Sorin TITEL FEMEIE, IATA FIUL TAU !

"Aproape fara exceptie, mare" obsesie a prozatorului roman modern si contemporan - obsesie stimulata^ cu maxima
tenacitate de critica; sa ne amintim, intre altii, de G. Ibraileanu si E. Lovinescu - vizeaza idealul realizarii plenare in
sfera romanului cu pretul decisei strapungeri a limitelor impuse, printr-o fatalitate parca, de congenitala sa vocatie de
povestitor si nuvelist. Fenomenul este departe de a se constitui in expresia unor simple si pagubitoare tendinte
veleitarist-bo-vance. Este vorba de acel efort creator menit a reaseza «vocea» talentului instinctiv in contextul istoric-
literar cel mai adecvat, structurat de practica artistica si validat de gandirea estetica. A face abstractie de asemenea"
consideratii cu caracter principal in cazul unui prozator atat de surprinzator prin evolutia sa precum Sorin Titel este
echivalent cu a ignora faptul ca cel putin ultimele sale trei scrieri (Tara indepartata, Pasarea si umbra, Clipa cea
repedE) reprezinta tot atatea tentative de valorificare in plan romanesc a unei exceptionale si unanim recunoscute
"vocatii - sa-i spunem astfel - nuvelistico-povestitoare.

Adevaratul prozator se naste din povestitor si devine romancier (conditia genului o dovedeste!) gratie propriei
capacitati de adaptare, disciplinare, «contrafacere» etc, dinlauntru, a datului primordial. Scriind Clipa cea repede
(Editura Cartea Romaneasca, 1979), s-ar parea ca Sorin Titel renunta la orice masura de precautie in acest sens.

Aspect lesne observabil, romanul este alcatuit dintr-un «lant" nuvelistic». Exceptand prologul, capitolele cartii, luate
in parte, cu titlurile lor semnificative (Ana, Gradina, Desiderin, Casa, Gheran, Domnul DirectoR) satisfac intru totul
exigentele unor naratiuni de sine statatoare. Spre deosebire de Tara indepartata sau Pasarea si umbra, acum autorul
renunta la orice artificiu de compozitie menit a aseza succesiunea de episoade si scene nuvelistice sub tutela unui
unic flux romanesc."

Nicolae Ciobanu

"Romanul englez-are, ca sobolanul, coada lunga si rece, zicea Thibaudet-Judecand dupa proza lui Sorin Titel,
romanul romanesc are, "ca racul, picioare multe si frante. Deplasarea intre doua puncte este anevoioasa si
complicata. Abia un brat se misca intr-o directie, ca altul o apuca in sensul contrar, un fir otelos cerceteaza spatiul
dinainte si trupul, framantat de zeci de cartilagii, isi croieste~ bajbaind drum inapoi. O invizibila sincronizare se
petrece, totusi, intre aceste madulare rebele. in Femeie, iata Fiul Tau! (1983), actiunea incepe intr-un sat banatean,
pe la inceputul secolului, apoi peste 50 de pagini ne aflam la Paris, in anii 70 si, din nou, ne trezim in lumea
taraneasca de peste munti, aceea pe care Sorin Titel a descris-o in cartile anterioare, spatiul lui de referinta. Tanarul
care patrunde ca vestitul erou balzacian in Paris e pictor si se cheama Marcu, soldatul care moare pe frontul din
Galitia, in primul razboi mondial, se numeste tot Marcu. Pe cel din urma il plange, o viata intreaga, o mama sublima,
neresemnata in fata destinului, pe cel dintai il scoate din agonie, intr-un spital parizian, o mama venita de la Dunare
sa-si vegheze fiul grav accidentat. O mica neatentie, la lectura, si timpurile se amesteca si personajele se confunda.
Confesiunea primei mame nu difera de confesiunea celei de a doua, Marcu soldatul chezaro-craiese si Marcu, nepotul
agonizat la Paris, sunt fiii aceluiasi destin. Traiesc in singuratate . si sunt oameni fara noroc. Prozatorul potriveste in
asa fel lucrurile incat sa scoata din aceste similitudini un numar de simboluri si de arhetipuri. Cel dintai este ar-hetipul
mamei. Femeie, iata Fiul Tau! este un roman despre iubirea materna si, in genere, despre misia sacra a femeii in
lume. O carte scrisa cu multa stiinta epica si o mare pasiune. Daca termenul n-ar fi compromis in literatura, as zice ca
Femeie, iata Fiul Tau! este un roman cu teza, gandit.si scris in lumina unei mari idei. Ideea se desface in timp si
spatiu, se aduna si iarasi se despleteste intr-o puzderie de istorii laterale. E stilul cunoscut al prozatorului, ajuns, aici,
la maturitate deplina, hotarat sa se confrunte cu marile teme. Si marile teme nu pot ocoli situatiile fundamentale din
existenta: iubirea, moartea, sentimentul fericirii si al nenorocului, singuratatea si suferinta Trebuie spus, de la
inceput, ca prozatorul acesta care, in viata de toate zilele, pare distrat si absent, are o mare profundi-tate in scris si
aproape toate scenele mari ii reusesc. Este un indiciu pentru posibilitatile talentului sau.

in Femeie, iata Fiul Tau!, situatiile de existenta (si, in functie de ele, tipologiA), sunt cele obisnuite. O femeie uitata
de timp, Sofia, nu-si uita fiul cel mic, mort cu decenii in urma. Ea retraieste la infinit momentele din indepartata^
tinerete si din reamintirile invalmasite se desprinde un destin nascut pentru durere si devotament. Reinvie, o data cu
el, o lume frumoasa moralmente, cu petrecerile si tragediile ei. Cititorul pune singur ordine in dezordinea faptelor
reproduse de memoria uiiei batrane si reconstituie biografiile personajelor din cioburile oglinzii sparte. Cartea incepe
cu un vis (visul unei batrane tarancI) si visul se repeta, avand in centrul lui imaginea insangerata a fiului care spune
mamei sale «ca-i tare, greu, mama, asa sa stii, nu-i defel usor sa fii ca mine: strain in tot locul si neimpacat cu
lumea! Caci om mai singur si mai fara noroc nu cred sa fie altul, oricat ai cauta si oricat ai umbla» E tema centrala a
cartii, reluata sub mai multe chipuri si incorporata intr-un numar mare de fapte. Sofia, mama care primeste mesajul
indurerat, fusese tanara si fericita, acum este batrana si inchisa intr-o amintire tragica. Are trei copii care,.la randul
lor, au facut copii si asa mai departe Cel de-al patrulea, Marcu, nascut tarziu, a fosi cel mai drag. Ca eroul din basm,
el nu voise sa se nasca. isi prevazuse destinul si refuza sa iasa in lume. Mama era, atunci, fericita si multa vreme,
dupa ce copilul se hotarase sa se nasca, fusese fericita. Marcu creste greu, la 3-4 ani nu vorbeste, si fratii lui, care
nu-1 iubesc, ii spun mutul. Este in el o fragilitate si o spaima de existenta care se traduce in felurile chipuri, in
dragostea, de pilda, bolnavicioasa, pentru un vitel. Simion, Petre si Pavel (fratii mai marI) il inchid in biserica si Marcu
(sa se observe ca toate numele sunt biblice si romanul sugereaza parabola fratilor dusmani si, implicit, un mit: mitul
cainian!), inspaimantat, se roaga de ei sa-1 elibereze: «Fratii mei dragi (), veniti si scapati-ma, dati-mi o mana de
ajutor»

Acestui Marcu. pregatit pentru jertfa, ii ia locul in naratiune un alt Marcu (pictoruL), iar in locul Sofiei incepe sa
vorbeasca o alta mama, sotia unui invatator de tara, 30 sau 40 de ani mai tarziu. Nepotul sau stranepotul ii seamana
la chip in mod curios si incepe sa-i semene si Ia destin. O prima corespondenta (identitatE) iese la iveala: aceea
dintre stramos (Marcu CraciunescU) si Marcu (pictoR), si o prima manifestare a temei dublului. Vor fi si altele. Marcu
(inaintasuL) merge la armata si ajunge ordonanta ofiterului sarb Ivo Filipovac. Prin ce miracol, nu stim, soldatul
roman seamana ca doua picaturi de apa cu. ofiterul sau. Marcu (pictoruL) ajunge la Deauville si acolo intalneste un
tanar hippy care are aceeasi infatisare. Par doi frati care se regasesc dupa o lunga ratacire. Sirul asemanarilor
continua in alt plan. Marcu, fiU) Sofiei, e luat drept superiorul sau si batut aprig de un circar, fratele gelos al
frumoasei trapeziste Anny Scheindler. El ispaseste, astfel, pentru celalalt, geamanul sau, indragostit de trapezista.
Moare in cele din urma in razboi, in Galitia, in timp ce dublul sau, Ivo Filipovac, traieste si va fi fericit in iubirea sa.
Cincizeci de ani mai tarziu, Roger La Fontaine, dublul lui Marcu (pictoruL) ispaseste pentru fratele sau strain: moare
intr-un accident de masina. Cupluri misterioase, ispasiri simbolice. Fratii buni (Simion, Pavel, Petre, MarcU) nu se
inteleg. Fratii intamplatori se iubesc si blatesc unii pentru altii.

Numai mamele sunt totdeauna aceleasi, indiferent de loc si de timp. Sofia si sotia invatatorului de tara traiesc doar
pentru un sentiment si printr-un sentiment, e drept, fundamental:, devotamentul matern. Cartea lui Sorin Titel este
in chip figurat si direct, prin pasaje eseistice, un elogiu adus femeii si, eu precadere, mamei: «Caci numai o femeie -
zice Ivo Filipovac - poate sa inteleaga intr-adevar lumea, patrunzandu-i in asa fel esenta, incat nici o discordanta sa
nu apara, nici o discrepanta, nici cea mai mica sau neinsemnata nepotrivire. ii va fi totdeauna usor sa-si gaseasca
locul pe pamant fiind pretutindeni la ea acasa.» ()

Sorin Titel e mult mai elocvent cand gandeste in termenii fictiunii. Asa si sta bine unui scriitor. in Femeie, iata Fiul
Tau!, el se intoarce la lumea cartilor sale si o reconstituie, acum, in functie de relatia citata. E un roman despre iubire
si singuratate, despre viata si moarte, cu fata intoarsa discret spre mituri. Romanul arata un rafinament al stilului si
un respect enorm pentru adevarul uman. Exista o frumoasa umilinta si o mare tenacitate in scrisul lui Sorin Titel,
convertite intr-o bucurie a jocului epic. El aduce, si aici, tema romancierului in pagina, discuta despre dificultatea de a
gasi o solutie acceptabila, cauta un final reusit si da, in cele din urma, mai multe (sfarsitul trapezistului Lutz
ScheindleR). Sugestia pe care vrea s-o provoace este aceea-de a transcrie in proza o existenta care exista acum prin
noua estetica a romanului, care se face pe masura ce lectorul ii da un sens. Sorin Titel pune inteligenta, artistica,
ironie fina si, mai ales, un extraordinar simt al realului in discursul sau epic linistit si penetrant. Mai este, apoi,
autenticitatea limbajului si culoarea vederilor de ansamblu, este talentul neobisnuit al artistului de a da culoare
targului banatean. Iarmarocul pe care il descrie este tot atat de pitoresc si de viu, artisticeste, ca si acela celebru din
Paustovski. Prozatorul are o sensibilitate speciala pentru miscarea lenta a multimii si, as zice. pentru psihologia
petrecerii. Targul pe care il vede copilul Marcu (pictoruL) este formidabil. Hora tinerilor, psihologia fetei nubile,
timiditatea si incapatanarea flacaului banatean, nesfarsita lui rabdare sunt notate bine in roman. Sau- bucuria Sofiei
cand se intoarce de la petrecere, iubirea care izbucneste, nebuna, dupa multi ani de la casatorie. Tandretea si forta
interioara, jocurile cu copiii, nefireasca si, totusi, frumoasa prelungire a adolescentei la o femeie care a nascut trei
baieti si se pregateste, rusinata, sa-1 nasca si pe al patrulea, toate sunt trecute in pagini memorabile"

Eugen Simion
 In Femeie, iată fiul tău este prezentă o altă o temă a modernităţii, cunoaşterea de sine
prin întâlnirea cu dublul, cu celălalt. Tema dublului nu este tratată prin vechea formulă a „qui
pro quo - ului”, ci, mai degrabă, ontologic, două dintre personaje găsindu-şi undeva în lume
dublul. Sosiile, cei doi mai slabi, mor şi fiecare dintre cei care rămân în viaţă trăieşte parcă pe
seama dublului său mort. Marcu, ordonanţa, este ucis pe front, de unde Ivo Filipovac se întoarce
nevătămat, ducând apoi o existenţă fericită şi îndelungată alături de familia sa. Roger La
Fontaine moare în accidentul din care Marcu, pictorul, reuşeşte să scape. Personajele care mor
iau, într-un fel, răul asupra lor. Marcu, ordonanţa nu îşi divulgă identitatea atunci când primeşte
bătaia cruntă destinată ofiţerului. El îi explică mamei, Sofia, venită să-l vadă la spitalul de la
Seghedin, rostul gestului său: „Trebuie să-i arăt lui domnul ofiţer că mi-e frate bun, chiar dacă
nu suntem ieşiţi din aceeaşi mamă; trebuia să fac ceva pentru el, mă înţelegi, măicuţă?”
(Femeie, iată fiul tău).
Dublul poate fi complementarul nostru, însă, cel mai adesea, reprezintă adversarul care
ne invită la luptă. În tradiţiile străvechi, întâlnirea cu dublul este un eveniment nefast, uneori
chiar o prevestire a morţii[1]. Această semnificaţie nefastă o are simbolul dublului şi la Sorin
Titel, Eugen Negrici considerând moartea dublului ca ispăşire pentru atingerea nepermisă de
Fatum a perfecţiunii absolute[2]. Destinul celor două perechi de dubli – Marcu, ordonanţa şi Ivo
Filipovac, ofiţerul şi Marcu, pictorul şi Roger La Fontaine – stă sub semnul sacrificiului, al
jertfirii uneia dintre fiinţe pentru salvarea celeilalte, ideea care s-ar desprinde ar fi aceea că
mântuirea nu e posibilă decât prin sacrificiu. Dublul ar juca aici rolul îngerului păzitor, cel care,
pentru a salva o parte din noi, este sacrificat[3].
Personajul Marcu, în ambele sale ipostaze, este un om ca toţi oamenii, un om banal, până
în momentul în care intervine surprinzătoarea şi, totodată, înmărmuritoarea apariţie a „celuilalt”.
Întâlnirea cu celălalt are loc în oglindă, iar asemănarea lor, o dată relevată, lasă să se înţeleagă de
ce unul trebuie să piară, ei constituind părţile unui întreg.
Oglinda apare ca o
„poartă magică între realitate şi iluzie, este, totodată, o replică a realităţii; oferă
o similitudine aparentă şi are funcţii magice; ea revelează lumea eliberată de
timp (...), simbol al regăsirii şi element simbol al atitudinii narcisiste, simbol al
dublării în plan real (şi nu în ultimul rând), simbol al morţii, o replică, o
reflectare a vieţii”[4].
Din cele mai vechi timpuri, oglinda apare ca un obiect al cunoaşterii şi al autocunoaşterii
şi, în acest roman, pe lângă existenţa obiectului ca atare, se poate vorbi de personaje – oglindă,
copie fidelă a celui care se priveşte în oglindă. Oglinda favorizează iluzia, fiind locul
efemerului, derealizând astfel subiectul până la refuzul vieţii; ea este, în acelaşi timp, locul unui
transfer, spaţiul în care subiectul se deghizează, intrând astfel în legătură cu fantasmele lui:
ficţiunea oglinzii refuză distincţia rigidă dintre real şi imaginar, permiţând o dialectică mult mai
subtilă a subiectului. Oglinda eliberează un spaţiu de joc între vizibil şi invizibil, între real şi vis
cu ajutorul căruia subiectul se măsoară, proiectându-se în imagini şi ficţiuni a căror dezvăluire o
stăpâneşte[5]. Oferind o dublă privire, oglinda le ajută pe personajele masculine să se
autocunoască. Apărând ca imagine în oglinda celuilalt, eroii – Marcu (ordonanţa), Ivo (ofiţerul),
Marcu (pictorul) şi Roger – devin „spectacol pentru ei înşişi sub o privire exterioară: a se vedea
şi a fi văzut, a se cunoaşte şi a fi cunoscut sunt acte solidare ce pun în mişcare noi perspective şi
anticipează un nou adevăr”[6]. Adevărul pe care îl anticipează este acela că Marcu pictorul pare
că moşteneşte, pe lângă înfăţişarea şi trăsăturile bunicului său, şi acelaşi „mal de vivre” al
acestuia.
 Al doilea Marcu pare conştient că repetă o existenţă, de unde şi predispoziţia sa spre
autocunoaştere, spre introspecţie. Este curios şi doreşte să recupereze momente fericite sau mai
puţin fericite din existenţa înaintaşului său, întorcând spatele lumii şi descoperind în sine pe un
altul, ca şi când o ciudată asemănare de destin îl leagă de strămoş. În legătură cu acest lucru
Jung scria că
„Am o senzaţie foarte puternică de a mă afla sub influenţa unor lucruri sau
probleme lăsate neterminate şi fără răspuns de către părinţii şi bunicii mei,
precum şi de către strămoşii mai îndepărtaţi. (...). Astfel, am avut dintotdeauna
impresia că şi eu aş avea de răspuns la întrebări puse de destin străbunilor mei,
dar la care, deocamdată, nu s-a găsit răspuns sau că ar trebui ca eu să
desăvârşesc sau măcar să continui lucruri pe care cei de dinaintea mea le-au
lăsat nerezolvate”[7].

Marcu pictorul aşteaptă şi el nişte răspunsuri de la părinţii lui, legate de povestea unui
unchi de-al său, căruia îi semăna, fapt ce provocase o mare tulburare în familia sa. Cuvintele
familiei sale - „Numai firea lui să n-o ai” – i-au provocat lui Marcu o serie de întrebări la care
primea răspunsuri pe jumătate, disparate şi confuze, chipul străbunului său rămânând neclar,
învăluit într-un fel de pâclă. Familiei îi era teamă ca această asemănare să nu aibă unele
înţelesuri mai grave şi de aceea vorbeau despre celălalt cu neplăcere şi cu o evidentă enervare.
Stărui totuşi, vrând să afle povestea până la capăt despre omul care a fost „altfel decât ceilalţi”.
În ce a constat acest „altfel”, n-a aflat niciodată, povestea fiind spusă doar pe jumătate, fără cap
şi fără coadă, greu de reconstituit pe de-a-ntregul. Şi el va continua povestea unchiului său,
povestea unei vieţi pe care nu o poate trăi din plin, de care nu se poate bucura, purtând
povara singurătăţii şi a nefericirii. Strănepotul moşteneşte astfel acea inapetenţă de a trăi, acel
„mal de vivre” ale înaintaşului.
Eroul se poate cunoaşte, aşadar, prin apropiere de sine, dar un sine existent anterior
naşterii sale, el fiind „pedepsit” să fie doar o „copie”, o repetare, de-sacralizare a celui „de
demult”, a „celui dintâi”.

Bibliografie:
Chevalier, Jean, Gheerbrant, Alain, Dicţionar de simboluri, Bucureşti, Editura Artemis, 1993,
vol. I-III
Jung, Carl Gustav, Amintiri, vise, reflecţii, traducere şi notă de Daniela Ştefănescu, Bucureşti,
Editura Humanitas, 1996
Melchior-Bonnet, Sabine, Istoria oglinzii, traducere de Luminiţa Brăileanu, Bucureşti, Editura
Univers, 2000
Negrici, Eugen, Literatura română sub comunism. Proza, Bucureşti, Editura Fundaţiei Pro,
2006, ediţia a II-a
Rank, Otto, Dublul. Don Juan, traducere de Maria Vicol, prefaţă de Petru Ursache, Iaşi,
Institutul European, 1997