Vindecăto-
rul (2008). Editura Tritonic, prin colecția fiction.ro,
coordonată de Michael Haulică, a încercat să dese-
neze o tentativă mai coerentă de promovare a unor
autori români. Aici apare, sub semnătura lui Costi
Gurgu, o operă de vârf a fantasy-ului românesc,
romanul Rețetarium (2006). De asemenea, Liviu
Radu avea să deschidă prin Waldemar (2007) o
serie continuată prin volumele Blocul câș (2008), O
după-amiază cu bere și zâne (2009) și Vânzoleli noc-
turne (2012). Combinație de heroic și comic fantasy
în stilul Roger Zelazny din seria Amber, Waldemar
valorifică mitologia românească și internațională a
ielelor, pricolicilor ș.a., elaborând lupte fantastice
inclusiv în decorul Bucureștiului cotidian. Liviu
Radu va deschide ulterior la Editura Nemira o nouă
serie, de această dată light fantasy, cu Armata moli-
ilor (2012). Noua serie este o combinație între O mie
și una de nopți și Călătoriile lui Tuff de George R.R.
Martin. Recent, prin seria BD Harap Alb continuă,
continuare influențată de Tolkien a poveștii lui Ion
Creangă, pe un scenariu de Marian Coman, au fost
testate posibilitățile pieței autohtone de a susține
un serial fantasy de benzi desenate. Nu întâmplător
acesta e genul ales în lumina notorietății globale de
care se bucură în ultimul deceniu. În linii mari, fan-
tasy-ul urmează același traseu precum SF-ul (formă
de import care-și caută un fond local), lovindu-se
însă de același impas: lipsa unei piețe suficient de
dezvoltate pentru ca acest gen să devină cu adevă-
rat popular.
Repere bibliografice: Ion Hobana, Vârsta de aur a
anticipaţiei româneşti, Bucureşti, 1969; Florin Mano-
lescu, Literatura SF, Bucureşti, 1980; Ion Hobana, Sci-
ence fiction. Autori, cărţi, idei, I, Bucureşti, 1983; Ion
Dicționarul general al literaturii române 786
Hobana, Literatura de anticipaţie. Autori, cărţi, idei, II,
Bucureşti, 1986; Viorel Ilișoi, Cristian Tudor Popescu
declară: „Ceaușescu a luat în mormânt și SF-ul româ-
nesc”, TP, 1994, 1; Cristian Tudor Popescu, Literatura
zilei, RL, 1999, 31; Dicţionar SF, îngr. Mihai Dan Pave-
lescu, Bucureşti, 1999; Mircea Opriţă, Discursul utopic.
Momente şi sinteze, Bucureşti, 2000; Mircea Naidin, Lite-
ratura Science Fiction, București, 2003; Mircea Opriţă,
Anticipaţia românească. Un capitol de istorie literară,
ed. 2, Bucureşti, 2003; Florina Ilis, Fenomenul scien-
ce-fiction în cultura postmodernă. Ficțiunea cyberpunk,
Cluj-Napoca, 2005; Radu Pavel Gheo, Despre science
fiction, ed. 2, Satu Mare, 2006; Voicu Bugariu, Literaţi
şi sefişti. O confruntare de mentalităţi, Braşov, 2007;
Lucia Simona Dinescu, Corpul în imaginarul virtual,
Iași, 2007; Cornel Robu, O cheie pentru science-fiction,
Cluj-Napoca, 2007; Cornel Robu, Paradoxurile timpu-
lui în science-fiction, Cluj-Napoca, 2007; Cornel Robu,
Scriitori români de science-fiction, Cluj-Napoca, 2008;
Mircea Opriţă, Cronici de familie. SF-ul românesc după
anul 2000, Cluj-Napoca, 2008; Cătălin Badea-Ghera-
costea, Alternative critice, ed. 2, Satu Mare, 2010; Cătă-
lin Badea-Gheracostea, Aducerea la zi, Satu Mare, 2011;
Maríano Martín Rodriguez, Cine dictează canonul? Spirit
conservator și inovație în istoriografia literară româ-
nească din primul deceniu al secolului al XXI-lea. Cazul
literaturii științifico-fantastice, VR, 2012, 7–8. M.I.
LITERATURA ŞTIINŢIFICĂ ŞI TEHNICĂ ÎN SE­CO­­
LELE XVI–XIX. În primul secol de cultură româ-
nească scrisă, când româna nu devenise încă limbă
de cult şi de cultură, iar transmiterea cunoştinţelor
ştiinţifice se făcea prin texte redactate de regulă
în slavonă, au fost traduse, copiate sau tipărite şi
câteva texte, foarte puţin numeroase în ansamblu,
care, prin destinaţie, prin structură şi prin modul
de organizare a discursului se constituie în primele
scrieri româneşti de tip tehnic sau ştiinţific. Ele
oferă indicaţii utile pentru practicarea unei profe-
sii (Liturghierul) sau pentru desfăşurarea unei acti-
vităţi ocazionale (precum căutarea comorilor sau
vindecarea unor boli, cărora le sunt destinate textul
de magie intitulat, în Codicele Bratul, Începătura
de nuiale, ori cele câteva „reţete” transcrise în ace-
laşi miscelaneu braşovean şi în Codicele Sturdzan);
constituie un îndrumar de tip didactic în însuşi-
rea principiilor de bază ale religiei creştine (Cate-
hismul); atestă dorinţa de informare asupra unor
evenimente istorice (tabelele cronologice, alcătuite
la 1587–1588 în Moldova, inspirate din cronogra-
fele sârbeşti, bine cunoscute în spaţiul românesc);
indică preocuparea de a transpune în limba română