Variante pentru bacalaureat

Varianta 1

Subiectul I
Când privesc înapoi, la nici o epocă nu mă duc mai cu drag ca la cea a primei copilării. Adică
între patru și unsprezece ani. Atunci s-au ţesut cele mai delicate şi mai trainice fire, din întâmplări,
chipuri, realităţi și visuri. Atunci, când pe măsură ce deschizi ochii, toate din jur îţi apar nu ştiu în ce
lumină de sărbătoare. […]
Din vremea aceea, îmi răsare tata într-un fel de aureolă de bunătate fără seamăn. Dublându-se
cu o putere magică: fiind în același timp matern, ca cea mai duioasă mamă, și ferm ca un tată ales,
nelăsându-ne deloc să tânjim de doruri sterpe. Ascunzându-și propriul zbucium și toate preocupările
inerente unui bărbat rămas singur cu doi copii foarte mici, ne lua pe aripile lui de tată – poet, purtându-
ne într-o lume de feerie. Când ne punea jos, eram scăldate într-o atât de intensă fericire, că nu ne mai
lipsea nimic. Zilele alternau între „ziua poveştilor” și „ziua circului”. De cum ne trezeam, așteptam
ceasurile serii, când lăsa tata scrisul și ne chema la el. […]
Locuiam pe-atunci „la Greceanu” într-o casă de pe Bulevardul Academiei ce există şi azi.
Ocupam un apartament la care urcai o sută șase trepte – cu piciorul bineînţeles – nu se pomeneau încă
ascensoare. Sub masa de scris din odaia tatii, era cel mai drag domeniu al nostru. Îl împărţisem pe
regiuni: coşul de hârtii, loc de predilecţie al sorii mele Ana; apoi punga cea mare de piele brună blănită
pe dinăuntru, în care își încălzea tata picioarele când scria şi, în fine, o blană mare de urs care acoperea
jumătate din podele. Adeseori ne tupilam acolo sub masă, ţinându-ne suflarea aproape ca să trecem
neobservate. [...]
Tata, care lucra o bună parte din zi închis, n-avea plăcere mai mare decât să aibă totdeauna
oaspeți la ceasul mesei. Aceasta era una dintre destinderile lui. Caragiale, Delavrancea, Grigorescu şi
atâţia alţii se adunau adesea la dejun ori seara. Se porneau discuţii înfocate, scăpăra aerul uneori de
vioiciunea glasurilor, de-a ideilor nici nu mai vorbesc. Caragiale, cu o infinită variaţie de tonuri şi
nuanţe, cu o vervă unică, mima câteodată scene întregi observate de el în tren ori aiurea. Rămâneau cu
toţii fascinaţi de puterea lui de evocare. Uneori ne fluera cu dibăcie câte un pasaj din vreo sonată de
Beethoven, «sonata la lună» de preferință. Alteori venea cu poftă nebună de-a da în tarbacă* pe cineva.
Vai de nepregătitul şi imprudentul care se încumeta să se ia la discuţie cu Caragiale! Ca și cum s-ar fi
luat un om de rând la trântă cu zmeul din poveste. Îl lăsa ca pisica pe șoarece până aproape aproape...,
îl lăsa să se avânte, să-şi dea drumul la cât mai multe naivităţi şi fanfaronade. De-odată pornea
târnuiala. Uluitoare ploaie de săgeți; ironii ascuţite de tăiau la rărunchi; epitete de geniu ce pecetluiau
pe om în frunte. Spiritul ţâșnea ca focurile de artificii. Era atâta delectare pe cei din jur că nimănui nu
mai apuca să-i fie şi oleacă de milă.
În ocazii de acestea, apărea firea îngerească a tatii. Cu o vorbă, cu un gest la momentul potrivit,
prefăcea furtuna într-un mârâit de tunete ce se depărtează. Ce dar avea să însenineze şi cu ce atingeri
ştia să tămădue! Cu vorbele lui înțelepte şi bune parcă făcea să iasă soarele în inimile tuturor. Toţi
musafirii se despărţeau încântați, chiar și eroul târnuit.
Mimi Ștefănescu-Vlahuță, Amintiri, în „Revista Fundațiilor Regale”, 1939
*a da în tarbacă – a-și bate joc de cineva

A. Scrie răspunsul la fiecare dintre următoarele cerințe cu privire la text:

1. Indică sensul contextual al cuvântului s-au țesut și al expresiei îl lăsa să se avânte.
2. Menţionează numele celor două fetițe ale lui Vlahuță.
3. Precizează care era cea mai mare plăcere a lui Vlahuță. Ilustrează răspunsul cu o secvență din text.
4. Explică atitudinea lui Caragiale atunci când avea chef să-și bată joc de cineva.
5. Prezintă, în 30-50 de cuvinte, imaginea tatălui pe care o evocă autoarea.
B. Redactează un text de minimum 150 de cuvinte, în care să argumentezi dacă intervenția unor
oameni poate sau nu să aplaneze tensiunile dintre persoane, raportându-te atât la informaţiile din
textul de mai sus, cât şi la experienţa personală/culturală.

Subiectul al II-lea
Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, două modalități de caracterizare a personajului,
identificate în fragmentul dat.
ACTUL I, SCENA II
BOGOIU, MADAME VINTILĂ
Mișcare în pensiune, care se deșteaptă din ce în ce mai mult. Rumoare de dimineață, uși care
se deschid, voci care se aud strigând din diverse odăi: „Agneș! Agneș! Agneș! Apă! Agneș, unde mi-ai
pus șervetul? Madame Vintilă coboară pe scară grăbită și se îndreaptă spre etajera pe care, în afară
de telefon, se mai află un teanc de ziare și scrisori deschise. E o femeie tânără, de cel mult treizeci de
ani, destul de frumoasă, dar cu anumită vulgaritate, care în nici un caz nu trebuie exagerată.
MADAME VINTILĂ (către Bogoiu, care a rămas lângă aparatul de radio, examinân-du-l izolat): A
venit?
BOGOIU: Cine? Agneș?
MADAME VINTILĂ: Ei, Agneș? De Agneș ne arde nouă? Poșta. Scrisorile. (Caută nervoasă printre
hârtii.)
BOGOIU: Păi n-avea când, madame Vintilă. N-avea când. Nici de opt nu s-a făcut, și autobuzul trece
la nouă.
MADAME VINTILĂ: Nu știu când trece autobuzul, da’ eu una știu: că nu mai rabd. Uite, azi e a
cincea zi de când n-a mai venit nicio scrisoare în pensiunea asta blestemată.
BOGOIU: Ssst! Să nu te audă Fräulein Weber.
MADAME VINTILĂ: Ba să mă audă. Unde e, să mă audă? Fräulein Weber!… Și telefonul ăsta…
(Învârtește cu necaz manivela telefonului.)
BOGOIU: Nu-l zgâlțâi, că-i faci mai rău. Eu cred că de asta s-a stricat. S-a speriat, săracul. Prea v-ați
răstit la el.
MADAME VINTILĂ (puțin îmbunată): Da’ la radio cine s-a răstit?
BOGOIU (oarecum jenat că a fost surprins cu un bec de radio în mână): Ei, cu asta e altă poveste. Știu
eu… (Privește cu subînțeles spre partea pe unde a ieșit Ștefan.)
Mihail Sebastian, Jocul de-a vacanța
 Varianta 2
Subiectul I
Mi s-a făcut invitaţia, să viu în mijlocul d-voastră, în calitate de scriitor care se spovedeşte, care
trebuie să se spovedească. Spovedania e de obicei un lucru foarte intim, care nu se petrece decât între
patru ochi. [...]
Principiul de la care pleacă distinsul meu coleg şi vechi prieten, d. profesor Caracostea, e un
principiu modern în știința literaturii și îl găsesc şi eu foarte interesant, decât numai cu condiția ca să se
petreacă pe socoteala altuia, nu a mea. [...]
Domnișoarelor și domnilor, principiul acela estetic, pe care îl cunoașteți d-voastră mai bine
decât mine, că opera unui scriitor n-ar avea nicio legătură cu viața lui, mie mi s-a părut întotdeauna
absurd: nu din punct de vedere teoretic, ci al experienței pe care o poate avea și aduce în faţa d-voastră
un scriitor.
Mie mi se pare că ceea ce în genere se poate numi opera unui scriitor, e o rezultantă directă a
vieţii lui, fiindcă principiul în care cred eu, e că arta e o ritmare, o transfigurare a vieţii pe care o trăim,
sau cel puţin pe care o observăm.
Nu despre un adevăr de ordin general, obiectiv, vă vorbesc, ci despre verificarea personală a
unui adevăr: din tot ce am scris în viaţa mea, fie în versuri fie proză eseistică, nu e nimic care să nu fi
avut directe legături cu simțirea, gândirea şi experiența vieţii mele personale. [...]
Eu sunt fecior de ţăran şi de ţăran, dacă vreţi, de cea mai joasă situație: un ţăran foarte sărac, de
pe malurile Neajlovului, din judeţul Vlașca, la 35 de km de București. [...]
Am învăţat carte, înainte de a mă duce la școală, de la tatăl meu, care, ca să zic așa, era un
autodidact: nu a fost niciodată la şcoală, ci a învățat singur abecedarul, după oi.
De la el am învățat să scriu şi să citesc; a fost primul meu învățător. Şi încă înainte de a ajunge
la şcoală, eu am luat contact cu frumusețile poeziei, tot prin tatăl meu. Era o nesfârșită colecție de
balade, acest om; m-a crescut ținându-mă pe genunchi şi spunându-mi baladele poporului, pe care le
cunoștea şi pe care mi se părea că niciodată nu le mai sfârșește.
Când am ajuns la şcoală, în clasele primare, ştiam atâtea lucruri, încât în clasa I-a am rămas
repetent. Să nu vă mire faptul: nu mă interesa ce se spunea la şcoală, pentru că ştiam totul de mai
înainte, de la acest țăran autodidact, care se pricepuse așa de bine să mă prepare, încât învățătorul nu
avea ce să-mi mai spuie şi atunci, iarna, în toiul şcolii, mă dedeam pe ghiața Neajlovului și am rămas
repetent din cauza frecvenţei. […]
Din clasele primare, fiindcă vă interesează, probabil, şi formaţia intelectuală a unui scriitor, a
avut o influență extraordinară asupra mea un învățător, altul, pe care eu și astăzi îl cred un învățător
genial: era actualul deputat, Constantin Spâneşteanu, care acum nu mai practică dăscălia, fiind ocupat
cu alte lucruri.
Acest om a avut, într-adevăr, o mare înrâurire asupra vieţi mele și ceea ce n-am de la tatăl meu
am de la el. Lui îi datoresc toată lămurirea mea, de la început, şi în ce privește iubirea mai înaltă, a
Țării româneşti. [...]
Învățătorul acesta m-a adus la școală la oraş. Mie nici nu-mi trecea prin gând să ajung să învăţ
la oraș; sărăcia în care trăiam nu mi-ar fi dat curajul acestei năzuinţi.
Tatăl meu avea într-adevăr, o arzătoare ambiție de a mă vedea cărturar; era dorul lui, pe care
neputându-l împlini în viața lui, l-ar fi voit împlinit în mine; dar era o disproporție prea mare între
mijloacele lui materiale şi ceea ce îmi trebuia mie ca să învăţ carte la oraș. Și atunci consfătuindu-se cu
dascălul meu, m-a adus la Seminarul Central din București.
A fost această școală o adevărată providență pentru mine, copil sărac – aşa cum pentru copiii
din categoria mea sunt seminariile și școlile normale.
Tatăl meu – stărui asupra acestui lucru, pentru că a avut o influență puternică asupra mea – tatăl
meu era un om foarte credincios: lectura lui de căpetenie era sfânta evanghelie. Era de o religiozitate
sobră, așa cum sunt țăranii noștri, fiindcă religiozitatea poporului român e altfel decât religiozitatea
rusă bunăoară, ca să ne comparăm cu un popor de lângă noi.
Nichifor Crainic, Mărturisiri, în „Revista Fundațiilor Regale”, 1942

A. Scrie răspunsul la fiecare dintre următoarele cerințe cu privire la text:

1. Indică sensul contextual al cuvântului de căpetenie și al expresiei stărui asupra acestui lucru.
2. Menţionează contextul în care Nichifor Crainic prezintă aspecte din viața sa.
3. Precizează care o fost primul învățător al lui Nichifor Crainic. Ilustrează răspunsul cu o secvență din
text.
4. Explică rolul pe care Constantin Spâneşteanu l-a jucat în educația lui Nichifor Crainic.
5. Prezintă, în 30-50 de cuvinte, o trăsătură a tatălui lui Nichifor Crainic, așa cum se desprinde din
text.

B. Redactează un text de minimum 150 de cuvinte, în care să argumentezi dacă viața unui scriitor se
reflectă sau nu în opera sa, raportându-te atât la informaţiile din textul de mai sus, cât şi la experienţa
personală/culturală.

Subiectul al II-lea
Prezintă, în minimum 50 de cuvinte, două modalităţi de caracterizare a personajului.
Ion Muja nu prea era luat în samă de consătenii săi. În copilărie, după ce terminase şcoala
primară din sat, îl dăduseră părinţii la liceu, la oraş, dar băiatul nu urmase decât o clasă. Tatăl său
murind în floarea vârstei, mumă-sa nu-l mai dăduse la şcoală.
Din fire, ori pentru acest început de învăţătură, Ion Muja se ţinea mai mult decât alţii, şi
vanitatea asta deşartă parcă îi poruncea să rămână mereu la coadă cu toate muncile agricole, îi
rămăsese de la părinţi casă bună, de piatră, şi o moşioară mijlocie. Câtă vreme a mai trăit mamă-sa, a
mers cum a mers, dar după ce a rămas singur – avea douăzeci de ani – toate au început să se
dărăpăneze prin ogradă, iar moşia-i rămânea tot mai nelucrată. Nu mai era cine să-l strunească, să-l
adune de pe la diacul bisericii, de pe la învăţător, cu care îi plăcea să stea de vorbă şi să le citească
gazetele. [...]
Ion Muja ţinuse să se abată de la regula generală a satului şi cu prilejul căsătoriei: nu se
însurase nici din sat, nici din satele vecine, ci-şi adusese nevastă tocmai din jurul Săliştei Sibiului. El
se lăuda că-i chiar din Sălişte, dar femeile aflaseră că-i numai dintr-un sat din apropiere. Două scopuri
pe care le urmărise, Ion Muja le atinsese. Primul: îşi adusese o fată mândră ca un steag şi curată ca o
floare. O brunetă înaltă şi zveltă, cu pielea albă, cu sprâncene negre, bogate, cu ochii mari, lungăreţi,
care aveau sclipiri verzi, cu mâna mică, cu picioarele în ghete, ca domnişoarele. Putea fi, după părerea
lui, şi soţie de învăţător, şi chiar preoteasă, frumoasă şi îmbrăcată cum era. Al doilea: Deşi nu avea
decât şaptesprezece ani, nevestica asta, Veta pe numele ci, înţelese în grabă că trebuie să ia dânsa în
mână frâiele gospodăriei.
Ion Agârbiceanul, Domnișoara Ana