777 Dicționarul general al literaturii române
Conachi, în același stil: Giudecata femeilor (1806).
Pe lângă rețeta antică, comedia mai conține un
indiciu prețios, și anume faptul că, în lipsa teatru-
lui, a fost jucată la păpușării. Alte două texte, este
vorba despre Generalul Ghica (posibil de atribuit
lui Costache Facca), în care este persiflată cu blân-
deţe marea boierime, și despre Firea Valahiei
(scrisă, poate, tot de către Costache Facca), o satiră
a micii boierimi şi a burgheziei ce încearcă să imite
obiceiurile protipendadei, sunt printre ultimele
manifestări literare de expresie greacă din Princi-
pate. Sunt cunoscute, totuși, cazurile unor nostal-
gici, care propun, după 1821, formule de literatură
bilingvă româno–grecească (Gheorghe Peşacov în
1823 şi Grigore Serrurie în jur de 1848). Toți acești
scriitori sunt cunoscători de limbă greacă, învățată
fie în particular, fie la școile epocii. Literatura de
limbă greacă din Principatele Române are între
autorii reprezentativi şi o serie de eseişti, între ei
aflându-se profesorii de la academiile domneşti:
Iosif Moesiodax, cu a sa Apologie, un eseu asupra
sensibilităţii moderne (1780), Dimitrie Catargi, cu
eseuri (1783–1791), expuneri de pedagogie inova-
toare, inclusiv în privinţa unor elevi bilingvi, cum
sunt cei din Principate, apoi Athanasios Psalidas
(care a scris Fericirea adevărată sau Fundamentul
tuturor religiilor, 1791, Mişcări juste sau Manual
împotriva decăderii şi împotriva logicii lui Evghe-
nios Voulgaris, 1795), Beniamin din Lesbos (autor
al unei etici), Neophyt Vamvas (cu ale sale Elemente
de etică filosofică, 1813) sau Neofit Doukas (Sofis-
tul, 1834). Există şi o literatură diaristică, reprezen-
tată de Constantin Daponte şi de Panaiotis Kodri-
kas (Însemnări zilnice, 1762). Literatura didactică
în limba greacă, suprapunându-se parţial cu eseis-
tica, cunoaşte o culme în lucrarea de factură enci-
clopedică Geografia modernă (1780) a profesorilor
de la academiile domneşti Daniil Filippide şi Gri-
gore Constandas. Mai trebuie amintite cel puţin
două scrieri istorice, puncte de reper prin modul în
care prezintă unitar istoria românească: Istoria
vechii Dacii a lui Dionisie Fotino (1818) şi Istoria
României (importantă fiind și folosirea acestui
cuvânt cu sensul lui modern), publicată de Daniil
Filippide (în 1819).
Ediţii: Nicolas Mavrocordat, Les Loisirs de Philoté, ed.
Jacques Bouchard, Atena, Montreal, 1989; Lia Brad Chi-
sacof, Antologie de literatură greacă din Principatele
Române, Bucureşti, 2003.
Literatura
Repere bibliografice: Constantin Litzica, vol. I: Cata-
logul manuscriptelor grecești, București, 1909, Nestor
Camariano, vol. II: Catalogul manuscriselor grecești din
Biblioteca Academiei Române, București, 1940, vol. III:
Catalogul manuscriselor grecești – Katalogos ton Elli-
nikon heirografon, ed. bilingvă, pref. Gabiel Ștrempel
și Haralampos Papastathes, București, 2005; N. Car-
tojan, Cărțile populare în literatura română, vol. II:
Epoca influenței grecești, București, 1938; Ramiro Ortiz,
Sull’importanza della dominazione fanariota in Ruma-
nia come determinatrice dei contatti linguistici e letterari
italo-rumeni attraverso la lingua e la letteratura neoele-
nica, „Studi bizantini e neoellenici”, 1939; Russo, Studii
istorice, II, 487–451; Panagiotis Gergountzoa, La Langue
et la littérature grecque intermédiaires entre le monde de
l’Orient et le monde de l’Occident au service de la culture
balkanique, méditerranéenne et mondiale, în Actes du
Colloque des Civilisations Balkaniques, Bucureşti, 1963,
69–79; Constantin Th. Dimaras, Istoria literaturii neo-
greceşti, Bucureşti, 1969; Nestor Camariano, Athanasios
Christopoulos. Sa vie, son oeuvre littéraire et ses rapports
avec la culture roumaine, Salonic, 1981; Cornelia Papa-
costea-Danielopolu, Literatura în limba greacă din Prin-
cipatele Române (1774–1830), Bucureşti, 1982; Valentina
Filip, Academia Domnească din București (1694–1821),
București, 1994; Antologie de literatură greacă din Prin-
cipatele Române. Proză și teatru secolele XVIII–XIX, îngr.
Lia Brad Chisacof, Bucureşti, 2003; Elena Lazăr, Lite-
ratura neoelenă în România (1827–2005). O bibliogra-
fie, București, 2005; Ariadna Camariano-Cioran, Relații
româno–elene. Studii istorice și filologice (secolele XIV–
XIX), îngr. și introd. Andreas Rados, București, 2008;
Elena Lazăr, Cărturari greci în Țările Române în secolele
XIV–XIX. Dicționar biografic, București, 2009; Ion Andrei,
Gh. Țârlescu, Catalogul manuscriselor grecești din Bibli-
oteca Națională a Românei, București, 2011. L.B.C.
LITERATURA POLIȚISTĂ. Termeni alternativi sau
corelați: literatură detectivistică, policier, literatură
de spionaj etc. L.p. este o invenție burgheză, reflec-
tând instituții burgheze (de pildă apariția poliției
moderne) și un concept burghez de piață culturală.
Pentru circulația ei esențiale sunt ziarele, revistele
sau fasciculele unde apăreau în foileton povestiri și
romane polițiste: acestea erau semnificativ mai ief-
tine decât cărțile, încă foarte scumpe în prima
parte a secolului al XIX-lea, putând astfel ajunge la
un public mult mai larg decât elitele care avuseseră
până atunci acces la tipărituri. Un public care
ajunge să includă proletariatul urban care cum-
păra Misterele Parisului de Eugène Sue sau fascicu-
lele despre Sherlock Holmes. Nu în ultimul rând,
l.p. este o invenție occidentală, elaborată pe axa
Literatura
Anglia – Franța – Statele Unite. În România ea este
o formă de import care ulterior se adaptează unor
forme instituționale în curs de modernizare. Înce-
puturile stau sub influența romanelor senzaționale
franțuzești, în primul rând Misterele Parisului
(1843). Așa se face că într-un secol al XIX-lea româ-
nesc foarte sărac în romane apar titluri precum
Misterele Bucureștilor de G. Baronzi (1862), Mistere
din București de Ioan M. Bujoreanu (1862), Con-
damnata de Emanoil Arghiropol (1868), Crima din
Calea Moșilor de Teochar Alexi (1887; prim roman
de spionaj), Otrăvitoarea din Giurgiu, „roman cri-
minal” de Panait Macri (1884), Din memoriile unui
procuror de N. Rădulescu-Niger (1888), Dramele
Veneției sau Pumnalul răzbunător (1889) și Clo-
tilda sau crimele unei femei (1891) de Alexandru I.
Alexandrescu. Exceptându-i pe Baronzi și pe Bujo-
reanu, este o literatură submediocră, producând
copii de mântuială ale unor mărfuri importate din
Franța. Lipsește nu doar sistemul literar care să
permită o performanță decentă, ci mai ales ecoul
în conștiința publică al unor instituții moderne. În
epocă poliția se bucură de un rău renume, sinteti-
zat de I.L. Caragiale în personajul Pristanda, corupt
și supus circumstanțelor politice. După această
perioadă de pionierat, l.p. nu se impune în Româ-
nia nici în perioada interbelică din secolul al
XX-lea. Literatura de gen pierde lupta cu impune-
rea publică la nivelul literaturii de consum; în
epocă se vând și se scriu cu precădere vieți roman-
țate și romane sentimental-senzaționale, mai puțin
romane polițiste scrise în română (pentru că
altminteri sunt colecții și edituri care traduc inten-
siv așa ceva). Totuși, câțiva scriitori importanți
arată că nu disprețuiesc l.p.: Mateiu I. Caragiale cu
nuvela Remember (1924) și cu romanul neterminat
Sub pecetea tainei, Victor Eftimiu, Kimonoul înste-
lat (1932), Mihail Sadoveanu, Baltagul (1930) și
Ostrovul Lupilor (1941), Liviu Rebreanu, Amândoi
(1940). Eftimiu execută în Kimonoul înstelat o
parodie totală a romanelor cu detectivi. Romanul
său, plasat la Paris, e supraîncărcat cu qui-
proquo-uri, cu lovituri de teatru, cu personaje
deghizate care aruncă măști după măști (o „litera-
tură a recunoașterilor” de care au abuzat Ponson
du Terrail sau Pitigrilli): deci formă fără fond, și
încă formă parodiată. În ce-l privește pe Sado-
veanu, deși în Baltagul și în Ostrovul Lupilor crimi-
nalii sunt prinși, ei nu sunt descoperiți prin buna
funcționare a unor instituții și detectivi. În fond,
Dicționarul general al literaturii române 778
sistemul legal-penal oficial este aproape cu totul
absent. Vitoria Lipan descoperă singură crima, o
anchetează singură, o judecă singură. Legea func-
ționează, dar este o lege care acționează în virtutea
unor relații arhaice. La Rebreanu, în Amândoi, vic-
timele fac parte din burghezie, sunt doi bătrâni soți
care se ocupă cu negustoria și cu camăta. Spre deo-
sebire de Sadoveanu, la Rebreanu mâna statului nu
este invizibilă. O bună parte a romanului se ocupă
cu procedurile anchetei. Doar că, până la urmă,
criminalul este prins nu prin deducțiile judecăto-
rului de instrucție, ci prin confesiunea ucigașei. În
toate aceste cărți crimele se petrec, dar detectivii
nu par să funcționeze. Lucrurile se rezolvă fie de la
sine, fie în virtutea unor relații arhaice. Explicația
stă, în primul rând, în integrarea dificilă a moder-
nității în materie de aparate instituționale. Peri-
oada de aur a romanului polițist va fi cea comu-
nistă, în care statul cultivă programatic genul din-
tr-un motiv evident: suportul culturii de consum
asigură o infuzare ideologică eficientă. N. Ste-
inhardt, într-un articol publicat în 1945, Apărarea
literaturii polițiste, schița anticipativ mersul lucru-
rilor în noul regim: „polițismul nu e decât un gen,
adică o metodă. Ea poate fi folosită pentru scopuri
noi. Într-o concepție progresistă a culturii, roma-
nul polițist poate deveni o excelentă cale de pro-
movare a unor idei pacifiste, antirasiale sau de
liberare economică. Păstrând cadrul care consti-
tuie senzația și distracția, un autor poate prea
bine arăta eroi în luptă cu trusturi acaparatoare,
organizații fasciste internaționale sau altele ase-
mănătoare”. L.p. efectuează în epocă o serie de
operațiuni utile regimului: pozitivează milițienii
și securiştii, înfățișându-i în poziții eroice; încu-
rajează delațiunea și xenofobia sau măcar suspi-
ciunea în fața străinilor; rescrie istoria conform
ideologiei (de pildă în romanele lui Haralamb
Zincă dedicate momentului 23 august 1944);
valorifică mitul României ca posesoare de soft
uman ultracompetitiv, producând pe bandă
rulantă invenții invidiate de toate țările lumii.
Bine implementat editorial şi lipsit de concu-
rență reală cu literatura de afară (deși încă din
anii ’50 sunt traduși clasicii occidentali ai genu-
lui: Edgar Allan Poe, Arthur Conan Doyle, Agatha
Christie), policierul autohton (numit în derâdere
şi „milițier”) atinge tiraje considerabile. Funcțio-
nează mai multe colecții specializate, în care
sporadic apar și titluri traduse: „Cutezătorii” la
779 Dicționarul general al literaturii române Literatura

Editura Tineretului, „Aventura” la Editura Albatros,

„Scorpionul” la Editura Dacia, „Sfinx” la Editura
Militară, „Fantomas” la Editura Junimea. Pentru o
comparare a ofertei, exista o sigură colecție dedi-
cată literaturii polițiste internaționale, „Enigma”, la
Editura Univers; multe titluri vin însă din URSS,
Germania de Est, Cehoslovacia sau Polonia. Subge-
nul originar al romanului polițist din vremea
comunismului în România (dar și din tot blocul de
Est) este romanul luptei contrainformative împo-
triva dușmanilor regimului comunist, care con-
spiră să readucă vechiul regim. Acești dușmani pot
fi de mai multe feluri: din interiorul sistemului
(chiaburi care sabotează colectivizarea, foști legio-
nari care luptă în munți, foști mari proprietari sau
aristocrați); din exteriorul sistemul statal (în primul distribui ca erou un ziarist, iar Vlad Mușatescu un
rând germani care în trecut au luptat de partea scriitor. Alte personaje pozitive emblematice sunt
nazismului și acum s-au transformat în spioni ai de regulă profesori: fie profesori care fac cercetare
capitalismului postbelic, deși apar și spioni ameri- în științe exacte (chimie, fizică) și care fac descope-
cani, britanici etc.). Există și o categorie de duș- riri revoluționare, imediat aplicabile în fabrici și
mani mai relativi, care se înmulțesc, ca pondere în uzine pentru a asigura saltul tehnologic; fie profe-
romanele polițiste, după primele două decenii de sori de arheologie, care fac săpături în munți și
comunism. Aceștia sunt micii întreprinzători pe descoperă tot felul de comori dacice. Aceste două
care sistemul a început să-i permită din a doua tipuri de bază de profesori sintetizează obiectivele
parte a anilor ’60, cunoscuți și sub numele de man- sau fantasmele regimului: configurarea unei teh-
datari. În numeroase romane administratorii de nocrații capabile să asigure relativa autarhie a regi-
pensiuni, de restaurante apar în roluri negative. De mului, scurtcircuitând importul și update-ul de
asemenea, profesiile mai puțin regularizate, precum tehnologie din Occident; configurarea unei inteli-
actorii, cântăreții, sunt distribuite nu o dată în ghenții care să participe la păstrarea ideologiei
roluri negative. Nu în ultimul rând, continuatorii dominante comuniste. Alți autori reprezentativi
vechiului sistem sunt și ei suspecți. Personajele sunt Rodica Ojog-Brașoveanu, Theodor Constan-
pozitive sunt, pe de o parte, ofițerii de securitate tin, Nicolae Mărgeanu, Horia Tecuceanu, Chiril
sau de miliție (de la direcția judiciară la cea econo- Tricolici ș.a. Spre deosebire de SF, gen care între
mică, dar și de circulație etc.). Există și alternative 1948 și 1989 şi-a structurat un sistem mai solid,
pentru rolul detectivului. Astfel, George Arion va care a supraviețuit căderii comunismului, romanul
Literatura
polițist a trecut după 1989 printr-un proces de
lichidare. Nu doar pentru că valul de traduceri a
zdrobit încercările de supraviețuire a scriitorilor
autohtoni. Dacă SF-ul era legat de o recuzită care
putea eluda localul tipizat socio-ideologic, roma-
nul polițist era mult prea dependent de persona-
jele sale, milițieni şi securişti – printre cele mai
antipatizate figuri ale regimului. Între puținii autori
(re)editați în postcomunism se numără cu precă-
dere aceia ai căror detectivi erau ziariști (cazul
George Arion) sau ai căror eroi erau de fapt antieroi
(Rodica Ojog-Brașoveanu); însă chiar și pentru
aceștia capacitatea de a se autoedita (Arion) s-a
dovedit decisivă pentru supraviețuire. Există și
câteva excepții, începând cu Pavel Coruț, un fost
ofițer de contrainformații. El debutează ca autor
prin romanul Quinta spartă (1992), vândut, potri-
vit autorului, într-un „tiraj mai mare de 310 000 de
exemplare“, ce deschide seria Octogonul în care
vor apărea circa 100 de volume. Romanele lui Coruț
se bazează pe o combinație specifică între recuzita
literaturii de spionaj și a literaturii science-fiction,
împănată eficient cu teorii ale conspirației impli-
când un serviciu românesc de informații ficționali-
zat ca Octogonul. Un alt reprezentant notabil al
genului în postcomunism e Eugen Ovidiu Chiro-
vici. Acesta a abordat o paletă largă de genuri,
incluzând policier-ul parodic în Cine a ucis-o pe
Nora Jones? (2011), hard boiled de tip Raymond
Chandler în Voodoo (2010), literatura conspirațio-
nistă în Labyrinth.com (2009) etc. Cărțile par tra-
duse dintr-un autor occidental: decorurile şi per-
sonajele sunt internaționale, iar calitatea nu suferă
de amatorismul caracteristic puținilor autori
autohtoni ce abordează genul. Aceste clone sem-
nalează, pe lângă versatilitatea omologabilă a lui
Dicționarul general al literaturii române 780
Chirovici, atât o încercare a câmpului literar româ-
nesc de a contracara concurența traducerilor din
spațiul anglo-american prin reproducerea lor
autohtonă, cât și drama aceluiași câmp literar de a
beneficia de o piață de desfacere atât de îngustă,
încât conceptul „literatură de consum” nu reușește
să fie performant comercial (deși o renaștere rela-
tivă a l.p. ca gen de consum este în curs, în special
prin acțiunea Editurii Tritonic, condusă de Bogdan
Hrib, el însuși autor în domeniu; noile scrieri
încearcă să insereze în structura genului structura
socială postcomunistă), eșuând în zona experi-
mentelor metaliterare. Într-adevăr, odată cu ascen-
siunea teoriilor postmoderne începând din anii
’80, l.p., împreună cu toată literatura de consum,
suportă o reabilitare în interiorul literaturii și meta-
literaturii mainstream, fiind acum pozitivată în
noua democrație a genurilor literare, care încearcă
să uite vechea împărțire între cultură înaltă și cul-
tură joasă. Raportarea teoretică la l.p. începuse
încă din perioada interbelică. Camil Petrescu
exprimă în Teze și antiteze (1936) opinii foarte
negative (folosindu-se însă de exemple mediocre și
nespecifice). Însă Paul Zarifopol, care îngrijise și o
antologie a prozei fantastice, arată simpatie genu-
lui. Din Tânăra Generație, Constantin Noica tra-
duce intens astfel de romane pentru „Colecţia celor
15 lei” de la Editura Ig. Hertz, de pildă Un omor în
trăsură de Fergus Hume, iar Mircea Eliade publică
în Oceanografie (1934) un fel de adeziune la litera-
tura polițistă, citându-l însă pe Edgar Wallace în
calitate de „condei ales” și făcând o suprapunere
utilă, însă legitimă doar parțial, între genul detecti-
vistic și literatura de aventuri (aventura fiind un
concept important în bibliografia generației lui
Eliade, împrumutat de la „Nouvelle revue française”
781 Dicționarul general al literaturii române
a lui André Gide și Jacques Rivière). Mihai Ralea, în
eseul Literatura de senzație din volumul Valori
(1935), după ce îi reproșa ca „defect capital” intriga
„extrem de previzibilă”, recomanda acest tip de
literatură – care include și l.p. – scriitorilor români:
„Idealul românului e să fie mereu lucid, malițios,
critic, bătrân. El nu are abandonări, uitări de sine,
cufundări nevinovate în epoci de fericire, de mult
trecute. E mereu la pândă, șiret și ironic, mereu
conștient într-o luptă pentru existența care nu-i
acordă nici un armistițiu și nicio vacanță. În el nu
țâșnește niciodată sursa primitivă a vechilor mituri.
El nu cunoaște încântarea întinderilor subite. De
aceea poate la noi mai mult ca oriunde ar trebui
încurajat elementul epic al poveștilor generoase,
stupide și fermecătoare. E recreația care ar înno-
bila puțin”. G. Călinescu aprecia dintre romanele
lui Cezar Petrescu pe acelea detectivistice – Baletul
mecanic. N. Steinhardt recenzează sistematic
romane polițiste (începând cu Edgar Wallace). În
perioada comunistă, dincolo de interesul mai mult
sau mai puțin moderat arătat genului de critici ca
Mircea Iorgulescu, Voicu Bugariu, Dan Culcer, o
anumită penetrare a structurilor poliţiste în litera-
tura „serioasă” s-a produs în cărţi de Nicolae
Breban (Animale bolnave) sau Marin Preda (Cel
mai iubit dintre pământeni), dar și în poezie, unde
volumul Poem (1973) de Mircea Ivănescu se pre-
zintă ca roman polițist. Începând cu anii ’60, sub
influența Noului Roman francez apare subgenul
„falsului roman polițist”, care utilizează ancheta
detectivistică – precum Alain Robbe-Grillet în
Gumele, În labirint etc. – ca motor și pretext pentru
experimente și explorări narative. Aceste tendințe
devin normă în proza optzeciștilor și a celor care-i
continuă (Mircea Cărtărescu, Ion Manolescu,
Caius Dobrescu ș.a.). Astfel, deși l.p. din România
își pierde după 1989 piața din comunism, ea își
câștigă un loc în literatura mainstream și în teoria
predată în universități.
Repere bibliografice: Paul Zarifopol, Literatură onestă,
ALA, 1934, 690; Mircea Eliade, Oceanografie, București,
1934, 134–139; Mihai Ralea, Valori, București, 1935,
120–128; Petrescu, Teze, 85–109; N. Steinhardt, Articole
burgheze, îngr. Viorica Nișcov, pref. Nicolae Mecu, Iași,
2008, 405–407, passim; Iordan Chimet, Eroi, fantome,
şoricei, Bucureşti, 1970; Voicu Bugariu, Incursiuni în
literatura de azi, Bucureşti, 1971, 174–187; Horia Matei,
Literatura și fascinația aventurii, București, 1986, 278–
283; Radu Toma, Despre literatura celorlalți, CC, 1991, 1;
Literatura
N. Steinhardt, Romanul polițist al tinerețelor mele, CC,
1991, 2; Marian Popescu, Punerea în scenă a enigmei, CC,
1991, 2; Elisabeta Lăsconi, De la Poe la Eco, CC, 1991, 2;
Paul Ștefănescu, Afaceri criminale celebre. De la Sherlock
Holmes la Maigret, București, 1995; Oțoiu, Proza, I, 169–
186; Daniela Zeca Buzura, Melonul domnului comisar.
Pentru o nouă poetică a romanului polițist clasic, Bucu-
reşti, 2005; Manolescu, Istoria, 1394; Mircea Mihăieș,
Metafizica detectivului Marlowe, Iași, 2008; Popa, Ist. lit.,
II, 939–943. . M.I.
LITERATURA SF Termeni alternativi: literatură sci-
ence fiction, literatură științifico-fantastică, litera-
tură de anticipație, ficțiune speculativă etc. L.SF din
România are șansa de a fi făcut obiectul unui interes
substanțial din partea mai multor critici și istorici
literari: Ion Hobana, Mircea Opriță, Florin Mano-
lescu, Cornel Robu, Voicu Bugariu, Mircea Naidin,
Radu Pavel Gheo, Cătălin Badea-Gheracostea. O
lucrare de pionierat a fost la timpul său Literatura
SF (1980) de Florin Manolescu, operă de cartezi-
anism critic în care obiectul este descris aproape
exhaustiv din unghiul conceptului (cercetat istoric
și definiţional), al specificului în relaţiile cu ştiinţa,
fantasticul, basmul și literatura mainstream, al spe-
ciilor (opera spaţială, contra-utopia, fantezia eroică,
ucronia şi ficţiunea politică, romanul poliţist), al
tematicii (călătoria interplanetară, invazia extra-
terestră, apocalipticul, Atlantida/lumile ascunse,
universurile paralele, călătoria în timp), al spaţiilor
extraterestre clasice (Luna, Marte, Venus), al per-
sonajelor tematice (savantul, geniul rău, supere-
roul şi antieroul, omul viitorului, roboţi, androizi,
mutanţi, extratereştri) şi al obiectelor SF (clasificate
în „obiecte de transport”, „obiecte de distrugere” şi
„obiecte ajutătoare”). Un amplu capitol este dedicat
istoriei SF-ului românesc, începând o minuţioasă
repertoriere cu notele lui Ion Heliade-Rădulescu
din „Curierul românesc” despre submarinul lui
Villeroi ori despre „câinele automat” al lui Maelzel
și traducerile din Jules Verne. Sunt identificate „cele
mai importante texte din proto-SF-ul românesc”,
„nuvela lui Al. N. Dariu, Finis Rumaniae, și antici-
paţia lui Demetriu G. Ionnescu (Tache Ionescu),
Spiritele anului 3000. Impresiuni de călătorie”. Infor-
maţia avea să fie depăşită doar de minuţioasa pano-
ramă a lui Mircea Opriţă Anticipaţia românească
(1994, ediția 2, 2003), dar nu pentru partea dedicată
secolului al XIX-lea. În ce priveşte definirea concep-
tului, sunt trecute în revistă treisprezece definiţii
cărora autorul o adaugă pe a sa, „literatura SF este