Degete mici

de Filip Florian
 Filip Florian structurează romanul axându-se, în principal,
pe obsesia perfecțiunii stilului, astfel încât, putem observa
frazele arborescente, obsesia pentru cifra cinci, perspectivele
multiple asupra aceluiași eveniment, construcția nonliterară.
Utilizarea suspansului și a tehnicii de reportaj, realizează
o atmosferă perfectă pentru suspiciuni.
 Filip Florian utilizează perspectivismul, redând
perspectiva rațională asupra realității și acceptând
supranaturalul ca realitate prozaică. Mai mult decât atât, Filip
Florian adaugă tehnica reportajului pentru a stârni suspiciuni
și interes.
 În acest roman îl avem ca narator subiectiv pe Petruș, de
unde reiese, în primul rând , o perspectivă narativă subiectivă,
dar unde naratorul este și personajul ce este implicat afectiv.
Narațiunea este realizată la persoana I, punctul de vedere
este al personajului-narator care meditează între narator și
personaje.
Evenimentele, faptele și personajele sunt prezentate ca evenimente interioare,

interpretate și analizate.

Petruș este cel care povestește cele întâmplate într-un orășel de munte în

momentul descoperirii gropii comune din situl arheologic, dar tot Petruș oferă

diferite puncte de vedere ale celor implicați, precum Colonelul Spiru care ,, își

consumă psihoza reîntregirii corporale prin colecționarea compensatorie a

degetelor mici aparținând altor șobolani anticomuniști.” Colonelul Spiru își

păstrează falangele dislocat de o victimă a sa , acesta fiind torționar comunist,

precum o amuletă în jurul gâtului.

O groapă plină cu oseminte este descoperită între ruinele unui castru

roman dintr-o mică staţiune montană, fapt care declanşează o investigaţie.

Şeful poliţiei locale este convins că rămăşiţele umane provin de la o ucidere

în masă din timpul comunismului; în schimb, arheologii afirmă că oasele

sunt mult mai vechi, dar presa îmbrăţişează povestea masacrului comunist.

Datorită implicaţiilor politice şi a neîncrederii generale, este chemată la

faţa locului o echipă imparţială de antropologi argentinieni, care va avea

ultimul cuvânt în privința adevăratei provenienţe a osemintelor.

În scop propriu se mai folosește de această descoperire
șeful poliției locale, maiorul Maxim. El dorește să evite
plecarea de pe funcție, lovindu-se de așa-zisa cauză
anticomunistă și de iminența dezvăluirii unor crime
comuniste ascunse.

Fostul deținut politic, Titu Maeriu, nu caută să profite în

scopul carierei, ci acționează din pur spirit justițiar.
 La polul opus sunt personajele: naratorul Petruș, medicul
legist, profesorul universitar, arheologii, antropologii, care nu
susțin ideea de crimă comunistă, deoarece vechimea
cadavrelor nu îi ajută la soluționarea cazului.
Explicații diferite despre cele două grupări asupra misterului gropii comune ,

pare să aibă călugărul Onufrie și partizanul anticomunist din munți. Călugărul

Onufrie este cel care îl spovedește pe partizanul anticomunist, în perioada de

pustnicie : „Dimineaţa au descoperit primele gloanţe vechi şi ruginite,

fragmente de os care purtau semnul gloanţelor acelora, chiar un craniu la

care glonţul perforase fruntea şi se înfipsese în calotă. Tot dimineaţa, Onufrie

avea să asculte spovedania unui om pe care nu-l mai văzuse şi nu-l mai

auzise, dar pe care-l mai spovedise demult prin mijlocirea unor scrisori”.
Așadar, în acest roman, Filip Florian folosește pluriperspectivismul,
ce reprezintă axul de bază al romanului, pune în plan diferite
ipoteze, sustrase din diferite medii sociale, psihologice, rezultând
un mozaic al lumii, concepții diferite despre lume.

Autorul focalizează modurile diferite în care toate aceste personaje

se raportează la senzaţionalul eveniment comun; felul în care
fiecare dintre martori îşi construieşte o interpretare a lui.