Petru Cimpoeșu

Amintiri uitate, amintiri deghizate

 Modestul meu omagiu

Paginile care urmează se doresc a fi un modest omagiu adus geniului povestitor al lui
Ion Creangă, ale cărui amintiri, povești și povestiri s-au întipărit atât de temeinic în memoria
colectivă încât putem spune că au devenit parte constitutivă a identității naționale. Pe vremea
când eu însumi eram copil, într-un sat prăpădit de lângă Vaslui, poveștile lui Creangă se
spuneau „pe de rost”, iar unele dintre vorbele sale de duh intraseră în limbajul de fiecare zi.
Mi-era imposibil, atunci, să deosebesc între „Punguța cu doi bani” sau „Stan Pățitul” și
poveștile cu Păcală și Tândală sau alte snoave populare. Abia mai târziu, când am început și
eu a citi și pe urmă când am ajuns la școală, am înțeles că ele fuseseră scrise de o persoană
anume și tipărite într-o carte care se putea găsi, alături de alte cărți, la bibliotecă. Am aflat asta
de la doamna învățătoare Dumitriu, singura din satul Pușcași care avea o bibliotecă personală.
Soțul ei, pesemne un om cu umor, fusese băgat la pușcărie fiindcă spusese niște bancuri
politice, așa că locuia singură într-o casă luată cu chirie, situată undeva la marginea de jos a
satului, pe șesul Racovei, și îmi amintesc de noroaiele până la gleznă, pe care trebuia să le
înfrunt ca să ajung la poarta acelei case, dar mai ales de teroarea câinelui mare, negru, tolănit
pe prispă, care mă pândea cu ochii aproape închiși, iar odată, fără măcar să latre, a sărit brusc
de la locul lui și m-a mușcat adânc de picior. Cicatricea acelei mușcături mărturisește și astăzi
despre sacrificiile mele pentru literatură.
Astăzi, adică în zilele când aproape că nu mai există „copii de la țară”, iar rețelele
sociale virtuale fac ravagii (și victime) în rândurile tinerei generații, aud numeroase persoane
de vârsta mea vorbind împotriva accesului copiilor la internet, care, chipurile, le-ar strica
mintea și le-ar otrăvi sufletele. Presupun că astfel de persoane nu au înțeles că internetul este
doar un instrument, bun sau rău, în funcție de modul cum îl folosești. Pentru că pe internet
găsești nu doar TikTok sau Onlyfans, ci și poveștile lui Creangă și milioane de alte cărți, și
Wikipedia, și nenumărate programe care să-ți dezvolte imaginația sau inteligența. Adică să te
ajute să înțelegi lumea în care trăiești, alta decât cea din urmă cu cincizeci sau o sută de ani.

Prima carte pe care am publicat-o se numea „Amintiri din provincie”. Trimiterea la

”Amintiri din copilărie” este mai mult decât evidentă. Era omagiul meu adus peste ani marelui
humuleștean, dar nu unul formal, ci unul natural și asumat discret. Nu am putut imita geniul
lui Creangă, pentru că așa ceva e imposibil de imitat. În schimb, mi-am însușit spiritul ludic și
autoironia lui, care îmi sunt cumva constitutive, deși într-o constituție mai degrabă astenică,
cu episoade de nevrotice sau chiar anxioase. Probabil că asta face să pendulez între ironie și
neliniște, între sarcasm și meditația ce se dorește a fi gravă, elemente evidente chiar din
volumul meu de debut. Căci, dator lui Creangă, nu sunt mai puțin dator altor mari scriitori,
din timpuri și geografii diverse. M-am format ca autodidact, iar influențele culturale s-au
amestecat în mine cam la întâmplare, dar mă consolez cu gândul că, iată încă un element
comun, nici Ion Creangă nu a absolvit vreo facultate de litere.
Prin urmare, în următoarele mele cărți a trebuit să împac cele două tendințe. Romanul
„Firesc” este scris într-un registru sobru, pe alocuri chiar sumbru, „Erou fără voie” este un fel
de jucărie textuală, „Povestea Marelui Brigand” se vrea o plonjare în inconștientul colectiv,
„Simion liftnicul” este, probabil, cel mai apropiat de spiritul lui Creangă, deși Monica
Lovinescu îl asemăna cu un Caragiale „îmblânzit”, „Celălalt Simion” ar merita o comparație
cu „Dănilă Prepeleac”, în „Scrisori către Taisia” evoc oameni și întâmplări din anii de liceu și
de la cenaclul literar la care începusem și eu, drăguliță-Doamne, a umbla de la o vreme...
Împrejurarea fericită că, la o vârstă la care, din păcate, marele nostru povestitor nu a
ajuns, am primit prestigiosul Premiu național „Ion Creangă”, Opera Omnia, mi-ar putea oferi,
de asemenea, ocazia unor reflecții cu oarecare doză de autoironie, dar încerc să mă abțin.

Aducând omagiul meu marelui povestitor, nu pot trece cu vederea datoria pe care o am
față de alți oameni, mai puțin sau deloc cunoscuți, care de-a lungul anilor au investit niște
iluzii în mine, fără nicio garanție că vor primi vreodată ceva în schimb. Spun desigur o
banalitate prezumțioasă dacă afirm că, fără încurajările și sprijinul acestor oameni, câteodată
inclusiv material, viața mea ar n-ar fi lăsat nicio urmă în literatura română. Ar fi fost altceva și
altfel, foarte probabil fără nicio legătură cu literatura, totuși nu pot pretinde că ar fi fost mai
rea, nici mai bună, fiindcă nu știi și nu poți afla niciodată ce te aștepta pe drumul pe care, la o
răspântie anume, l-ai abandonat. Orice alegere conține un coeficient de fatalitate imposibil de
verificat. De exemplu, dacă n-aș fi abandonat cariera de inginer petrolist, într-un moment când
aveam dosar de plecare în Irak, ce ar fi urmat? Dacă aș fi ajuns acolo, e aproape sigur că nu
m-aș mai fi întors. Asta se întâmpla la sfârșitul anilor șaptezeci, când între Irak și Iran
apăruseră primele tensiuni, anunțând un război ce avea să dureze aproape zece ani. În lunile
acelea de așteptare, l-am întâlnit, la Moinești, pe Ernest Gavrilovici, despre care va fi vorba
un pic mai încolo.
Mai înainte de asta, în anii când încă eram student la Institutul de Petrol și Gaze din
Ploiești și cochetam cu literatura (începusem a cocheta încă din anii liceului) s-a întâmplat
ceva aproape nostim, dacă n-ar fi fost și dezamăgitor. Am trimis revistei studenților,
„Amfiteatru“, o proză intitulată „Caii de curse sau cursele de cai“, inspirată de cursele de cai
ce se țineau pe Hipodromul din Ploiești. Hipodromul se afla la mică distanță de Institut, iar
duminica, în lipsă de altceva mai bun, mă duceam să casc gura pe acolo, fără să înțeleg mare
lucru. Îmi amintesc că am și pariat de câteva ori, desigur fără nicio șansă de a câștiga. Și s-a
nimerit că rubrica de poșta redacției o ținea marele scriitor Ștefan Bănulescu. Cred că
redactorul șef al revistei era, în acea perioadă, Ion Cristoiu. Un detaliu destul de semnificativ.
Fiindcă, peste ani, când va ajunge redactor-șef la „Suplimentul literar-artistic al Scânteii
tineretului“ (SLAST), influența lui Ion Cristoiu va face să primesc Premiul Uniunii
Tineretului Comunist pentru romanul „Firesc“, poate în compensație – dar asta e o simplă
presupunere. Factual vorbind, Ștefan Bănulescu mi-a lăudat încercarea literară, iar după ce i-
am scris o scrisoare în care, mulțumindu-i pentru aprecieri, mă arătam nedumerit de ce, dacă e
bună, povestirea mea nu a fost publicată, am primit un nou răspuns, tot la Poșta Redacției, cu
următorul conținut: “Petru Cimpoeșu. Răspuns în numărul viitor“. Înțeleagă cine ce vrea din
acest răspuns, însă eu am înțeles că, în numărul următor, povestirea mea va fi publicată. Și n-a
fost. Mai mult decât atât, numele lui Ștefan Bănulescu a dispărut cu totul din paginile revistei.
Ăsta să fi fost răspunsul din „numărul viitor”? Mă rog, omul promisese că în numărul viitor,
nu în numărul următor.
Au trecut anii, iar eu am ajuns inginer la o schelă de foraj din Moinești, ba chiar un fel
de șef de secție, însurat și cu doi copii, locuind într-un apartament confort trei sau, cum se
spunea pe atunci, cu toarta pe dinăuntru. Pentru cei care nu știu bancul, este vorba despre
comparația cu olița de noapte confort trei. Trec lunile una după alta, iar plecarea mea în Irak
se tot amână, din cauza tensiunilor în creștere de la granița cu Iranul. În așteptare, particip din
când în când la ședințele cenaclului Tristan Tzara al clubului petroliștilor (chiar dacă Tzara nu
a fost petrolist, dadaismul a valorificat din plin astfel de paradoxuri semantice), condus pe
atunci de profesoara Cornelia Mânicuță, iar când îmi vine rândul să propun și eu ceva, le
citesc Caii de curse sau cursele de cai. Trebuie să recunosc că cei câțiva membri ai cenaclului
nu au fost prea impresionați. Dacă sunteți curioși, o să vă dați singuri seama de ce, fiindcă veți
putea citi povestirea în paginile următoare.
Urmarea e că un tovarăș de la județ, venind în inspecție pe linie sindicală, verifică și
activitatea cenaclului Tristan Tzara, al petroliștilor moineșteni. Cu acest prilej, răsfoind
dosarul cu lucrările prezentate în cadrul ședințelor de cenaclu, dă peste povestirea mea și se
entuziasmează atât de tare încât vrea să mă întâlnească.
 Acest tovarăș se numea Ernest Gavrilovici. Fusese activist de partid cu o funcție destul
de înaltă la Regiunea Bacău, dar după desființarea regiunilor și înființarea județelor, căzuse în
dizgrație. Apariția revistei „Ateneu”, seria nouă, este legată în bună măsură și de numele lui.
Eram eu revanșa pe care și-o pregătea față de foștii tovarăși care îl renegaseră?
Ajunsese pensionar anticipat și făcea un fel de voluntariat pe lângă Comitetul Județean
al Sindicatelor. Puține începuturi sunt mai umile decât acesta, pentru un așa-zis destin literar.
Domnul Gavrilovici mi-a propus să mă mut la Bacău, într-un moment în care chiar mă
gândeam să abandonez cariera de petrolist, deoarece plecarea în Irak devenea, pe zi ce trecea,
tot mai improbabilă. Pe de altă parte, munca grea de pe șantier, care însemna câte șaisprezece
ore pe zi, uneori și mai mult, șapte zile din șapte, iar când ceream recuperarea orelor
suplimentare (căci nu se plăteau) mi se dădea cam un sfert din cât ar fi trebuit, nu-mi lăsa timp
pentru iluziile mele literare. Începusem să mă gândesc că ar trebui să mă întorc la Vaslui, unde
fosta mea profesoară din liceu, doamna Angheluță, ajunsese directoare a unui liceu cu profil
tehnologic și s-a arătat dispusă să mă angajeze ca inginer-profesor. Salariul ar fi fost de
aproape trei ori mai mic, dar nici șase ore de muncă pe zi nu se compară cu șaisprezece ore pe
zi. Ca să nu mai spun și de celelalte probleme, ale răspunderii față de securitatea muncitorilor,
față de planul de producție, numeroasele ședințe sau mizeriile pe care unii dintre șefi
începuseră să mi le facă, după ce au aflat că am dosar de plecare în Irak.
În momentul când domnul Gavrilovici m-a întrebat de ce să plec la Vaslui, când m-aș
putea muta în Bacău, unde există și o revistă literară, angajându-se să-mi găsească post în
învățământ, să-mi dea locuință, apoi să-i găsească și soției mele de atunci un loc de muncă, n-
am stat prea mult pe gânduri.
Gavrilovici a mers de mână cu mine la tovarășul Vasile Iacob, de la Consiliul Județean
al Sindicatelor, și i-a explicat acestuia că sunt un scriitor de mare viitor, deși nu scrisesem
decât câteva povestiri (unele dintre ele au apărut apoi în volumul de debut). Vasile Iacob m-a
luat de mână și m-a dus la șefa de atunci a sindicatelor județene, iar aceasta și-a dat acordul.
Astfel că, din toamna anului 1980, am devenit profesor-inginer la Liceul George Bacovia,
actualul Colegiu Ferdinand, din Bacău.
Trec peste alte detalii, fiindcă nu e aici locul să-mi fac autobiografia, dar voi menționa
totuși că, în anii care au urmat, Ernest Gavrilovici și Vasile Iacob au fost oamenii pe care am
putut conta pentru aproape orice problemă. Romanul „Firesc”, apărut în 1985 la Editura
Cartea Românească, îi este dedicat acestuia din urmă. În ediția a doua, apărută la Editura
Polirom, l-am adăugat și pe Ernest Gavrilovici, care între timp murise.
 Nu au fost singurii care m-au sprijinit. După evenimentele din decembrie 1989,
Constantin Donea, la acea vreme director al Direcției pentru cultură a județului Bacău, m-a
sprijinit în momentele dintre cele mai dificile, când, grație democrației nou instaurate,
ajunsesem fără nicio sursă de venit.
Despre George Bălăiță, cu care îmi îngădui să cred că am fost chiar prieten și căruia îi
datorez intrarea propriu-zisă în lumea literară, am scris într-o altă împrejurare și poate voi mai
scrie. Onestitatea lui intelectuală și discreția cu care acest om făcea binele, fără să aștepte
nimic în schimb, m-au învățat un fel de modestie în raport cu viața – și poate în raport cu
succesul literar, atât de frivol, uneori, și atât de capricios.

Am reunit, în paginile care urmează, un număr de texte care au ca element comun faptul
că pleacă de la întâmplări autobiografice. De altfel, mai tot ce am scris, de la povestirile
cuprinse în volumul de debut „Amintiri din provincie” și până la romanul „Scrisori către
Taisia”, a plecat într-un fel sau altul de la una sau mai multe întâmplări biografice. Dar
scrierile din prezentul volum au un coeficient de biografie, ca să zic așa, mai ridicat. Aș putea
spune că sunt amintirile mele din copilărie și de mai târziu, numai că, atunci când nu mi-am
amintit bine, am mai pus de la mine una, alta. Cum, de altfel, cred că și Ion Creangă a făcut în
ale sale „Amintiri...”
Unele dintre ele sunt inedite, altele au fost publicate doar în reviste, câteva au fost
publicate în volume, dar au trecut aproape neobservate. Ordinea lor nu e cronologică, ci mai
degrabă impusă de un criteriu stilistic - dar e posibil ca, ici, colo, să nu fi fost suficient de
consecvent.
În prima parte sunt niște amintiri aproape uitate, deși relativ recente. Excepție fac
primele două texte, care aparțin începuturilor mele literare. Le-am zis „aproape uitate” pentru
că, dacă nu le-aș fi scris, în mod sigur le-aș fi uitat – mai ales că, de la o vreme, mă cam lasă
memoria. Ca să fiu sigur că nu le uit, am avut grijă să le și public în revista „Vatra”. În partea
a doua, sunt amintiri „deghizate” în povestiri ale unor întâmplări personale mai mult sau mai
puțin vesele.
La sfârșit, am adăugat și o poveste ușor subversivă, „de spus bunicilor când au
insomnii”, pe care am scris-o în anii optzeci, pentru a-mi amuza copiii, și am publicat-o la o
editură din Botoșani abia după 1990 – dar, pe bună dreptate, a trecut aproape neobservată.
1. Amintiri (aproape) uitate
 Caii de curse sau cursele de cai
Alergarea a doua
Iartă-mă dacă te deranjez... Te-am văzut intrând aici cam nedumerit și mi-am zis că
poate simți nevoia unui tovarăș care să te îndrume cât de cât; de fapt, ți se citea pe chip, de
cum ai pășit înăuntru, o neștiință în stare de orice și o dorință de a ști dintr-odată totul
aproape tragică. De aceea m-am și grăbit să-ți ațin calea. Sper că nu ești superstițios. Chiar
dacă ești, nu contează, există remedii, vei vedea. Altceva voiam să spun: mi s-a părut semn
rău prevestitor mersul acela hotărât, sever, atoateștiutor cu care ți-ai făcut intrarea privind
încolo și încoace, de la un nivel situat cumva mai sus decât ochii, și chiar așa a și fost –
după severitatea și încruntarea cu care inspectai, ca unicul stăpân, starea aleilor și după
cum îți schimbai, din doi în doi pași, direcția, am înțeles că nu mai intraseși niciodată aici,
nici tribunele nu știai în ce parte sunt...
Nu te grăbi, ajungem îndată și la ele. Până atunci, n-ar strica să te uiți mai atent pe
unde mergi, terenul e cam denivelat și, probabil din cauza asta, te împiedici supărător de
des, ceea ce ți-ar putea submina moralul. Știu, o să zici cu indignarea aceea perfect
justificată, dar ridicol de inutilă, că există cineva, un om plătit anume pentru asta, pentru a
nivela, adică, aleile, pentru a astupa gropile, a curăța șanțurile și a uda straturile de flori. Ei
poftim! – mă văd nevoit să-ți dau dreptate, există chiar mai mulți, plătiți anume pentru
astfel de lucruri mărunte, dar ce poți să le faci, își ignoră sarcinile, își bat joc de ele, dă-i
afară, adu alții și vor face la fel, fiindcă aici toată lumea joacă sau e preocupată de joc și nu
interesează pe nimeni, câtuși de puțin, amănuntul cu aleea denivelată, încât, dacă vrei să nu
te împiedici, e neapărată nevoie să calci prudent, mereu atent la hopurile din cale. Trebuia
oare făcută o întreagă filosofie pentru atâta lucru? Știe oricine, prudența e mama
înțelepciunii și a unei întregi serii de alte foloase, bună la toate, ce mai! Uită-te la vechii
jucători, la marii jucători, hârsiți în atâtea și atâtea curse, ehei, ce de bani au trecut prin
mâinile lor, ce de premii fabuloase – și încă ce de ocazii au ratat!... Ia-i drept exemplu, cât
de timizi pășesc, cum se mai strâng în haine și-și aduc umerii în față, ca să pară mai
gheboși, neînsemnați, niște bieți prăpădiți, acolo, nimeriți la hipodrom din vreo eroare a
transportului comunal, cum caută din priviri locul cel mai cuminte, care să-i facă nevăzuți
și de unde să vadă totul, privește-i atent până vei desluși urmele nobleței lor rare și
prefăcătoria umilinței, cu care se strecoară prin mulțime – și trage singur concluzia, eu nu
mai adaug nimic, decât dacă mă rogi insistent...
 Ei, să nu cădem nici în cealaltă extremă! Înseamnă că nu ai înțeles nimic din tot
discursul meu de până acum, dacă te-ai alarmat în asemenea hal; era doar o propunere
strategică. Panica nu ajută nici ea la nimic. Nu trebuie să ai complexe, nu e vina ta că nu te
pricepi. De fapt, nimeni nu se naște inițiat. Voi încerca, bineînțeles, să te ajut, dar te previn
să nu te aștepți la mare lucru, nici eu nu mă pricep prea bine sau, ca să fiu mai exact, nici
nu știu cât de bine mă pricep. De exemplu, n-am să-ți pot spune cum să faci ca să câștigi
„cu un leu o sumă importantă”, așa cum probabil ai citit pe afișul de la intrare (și tare mă
tem că tocmai asta te-a determinat să intri!), pentru că nici eu nu știu și pentru că, dacă se
joacă cinstit, nu știe nimeni. Dacă! Tocmai aici e hazul, că nu știi, dacă ai ști când,
degeaba s-ar mai trișa, ar ieși păcăliți tocmai trișorii. Se mai păcălesc ei și așa, când
trișează toți n același timp, iar echilibrul șanselor se restabilește după o lege obiectivă
potrivit căreia, dacă toți trișează, e ca și cum toți ar juca cinstit; sau corupția coruptă.
Dar mă văd nevoit să revin: nu trebuie să-ți stea gândul numai la câștig, ar fi cea mai
mare păcăleală. Dacă ai venit numai și numai pentru a câștiga, e mai bine să pleci de pe
acum, căci e sigur că vei juca prost și vei pierde mereu. Important, esențial chiar, e să te
lași în voia jocului, să te joci cu el. Ca și la femei, succesul e cu atât mai lesnicios, cu cât îl
neglijezi mai mult. Dacă reușești, te felicit. Puțini reușesc și acei puțini câștigă. Din
nefericire, nu mă număr și eu printre ei, ar fi o dificultate în plus, inutilă, să-ți explic de
ce... Am fost întotdeauna un as al iubirilor platonice, ca să reiau comparația de mai înainte.
Prefer filosofia. Iată, toate hârtiuțele astea pe care le vezi aruncate sunt bilete care au
însemnat cândva bani. Oricare dintre ele ar fi putut valora acum enorm, fiindcă inițial, cel
puțin teoretic, toate au avut aceeași șansă. Dar din atâtea, numai câteva, un procent infim,
cele care nu au fost aruncate, au ieșit câștigătoare. Evident, dacă acestea nu ar fi fost
aruncate, acelea nu ar mai fi avut nici o valoare sau, sub forma unei teoreme, cu cât se
pierde mai mult, cu atât premiile sunt mai mari. Dar cei care pierd nu acceptă acest adevăr
elementar – și înjură...
Jocul mai are multe și complicate reguli; nu-i nimic dacă nu le știi pe toate – nu
numai că ar fi imposibil, dar pe deasupra nici nu ți-ar folosi la nimic, fiindcă nu există un
sistem, o știință a lui, așa cum nu există o știință a timpului, totul e intuiție. Ce a fost mai
important de știut ai aflat. Ce urmează ține de amănunt. Bunăoară, faptul că ai întârziat:
înseamnă că prima alergare ai pierdut-o, că nu mai poți juca marele pariu, că nu-ți rămâne
decât să te mulțumești cu câștiguri sau decepții mai modeste și să te consolezi cu gândul că
ai venit, totuși. Nici nu s-ar putea spune că ai pierdut propriu-zis ceva, căci nu se știe cum
ai fi jucat dacă ai fi fost aici, poate ai fi pariat prost, așa că e posibil să ai, relativ, un
avantaj. Și apoi, cursele încep abia în momentul când începi să mizezi. Ai pierdut desigur o
alergare, dar și dacă pierdeai două sau trei era același lucru: devenea prima cea cu care
începeai. Oricum cursele aveau loc, fiindcă oricum caii aleargă, fără să-i intereseze dacă a
venit cutare sau cutare; prezența sau absența ta sunt la fel de importante și la fel de
anodine. Pe de altă parte, nici pe tine nu ar trebui să te interesez prea mult cine a învins și
în ce fel. Nu poți avea preferințe, deoarece nu cunoști caii, deocamdată. Și poate că e mai
bine așa – de obicei, cine preferă pierde (asta nu înseamnă că, gata, ai dibuit mijlocul de a
merge la sigur jucând la întâmplare, reciproca nu se verifică).
În fine, să mergem. Iată-i, au ieșit la încălzire. Notează-ți numerele, amintește-ți ce ai
visat azi-noapte, ieri noapte sau într-o noapte aiurea, privește-i cu țopăie fudui încolo și
încoace, uite-te bine la picioarele lor, cât sunt de sigure, la încheieturi, cât de elastice, la
mușchi, cât de încordați, la nările încordate, la botul umed și la grumazul trufaș – în ochi n-
ai ce vedea, decât un pătrat de piele – și fă-îi o idee, încearcă să le estimezi forța, viteza,
resursele, rezistența, pătrunde-te de ei sau de unul dintre ei, cel pe care vei miza, vezi cât
de bine ți-e în locul lui, simte-te cal, anticipează-ți ultimul tur, linia dreaptă, finișul – și
plătește pentru cât crezi că poți. Cam asta înseamnă să joci. Îți voi arăta cota de pariuri, îți
voi explica pe ce ton trebuie să vorbești la casă, cât de sigur trebuie să fii când ceri pe
numărul cutare atâtea bilete, ca să nu te privească ironic sau compătimitor casierița, îți voi
indica unde să te așezi ca să poți vedea cursa pe tot parcursul ei... În rest, descurcă-te
singur. Mie îmi datorezi zece lei.

Alergarea a treia
Cine a câștigat? Are vreo importanță? Nu, domnilor, nu are nici cea mai neînsemnată
importanță. Fiindcă, tocmai fiindcă, a câștigat un cal oarecare. Cel mai oarecare dintre cai.
Hai să dăm și un exemplu: de exemplu, calul pe care nu a pariat nimeni.
El nu știa, probabil că nu știa. A alergat cât a putut, deoarece, probabil, îl dureau
zăbalele în gură. Probabil vedea înaintea lui pista cărămizie-brună sau de altă culoare,
umedă, nesuferită, o vedea, zic, dispărând sub el și probabil că nici nu se întreba unde
dispare. În vremea asta, soarele îl apăsa fără milă, iar sudoarea îi pătrundea în ochi, îl orbea
și probabil îl ustura. E foarte probabil că auzea un zgomot înfundat și înfricoșător de care,
îmi permit să presupun, se temea. Era trapul celorlalți. Dacă n-ar fi avut ochelari, i-ar fi
văzut, și dacă n-ar fi fost cal, ar fi știut că trebuie să alerge mai repede decât ei. Dar fiind
cal, alerga în continuare, probabil fără să se întrebe când se va sfârși acest chin, căci, după
cum se știe sau se presupune, în fine, e un lucru unanim acceptat, mai mult decât probabil,
caii nu-și pun întrebări.
Apoi zăbalele au slăbit, iar el s-a întors, căci așa i-au comandat zăbalele, și acum
trece prin fața tribunei principale. Dacă ar fi om, și-ar da seama că cei mai mulți îl înjură.
Dar, după cum vă spuneam, e un simplu cal de curse sau un cal normal, care nu-și dă
seama de nimic, nu știe pentru ce a alergat și de ce nu mai aleargă, nu-și pune întrebări, nu-
și face probleme de conștiință, nu se miră că a câștigat tocmai el, fiindcă nu știe, nu știe
fiindcă nu-l interesează și n-l interesează fiindcă pur și simplu nu gândește. In același
motiv, nu știe nici că e cal și nici nu crede că este, ar putea fi sau ar trebui să fie altceva. El
trece nepăsător spre grajd, ca un cal, dacă mi-e permisă comparația, fără să aibă habar că a
răsturnat toate calculele și că, din pricina lui, nu se va plăti nici un premiu.
Ei da, e o cursă fără premii, și asta se mai întâmplă uneori, deoarece cu toții au pariat
pe favoriți, iar favoriții au ieșit undeva la mijloc. Cică, au înșelat așteptările. De fapt, au
alergat cât au putut, unii au scos timpi chiar foarte buni, numai că acesta a putut mai mult
decât toți ceilalți și s-a nimerit să fie tocmai calul pe care nu pariase nimeni. Cum, de ce,
probabil că există niște explicații cât de cât logice, plauzibile, pe care experții în materie nu
vor întârzia să ni le procure, însoțite ca de obicei de tot felul de calcule, teorii și speculații.
Dar deocamdată suntem constrânși să ne confruntăm cu realitatea brută sau, dacă preferați,
nudă, și să ne dăm cu părerea că a fost o surpriză, ce altceva, numai pentru a nu accepta
lecția.
Vom spune, deci, că acest cal a câștigat pe nemerit, într-un mod straniu, inexplicabil
și în definitiv dubios, că locul lui era undeva între outsideri, căci într-adevăr, cine s-ar fi
gândit că tocmai un cal de două parale, tocmai (scorpia, dihania, mârțoaga, stârpitura,
dărâmătura, jigăritul) ăsta va câștiga? Nimeni, în afară, poate, de calul însuși. Dar a tăcut și
el, din motivul știut că nu poate să vorbească. Și chiar dacă ar fi putut, probabil că tot ar fi
tăcut – sau, vorbind, ar fi recunoscut că locul lui consacrat era altul, undeva mai la urmă...
Totuși, în sinea lui (dacă ar fi avut așa ceva), cine știe, și-ar fi acordat o șansă cât de mică,
fie și numai pentru a-și justifica numărul de pe crupă, spațiul ocupat pe pistă. De aceea,
propun să-l iertăm. În fond, după cum ați putut constata, nu-și revendică nici un drept
special, nici un privilegiu. Și acum, ca și atunci când s-a clasat ultimul, a făcut același
lucru, adică a alergat cât a putut, așa cum aleargă de altfel toți caii.
 Alergarea a patra
(E un salon ca vai de lume, imens, vopsit tot în alb, din tavan atârnă lanțuri și
serpentine de hârtie colorată, cu scopul de a menține buna dispoziție și încrederea în viață,
fete stropite din belșug cu parfum ieftin stau înșirate de-a lungul pereților și ascultă cu
încordare melodia „Fidelitate”, ale cărei versuri atrag încă o dată atenția că în viață
important e să ramii credincios primei iubiri, băieții s-au strâns ciorchine la mijloc,
fumează – deși nu e voie – și își comunică anumite păreri, iar la răstimpuri izbucnesc în
hohote de râs... Și totuși, găsești în tine puterea, sau numai curajul, de a întreba pe un ton
politicos, deși trădând oarecare nesiguranță: dansați? Dacă ți se răspunde, indiferent ce,
înseamnă că nu ești de tot singur.)
- Joci?
- Nu joc?
- De ce nu joci?
- Aștept.
- Ce aștepți?
- Să se termine.
- Ce să se termine? - Nimic – Și eu la fel – Amândoi la fel – La fel și simultan – Vai,
ce coincidență?
- Ce-ar fi să nu jucăm împreună?
O urmez sau mă urmează, nu-mi dau bine seama și nici nu are importanță. Rămânem
împreună.
- Cred că am greșit. Ar fi trebuit să-ți răspund: nu știu. M-am grăbit și am răspuns:
nimic, crezând că e oricum sau oarecum echivalent. Dar iată, constat că a răspunde: nimic,
poate însemna cu totul altceva și e mult mai grav decât a răspunde: nu știu. Ești de acord?
- Ba chiar mai mult. Spunând că nu știi, ți-ai fi asumat o anumită răspundere, în
sensul că ai fi afirmat că nu joci deoarece aștepți să se întâmple totuși ceva, spre deosebire
de nimic. Dar ce?
- Nu știu.
Alergarea deja a început, fără să ne dăm seama când. După primul tur, ea mă
întreabă: - Știi ceva? – Ce? o întreb eu – Te iubesc, mă întreabă ea – Și eu, o întreb eu – Aș
vrea să fiu fericită și să te fac fericit, mă întreabă ea – Și eu, o întreb eu – Dar uneori sunt
melancolică, mă întreabă ea – Uneori sunt insuportabil, o întreb eu – Aș vrea să avem o
casă la țară, ceva cu multe flori galbene și albastre împrejur, mă întreabă ea – Nu-mi place
să tai lemne, o întreb eu – Avem același ideal, mă întreabă ea – Luate împreună, sunt două,
o întreb eu – Viitorul nu poate fi schimbat, fiindcă nu există încă, trecutul nu poate fi
schimbat fiindcă nu mai există, iar prezentul nu depinde de noi, o întreb eu – Ce-a fost mai
întâi, păcatul sau vina? Mă întreabă ea – Suferă, ca să te pot iubi, o întreb eu, dacă ești
fericită, nu mai am ce-ți spune – Când cineva afirmă că nu are prejudecăți, trebuie să
înțelegem prin asta că și se schimbă foarte des, mă întreabă ea – Ne educăm copiii ca și
cum ar urma să trăiască într-o lume perfectă, o întreb eu – Dacă cineva ți se plânge de soția
lui, ți-l poți face foarte ușor dușman dineu-i dreptate, mă întreabă ea – Se pune întrebarea
dacă perla nu e un fel de bubă a scoicii, o întreb eu – Ce tare bate ceasul când ești singur!
Mă întreabă ea – Cu 25 de bani nu poți cumpăra nimic, dar fără ei poți să nu cumperi o
mulțime de lucruri, o întreb eu – Toate insomniile debutează cu o stare de somnolență, mă
întreabă ea – Esențial în iubire e să ai mereu ce reproșa, o întreb eu – Unui prost,
inteligența nu i-ar folosi la nimic, mă întreabă ea – N-am reușit nimic în viață, fiindcă sunt
prea pretențios la mâncare, o întreb eu – Când primăvara întârzie, toate speranțele se
îndreaptă spre meteorologi, mă întreabă ea – Sinceritatea e o virtute apreciată în primul
rând de mincinoși, o întreb eu – Oare de ce? mă întreabă ea – Asta mă întreb și eu, răspund
eu.
Alergarea e în toi.
- Poate că și tu mă minți. Adică, sunt aproape sigur. Dar și eu te mint. De aceea ne
simțim minunat împreună. Îmi place să-ți spun că îmi placi. Până la urmă, adevărul absolut
nici nu există și de aceea suntem fericiți: neexistând adevărul absolut, toate minciunile sunt
relative. Înțelegi?
- Înțeleg.
- Ce înțelegi? – Nu știu – Deci, înțelegi totuși ceva – Ce înțeleg? – Că frumusețea
există prin comparație – Deci, înțeleg – Ce înțelegi? – Că e o convenție – Convenționalul e
un sistem perfect – Confuzie ordonată arbitrar - Deci, suntem confuzia ordinii pe care am
stabilit-o – Deci, ai înțeles – Ce să înțeleg? – Vezi caii? – Înțeleg – Spune-mi ce anume
înțelegi, în câteva cuvinte.
- Nu știu. M-am săturat, vreau să plec. Mi-e somn, mi-e foame, mi-e lehamite, mi-e
sete, mi-e scârbă, mi-e milă, mi-e drag, mi-e urât, mi-e lene, mi-e dor, mi-e cald, mi-e rău,
mi-e teamă, mi-e frig, mi-e bine, mi-e indiferent, în ordine alfabetică, înțelegi?
- Înțeleg.
- Ce înțelegi?
- Ce să înțeleg?
Apoi tăcurăm. Crainicul spuse: rezultatul anunțat este definitiv!
 Alergarea a cincea
- Calul acesta mi-a prăpădit o avere. Aleargă frumos, are cel mai bun sprint, viteză,
rezistență, tot ce-i trebuie, dar se oprește în toiul cursei, merge și mănâncă florile din mâna
unei spectatoare, sau o ia razna într-un galop nebun, se culcă pe jos, se tăvălește, nechează
ca un smintit, se dă peste cap... Bineînțeles că, în prealabil, se descotorosește de mine
aruncându-mă cât colo cu trăsură cu tot. Mai face și numere de manej, sare pe două
picioare, trece când în fața, când în spetele plutonului de alergători... Alteori aleargă
cuminte până aproape de finiș, iar când mai are puțin, câțiva pași doar, se oprește, așteaptă
să treacă câțiva înaintea lui, de obicei iepe, cărora le mai face și câte o reverență, apoi trece
și el, în pas de defilare.
Biciul nu-l convinge, îl suportă cu nesimțire, așa că am încercat să-l iau cu binișorul,
să ne înțelegem ca niște oameni. Dar zadarnic. De fiecare dată promite că se va disciplina,
apoi motivează că n-a putut răbda. Cursele sunt, crede el, niște tâmpenii născocite anume
pentru a chinui caii. În situația în care cu toții aleargă (spre un finiș contestabil), a-ți
conserva repaosul e culmea performanței. A venit și cu citate din Lao-Tzî. În loc să alerge,
ține discursuri despre emancipare.
Vorbind, omul transpirase. După ce scoase o batistă și își tamponă fără grabă fața,
adăugă:
- Îl vând.
Nimeni nu încerca să ofere un preț. Calul lăsă trist capul în jos, trist și jignit de
umilitoarea situație în care se afla.
- Nu-l cumpără nimeni? se miră omul. E un cal nemaipomenit, doar v-am spus!
Toți tăceau. Unii se îndepărtară, alții se prefăceau preocupați de lista de pariuri și
numai câțiva studiară, fără tragere de inimă și, evident, fără intenția de a cumpăra, oferta.
- Cum așa, chiar nimeni? făcu omul și mai alarmat. E un cal minunat, vă asigur,
uneori, serile, după antrenament, stăm de vorbă ceasuri întregi și el îmi povestește o
mulțime de întâmplări hazlii din viața lui... Îl dau ieftin, cincizeci de lei!... Patruzeci!... Nu-
l ia chiar nimeni?...
- Îl iau eu, zisei apropiindu-mă.
- Yahoo, yahoo! izbucni aproape în aceeași clipă calul și, dând-i o copită fostului
stăpâna, îl proiectă pe acoperișul tribunei.
- Ce înseamnă asta, nu ți-e rușine? Așa te porți cu fostul tău stăpân, care te-a hrănit și
ți-a avut grija ațâțai ani? îl certai.
 Iar el, înțelegând poate că avusese o ieșire necontrolată și ca să-și exprime regretul,
spuse:
- Vă rog să mă iertați... Nu mi-am dat seama, a fost o greșeală...
- Fă-ți autocritica, îi cerui.
- Într-adevăr, îmi voi face autocritica. Trebuie să recunosc, s-o spun pe șleau: am
greșit! Am greșit chiar foarte mult. Am manifestat atitudini de bravadă și vedetism, n-am
ținut seama de sfaturile părintești, aș putea spune, ale fostului meu stăpân, nici de cele
colegiale ale colegilor cai... Ce s-o mai lungim, am greșit fundamental! Sunt, ca să zic așa,
un nemernic, un neisprăvit și un ratat. Îmi dau perfect seama că am și unele defecte din
naștere. Desigur, spunând aceasta nu vreau să mă justific... Dar tocmai când lupta e mai
acerbă, la ultima turnantă, când fiecare luptă pentru o poziție cât mai avantajoasă, din care
să atace sprintul final, mie îmi vine așa o lehamite și o amețeală în cap: mă rog, ce e viața?
la ce bună atâta alergătură? în definitiv, cât trăiește un cal? Se înțelege că cine își pune
astfel de întrebări nu mai are forța de a trage pentru a ieși între primii trei, necum primul.
Întrebările astea, am observat, îți slăbesc într-atât moralul, încât îți vine să vomiți.
Ei da, am ajuns la concluzia justă că sunt un ticălos! Cu atât mai mult trebuie să vă
fiu recunoscător că mi-ați întins o mina prietenească, într-un moment greu, m-ați scos din
mocirla îngâmfării și elitismului, mi-ați arătat drumul drept și bun și mi-ați oferit șansa
reabilitării. Țin să subliniez că am apreciat toate acestea la justa lor valoare. Ele mi-au
deschis ochii, m-au trezit, pot zice, din somn. Iată de ce, pe viitor voi face totul pentru a fi
un cal model. Voi câștiga cursă după cursă. Voi realiza, de asemenea, importante economii
la ovăz, fin și alte nutrețuri de primă necesitate, îmi voi îmbunătăți digestia în vederea
creșterii randamentului și alte lucruri de-astea. Sunt hotărât să nu mai repet greșelile din
trecut, care constituie pentru mine o dureroasă experiență. Așadar, voi alerga conștiincios,
cu toată fermitatea, cu toate picioarele, din toate puterile, valorificând la maxim marea
șansă de a continua să fiu cal de curse, pe care cu atâta generozitate mi-ați acordat-o, fiind
la înălțimea așteptărilor și a încrederii pe care ați manifestat-o, ba, dacă se poate, chiar mai
sus!
- Ei lasă, nici chiar așa, nu e cazul să exagerăm...
- Promit! răspunse el solemn. Și, fiindcă îl priveam oarecum neîncrezător, mai
adăugă: să chiorăsc eu, na!
 Temă pentru acasă
Descrieți o întâmplare deosebită din viața voastră

O întâmplare deosebită din viața mea an s-a produs în ziua de 12 mai la ora opt seara.
Eu și cu tata ne uitam la televizor, iar mama se chinuia cu niște prăjituri la bucătărie, când
deodată s-a stins lumina. Fiind obișnuiți, am rămas pe locurile noastre, fără să ne alarmăm.
După un timp, am început să vedem puțin câte puțin prin întuneric. Tata a pornit să caute o
lumânare, spunând că ăștia de la electricitate ar trebui împușcați. În acel moment, s-a auzit din
bucătărie țipătul îngrozit al mamei. Nu i-am acordat importanță prea mare, crezând că ținuse
prea mult timp vreun chibrit aprins în mână și se fripsese.
- Dar ce naiba te-a apucat de zbieri așa! a dojenit-o binevoitor tata, pe care țipătul
neașteptat al mamei îl speriase, cred, un pic.
În loc să-i răspundă, mama a mai țipat o dată, după care s-a auzit o bușitură moale.
Leșinase. Tata s-a împiedicat de ea la intrarea în bucătărie. M-a chemat s-o ridicăm.
- S-a îngrășat ca o scroafă, murmură în timp ce ne străduiam s-o târâm în sufragerie. Ia
vezi, unde este oțetul.
În timp ce eu căutam pe bâjbâite un chibrit, el spuse că asta ne trebuia nouă pe
întunericul ăla, să leșine cineva, apoi am găsit sticla cu oțet, dar între timp mama se trezise
singură. Era obișnuită, a mai leșinat de două ori luna trecută. De asemenea, am mai leșinat și
astă-vară, când ne-am întors de la ștrand și am văzut că butelia de aragaz nu mai era la locul
ei. Încolo, toate lucrurile erau la locurile lor. Atunci tata și-a amintit că dimineață plecase cu
ea s-o schimbe. Fiindcă era coadă mare și mașina cu butelii nu mai sosea, și-a lăsat loc la rând
și s-a dus să cumpere o bere. Aici era, de asemenea, o coadă mare mai mare decât la butelii,
dar a reușit să cumpere. A adus berea acasă și am plecat la ștrand. De butelie ne-am amintit
abia seara, când ne-am întors. Atunci mama a făcut o criză și a leșinat. De la primărie n-au
vrut să ne dea alta, zicând că probabil am vândut-o și facem pe nebunii. Așa că a trebuit ca
tata să dea cinci mii unui șmecher care făcuse el ce făcuse și se mutase într-un bloc cu gaze.
- Mi-a mișcat ceva pe picior, spuse mama când își reveni.
Tremura toată și transpirase de curgea apa pe ea. Am fost nevoiți să o credem.
- Ce să miște, ți s-a năzărit! o încurajă tata.
- Ba nu, dragă, s-a suit pe laba piciorului meu, uite aici, de două ori.
- Ei, na, și pentru asta trebuia să leșini! îi reproșă tata destul de împăciuitor.
Dar mama nu înțelesese.
 - Păi, da, că leșin când vrei tu, nu? Ia te uită ce neobrăzat poți! să fii se miră.
- Ce neobrăzat, ți-am stins eu lumina?
- Dacă ai fi un bărbat adevărat ai face ceva să nu se mai stingă.
- Hei, bravos! Știi că ești inteligentă? ripostă la rândul său tata. Vrei lumină când tot
cartierul stă pe întuneric.
S-au mai certat un timp, până când au simțit miros de ars venind dinspre bucătărie.
Atunci mama a sărit din fotoliu și s-a repezit într-acolo, văicărindu-se că i s-a ars checul. Noi
doi am rămas pe întuneric, lumânarea o luase ea. Tata îmi explică de ce n-ar putea face lumină
când se întrerupe, totuși peste vreo jumătate de oră, când am avut iarăși curent electric,
reîncepu să-i blesteme pe ăia de la electricitate, pe motiv că din pricina lor pierduse
Teleenciclopedia.
A doua zi, lucrurile s-au petrecut aproape la fel, dar pe lumină. Ne uitam la desene
animate. Cele cu șoricei sunt cele mai grozave. Râdem amândoi din ne prăpădim ori de câte
ori șoriceii reușesc să-și păcălească dușmanii. La fiecare ispravă nouă a lui Tom sau lui
Mickey Mouse, tata îmi dă câte un ghiont, ca să mă prind și eu de poantă. Mickey Mouse juca
în Croitorașul cel isteț și tocmai pornise în căutarea uriașului. Apariția acestuia a fost însoțită
de un răcnet de puternic, ca de elefant. Era mama. Văzând că țipase degeaba și că niciunul nu
ne duceam să vedem ce a pățit, veni și leșină drept în pragul sufrageriei. Nici eu și nici tata nu
ne-am ridicat din fotolii. Mickey Mouse intrase în gura uriașului și așteptam nerăbdători să
facă ceva să iasă. Deocamdată nu reușea, se agățase de omușorul din fundul gurii și atârna
acolo, în timp ce apa băută de uriaș curgea ca o cascadă pe dedesubt. Mama a zăcut lată în
prag până când Mickey a reușit să iasă și a început să-l alerge pe uriaș, să-l înțepe cu foarfecul
în vârful nasului și să-i coasă mâinile. Când am văzut uriașul legat fedeleș și trântit la pământ,
ne-am amintit de ea. Mai întâi și-a amintit tata.
- Ia vezi, mă, ce e cu mă-ta, iar a leșinat?
- Cred că da, zisei.
- E culmea! Femeia asta e în stare să-mi strice tot uichendul! zise el.
Când să o ridicăm, n-a mai fost nevoie, s-a ridicat singură.
- Mulțumesc, ne-a spus, am vrut numai să văd la cine țineți mai mult, la mine care
vă spăl și vă dau de mâncare, sau la blestematul ăla de televizor - și se porni pe bocit.
De câte ori plânge, mama spune că n-a avut parte de afecțiune în viața asta. Cred că
are dreptate, uneori prea o neglijăm.
 - Dar ce vrei, dragă, n-am și eu voie măcar duminica să mă cultiv un pic? se justifică
tata. – Cultivă-te, dragă, ți-am zis eu să nu te cultivi? Cultivă-te și pe mine lasă-mă să
mor...
- Ei, na-ți-o bună, doar n-oi sta la fundul tău să te păzesc fiindcă leșini de la orice!
- De la orice? Asta numești tu orice?
- Dar ce a fost? întrebai eu pentru a scurta cearta.
- Ce a fost? Mama ne lăsăm câteva momente să ghicim apoi exclamă: un
ȘOARECE, asta a fost!
- Ei, na, ți-am spus eu, un șoricel, zise tata dezamăgit.
- Nu un șoricel, ci un ȘOARECE! îl contrazise mama.
- De unde șoarece tocmai la etajul doi? nu crezu el.
- Păi, de unde? se miră și ea. Vezi că nu știi nici tu? Și atunci, cum să nu leșini? A
țâșnit dintr-o oală și mi-a trecut printre picioare taman când am deschis ușa la cămară...
- O fi fost Mickey Mouse, îmi dădui eu cu părerea.
- Ia să taci tu, obrăznicătură, se repezi mama și a vrut să-mi tragă o palmă, dar se
răzgândi la timp. Nu prea mă bate, fiindcă am un plâns cu sughițuri care o sperie. Eu nu
observ nimic deosebit, dar ea spune că icnesc atât de amarnic încât zici că sunt gata să mă
înec sau să vomit. Bineînțeles, nu o fac intenționat, așa e plânsul meu.
Mai târziu tatei i-a părut rău pentru toată cearta asta. Mama făcuse chec și m-a
chemat numai pe mine să-mi dea. El a luat revista Convorbiri literare și se prefăcea că
citește. Are o mulțime de reviste, s-a abonat, deși mama îl descurajează spunând că unui
prost deșteptăciunea nu i-ar folosi la nimic. El îi răspunde că poezia te face mai bun și te
înnobilează. A aflat o mulțime de cuvinte ciudate pe care i le spune uneori mamei, când se
ceartă. Atunci ea face ochii mari, vrea să mai spună ceva, dar nu știe ce și tace. E clar că și
pe ea o intimidează. Cuvântul e o armă eficace. Uneori tata se duce cu revista la vecinul
de palier, care e profesor și le explică. Noi așteptăm cu emoție să se întoarcă.
- Știți ce înseamnă exhaustiv? ne întreabă când revine. Adică, epuizat.
Mi-am luat o felie de chec și m-am așezat într-un fotoliu. Televizorul era închis.
Când e viața satului, tata îl închide, fiindcă nu e țăran. Preferă să citească cu voce tare.
- „Înlăuntrul acestuia, printr-un fel de mutuală consimțire, anumiți autori și nu alții
sunt selectați de interesul public, anumite scrieri și nu altele au ecouri cel mai răspândit în
masele cititoare, anumite probleme, teme, subiecte, conflicte, personaje, tehnici artistice
sunt căutate, cerute, stimulate să se afirme, în timp ce altele, până ieri în centrul atenției,
se ocultează, se retrag către margine, se repliază pentru a reveni poate mai târziu, dacă nu
dispar fără urme și pentru totdeauna.”
Mama veneau uneori să controleze dacă mănânc sau îi dau și pe ascuns tatei. Nu
puteam face nici o mișcare. Văzând asta, tata și-a întrerupt lectura, m-a chemat și mi-a
șoptit la ureche să mă duc să-i spun mamei să fie fără grijă, că n-are nevoie de checul ei. I-
am spus. La rându-i, mama mi-a spus să-i spun tatei să nu-și facă griji, că nici nu are de
gând să-i dea.
- Atunci, spune-i așa, a zis tata. Să ți-l pui la cap, când te-or îngropa, îmi ceru tata.
- Spune-i lui taică-tu, a zis mama că e ușor să fii măgar, dar e greu să fii domn, îmi
ceru la rândul ei mama și îmi mai dădu două felii de chec.
- Spune așa, a zis tata că l-ai dat gata cu aforismul tău, l-a apucat amețeala, nu se
aștepta să fii atât de inteligentă. De ce nu te-ai făcut intelectuală?
- Du-te și spune-i lui taică-tu, a zis mama că bine că ești tu deștept ce să mai fie și
ea. Crezi că dacă te uiți toată ziua ca boul la poartă nouă prin revistele alea e cine știe ce
de capul tău.
- Spune mă-tii, a zis tata că el nu e un analfabet ca tine.
- Iaca scârț, nu mai pot eu de asta, zise mama cu voce tare.
Deși eram sigur că tata auzise, am mers și i-a spus.
- Păi, da, că prostia nu doare zise și el, tot cu voce tare.
Începusem să mă satur de atâtea drumuri de la sufragerie la bucătărie, noroc că s-a
auzit soneria mama s-a dus repede la vizor vârful picioarelor și tot așa a venit înapoi.
- Iar a venit nesuferitul ăla de Mitan ne șopti.
Mitan e un fost consătean al tatei, acum s-au mutat amândoi la oraș. Vine duminica
pe la noi și își amintesc de când erau ei flăcăi și din armată. Mama nu-l poate suferi,
fiindcă mănâncă tot ce îi dai, ca o lăcustă. Nici tata nu e prea bucuros să-l vadă dar nu-i
spune.
- Ia repede ceva pe tine și treci în balcon, îi porunci mama tatei, poate pleacă mai
degrabă dacă nu ești acasă.
Apoi se duse să-i deschidă.
- Bună ziua la oameni buni! zise Mitan când intră E acasă Toma?
- Iaca, nu-i acasă, răspunse mama.
- Dar unde a plecat?
- Nu știu unde. Unde a plecat taică-tu? mă întrebă pe mine.
- La un vecin, zisei.
 Imediat mi-am dat seama că n-o nimerisem. Mama s-a uitat urât la mine. Mitan s-a
așezat în fotoliu și a zis că-l așteaptă, poate vine. A ridicat revistele tatei și le răsfoia.
- Ia te uită, ce reviste citește Toma ăsta, domnule!
Sunt reviste literare, m-am lăudat eu.
Mda..., făcu el neîncrezător.
- Pe mine să mă scuzi, Mitane, am nițică treabă la bucătărie, îi vorbi de acolo mama.
- Da, da, fă-ți treaba, nu vreau să deranjez, spuse Mitan.
- Ileana ta ce mai face? îl întrebă în continuare.
- Bine, ce să facă, prin bucătărie și ea.
Mama nu poate suferi pe soția lui Mitan, fiindcă e casnică. Azi, cine nu are servici e
analfabet. Și poartă haine strâmte, din cauza cărora nu se poate îngrășa. Oamenii fudui
sunt nesuferiți.
În timp ce Mitan răsfoia revistele, eu am dat drumul la radio. Mai întâi încet, apoi la
maxim, apoi iar încet, ca să-l enervez. După aceea, am deschis televizorul. Era muzică
populară și l-am închis. Am adus mingea și mă jucam cu ea. Nu prea eram în formă, nu
știam ce să mai fac. El tot nu plecase. Mă privea uneori și clipea închizând ochii pe rând.
Crede că am memoria redusă mintal. Când aveam șase ani, mama n-a vrut să mă dea la
școală și m-a învățat să ridic mâna stângă, atunci când comisia mă va întreba care e
dreapta, și mâna dreaptă, dacă mă întreabă care e stânga. După aceea le ridicam mereu pe
dos. Mama s-a speriat, crezând că sunt tâmpit. De atunci, când vine cineva la noi, mă
laudă că mănânc singur cu furculița și cuțitul. Ea, când era de vârsta mea, nici nu știa ce-s
alea. Sau mă întreabă ce note am luat și îmi cere să aduc carnetul ca să vadă și musafirii.
De afară se auzi un megafon al miliției. „Cetățeni, nu scuturați covoarele în stradă!
Amendă între o sută cincizeci și două sute cincizeci de lei. Nu puneți rufele la uscat în
balcon, fiindcă e inestetic. Amendă de la cincizeci la o sută cincizeci. Participați la
acțiunea de înfrumusețare a cartierului dumneavoastră. Alo, doamna, doamna!... De ce nu
treci pe la semafor? Păi, se poate? Pari o femeie civilizată...” Vin în fiecare duminică, de
obicei dimineața, dar câteodată și după-amiază.
- Lua-i-ar dracu, nici duminica nu ne lasă în pace! spuse Mitan
Mama nu i-a răspuns, era în baie. I ieșit peste câteva clipe țipând, cu fusta în mâini,
a străbătut în goană sufrageria, a deschis ușa de la balcon și s-a adresat tatei.
- Vino să-l vezi! Iar a țâșnit! Să faci ceva, nu mă interesează ce, și să-l prinzi! Altfel
nu mai pot sta în casa asta, înnebunesc!
 Țipetele mamei l-ai surprins pe Mitan, apoi, când a văzut că tata apare din balcon, s-
a ridicat, s-a apucat cu mâinile de cap și a plecat.
- Eu nu mai înțeleg nimic, a zis, să mă ia dracu dacă mai înțeleg ceva!
În urma lui, mama și tata au continuat să se certe. De data asta cel supărat era tata,
fiindcă mama uitase de Mitan și-l făcuse de râs. Mama spuse că, iaca, nu mai poate ea de
Mitan. N-are decât să nu mai vină la noi, dacă s-a șifonat din cauza asta. Tata i-a amintit
că, de câte ori rămânem în pană de bani, Mitan ne împrumută. Mama i-a spus tatei să fie
gospodar, să nu mai cheltuiască banii aiurea și n-o să se mai împrumute. Și să facă ce o
ști, să prindă șoarecele ăla. Altfel, ea nu mai stă în casa asta, a devenit un infern. Tata a
motivat că nu are timp, și-a luat revistele și a plecat la profesor.
A doua zi era luni, iar a treia zi era marți. Mama a venit de la serviciu nervoasă,
pufnea, izbea ușile și blestema obiectele de care se împiedica prin casă.
- Când ai de gând să prinzi șoarecele ăla? a întrebat mama.
- Dar ce-s eu, mâță? a răspuns tata și mi-a făcut semn cu ochiul, adică să fiu fără
grijă, n-are de gând să-l prindă.
- Păi, da, că nici de mâță nu ești bun în casa asta.
- E și el un suflet, motivă tata.
- Suflet au numai oamenii, dacă vrei să știi, a susținut mama.
- Erai mult mai inteligentă dacă tăceai. Păi, dacă animalele n-ar avea suflet, cu ce ar
mai respira?
- Nu mă interesează, domnule, mie să-mi prinzi șoarecele! Altfel, eu plec amenință
ea!
- N-ai decât.
- Aha, ți-ar conveni! Să aduci aici tot felul de târfe, să-mi spurci casa cu ele. Sigur
că da, nu-ți mai place de mine, te-ai săturat de proasta care muncește ca o slugă.
- Vezi cum vorbești, că te aude copilul, îi atrase atenția tata.
- Las să audă, să știe și el ce tată are!
Dar tăcu. De față cu mine se feresc să vorbească prostii. Când eram mai mic, mama
mă trimitea în dormitor. Apoi, după ce m-a prins ascultând la ușă, mă încuia. Odată m-a
încuiat chiar degeaba i-am spus că, dacă nu-mi dă drumul, sar pe fereastră. Ea nu m-a
crezut. Am sărit și am nimerit pe umbrela invalidului care vinde înghețată. Ca să nu plâng,
el mi-a dat o înghețată fără bani. Apoi am urcat și am sunat la ușă. Îmi curgea sânge din
nas. Cine te-a bătut? m-a întrebat mama. De câte ori mă bate câte un golan, face un
scandal nemaipomenit. I-am spus că nimeni, m-am lovit la nas când am căzut de la etaj.
Atunci, de asemenea, a leșinat.
Totuși, când mama aduse și-i arătă o pungă de cartofi din care mai rămăseseră
numai cojile, tata spuse că ar trebui poate cumpărată o capcană, dar oricum s-a închis la
magazin. Astfel, am mai câștigat o zi. Speram că, între timp, șoricelul își va da seama de
pericol și va pleca, pentru a nu fi nevoiți să-l prindem. Sau măcar va sta ascuns mai mult
timp, ca să creadă mama că a plecat. Dacă n-ar fi speriat-o așa tare, am fi putut face ceva
pentru el. Dar apărea taman când te așteptai mai puțin. Și unde? Între picioarele mamei.
Din această cauză, o îngrozea. Ca să nu mai facă stricăciuni în cămară, ne-am gândit să-i
punem ceva de mâncare într-o farfurie. Poate îl domesticim. Altfel, rodea tot ce ieșea în
cale. Ne-am gândit mult cam ce i-ar plăcea. Tata a propus să-i punem lapte. Eu aș fi vrut
cașcaval. Până la urmă, i-am pus salam. Salamul miroase tare și îl va atrage așa, mi-a
explicat tata. Când am venit de la școală, m-am dus repede să văd dacă îi plăcuse. Nici nu
se atinsese de el, am luat felia de salam și am aruncat o pe geam. Cred că a căzut pe vreun
pieton, fiindcă s-au auzit fluierături și proteste. Dar poate a fost altceva. Oamenii înjură de
la orice. Tata, văzând farfuria goală, s-a bucurat nespus. Abia aștepta să se întoarcă mama,
ca să i-o arate. După ce a privit farfuria și după ce noi i-am explicat cum îl vom domestici
pe șoricel, mama a deschis ușa de la cămară.
- Poftim zise.
La asta nu ne gândisem. Iar făcuse mizerie. Răsturnase niște tigăi și împrăștiase
nucile dintr-o pungă de plastic. Avea o putere extraordinară. Dacă mi-aș fi dat seama ceva
mai devreme, aș fi făcut eu curățenie, ca să nu se observe. Dar nu era totuși prea grav.
Mama nu s-a mai supărat așa tare ca în zilele trecute. Începuse și ea să se obișnuiască. Pe
jos erau o mulțime de granule cenușii-verzui, despre care tata a zis că poate sunt bune în
loc de orez. Tot ne dă și el ceva, vezi? Iar mama chiar a râs. Dacă am fi reușit să-l
determinăm să mănânce din farfurie, ar fi fost ideal. Dar a fost invers.
În ziua următoare, am găsit o gaură în covorul persan din sufragerie. Mama a văzut-
o prima și s-a făcut foc. Asta le întrecea pe toate. Fiindcă l-a cumpărat ea cu bani
împrumutați de la C.A.R. A plătit la rate aproape doi ani. Nici măcar n-a mai leșinat. Tata
n-a mai avut ce zice, a lăsat-o să vorbească. Îmi explicase el mai demult că pe femeie,
dacă o contrazici, nu mai termini cu ea niciodată. Mai bine o lași să vorbească, fiindcă la
un moment dat nu mai știe ce să zică și tace singură. De aceea, stăteam cuminți într-un
fotoliu, citeam o revistă și ne prefăceam că nu auzim nimic. Ea spunea că mai bine n-ar
avea bărbat că tot degeaba îl are. Nu e în stare de nimic într-o bună zi, ne vor mânca
șobolanii. Toată casa e o paragină. Ăla care face pe intelectualul cu revistele lui, mai bine
ar repara robinetul de la baie. N-a avut și ea noroc de un bărbat gospodar. Toate proastele
au avut noroc, numai ea nu. De când tot promite că face rafturile alea în debara? Poftim,
într-o săptămână ăsta e în stare să ne mănânce tot covorul. Patru mii cinci sute. Și cu
ciubucul, cinci mii. Ea nici nu îndrăznește să umble încălțată prin casă, iar animalul ăsta
scârbos vine și roade covorul. Până la urmă, praful se va alege din toate!...
În timp ce mai spunea că muncește ca o vită toată ziua, dar degeaba acolo, în
bucătărie, se auzeau niște zgomote ciudate. Tata mi-a șoptit să mă duc să văd ce naiba
face. Umbla cu un băț prin cotloanele cămării ca să-l stârnească pe șoricel, dar nu reușea.
Asta o enervă și mai mult. Crezuse că e o treabă ușoară. Nici n-am apucat să-i spun bine
tatei ce face ea acolo, când deodată am auzit-o țipând. În sfârșit, leșinase. Astfel, ne-am
putut apropia de ea. Tata a spus că a găsit ce a căutat. Când își reveni, mama ne rugă să-l
lăsăm să moară. Căci numai asta i-a mai rămas. Ce rost are să mai trăiască într-o casă ca a
noastră. N-are niciun rost.
- Dar ce vin am eu, dragă, că te sperii mereu, mie și băiatului, cum de nu ne face
nimic?
- Nici nu-mi pasă de el adăugai.
- Foarte bine zise, mama. Văd că în casa asta nu e loc pentru mine, de aceea, decât
să ajung o victimă, mai bine mor. Măcar n-o să mai leșin în fiecare zi. Toate au o limită.
Mor, să văd cine o să vă mai spele și o să mai stea la cozi, să vă care de mâncare. Precis că
o să muriți și voi după mine, de foame.
-Treaba ta zise tata. Dar să știi că mori degeaba. Șoricelul e un animal inofensiv, nu
atacă oamenii. Numai că la tine a ajuns o obsesie.
- O ce? întrebă mama încruntată.
- O... obsesie spuse, tata nesigur.
- Ei bravos! Mă mai și jignești! Va să zică, sunt nebună. Asta ai vrut să spui, nu
recunoaște. - Mai întâi să studiezi cuvântul și numai după aceea să zici, replică el.
- Lasă, dragă, că l-am studiat, nu sunt chiar atât de proastă, cum mă crezi tu, să știi!
M-ai făcut nebună. Asta e, obsesii au numai nebunii.
Tata se întoarse spre mine și ridică nedumerit din umeri. Îmi cerea astfel ajutorul.
- Obsesie atunci când cineva leșină întruna, deși știe că nu e bine, explicai eu.
- Ah și tu ești de partea lui, v-ați unit împotriva mea? Vreți să mă distrugeți, nu? Știi
ce sunteți? Niște sadici, asta sunteți!
- Sadică, ești tu, că vrei să omori șoricelul!
 - Foarte bine, domnule, decât să moară șoricelul, mai bine mor eu, nu? Cu alte
cuvinte, ați prefera așa... Dar nu veți reuși să știți! De ce să mor eu ca proasta, mai bine
îmi fac bagajul și plec. Asta e, plec la MAMA! Văd că vouă nici când nu vă pasă de
mine... Înainte de a termina de vorbit, se ridică și ieși din cameră, lăsând ușa deschisă. Am
putut să vedem cum căuta în debara o valiză. Apoi o găsi și se duse în dormitor să o umple
cu haine, noi o urmarăm. Tata se rezemase de tocul ușii și privea, fără să zică ceva. Când
mama voia să treacă în cealaltă cameră, pentru a căuta lucrurile de care avea nevoie, el se
dădea la o parte. Nu încerca să oprească. Până la urmă, a reușit să umple valiza, o ridică
de pe masă și o puse pe pat. Se așeză lângă ea și a început să plângă. Nu ne mai acorda
nicio atenție. Își sufla din când în când nasul și atât. Toate acestea au durat cam jumătate
de oră. Tata m-a chemat deoparte să ne sfătuim.
- Ce facem cedăm? mă întrebă.
- Nu cedăm, zisei.
El s-a scărpinat în cap. Era încurcat, n-ar fi vrut să rămânem singuri. Mi-am dat
seama. A mai rămas unul singur care locuiește la parter și și-a pierdut mințile. Ține un
receptor în mână și vorbește întruna la telefon cu oamenii de pe stradă. Și profesorul,
vecinul nostru, a rămas singur și e vai de capul lui, mănâncă numai conserve.
Tata s-a gândit mult. În cele din urmă s-a dus la ea și i-a spus.
- Fir-ar a dracului să fie ea de viață, uite, plec! Plec și cumpăr o capcană, să nu te
mai aud. M-am săturat de scandal.
Ne-am îmbrăcat și am coborât în stradă, lăsând-o pe mama singură. Asta era situația,
nu aveam încotro. Tata mi-a explicat că, dacă mama pleacă, vecinii vor vorbi numai
despre asta. Nu te joci cu opinia publică. Și pe americani a pus la punct cu înarmarea lor.
Am ajuns la magazinul Arta meșteșugarilor cu puțin înainte de ora închiderii.
Vânzătoarea era frumoasă. Tata a cerut imediat o capcană pentru șoareci.
- Capcană sau cursă de șoareci? l-a întrebat vânzătoarea.
- Păi știu eu? Matale cum crezi?
- Eu nu sunt pusă aici ca să cred, ci ca să vând, îi atrase ea atenția.
- Dați-mi o capcană, zise atunci tata, dar mi-am dat seama că era încă nesigur.
- Poftim, douăzeci și opt de lei.
- Așa mult? se miră el.
- E preț de stat, tovarășe, doar nu crezi că o să mă tocmesc cu dumneata, spuse
vânzătoarea.
Tata a luat capcana, o tot întorcea pe o parte și pe cealaltă.
 - Hm, zise, dar o cursă cât costa?
- Treizeci și patru.
- Atunci, iau o capcană hotărî el. Dar cum se folosește?
- Are instrucțiuni răspunse ea.
- Pe etichetă zisei, fiindcă văzusem și i-am arătat și tatei.
- Da, da, înseamnă că e bună, zise tata și plăti.
Ne-am întors acasă, mama ne aștepta. Abia când văzu capcana, descuie valiza și
începu să-și pună lucrurile la loc în șifonier. Noi doi ne-am dus în sufragerie, ca să o
studiem.
Capcana e compusă din două părți, partea din lemn și partea din metal. Partea din
lemn e un paralelipiped. În el sunt trei găuri mari pe o față și trei tăieturi și câte două găuri
mai mici, pe cealaltă față. Partea din metal e compusă din trei sârme de oțel. Fiecare sârmă
are câte o buclă la mijloc ca un arc. Iar la vârf are un ochi în care atârnă o sârmuliță
subțire și moale. Parcă-i o spânzurătoare. Cele trei sârmulițe se introduc prin cele trei
tăieturi în cele trei găuri mari. Apoi se trece o ață prin cele două găuri mici și se fixează
arcul. Șoricelul intră într-una dintre găurile mari, atras de mâncarea pusă acolo. Ca să
ajungă la mâncare, trebuie mai întâi să roadă ața. În clipa când a ros ața, arcul sare în sus,
iar sârmulița îl prinde pe șoricel și îl gâtuie.
Cam așa scria și în instrucțiuni. Tata a citit de mai multe ori, până când a înțeles
perfect. Mai târziu a venit și mama, curioasă să vadă despre ce e vorba. Tata i-a arătat
capcana.
- Poftim douăzeci și opt de lei, ăștia merită împușcați!
- Numai de l-ar prinde zise ea.
Nu puteam fi siguri și de aceea nu i-am răspuns imediat. Tata încă mai întorcea
capcana pe toate părțile pentru a-i cunoaște secretele.
- E concepută în așa fel încât să prindă trei odată, ne anunță.
- Înseamnă că e bună, a crezut mama.
- Păi, cum să nu fie bună, de vreme ce costă douăzeci și opt de lei?
Ne-am culcat cu această impresie. Dimineață, mama i-a spus tatei să fie atent la
serviciu, fiindcă a visat apă clocotită. Tata a zis că probabil se va scumpi întreținerea.
Apoi au plecat amândoi. Eu m-am sculat mai târziu. Am cercetat atent capcana. Mi-am dat
seama că, așa cum e construită, nu va putea niciodată să prindă un șoarece și m-am dus
liniștit la școală.
 Într-adevăr, după amiază, tata a vrut s-o pună în funcțiune. Mai întâi n-a vrut, dar
mama i-a atras atenția. Tata a citit de câteva ori instrucțiunile. Nu știa ce înseamnă fantă?
S-a dus la profesor să-l întrebe și s-a întors după două ore. Ne-a explicat că tăieturile sau
șanțurile acelea prin care sârmulițele intră în găurile mari, se numesc fante, iar găurile cele
mici, prin care trebuie băgată ața, se numesc orificii. Mirosea la țuică, noroc că mama n-a
observat. Ea nu-i poate suferi pe bețivi, deoarece are o soră mai mică divorțată din acest
motiv de bărbat, care a prins-o în flagrant. A bătut-o de era s-o omoare.
Tata a luat ață, un ac și trei bucăți mici de salam și s-a închis în dormitor, spunându-
ne să nu-l deranjăm sub niciun motiv. În acest timp, eu îmi făceam lecțiile. Mai târziu, tata
a ieșit din dormitor, a izbit capcana la pământ și a înjurat.
- Dumnezeii mamelor lor, ăștia merită împușcați, domnule! Auzi, douăzeci și opt de
lei!... Niște hoți!
Se zgâriase nu știu cum la un deget și-i curgea sânge. Când e nervos, mama nu-i
răspunde, l-a legat la deget și i-a dat pace. După aceea, tata a cules capcana și cele 3 bucăți
de salam de pe unde le aruncase și a încercat din nou să le potrivească, dar nu a reușit. De
fiecare dată când voia să facă nodul la ață, arcul sărea. M-a chemat să-l ajut, dar răspuns
că am niște probleme grele de rezolvat la matematică. Mama n-avea nici ea timp, fiind
ocupată la bucătărie. Ba nu, spăla rufe. La un moment dat tata s-a dus la ea și a întrebat-o:
- Tu o să mai zbârnâi mult timp la cap cu mașina ta de spălat?
- Dar ce vrei să-i fac, dragă așa, zbârnâie ea, a răspuns mama.
- O fi zbârnâind ea așa, dar uite că nu mă pot concentra din cauza asta.
- Și de ce țipi la mine, mă rog?
- Cum să nu țip, dacă ai lăsat fereastră deschisă? E un vacarm! În condițiile astea nu
pot lucra.
Aici avea dreptate. Stăm chiar la stradă, lângă semafor. Când se dă verde la mașini,
se face un vuiet de-ți vine să țipi. Uneori se zgâlțâie și pereții. Dracul ne-a pus să locuim
lângă o intersecție? Nu așa am primit repartiție. Tata s-ar muta și mâine, dacă ar găsi un
fraier, să facă schimb. Dar nu găsește.
S-a întors, a lăsat capcana deoparte și a deschis televizorul, ca să se calmeze. De
fapt, în seara aceea se lăsase păgubaș. Însă tocmai asta l-a întărâtat mai mult.
A doua zi s-a ocupat de capcană de cum a venit și până seara târziu. Eu mă culcasem
și nu mai știu ce s-a întâmplat. Am aflat abia dimineață când tata a spus:
- Hei, astăzi îi venim de hac lui domnul.
 Adică șoricelului. După ce au plecat amândoi la serviciu, am căutat capcana și-am
găsit-o în cămară. Într-adevăr, reușise s-o potrivească. Pentru a fi mai sigur că nu se va
întâmpla nimic rău, am tăiat ațele acelea care țineau arcurile și am scos bucățile de salam,
apoi am plecat la școală. Iar după-amiază, când m-am întors, m-am uitat din nou. Nici
urmă de șoarece. Numai că găurise săculețul de mălai. Văzând asta, tata a înjurat timp de
jumătate de oră. Nu își putea închipui cum a reușit șoricelul să roadă ața, să mănânce
salamul și să scape nevătămat. De aceea îl înjura și pe el, dar și pe cei care făcuseră
capcana și-i dăduseră prețul de douăzeci și opt de lei.
S-a pus iar pe muncă și a reușit să o potrivească din nou. De acum îi învățase
șmecheriile. Iar pe șoricel era din ce în ce mai furios. În fiecare zi, când se întorcea de la
serviciu și găsea ațele roase și capcana goală, o lua de la început cu înjurăturile. Mama
stătea în expectativă și nu îi mai reproșa nimic. Expectativa atunci când stai și aștepți să-l
prindă pe șoricel, fără să te mai intereseze cu adevărat lucrul ăsta. În ultima vreme,
șoricelul nu o mai speria așa de tare. Când îl vedea, nici nu mai leșina și doar striga: uite-l!
Atunci, tata arunca după el cu papucul, dar nu-l nimerea.
Până la urmă, l-a prins. De vină am fost, eu fiindcă într-o dimineață, când am plecat
la școală, am uitat să taie ațele de la capcană. Când m-am întors, l-am găsit pe șoricel într-
una din găuri, cea din mijloc, prins și gâtuit exact cum scria în instrucțiunile de folosire a
capcanei. Arcul era așa de tare încât aproape retezase îi gâtul. Cursese și ceva sânge.
Codița îi rămăsese afară și, trăgând de ea ca să-l scot, i-am rupt gâtul de tot. Capul a rămas
înăuntru.
Un șoricel mort nu mai înseamnă nimic. E chiar scârbos. Când i l-am arătat mamei,
care a sosit prima de la serviciu, s-a strâmbat și a scuipat.
- Ptiu, ia-l din fața mea, mi-a spus.
Tata nu s-a arătat nici el prea încântat. L-a văzut a dat din cap și a zis: îhâm. Nu
știam ce să fac cu el. Tata mi-a zis să-l duc la lada de gunoi, cu capcană cu tot. După aceea
n-am mai vorbit nimic toată seara. Nu aveam despre ce. Peste vreo trei zile, tata s-a apucat
să facă raftul de la debara. El singur, fără să-i ceară mama. Atunci a găsit și puii de
șoarece. Erau mici de tot și foarte slabi. Cred că muriseră de foame. Și tata și mama
credeau la fel. Astfel, am înțeles că șoricelul nostru fusese de fapt șoricioaică. Mamei i-au
dat lacrimile. – Ei, doar n-o să te apuci să plângi ca proasta acum, s-a răstit tata la ea.
- Ce știți voi... Ce știți voi ce înseamnă să fii mamă și să îți moară copiii de foame?...
zise mama și chiar se puse pe bocit.
 Ca să nu o vedem noi, fugi în dormitor. Tata oftă și clătină de mai multe ori din cap.
Lăsă lucrul și se așeză într-un fotoliu. Eu am luat cei trei pui morți, i-am pus într-o pungă
de plastic și i-am dus la lada de gunoi. Nu-mi părea nici rău, nici bine. Nici nu-mi mai
păsa. Cred că era mai bine dacă nu apăreau în casa noastră.
 Antrenorul de tenis și antrenorul literar

Mai întâi, ce înseamnă un bun antrenor de tenis? Nu trebuie să fi fost un mare campion,
să fi câștigat nu știu câte Grand Șlemuri, e suficient să fi ajuns la un oarecare nivel de
performanță, la care înțelegi ce este tenisul. Sunt unii mari campioni care nu au înțeles asta
niciodată - Ilie Năstase, de exemplu. Alții, mai degrabă jucători de pluton, n-au fost prea bine
înzestrați de la natură și, ca să facă performanță, a trebuit să gândească tenisul mai mult decât
cei așa-zis talentați, care doar l-au intuit. Abia aceștia ar putea ajunge buni antrenori. Nu le
poți spune: dacă ești așa deștept, poftim racheta, joacă tu în locul meu! Antrenorul știe că nu
poate lovi mingea mai bine decât jucătorul, dar, din tribună, citește mai clar jocul, gândește
mai lucid decât elevul său din teren, vede mai bine greșelile pe care acesta le face și punctele
slabe ale adversarului. Îi poate da sfaturi utile, pentru că îl cunoaște mai bine decât jucătorul
însuși se cunoaște, și îl poate ajuta să câștige. Sub rezerva că și adversarul jucătorului său are
un antrenor poate la fel de bun, își dorește la fel de mult victoria.
Acum, să ne mutăm de pe terenul de tenis pe terenul literaturii. Echivalența pe care aș
dori să o fac este aceea între antrenorul de tenis și redactorul (sau lectorul) de carte. Oricât de
talentat ar fi un scriitor, dacă nu are un bun antrenor/redactor, își poate rata cartea, va să zică,
pierde partida. Purtat de aripile inspirației și prea încrezător în această superstiție, poate să
facă greșeli de care nu e conștient și pe care doar un lucid ochi exterior le poate sesiza,
eventual îndrepta. Din păcate, de vreo treizeci de ani încoace, meseria asta s-a devalorizat, iar
meseriașii ei aproape că au dispărut. Fie-mi îngăduit să aduc, în rândurile ce urmează,
modestul meu omagiu câtorva dintre ei – mai precis, ele.
Pe vremea când, timid, făceam primii pași în literatură, lucrau la Editura Cartea
Românească redactori de carte deveniți între timp veritabile mituri – Florin Mugur, Mircea
Ciobanu sau Magdalena Bedrosian, ca să nu-i amintesc decât pe cei pe care i-am cunoscut
personal – care luptau nu numai cu cenzura (jucătorul din terenul advers) ci și cu ego-ul
propriului jucător, talentatul autor român de poezie sau de proză. În sensul că, în primul rând,
îl apărau de el însuși.
E un truism să spui că un bun redactor de carte este un bun cititor. Și totuși, voi risca
truismul, cu mențiunea că acel redactor citește nu numai cartea pe care o redactează, ci și
mintea (poftim, sufletul!) celui care a scris-o. Îi trebuie, pentru asta, o anumită vocație pe care
puțini o au, acea finețe psihologică care înseamnă ea însăși talent, uneori geniu. Îmi amintesc,
bunăoară, cum am lucrat cu Magdalena Bedrosian la romanul “Firesc”, a cărui primă ediție a
apărut în iarna anului 1985 – unul din cei mai crunți ai regimului ceaușist. Cu câtă discreție
îmi semnala greșelile (inclusiv gramaticale), cât de bine sesiza pasajele inutile (“burțile”) sau
excesele de limbaj care nu adăugau nimic expresiv textului.
Bine, acum să vă mai spun ceva: nimeni nu-i perfect. Nici măcar Magdalena Bedrosian.
Am avut ambiția prostească să propun eu însumi coperta cărții, pe care, în condițiile de atunci,
am improvizat-o împreună cu un prieten care lucra la Casa de cultură a sindicatelor din
Bacău, Val Mănescu e numele lui. Am pus pe carton o poză cu un copac, iar titlul romanului
aș fi vrut să-l scriu cu S-ul întors șmecherește, adică, mă-nțelegi, firescul care e nefiresc. În
cele din urmă, mi s-a părut o extravaganță inutilă și am renunțat. Dar nu asta e problema.
Problema erau literele, care pe atunci, neexistând computere și imprimante, se găseau sub
formă de autoadezive, acum li se zice stickere. Am lipit literele, am pus coperta în plic și am
trimis-o la București, apoi am așteptat. O săptămână, două, trei… După a treia săptămână, m-
a sunat doamna Bedrosian ca să-mi spună că, gata, romanul a ieșit de sub tipar! Felicitări!
- Numai că, știți, e o mică problemă cu coperta, adăugă.
- Ce problemă?
- Unele litere s-au dezlipit în timpul transportului și a trebuit să le dezlipim și pe
celelalte, iar la tipografie au uitat să le pună la loc, așa că…
Încă în stare de euforie, nu prea înțelegeam ce vrea să spună.
- Ah, nu e nicio problemă! Important e că a apărut.
De fapt, cred că am spus “nici o problemă” – fiindcă așa se spunea corect pe atunci.
- Vă mulțumesc, e foarte important ce mi-ați spus. Vom scoate câteva exemplare de
semnal cu coperta reparată, pe care apare și numele dumneavoastră, mă consolă doamna
Bedrosian.
Abia în clipa aceea am realizat despre ce era vorba. Era deja prea târziu (printre altele,
doamna Bedrosian a observat că folosesc cuvântul “deja” prea des și în circumstanțe care îl
fac inutil, cum e și aceasta de față). Îmi dădusem deja acordul, primisem și mulțumirile de
rigoare - care astăzi ar suna un pic altfel: vă mulțumim pentru înțelegere. Cum îmi spune de
fiecare dată robotul de la Deranjamente, când sun ca să reclam că iar s-a întrerupt curentul
electric.
Astfel se explică de ce exemplarele primei ediții a romanului “Firesc” nu au numele
autorului pe copertă. Hazardul găsise de unul singur soluția problemei pe care mi-o pusesem
inițial.
Nu mai puteam da înapoi. M-am suit în tren și m-am dus la București. Făcusem rost,
prin niscai relații, de un baton de salam de Sibiu, pe atunci o delicatesă, cu intenția de a-l
dărui doamnei Bedrosian, ca să-mi exprim în acest fel recunoștința, precum și speranța că
vom colabora în continuare etc. Îmi spuseseră unii scriitori din Bacău că așa se procedează.
Erau, țineți cont, anii foamei! Mulți redactori, redactori șefi și chiar directori de pe la alte
edituri îi așteptau pe autorii din provincie cu brațele deschise, pentru a-și primi damigenele cu
vin ori straițele cu carne, mezeluri, brânzeturi, țigări, pălincă, whisky și alte bunătăți din
același registru.
Pentru cine eventual nu știe: biroul dumneaei se afla la etajul clădirii de pe strada
Nuferilor, în fața căreia trona, pe atunci, statuia a lui Caragiale. Se spunea (mie mi-a spus
Mircea Nedelciu, care aflase de la Pavel Șușară) că statuia ar fi fost de fapt a lui Lenin, dar i-
au schimbat capul. Se poate să fi fost doar o legendă, inspirată de profeția lui Belu Silber, cum
că socialismul din România va sta sub semnul a două genii: Stalin și Caragiale.
Am urcat treptele până la etaj, cu salamul învelit într-o pungă de plastic pe care o
ascunsesem sub braț, ca să nu-și dea nimeni seama ce duc acolo, am bătut la ușă, am intrat.
Magdalena Bedrosian dobândise de-a lungul anilor acea înțelegere a psihologiei autorului,
care îi permitea să citească nu doar ce acesta scria, ci și intenția de dincolo de rândurile scrise.
Am discutat puțin despre cartea mea, a lăudat-o cu moderație, apoi despre ce va urma, apoi
alte câteva fleacuri din lumea literară...
Eram din ce în ce mai stingherit, fiindcă nu știam cum să trec la fapte și să-i ofer
ploconul într-un mod cât mai puțin penibil, convenabil amândurora. Am suficiente motive să
presupun că ea mi-a ghicit frământările interioare, pentru că, la un moment dat, m-a întrebat:
- Dar în punga aceea de sub braț, ce aveți? Un alt manuscris?
- Ah, nu… Cum să vă spun… Da, un fel de manuscris… N-aș vrea să mi-o luați în nume
de rău… Adică, m-am gândit, o mică atenție, un baton de salam foarte bun... de Sibiu… Ceva
deosebit, se produce la noi, la Bacău, nici nu știu ce să fac cu el, hi, hi!
Magdalena Bedrosian a zâmbit numai atât cât să-mi dau seama că ghicise de la început
despre ce e vorba. Ca o mamă îngăduitoare al cărei copil tocmai a făcut o poznă, m-a
îndrumat către subsolul clădirii, unde își făceau veacul Florin Iaru, pe post de magazioner,
librarul Mircea Nedelciu, ajutorul de magazioner Dan Stanciu și alții care treceau toată ziua
pe la ei, ca să pună literatura la cale.
- Vedeți că a venit cineva din Ardeal cu o sticlă de pălincă, cred că băieților le-ar prinde
bine și ce le-ați adus dumneavoastră...
Cam în acest fel m-a conectat doamna Bedrosian la spiritul Generației ‘80.

Adina Kenereș e cu totul diferită. Sau era, în urmă cu vreo douăzeci de ani, când am
lucrat împreună la redactarea romanului “Simion liftnicul”. O mamă foarte exigentă, care își
ceartă mereu copilul, iar uneori îl și mai pocnește. Vorbesc de redactorul de carte, nu de ce fel
de mamă o fi în viața privată. Ea însăși fostă jucătoare de performanță (ca să păstrez
comparația de la începutul acestor rânduri) și care abandonase prematur competiția, pretindea
autorului să fie, dacă nu genial, căci asta e cam greu, cel puțin perfect. Întoarsă de puțină
vreme de la Paris, înființase, împreună cu Petru Romoșan, o editură mică, dar drăcoasă, cu
care își făcuse imediat loc pe piața de carte. În ce mă privește, veneam după o experiență cât
se poate de neplăcută cu o editură din Cluj, care îmi publicase “Povestea Marelui Brigand”.
Am impresia că persoana care se ocupase de redactarea acelui roman nici măcar nu îl citise.
Acum îmi vine să-i dau dreptate, e o carte greu de citit. Atunci, însă, mi se părea că scrisesem
o capodoperă. Asta numai până când am luat în mână cartea tipărită și am citit câte o pagină,
ici și colo. Plină de greșeli!
În orele de singurătate, aflat în fața unei foi albe de hârtie sau a tastaturii calculatorului,
o mai iei câteodată razna. Nu găsești un cuvânt, te lași păcălit de altul, te repeți, uitând nu știu
ce detaliu din urmă cu douăzeci de pagini, pui câte o virgulă aiurea sau te lași prea ușor sedus
de o formulă retorică inutilă și de mulți fumată… Oricât ai reciti și corecta manuscrisul, rămâi
cumva prizonierul propriilor intenții, ca șahistul înaintea unei mutări decisive. Abia după ce a
făcut mutarea, vede că adversarul o să-i ia regina. Trebuie să vină cineva din afară, un ochi
proaspăt și, pe cât se poate, exersat, care să vadă cum stau de fapt lucrurile. Adina Kenereș nu
numai că avea ochi de șoim, dar mai păstra și ceva ambiții, rămășițe de prozator. Înclin să
cred că ideea romanului îi plăcuse atât de mult încât ar fi vrut să-l rescrie ea însăși. Oricum,
rezultatul final a fost cel puțin onorabil. O partidă câștigată, ca să zic așa.

Dacă într-adevăr există, Mădălina Ghiu e unul din ultimii redactori de carte de la noi
care își cunosc meseria și o fac atât de serios încât o transformă în artă. Dar eu nu sunt sigur
că există ca persoană concretă, fiindcă nu am întâlnit-o vreodată în realitatea așa-zis empirică.
Dacă totuși că am întâlnit-o, am trecut pe lângă ea fără să o văd. Relația mea cu Mădălina
Ghiu confirmă aproape toate ipotezele curentului ficționalist din filosofia contemporană. Nu-i
exclus să fie doar proiecția mea mentală sau un produs virtual căruia i s-a atribuit identitate. Și
eu pentru ea, așijderea.
De la o vreme, tehnologia asta a inteligenței artificiale face tot felul de nebunii. Ar
trebui să mă încred în câteva mesaje primite pe email, în câteva fotografii și referințe găsite pe
internet? Sunt singurele dovezi palpabile, deși nu-s palpabile deloc. Ar mai fi și dovada că am
lucrat împreună la cartea intitulată “Bărbați fără degete”, dar asta s-a întâmplat, de asemenea,
într-un mediu virtual, în cyberspațiu. Prin urmare, ce pot spune despre Mădălina Ghiu sunt
doar presupuneri și deducții pe cont propriu, nicidecum atestări ale unei realități obiective.
Când am depus manuscrisul la Polirom, domnul Lupescu mi-a promis că îl va încredința
unui redactor foarte bun, cu experiență. Ca și cum ar fi strâmbat nițel din nas – pesemne că
manuscrisul era atât de slab încât îi trebuia un redactor foarte bun și experimentat ca să-l
transforme în carte. De fapt, nu mi-a spus, ci mi-a scris, într-un mesaj pe email. Așa că,
oarecum nedumerit, mi-am pus ceva catrafuse într-o valiză și am plecat, împreună cu soția
mea, la Eilat, unde iernile sunt mai blânde, ba chiar călduroase de-a binelea. Dar știți ce cald
și bine e acolo? Poți să faci și plajă, dacă ai chef. Atâta doar că e cam scumpă cazarea, de fapt
toate sunt scumpe, iar după ce avionul intră în spațiul aerian al Israelului, nu mai ai voie să
mergi la toaletă.
Acolo, întins într-un șezlong, am citit primul mesaj primit de la Mădălina Ghiu. În
esență, mesajul confirma, o dată în plus, faptul că sunt aproape genial, iar în câteva rânduri de
final eram întrebat dacă n-am putea schimba câte ceva, pe ici, pe colo. Pesemne că lucrând cu
atâția scriitori plini de ego, Mădălina Ghiu a suferit la un moment dat un traumatism psihic
sau, în fine, o mutație genetică. Altfel nu-mi explic de unde atâta spirit prevenitor și atâta
răbdare. Am compus chiar și o scurtă poezie pe această temă, pe care am recitat-o soției mele,
la cină: tovarășa învățătoare are cu noi foarte multă răbdare. Într-adevăr, Mădălina Ghiu se
purta cu mine ca o învățătoare căreia tocmai i s-a impus să primească în clasă un copil
problemă. Poate că totuși e vorba de educație și influența mediului în care s-a format? Atâta
politețe din partea ei să mă făcea să mă simt prost, iar asta începuse să mă enerveze. Lucra ca
picătura chinezească. Schimbul de mesaje a continuat și după ce m-am întors acasă, cam în
același sens. Acolo unde eu aș fi spus: băi boule, iar ai făcut burtă, vezi că pasajul ăla e în
plus!, Mădălina Ghiu căuta cele mai subtile formule pedagogice ca să mă convingă că o
simplificare a textului ar fi în favoarea cui, credeți? A cititorului! Pe care, nu-i așa, îl slujim
împreună!
Acum, că mă apropii de final, îmi rog prezumtivii cititori, rugându-le totodată și pe cele
trei doamne despre care am scris, să nu ia tot ce am spus aici la modul propriu. Sunt formule
retorice, figuri de stil mai mult sau mai puțin izbutite, cu ajutorul cărora încerc să le transmit
recunoștința și aprecierile mele. Partea proastă e că, de data asta, nu am la îndemână un
redactor care să mă tragă de mânecă, atunci când o iau prin bălării. E ca și cum aș juca tenis la
perete. Peretele câștigă întotdeauna, toate punctele.
 Sfârșitul iluziilor
Timp de vreo zece ani, am tot avut oferte de ecranizare a romanului „Simion liftnicul”,
m-au căutat numeroși regizori (iar după o vreme, am început să-i caut eu), pentru ca în cele
din urmă să nu se întâmple nimic. Unul dintre aceștia este Marian Crișan. Mi-ar fi plăcut să
lucrez cu el, nu doar fiindcă are talent cu carul, ci și fiindcă mi s-a părut că deține acel dar al
subtilității modeste și tăcute, al cărei efect te surprinde cu întârziere, provocându-ți ceva ca o
mică revelație. Cel puțin așa mi s-a întâmplat după ce am văzut unul din filmele sale de
scurtmetraj, intitulat Amatorul. Îl mai găsiți pe internet, dacă vă interesează. Dacă nu, am să
vă spun eu cam despre ce e vorba.
Este vorba despre un tânăr care are un job nu prea grozav într-un supermarket, să zicem,
de merchandiser. În timpul liber, ca să mai facă un ban, își oferă serviciile contra cost, prin
Mica publicitate. Adică, să presupunem că ești o femeie de vreo patruzeci de ani, stresată și
nemulțumită de viață. Telefonezi tânărului respectiv, îi propui o întâlnire, el vine, urmează o
scurtă negociere, după care îți dai drumul și îl înjuri de mamă pe săturate, îl poți insulta și
umili în toate felurile. Fiindcă pentru asta îl plătești! Un alt personaj, pensionar și deținător al
unei case confortabile, dorește un partener cu care să joace șah. Dar eroul nostru mărturisește
că nu știe șah. Și se alege cu o nouă șarjă de înjurături. Un altul vine cu băiatul său de vreo
zece ani, pe care trebuie să-l învețe să înjure, ca să reușească în viață… Și așa mai departe.
N-o să vă povestesc tot filmul aici. Mica revelație pe care am avut-o, la ceva vreme
după ce am văzut acest film, a fost aceea că Marian Crișan ne oferă de fapt o metaforă a
politicianului de azi. Care prestează un serviciu social asemănător, să zicem, celui de
salubritate, dar un pic mai murdar: e plătit pentru a fi înjurat. Pe fruntea lui scrie: scuipați aici!
Mare producător de nimic, politicianul îndeplinește rolul pe care, la vechii evrei, îl îndeplinea
țapul ispășitor. Privindu-l mai atent, constați că e un ins profund nefericit. Viața lui e un chin,
fiindcă nu are voie să tacă, trebuie să spună mereu ceva, să atragă atenția. Dacă tace, e
condamnat la dispariție.
Din motive pe care încă nu am reușit să le stabilesc, discursurile politicienilor par că
secretă o altă realitate, complet diferită de a muritorilor de rând și în raport cu care realitatea
noastră este una greșită. Să observați, de exemplu, că dacă îi întrebi ceva ce nu le convine,
răspunsul cel mai frecvent este: nu așa se pune problema! Prin urmare, ai pus problema greșit
deoarece te-ai raportat la o altă realitate decât a lui. Pentru a obține rezolvarea, ar trebui ca
problema ta să fie pusă în felul în care dorește el. Firește că rezolvarea lui nu se potrivește la
problema ta, v-am spus deja de ce: pentru că problema ta este greșit pusă.
 S-ar părea că toate aceste neajunsuri și-au găsit, în sfârșit, o soluție cuprinzătoare. Ele
provin (proveneau) din iluzia pe care am formulat-o altfel ceva mai sus, aceea că politicianul
prestează un serviciu social. Pe această iluzie s-a construit povestea de până acum a
democrației așa-zis liberale, în ultimii ani tot mai neputincioasă, lipsită de idei și cuprinsă de
un soi de moleșeală. În sfârșit, lumea e pe cale să renunțe la ea. Perioada romantică a luptei
politice se apropie de sfârșit. Am înțeles asta dintr-un documentar pe care l-am văzut pe
Netflix, al cărui titlul, Get Me Roger Stone, poate nu vă spune prea multe, dacă nu știți cine
este Roger Stone și ce rol a jucat el în alegerea lui Donald Trump ca Președinte al Statelor
Unite.
Prima replică din acest film, preluată dintr-un discurs al lui Trump, este cumva
profetică: „Trebuie să ne eliberăm de politica meschină din trecut“. Iar ultima, aparținând lui
Roger Stone însuși, sună cam așa: „Mă scald în ura voastră. Dacă n-aș fi fost bun, nu m-ați fi
urât.“ Un mod de a reafirma că regula o stabilește învingătorul. Nu mai e loc pentru
minciunile politicianiste despre serviciul în slujba națiunii. Sau dimpotrivă, e loc destul, mai
mult decât înainte, sub condiția acceptării că nu sunt decât niște fraze de conjunctură. Politica
realistă nu mai cunoaște principii, orice mijloace sunt îngăduite, este o luptă brutală pentru
putere, în raport cu care vechiul mod de a face politică pare preluat din opereta Lăsați-mă să
cânt, de Gherase Dendrino. Roger Stone recunoaște că adevărul nu-l interesează, de aceea își
permite să mintă pe față, cu cinism. Pentru firile mai gingașe, regula lui pare să anunțe
Apocalipsa: Trecutul e doar un prolog. Pe mine, cel puțin, vizionarea acestui documentar m-a
afectat atât de mult încât, câteva zile, am avut o permanentă senzație de vomă. Și nu-s chiar
așa de gingaș! Îmi imaginez cum, peste câțiva ani, Marian Crișan sau vreun emul al lui va
face un alt film, de această dată intitulat Profesionistul. Cei care au trăit în comunism îl vor
vedea în reluare. Ar putea fi vorba cam despre aceleași lucruri despre care trata și Amatorul,
cu o singură deosebire, dar esențială. Tânărul acela care își oferă serviciile, nu se mai lasă
înjurat, ci el își înjură și își umilește clienții care îl plătesc.
Cum ar zice unul de la noi, aproape la fel de sincer ca Roger Stone: pentru că poate!
 Cât costă să nu fii rasist

Traducerea în Italia a romanului Simion liftnicul s-a bucurat de oarecare succes. Nu e cu

totul exclus ca și biserica greco-catolică de la noi să fi avut un rol în acest sens. A nu se
înțelege că aș fi greco-catolic, Doamne ferește! Am însă câțiva prieteni de această confesiune.
Unul dintre ei a aranjat cu Papa, i-a dat un telefon și i-a spus, uite, avem aici un scriitor foarte
talentat, ar merita să fie tradus în italiană. Nu era Papa de acum, era altul. Pe urmă, cartea a
fost nominalizată și la Premiul Strega Europeo, care în acel an mi se pare că nu s-a mai
acordat.
Dar nu despre asta e vorba acum, ci despre participarea mea, anul următor, la Târgul
internațional de carte de la Torino. Îmi cer scuze dacă nu-mi voi mai aminti prea bine ce
figură am făcut acolo, au trecut mai mult de zece ani de atunci. Am și alte motive să evit
amănuntele. Îmi amintesc doar că a fost ceva deosebit. În sensul că am mâncat, prima dată în
viața mea, spaghete cu fructe de mare. Nu mi-au plăcut. Și că hotelul unde eram cazat se afla
într-un cartier mărginaș. Ca să ajung în centru, la Palatul Regal, mergeam pe jos mai bine de
jumătate de oră. Mi-ar fi fost mai ușor să scriu Palazzo Reale în loc de Palatul Regal și să dau
și celelalte nume proprii în italiană, dar nu vreau să fiu comparat cu Răducioiu (fotbalistul), el
e oricum mai bun.
În dreapta palatului se află catedrala Sfântul Ioan Botezătorul, care adăpostește celebrul
Giulgiu. Când am fost noi acolo (se înțelege că nu eram singur), am văzut o copie, originalul
fusese luat pentru reparații sau mai știu eu ce. De la Palatul Regal treci pe sub o arcadă către
Piața Sf. Ion, dar mai întâi trebuie să dai un bănuț femeii care îți aține calea la trecerea pe sub
arcadă, o româncă de etnie romă, perfectă cunoscătoare a limbii italiene. Eu nu vorbesc
italiana, așa că i-am răspuns în română:
- N-am, mânca-ți-aș!
Învățasem replica asta de la Ioan Groșan, care mi-a spus că o folosea frecvent în metroul
din Paris. Da, să știți că funcționează, ești lăsat în pace! Merită să o încercați, dacă aveți
ocazia. Nici despre asta nu era vorba.
Era vorba despre spaghetele cu fructe de mare, pe care le-am mâncat în Piața Castello și
nu mi-au plăcut. Mai precis, despre Târgul de carte de la Torino. Centrul Expozițional
Lingotto Fiere e situat undeva tocmai la mama dracului, din centru faci aproape o oră cu
tramvaiul până acolo. Desigur, e ceva măreț! În parcarea de la intrare, mă aștepta în fiecare
dimineață un tânăr afro-italian, cu o mulțime de broșuri ale unui militant pentru drepturile
africanilor din Europa, pe care voia să mi le vândă neapărat mie. Cinci euro bucata, cam
cincizeci de pagini, în limba engleză, foarte interesante. Totuși, cam scump. Iar tânărul care le
vindea parcă avea ceva personal cu mine. Cred că mă ochea de cum intram pe poarta
Centrului Expozițional. Dacă nu m-ar fi ochit el, m-ar fi ochit altul, care se poziționase cam la
zece metri distanță. Iar mai încolo, încă unul... Practic, nu puteai evita impactul cultural!
În primele două zile, am trecut mai departe, prefăcându-mă că nu înțeleg ce vrea. Ca să
fiu mai convingător, chiar ridicam nițel din umeri. I don`t speak English, non parlo italiano și
așa mai departe. Dar în ziua a treia, s-a înfipt pur și simplu înaintea mea și mi-a băgat broșura
sub nas. Am avut, și de această dată, suficientă tărie de caracter pentru a-l refuza. Am făcut un
pas lateral, apoi mi-am văzut de drum. Numai că, înainte de a fi făcut mai mult de alți doi
pași, l-am auzit strigând în urma mea:
- Racist! Razziste!
Să mă ierte Dumnezeu (ăsta al nostru, nu al lor, că ei nici nu știu dacă au), pot fi judecat
în multe feluri. Poți să-mi spui că sunt prost, nu mă supăr. Știu foarte bine că există o mulțime
de oameni mai deștepți decât mine. De exemplu, la liceu eram cam la coada clasamentului,
cât pe ce să rămân corijent la desen. Poți să-mi spui că n-am talent literar. Într-adevăr, numai
eu știu cât de greu îmi scriu compunerile. Poți să zici că-s moldovean, câteodată și asta e o
înjurătură, deși nu pare. Dar ca să-mi zici că-s rasist, e prea de tot! Fiindcă, dimpotrivă, eu
urăsc rasiștii! Mi se pare că sunt, dintre oameni, ființele cele mai primitive și mai ignorante. A
crede că, în funcție de culoarea pielii, ai un creier mai evoluat sau mai puțin evoluat, ori că
țiganii fură și cerșesc din cauza apartenenței la etnia romă, ori că bucureștenii sunt șmecheri
datorită unei defecțiuni genetice, mi se pare nu doar stupid, ci de-a dreptul revoltător. Mă rog,
există și opinia că a fi șmecher nu e neapărat un defect, ci mai curând o modalitate de adaptare
la mediu, foarte apreciată de români. Care, în timp, a condus la anumite probleme
comportamentale.
Toate aceste raționamente mi-au trecut prin cap în mai puțin de o secundă. În secunda
aia, m-am oprit, la numai doi metri de tânărul afro-italian care vindea broșuri militante. Am
decis să-i cumpăr imediat broșura, pentru a-i contrazice prejudecățile și a-i demonstra că nu
sunt rasist, chiar dacă asta m-ar fi costat cinci euro. Ce naiba, nu-i chiar așa mult, cu cinci
euro abia cumperi o bere!
Abia după ce am intrat în pavilionul expozițional, plimbându-mă cam dezorientat
printre standurile editurilor și uitându-mă mai atent împrejur, am văzut o mulțime de cărți.
Ceea ce mi-a sugerat ideea că problema s-ar putea pune și în alți termeni. Mai concret: de ce
trebuise să-i dau bani flăcăului aceluia? De ce să nu fi cumpărat cu ei o bere? Chiar dacă suma
nu era una semnificativă, ceva tot reușea să semnifice. Și anume, că fusesem șantajat!
Firește că șantajul e un lucru reprobabil. Mai ales că, așa cum am constatat foarte
repede, broșura pentru care eu plătisem cinci euro se dădea gratis la unul din acele standuri.
Pesemne că băieții care le vindeau le luau de acolo. Plătisem cinci euro ca să demonstrez unui
negru că nu sunt rasist și aveam din ce în ce mai penibila senzație că îi demonstrasem cu totul
altceva, adică taman contrariul.
De ce trebuie să demonstrezi cuiva că ești ceea ce ești și că nu ești ceea ce nu ești?
Numai fiindcă ai nevoie de confirmarea aceluia. Dar dacă ai nevoie de confirmări, înseamnă
că nu ești prea sigur de tine. Iar dacă mai și plătești pentru acele confirmări, un fel de mită, e
din ce în ce mai clar că vrei să ți se confirme un neadevăr. Va să zică, dădusem cinci euro ca
să aflu că sunt un rasist camuflat și să mă asigur că n-or să mai afle și alții secretul meu.
Fiindcă tânărul acela obraznic striga în gura mare.
Lui, oricum, nu-i demonstrasem nimic, fiindcă toți oamenii de culoare știu de mici copii
că toți albii sunt rasiști. Așa cum toți țiganii știu (au aflat de la televizor) că, orice ar face, sunt
prezumtivi hoți sau cerșetori. Chiar și cei care le zic romi, le zic așa ca să mascheze faptul că
îi consideră țigani. Zici rom și faci cu ochiul – las’ că știm noi!... E un fel de mită, ca și cum
le-ai da cinci euro să tacă. Fiindcă e mai simplu să le zici romi și astfel să consideri problema
rezolvată, decât să ajuți la rezolvarea adevăratelor lor probleme, nu puține și deloc simple.
Cu mintea cutreierată de astfel de reflecții, am scos broșura din buzunarul în care o
înghesuisem, am răsfoit-o un pic, prefăcându-mă că o citesc… Sigur că da, era vorba despre
rasism, discriminare și alte chestii referitoare la negri, dar subiectul nu mă mai interesa deloc
– și trebuie să mărturisesc că nu mă interesa într-un mod sincer și onest. Chiar și fără să o
citesc, îmi luase o piatră de pe inimă.
Însă nici nu-mi mai părea rău că o cumpărasem. Dimpotrivă, profitând de neatenția
domnișoarei care supraveghea standul de unde putea fi obținută gratis, m-am apropiat și am
așezat-o pe furiș alături de celelalte.
 Am fost în cel mai nasol oraș din Anglia

La un moment dat, era cât pe ce să ajung actor. Pe la jumătatea anilor ‘70, eram în
Ploiești, student la Institutul de Petrol și Gaze, iar una din sălile noastre de curs funcționa la
Palatul Culturii. Și am văzut un afiș acolo, cum că se organizează un curs de actorie condus de
actori de la Teatrul de Stat. Nu te primea oricum, trebuia să dai mai întâi un examen. Pentru
acel examen am pregătit o recitare din „Surâsul Hiroșimei”, de Eugen Jebeleanu.
Ca un pumnal ce sfâșie o piele,
un avion alunecă pe cer.
Opt și un sfert!
Mai mult nici o secundă.
Un trăsnet!
Deodată, toate ceasurile-au stat,
cu limbile-nghețate ca-ntr-o gură
încremenită.
Timpu-a murit.

Lăsați-mă să plâng, căci a murit Speranța …

Și așa mai departe.

Vocea mea nu prea avea volum. După ce mi-am spus poezia, comisia de examen mi-a
cerut să o repet cu o voce mai puternică și mai pătrunzătoare, care să ajungă, cum se exprimau
ei, până în fundul sălii de spectacol. Nu am reușit decât să țip. Totuși, au dat din cap cu
oarecare îngăduință și m-au primit. Eram vreo zece-cincisprezece cursanți. Și abia după
primele ședințe de pregătire ne-am dat seama de ce se organizase acel curs. Aveau nevoie de
niște fraieri cu care să realizeze un montaj literar-muzical pentru Cântarea României. Mie mi
se repartizaseră niște versuri de Nicolae Dragoș, fiindcă nu aveam pile. Aș fi preferat ceva
de Adrian Păunescu. Așa că, după câteva repetiții, am abandonat.
Dar cariera mea teatrală nu s-a încheiat aici, dimpotrivă! Douăzeci de ani mai târziu,
eram director al Teatrului de Animație din Bacău. De data asta, am avut și ceva pile. Teatru de
Animație fusese înființat de regizorul Petru Valter, cam pe vremea când eu recitam din
răsputeri „Surâsul Hiroșimei” la Ploiești. Acest Petru Valter a fost unul din cei mai inventivi și
creativi regizori din România (și nu numai, cum se spune de obicei…) în arta spectacolului de
păpuși și marionete. Încă mai erau în funcție actori care lucraseră cu el, în spectacole ca
„Fantezii” sau „Varietăți”, difuzate inclusiv pe postul național de televiziune și cu care
făcuseră numeroase turnee în străinătate. Acum, după ‘90, lucrurile se schimbaseră însă
dramatic. Trupa - îmbătrânită și blazată, clădirea teatrului - dărăpănată, salariile - mici,
fonduri insuficiente pentru montarea de noi spectacole. Ce dracu să faci, Doamne iartă-mă!
Mai întâi, am angajat câțiva tineri destul de talentați, i-am pus pe cei mai în vârstă să-i
învețe cum să mânuiască păpușile, ca să avem cât de cât o trupă validă. Am profitat de ocazia
unei zile de 8 martie, când Anca Țurcașiu a venit să cânte la un restaurant din Bacău și, cu ea
cap de afiș, am organizat un spectacol cu de toate (muzică ușoară, marionete, momente lirice).
Pe urmă, cu ajutorul regretatului Bogdan Ulmu, am creat un spectacol după „Povestiri
hasidice” de Martin Buber. Și uite-așa, puțin câte puțin, am scos teatrul din letargie.
Rezultatul final a fost că, auzind de noi niște englezi care veniseră în România cu ajutoare
pentru orfelinate, ne-au propus o colaborare. Împreună cu ei, am mers pe la casele de copii din
județ, ei făceau felurite donații, iar noi dădeam spectacole de păpuși, ca să-i veselim cât de
cât pe cei mici.
Încă n-am ajuns la punctul culminant. Punctul culminant a fost atins atunci când trupa
Teatrului de Animație a fost invitată la un festival de vară din Anglia. Desigur, ca urmare a
colaborării cu grupul de englezi care adusese ajutoare pentru orfelinate. Era în anul 1994.
Aveam nevoie de sprijinul logistic, dar mai ales financiar, al autorităților locale și, cum-
necum, l-am obținut. Făcând, adică, unele concesii, printre care aceea că am inclus în echipă o
profesoară de limba engleză, care chipurile să facă pe interpreta. O doamnă cu pile la
Comitetul de cultură, despre care am aflat pe urmă că era profesoară de română, engleza o
învățase pe cont propriu - atât cât o învățase.
M-am aruncat în aventura asta cu capul înainte și ochii larg închiși (sorry, Mr. Kubric).
Nu mai fusesem niciodată în Occident. Am pregătit pentru viitoarele noastre gazde mici
suveniruri, și ce credeți că am cumpărat? Patru batoane de salam de Sibiu, produs la Bacău, și
câteva casete cu fanfara de la Zece Prăjini (pe atunci, nu auziseră de fanfara asta decât câțiva
cercetători de la Muzeul Țăranului Român). Am avut un așa de mare succes cu amândouă,
încât unul dintre organizatori s-a simțit obligat să ne invite la el acasă.
Nu știam decât vreo zece cuvinte în limba engleză, fiindcă la școală am făcut rusa. Nici
pe asta n-o mai știam. Am încercat să sun la ambasada din Londra, la atașatul cultural… Nu-ți
răspunde nici dracul! De aici au decurs o serie de neajunsuri. De exemplu, când am ajuns pe
aeroportul Heathrow, ăia nu ne lăsau să trecem la vamă, iar noi nu înțelegeam de ce. Cu mare
dificultate, am reușit în cele din urmă să aflăm că trebuie să plătim o taxă de import pentru
recuzita și decorurile cu care veniserăm, trei sute și ceva de lire, cu promisiunea că banii ni se
vor returna după ce vom reexporta acele mărfuri (pentru ei, asta erau).
Până când „translatoarea” noastră - sper că ați sesizat ironia ghilimelelor - a înțeles
despre ce e vorba, a trebuit să stau de vorbă cu englezul ce ne întâmpinase la aeroport, din
partea organizatorilor festivalului. „Nice weather!” zise el, privind undeva în zare. „He, he!”
am răspuns.
Festivalul la care urma să participăm avea loc în Bradford, undeva în centrul Angliei, pe
lângă Leeds. Multă vreme, aici a funcționat cea mai importantă bursă a lânii din Anglia -
clădirea acesteia a devenit între timp centru cultural și de divertisment, aici se afla și cartierul
general al festivalului nostru. Mai târziu, în anul 2015, orașul a fost declarat „the worst place
to live in England”, și acuma, că știu și eu ceva engleză, pot să vă traduc: cel mai nasol oraș
din Anglia. Ei, nu e chiar așa! De fapt, e un oraș cât se poate de plăcut, cu vreo cinci sute de
mii de locuitori, dintre care peste o sută de mii sunt indieni, pakistanezi sau alți asiatici
provenind din fostele colonii britanice. Ăstora trebuia să le prezentăm noi spectacolul
„Tândală se însoară”, urmând să-i cucerim cu măiestria noastră artistică.
N-aș zice că au venit chiar toți să ne vadă, dar ceva public tot a venit. Adică, mai direct
spus: am avut succes! Majoritatea spectacolelor se dădeau în stradă și adunau câteva sute de
privitori. Pe urmă, am fost invitați să prezentăm spectacolul și la câteva școli pentru copiii din
învățământul primar. Unul din organizatori ne-a invitat la un „party” la el acasă și însuși
primarul orașului ne-a primit în biroul său, am stat un pic de vorbă, he, he, ne-a prezentat
sălile mai importante din palatului Primăriei. Dar bănuiesc că un merit l-a avut și Hagi. În
anul acela, driblingurile sale făceau prăpăd printre fotbaliștii echipelor adverse, la
Campionatul Mondial din SUA, iar englezii îl apreciau foarte mult. Am uitat să vă spun că și
Dan Petrescu a jucat un sezon la echipa din Bradford.
Vedeți, nu e chiar așa cum zic unii, „the worst place to live in England”! Noi, cel puțin,
ne-am simțit acolo mult mai bine și incomparabil mai importanți decât în Bacău. Eram cazați
la un hotel mic, dar drăguț, aveam timp, dimineața, să vizitez orașul, iar după orele prânzului,
când trebuia să montăm decorul în vreo piață, umblam prin magazinele dimprejur, ca să-mi
adun oamenii. Am făcut treaba asta timp de aproape o săptămână. Când să plecăm, gazdele
ne-au mai făcut o surpriză. Înainte de a merge la aeroport, am putut vizita parte din city-ul
londonez, am făcut poze la Buckingham Palace și pe Tamisa, cu Palatului Westminster și Big
Ben - cam asta a fost tot și ar fi fost foarte plăcut, dacă aș fi primit înapoi alea trei sute și ceva
de lire, pe care le plătisem la venire. Dar nu știu ce complicații birocratice au făcut să nu le
mai primesc. Și a venit un control de la Curtea de Conturi și, deși aveam acte doveditoare, mi-
a imputat suma drept „cheltuieli nejustificate”, ceea ce m-a supărat foarte tare. O sută de lire
era ceva mai mult decât salariul meu lunar în acea perioadă.
Mi-am plătit datoria cu banii luați pe cartea „Erou fără voie” - pe atunci, cărțile încă se
vindeau bine - apoi mi-am dat demisia și m-am angajat la o televiziune locală, unde primeam
un salariu de patru ori mai mare. Și am lucrat acolo până când a dat Dumnezeu și CDR-ul,
împreună cu Emil Constantinescu, a câștigat alegerile, prețul dolarului s-a dublat, iar
televiziunea noastră a intrat în faliment. Peste alți patru ani, a dat Dumnezeu și CDR-ul a
dispărut de pe scena politică. Astăzi, Emil Constantinescu este un pensionar oarecare, la fel ca
mine. Bine, nu chiar la fel!
 Povești înfricoșătoare cu flexuri

Într-o superbă dimineață a anului 1995, McArthur Wheeler, un american din Pittsburg, a
hotărât să jefuiască o bancă. În acest scop, și-a uns mai întâi fața cu suc de lămâie. Citise pe
undeva că sucul de lămâie este folosit ca cerneală simpatică, scrisul devenind vizibil numai
dacă este expus la o sursă de căldură. Logic, câtă vreme nu este încălzit, sucul de lămâie
rămâne invizibil, deci și fața pe care va fi aplicat va rămâne invizibilă. Prin urmare, după ce
și-a boit fața cu suc de lămâie, McArthur putea jefui liniștit orice bancă ar fi vrut, căci nimeni
n-avea cum să-l recunoască.
Cam asta era percepția lui despre lume. Din păcate, nu tocmai adecvată. Când polițiștii
i-au sunat la ușă, s-a mirat foarte tare – cum de aflaseră atât de repede? Apoi, când a văzut
înregistrările camerelor video ale băncii pe care o jefuise, cu imagini în care figura lui apărea
cât se poate de clar, a fost de-a dreptul contrariat.
Câțiva ani mai târziu, David Dunning și Justin Kruger, doi cercetători de la
Universitatea Cornell, au primit Premiul Ig Nobel în Psihologie pentru o lucrare în care,
plecând de la cazul lui McArthur Wheeler, arătau cum ignoranța și incompetența conduc la
supraestimarea de sine. Ulterior, efectul Dunning-Kruger a făcut carieră împreună cu un alt
efect, contrar lui, sindromul sau complexul impostorului, prezent mai cu seamă la experți și
oameni înalt calificați.
Poate că nu ar fi trebuit să încep cu chestii atât de savante, fiindcă în continuare va fi
vorba despre un obiect banal, cel puțin la prima vedere, cunoscut sub numele de flex. Am vrut
numai să vă demonstrez cât de bine mă documentez (firește, pe internet) înainte de a ataca
orice subiect, oricât de mărunt.
Oricine știe ce este un flex – sau aproape oricine – dar puțină lume știe la ce folosește și
mai ales cum. Întrebați, de exemplu, o gospodină. Eu am întrebat un critic literar, și iată ce
mi-a răspuns:
- Cum se scrie, cu x sau cu cs?
Atunci când cineva răspunde la o întrebare cu altă întrebare, calea către cunoaștere este
blocată.
Oricum s-ar scrie, flexul rămâne ceea ce este – o sculă. Din motive pe care nu le
discutăm aici, i se mai spune și polizor unghiular. Nu are rost să vi-l descriu, mai bine vă arăt
o poză:
 De fapt, ceea ce vedeți în această poză este luat dintr-o o reclamă la flexuri. Dar eu
personal nu vă recomand să cumpărați vreodată așa ceva. Nu știți ce pericole ascunde, mai
ales dacă nu sunteți suficient de competenți în folosirea lui. Amintiți-vă ce a pățit McArthur
Wheeler. Bine, la el nu era vorba despre un flex, ci despre o bancă, însă baza discuției rămâne
aceeași: incompetența care se crede competentă.
Într-adevăr, flexul este un obiect cuminte și la locul lui, câtă vreme nu e băgat în priză.
Aparent, oricine îl poate utiliza, pentru diferite lucrări în gospodărie. În realitate, lucrurile sunt
mult mai complexe. Nu degeaba i se mai spune și polizor unghiular! Chestia aia rotundă, din
partea de jos, este un disc abraziv care taie orice. Mai întâi, trebuie să apeși pe un buton roșu.
Majoritatea celor care apasă pe buton se miră că nu se întâmplă nimic, dar asta numai din
cauză că au uitat să bage flexul în priză. Încă o dovadă de incompetență! Știu pe cineva care a
dat telefon la firma de unde cumpărase flexul, ca să facă reclamație. Cum că flexul lui nu
merge, deși l-a băgat în priză și a apăsat pe butonul roșu.
- Dar pe celălalt buton ați apăsat?
- Care celălalt?
- Vedeți că mai e un buton, tot roșu, chiar la capătul mânerului, pe unde cablul intră în
flex.
- Aha! L-am văzut! Deci, sunt două...
- Bine, spor la lucru!
Acest cineva, care și-a cumpărat un flex cu două butoane roșii, este o bună cunoștință a
mea, aș îndrăzni să spun chiar prieten. Mi-a povestit ce i s-a întâmplat după ce i-am spus că
vreau să-mi cumpăr și eu un flex. A ridicat degetul mare în aer, ca și cum ar fi indicat că totul
e OK, și a întrebat:
- Vezi degetul ăsta?
- Bineînțeles.
- Uită-te bine la el. Nu ți se pare nimic ciudat?
- Hm. În afară de faptul că are unghia la interior, pare un deget normal.
- Exact! Din cauza grabei și a emoțiilor. În momentul când am ajuns la medic, cu bucata
de policar învelită într-un șervețel de hârtie, mi-a pus-o la loc invers. Era un medic rezident, la
prima lui intervenție de acest gen.
 Spunând acestea, mi-a băgat degetul sub nas, ca să-l pot studia mai îndeaproape.
- Având în vedere că era rezident, a făcut o treabă destul de bună, zisei. Te-a durut tare?
- N-o să-ți vină să crezi, aproape că nici n-am simțit! Pur și simplu, imediat după ce am
apăsat pe al doilea buton roșu, am văzut buricul degetului rostogolindu-se pe parchet. În
primul moment, am crezut că e vreun șurub care a căzut din flex. Noroc că, după ce mi-a
retezat degetul, flexul s-a oprit singur. Există și flexuri cu un singur buton roșu. Alea-s mult
mai periculoase.
Am înțeles mai târziu de ce, când am aflat despre pățania unuia care a decis să-și pună
singur gresia în baie. Flexurile cu un singur buton nu se opresc singure când iei mâna de pe
ele. Sunt într-adevăr mai ieftine, dar odată pornite, e mult mai dificil să le oprești. Din acest
motiv, devin complet imprevizibile. Nu există altă cale decât să le scoți din priză. Însă uneori
chiar și această manevră aparent simplă devine foarte dificil de realizat. Aviz amatorilor! E
mult mai recomandabil să apelați la un profesionist. Chiar și printre profesioniști veți găsi
destui cu degete lipsă.
Când află cât de mult costă manopera, unii decid să-și pună singuri gresia sau faianța
din baie. Nu e întotdeauna decizia cea mai înțeleaptă, nici măcar din punct de vedere
economic. Dacă punem la socoteală zilele de spitalizare. Întâmplarea care urmează trebuie
privită totuși cu oarecare rezervă, fiindcă mi-a fost relatată de un faianțar-mozaicar care
preferă să rămână anonim. Bineînțeles că ar avea toate motivele să descurajeze concurența.
Dacă ne apucăm toți de pus faianță și gresie, el din ce mai trăiește? Și mai are și trei copii de
crescut acasă.
V. M., de profesie economist, obișnuia să-și rezolve singur problemele din apartament.
Odată a înlocuit robinetul de la bucătărie. Chiar dacă sub chiuvetă picura din când în când,
soția lui dădea cu o lavetă și asta făcea să pară că lucrarea era în bună măsură o reușită.
Altădată a împrumutat bormașina de la un vecin și a făcut nenumărate găuri în perete, unde
urma să bage dibluri, pentru a agăța tablouri și o fotografie a mamei sale. Dar a venit ziua Z,
când a hotărât să-și pună singur gresia în baie. Cumpărase apartamentul de la un om supărat
care se mutase la țară, iar pardoseala din baie era dintr-un mozaic cum se punea pe pardoseli
înainte de ‘90.
Chiar dacă incompetent și, conform teoriei Dunning-Kruger, mult prea încrezător în
priceperea sa, V.M. era un om meticulos. Ca orice contabil. Și-a cumpărat mai întâi un flex
marca Bosch, fiindcă astea-s cele mai bune. Îi era necesar pentru a tăia plăcile de gresie la
marginea pardoselii și în colțuri, acolo unde nu încap întregi. Întrebarea e: care plăci de
gresie? Nici măcar n-a mai apucat să le cumpere. Urma să meargă a doua zi, împreună cu
soția, la un mare supermarket și să aleagă modelul.
Deocamdată a cumpărat numai flexul și, să nu uit, un sac de adeziv. Fiindcă era un om
meticulos și nu lăsa nimic la voia întâmplării, înainte de a cumpăra gresia, V.M. s-a
gândit să facă un pic de antrenament cu flexul. Rețineți că era un model cu un singur buton
roșu de pornire-oprire.
A băgat flexul în priză și a apăsat pe buton. Habar nu avea de principiul acțiunii și
reacțiunii, deși învățase despre el la liceu. Potrivit acestui principiu, atunci când discul
flexului se rotește într-un sens, corpul motorului tinde să se rotească în sens contrar. Motorul
flexului a pornit brusc și cu o forță atât de mare, încât, datorită principiului acțiunii și
reacțiunii, V.M. l-a scăpat din mână. Vă puteți imagina și singuri ce a urmat, dar mai bine vă
spun eu. Flexul a început să alerge într-o parte și în alta, pe covorul din sufragerie, izbindu-se
de mobile și de pereți, a retezat fără niciun efort piciorul unui scaun, a încercat să urce pe
calorifer, apoi, părând că s-a răzgândit, l-a luat la țintă pe V.M. însuși. Văzându-l cum se
apropie amenințător, V.M. a vrut să urce pe canapea, însă flexul, ghicindu-i intențiile, a ajuns
pe canapea înaintea lui. N-a stat mult nici acolo. În timp ce V.M. se furișa pe lângă perete,
căutând să ajungă la priza de lângă ușă și să scoată din ea cablul flexului, desigur cu intenția
de a-l anihila, flexul a tăiat o nouă diagonală pe covor, apoi, răsucindu-se brusc, a trecut
printre picioarele lui V.M., la mică distanță, infimă, de cracul pantalonului. A fost doar un
avertisment asupra a ceea ce avea să urmeze. Căci, izbindu-se de comoda pe care se afla
televizorul, s-a întors cu și mai multă furie, iar de această dată nu și-a mai ratat ținta. Cablul
electric s-a încolăcit pe piciorul lui V.M., astfel că flexul a îndeplinit o simplă formalitate
tăind un șanț adânc în mușchii gambei piciorului stâng...
Nu se știe ce ar mai fi urmat dacă, deși căzut, cu un ultim și disperat efort, V.M. nu ar fi
reușit să scoată flexul din priză. Nu vreau să mă gândesc la asta. Mozaicar-faianțarul care mi-
a relatat întâmplarea mi-a mai spus doar că, atunci când soția lui V.M. s-a întors de la serviciu,
l-a găsit într-o baltă de sânge, totuși în viață.
Ar trebui să mai adaug aici și cealaltă întâmplare, cu unul care a împrumutat flexul de la
un coleg de serviciu, dar mai bine nu o spun. Sau, poftim, o voi spune pe scurt. Omul ăsta era
chiar mai incompetent decât ceilalți dinaintea lui. A crezut că poate să taie cu flexul crengile
unui salcâm care îi crescuse în fața balconului. În doar câțiva ani, salcâmul trecuse de etajul
întâi și se îndrepta vertiginos către etajul al doilea. Trebuia făcut ceva cu el! Poate că,
primăvara, mireasma florilor de salcâm îmbia la visare și amintiri din tinerețe. De aceea, nici
nu avea de gând să-l taie de tot. Dar în restul anului aducea țânțari, păianjeni, spini, vrăbii care
se găinățau fără rușine pe balcon și pisici care încercau să le vâneze. Astfel încât decizia de a-i
tăia unele crengi părea cât se poate de îndreptățită. Mai prudentă, deși nu mai puțin
incompetentă, soția lui i-a spus:
- Cred că ar fi mai bine să apelezi la un specialist.
- Las că știu eu mai bine!
Sociologii au observat că este răspunsul cel mai frecvent pe care îl dau românii, de
fiecare dată când primesc un sfat.
Dacă s-ar fi mulțumit să taie doar crengile care îi invadaseră balconul, poate că, fie și
numai întâmplător, povestea s-ar fi terminat cu bine. Dar el nu era genul de om care să se
mulțumească cu jumătăți de măsură. A găsit prin debara un triplu ștecher cu prelungitor, l-a
adăugat cablului și a decis să urce în salcâm, pentru a-și continua treaba, deși se știe că pe
ramurile salcâmilor cresc numeroși spini, cu care e bine să nu ai de a face. Era pregătit
sufletește să îndure înțepăturile lor. De această dată, avem de a face cu un concurs de
împrejurări. Pe de o parte, principiul acțiunii și reacțiunii, despre care am mai vorbit. Pe de
altă parte, acțiunea nemiloasă spinilor de salcâm. Mai adăugați aici și principiul inerției. În
sfârșit, legea gravitației, de asemenea imposibil de combătut.
După ce a tăiat câteva crengi mai subțiri, omul nostru s-a hotărât să atace trunchiul
propriu-zis al salcâmului, mai precis vârful acestuia. În acest scop, și-a sprijinit fundul de una
din crengi, taman în locul unde se afla un spin. Apăsându-și fundul pe spin, acesta a răspuns
cu o forță de reacție proporțională, dar mult mai ascuțită. Din cauza ei, a scăpat flexul din
mână, după ce deja apăsase pe cele două butoane roșii. În acel moment, legea gravitației căuta
să atragă flexul în jos. Omul nostru a încercat să-l prindă, înainte de a fi prea târziu, pierzând
din vedere faptul că discul flexului continua să se rotească, în virtutea inerției (principiul
inerției este, de asemenea unul din principiile de bază ale mecanicii). Prin urmare, nu numai
că nu a reușit să prindă flexul, dar încercarea de a-l prinde l-a costat o tăietură adâncă în
mijlocul palmei. Ce-i drept, după ce a făcu acea tăietură, discul flexului s-a oprit, dar nu e
necesar să vă mai spun că prea târziu. Flexul însuși a căzut de la înălțimea etajului întâi,
antrenând cu el și cablurile, iar ștecherul scos forțat din priză s-a ridicat nu știu cum și a lovit-
o în cap pe soția sa, care îl asista de pe balcon. Biata femeie a căzut ca fulgerată.
Urmare a emoțiilor provocate de toate aceste incidente, însuși omul nostru a căzut din
copac. Dacă un vecin n-ar fi sunat imediat la 112, întreaga aventură s-ar fi terminat și mai
prost. Așa, însă, omul a stat numai trei săptămâni învelit în ghips, căci în cădere își mai
fisurase și niște coaste. Soția lui și-a revenit mult mai repede, udată cu un pic de apă.
 Cărți cu autograf
Din rândurile care urmează, veți înțelege de ce nu mai dăruiesc nimănui, nici măcar
celor mai buni prieteni, cărți cu autograf. Dacă vor într-adevăr să-mi citească gândurile, le
găsesc la librărie, contra-cost. Dar dacă nu?
Timp de vreo zece ani, am fost director al Direcției Județene pentru Cultură din Bacău.
Cineva adus de pe o altă planetă ar putea crede că o direcție pentru cultură se ocupă de
cultură, așa cum indică și numele instituției. Este, și de data asta, o chestiune de percepție.
Popular spus, acel cineva confundă marfa cu ambalajul. În realitate, direcțiile județene pentru
cultură se ocupă de aproape orice, în afară de cultură. Bine, poate exagerez un pic. Nu au
nicio treabă cu vreo instituție culturală, în schimb „protejează” patrimoniul cultural.
Hai, mă, că am glumit! Am folosit anume ghilimele, ca să fac cu ochiul. Legea e în așa
fel făcută încât direcțiile de cultură să nu aibă nimic de făcut, în afară de
hârtii. Nu au niciun instrument ca să protejeze ceva, orice. Deciziile sunt în altă parte, la
minister, la comisiile acestuia, la partidul de guvernământ.
O vreme, acel cineva (adus de pe o altă planetă și care crede că o direcție pentru cultură
se ocupă de cultură) am fost chiar eu. Mă zdrobeam să fac ce scria în fișa postului, intrasem în
conflict cu primarul Bacăului, cu prefectul, cu președintele Consiliului Județean, cu oameni
din Ministerul Culturii și chiar cu unii prieteni care îmi cereau una, alta. Ce nu obțineau de la
mine, obțineau pe urmă de la alții mai sus-puși.
Lucrul cel mai neconvenabil era altul. Bacăul e plin de oameni aduși de pe o altă planetă
– să-i numim, simplu, extratereștri – care cred că direcția pentru cultură se ocupă de cultură și
care, pe deasupra, scriu cărți. Din acest motiv, dar mai sunt și altele, eram căutat de două, trei
ori pe săptămână de câte un extraterestru care îmi dăruia o carte cu autograf. Firește, fără să i-
o fi cerut. La „și altele” ar trebui să menționez că fusesem numit – iarăși, fără să fi cerut, nu
intru în detalii – în comisia de validare de la Uniunea Scriitorilor. Comisia asta triază dosarele
celor care vor să devină membri ai Uniunii, ca să primească mai pe urmă un supliment la
pensie. Nu văd ce alt motiv ar avea. Contabili, ingineri, funcționari, tehnicieni veterinari,
învățători, profesori de română sau de geografie, fără deosebire de gen, ba chiar și unii brutari
sau lucrători prin așchiere își descopereau, cu câțiva ani înainte de a ieși la pensie, vocația
literară și se puneau pe scris. Iar una din primele lor victime eram chiar eu. Dulapurile se
umpluseră, teancuri de cărți cu autograf zăceau pe birou, sub birou, pe dușumea, pe scaune
sau pe calorifer, ghivecele cu flori de pe pervaz au fost transferate la veceu, pentru a face loc
volumelor de proză, poezie și eseuri, în următoarea etapă a trebuit să înfund una din ferestre,
pentru a improviza în tocul ei niște rafturi...
Din respect față de cuvântul scris, știți ce înseamnă asta, da? Fiindcă lucram într-o
instituție de cultură! Sau cel puțin așa mi se părea. Îmi spusese cândva, în anii de liceu, șeful
unui cenaclu din Vaslui: respectul față de cuvântul scris e ca prima blenoragie căpătată în
adolescență. Se poate să o vindeci, dar e sigur că nu o uiți. Într-adevăr, a scrie o carte seamănă
în multe privințe cu a face un copil, cea mai plăcută e concepția. Rămâne apoi mereu
neconsumată o teamă inhibitivă, din care decurg tot felul de superstiții. Ce te faci dacă
unul din ăștia, a cărui carte ai aruncat-o la tomberon fără măcar să o răsfoiești, primește
Premiul Nobel? Să nu-mi spună careva că e imposibil! Va declara în fața ziariștilor din
întreaga lume: Cimpoeșu mi-a aruncat cartea la tomberon! Pe urmă, acolo a venit un câine și
s-a căcat pe ea! Iată ce respect are așa-zisul scriitor Cimpoeșu față de cuvântul scris! Din
cauza lui și a altora ca el, nu am putut intra în Uniunea Scriitorilor care, între noi fie vorba, a
ajuns mai degrabă o adunătură de veleitari.
E o ipoteză. Mai sunt și altele.

- Dar la sufletul lor te-ai gândit? Cum ar fi să fii în locul lor?... Ce de iluzii s-au
consumat în fața foii goale sau a calculatorului, până să apară pe hârtie sau pe ecran Metafora,
Ideea?... Cum te umilește foaia albă, când trebuie să scrii și nu ai nimic de spus?... Mai bine
rămâneai contabil, inginer, profesor de geografie sau orice altceva… s.a.m.d.
Orice om are în el un suflet, sper că sunteți de acord. Unii nu sunt de-acord. Nietzsche,
de exemplu. Care susține că sufletul e doar un fenomen biologic, așa cum fulgerul e un
fenomen luminos. Când afirmi că fulgerul luminează, spui o prostie, fiindcă fulgerul e chiar
lumina aia. Păi, dacă e așa, atunci nici gândurile nu există, nici sentimentele, nici imaginile,
nici eu, nici tu, nici cuvintele astea. Toate-s doar povești, adică niște înșiruiri de ceva ce nu
există.
Dar nu oricine e Nietzsche, să-și poată permite astfel de teorii. Așadar, rămâne stabilit
că, în momentul când, ajuns în pragul pensiei, domnul inginer s-a așezat la masă și a început
să scrie un roman despre parcursul vieții sale, sufletul i-a tresărit ca și cum ar fi fost ceva ce
există. Trăirile lui interioare nu erau cu nimic mai prejos decât ale lui Marin Preda, atunci
când s-a așezat la masa de scris și a pus pe hârtie primele pagini din „Moromeții”. De fapt, și
într-un caz, și în celălalt nu e vorba decât despre niște amintiri din copilărie – sau de mai
târziu. Să zicem că ăsta ar fi genul proxim. Diferența specifică o las în seama celor care susțin
că romanul „Ningea în Bărăgan” de V. Em. Galan este mai slab decât „Orgolii” de Augustin
Buzura. Valoarea e contextuală, au spus-o alții mai deștepți decât mine. Printre ei, Sorin
Antohi, care observă că, din punct de vedere sociografic, romanul „obsedantului deceniu” este
net inferior romanului realist-socialist produs în anii ’50 de propaganda de partid. Dacă nu mă
credeți, citiți cartea „România noastră. Conversații berlineze”, apărută la Editura Muzeul
Literaturii Române. Eu nu am citit-o. Am citat aici un alt citat, din „Ideologiile literaturii...” a
lui Mihai Iovănel, numai ca să vă dau un exemplu.
Adică, depinde și de punctul de vedere. Iar punctul de vedere se mișcă permanent încolo
și încoace, ca un electron în jurul nucleului atomic, încât e greu să pui degetul pe el și să spui:
este! Cum să-ți bați joc de sentimentele unui om, numai din motivul că a scris o carte
(deocamdată) proastă? Cum să-i arunci cartea, oferită cu un autograf sensibil, însoțit de atâtea
speranțe, prezumând că e pur și simplu o porcărie? Răspunsul la aceste întrebări a venit mai
târziu, desigur, tot sub forma unei întrebări. Oare eu, dacă aș fi în locul lui, cum aș proceda?
Mi-am pus întrebarea în timp ce îndesam în niște saci cărțile cu autograf („cu deosebită
prețuire”... etc.) primite de-a lungul anilor, în calitatea mea de „șef la cultură” – v-am spus la
început ce însemna asta.
Venise vremea să ies și eu la pensie. Doamna care prelua funcția de director în locul
meu m-a rugat și totodată mi-a pus în vedere să-mi iau moștenirea culturală și să fac ce-oi ști
cu ea. Iată ce știam să fac: ajutat de șoferul instituției, luam carte cu carte, rupeam pagina de
gardă sau pagina de titlu (cea pe care fusese scris autograful), apoi depuneam cartea într-un
sac de polietilenă, cu niște intenții nu tocmai binevoitoare. Pe urmă, șoferul a venit cu o idee
și mai bună. Decât să le aruncăm la tomberon, mai bine le dăm foc. Ca să nu lăsăm nicio
urmă. Și mai câștigăm și timp – fiindcă se apropia ora când trebuia să meargă să-și ia copilul
de la grădiniță. Nu mai eram nevoit să iau carte cu carte și să rup foaia cu autograful. Știa el
un butoi metalic în curtea din spate, numai bun pentru așa ceva.
Umpluserăm vreo cinci saci. La al șaselea, când să-i dau drumul spre veșnicie ultimului
volum, mi-am zis că, din respect față de cel care l-a scris, un fost redactor la ziarul
„Deșteptarea”, s-ar cuveni măcar să-l răsfoiesc un pic. Cât de inspirat am fost! Cineva pusese
între paginile cărții o frumoasă bancnotă de una sută lei sau, cum spunem noi, pensionarii, un
milion vechi.
Nu greșesc de fiecare dată când nu am ocazia. Era prea târziu să iau la răsfoit celelalte
volume. Șoferul dusese deja sacii cu cărți în curtea din spate a instituției, unde se mistuiau în
flăcările demonice ale crimei culturale. Prin urmare, am luat milionul și i l-am dat șoferului,
drept răsplată pentru ajutorul oferit. Dar mă mai gândesc și astăzi, cu nostalgie, ce posibilă
comoară voi fi aruncat, fără să-mi dau seama.
 Croaziera. Aventuri în Marea Baltică

Unu
Foștii mei colegi de facultate sunt bogați. După cum v-am mai spus. Fiindcă sunt
petroliști adevărați. Unii au lucrat la firme mari din străinătate. Alții au fost directori pe la
Petrom. Alții au firmele lor de servicii în industria petrolului. Au ajuns la vârsta pensionării
plini de bani, nu ca mine. Încât nu e de mirare că se duc, an de an, în câte o croazieră, fie în
Mediterana, fie în Caraibe, fie, cum au fost anul ăsta, în țările nordice. Ei se duc, eu stau
acasă, dau de mâncare la cinci găini și trei rațe, scriu chestii sau joc Solitaire pe calculator -
ocupația cea mai plăcută, fiindcă nu-mi solicită intelectul. La televizor nu mă uit, că mă
enervează.
Dar vara trecută m-am ambiționat și eu! Cu ceva economii, cu un mic împrumut, cu ce
mai aveam pe cardul de credit, am adunat destul cât să pot răspunde afirmativ la întrebarea:
mergi cu noi? Firește, întrebarea era pusă din politețe, în amintirea anilor de studenție când
eram cu toții săraci. Chiar dacă răspunsul era și el previzibil, la fel ca de fiecare dată, colegul
care se ocupă cu organizarea acestor întâlniri s-a simțit dator să mă sune și să întrebe. Să-l fi
văzut, pe urmă, ce surprins a fost când i-am răspuns că, da, voi merge și eu! Aproape că a dat
în bâlbâială, când să-mi spună cât costă. Vreo trei mii cinci sute de euro, pentru două
persoane. Hm, am cam înghițit în sec. Poate că, totuși, nu merită. Sincer, mă așteptasem
la mai puțin, dar nu mai puteam da înapoi. Cred că am ezitat un pic, și el a sesizat asta.
- Deci, cum rămâne?
- Da, bătrâne, bineînțeles, trece-mă pe listă! am confirmat dramatic, cu ochii închiși și o
voce de sinucigaș.
Aș fi dorit din tot sufletul să-l fac să creadă că tocmai primisem drepturile de autor
pentru traducerea lui “Simion liftnicul” în Franța. Aiurea, nu am primit nimic - și nici nu voi
primi vreodată.

Doi
Asta se întâmpla pe la mijlocul primăverii. Croaziera era programată în august. Banii
trebuia să-i plătim până la începutul lui iulie. Mă consultasem cu soția, făcuserăm toate
calculele, mă rog, pe alte sume, acum trebuia să le refacem. Trei mii cinci sute de euro pentru
numai o săptămână? În cele din urmă, am convins-o, cu un mic discurs despre eroismul vieții,
agrementat cu citate din Albert Camus. Ultima frază a discursului suna cam așa: viața îți oferă
puține ocazii de eroism, pe care e bine să nu le ratezi!
 Dar ăștia, proprietarii vaselor de croazieră, sunt niște șmecheri. Nu ne-au spus de la
început toate cheltuielile. Aparent, îți alegi cabina de pe o schiță a vasului, pe care o primești
prin email, dai banii și după aia nu mai ai nicio grijă. În realitate, lucrurile sunt mult mai
complicate. Vrei mai sus, plătești în plus (Facit indignatio versum). Cum să nu te indignezi
când, ajuns pe vas, constați că ceilalți au și balcon, iar tu stai într-o cabină cât o debara, cu un
hublou mic, prin care abia zărești un petic de apă - sau de cer... Vrei și balcon? Plătești
mai mult. În loc de trei mii cinci sute, patru mii, cinci mii și așa mai departe.
Cabina noastră era la ultimul nivel. Deasupra, pista de jogging, pe care niște băieți
mușchiuloși o spălau în fiecare dimineață cu un jet puternic de apă. O parte din apa asta se
scurgea pe balconul nostru. Când să ieșim la o țigară, sau pur și simplu să admirăm apusul de
soare, intram în apă până la glezne.
Dar până acolo mai este. Îmbarcarea s-a făcut la Stockholm. Ca să ajungi de la Bacău la
Stockholm, trebuie să ajungi mai întâi la București, aproape trei sute de kilometri pe o șosea
pe care se circulă nebunește și se petrec zilnic accidente, unele mortale. Doamne-ajută să mă
întorc cu bine acasă! Lasă croaziera și celelalte.
De fiecare dată când plec în vreo excursie, plec cu scopul precis de a mă întoarce acasă
viu și nevătămat.

Trei
Bine, să zicem că am terminat cu preparativele și am ajuns vii la Stockholm. Grupul
nostru de cincisprezece persoane trebuia preluat din aeroport de un microbuz care însă
întârzia. Telefoane, certuri, nervi, reproșuri. Colegul care se ocupase până atunci de organizare
ridica inocent din umeri, soția lui la fel. Misiunea lui de organizator se încheiase de îndată ce
ne urcase în avion.
- De aici încolo, sunt la fel ca voi, un simplu pasager, ne-a explicat.
Doamna de la agenția de turism din București ne-a asigurat prin telefon că microbuzul
trebuie să ajungă dintr-o clipă în alta. Ne-a dat și numărul de înmatriculare al mașinii, noroc
că l-am notat. Șoferul va purta o pancartă pe care scrie COSTA BRAVA - adică numele
vasului de croazieră.
Clipele astea s-au tot adunat până când s-a făcut jumătate de oră. Stăteam adunați ciopor
într-un colț al salonului aeroportului, ca niște pui de găină pe care tocmai i-a părăsit cloșca.
Privitor la puii de găină, am făcut eu niște observații mai demult.
- Băi, dar nu cumva băiatul ăsta cu microbuzul ne așteaptă în parcare?
 Hai să vedem dacă ghiciți cine a zis chestia asta! Mi-am luat valiza și am pornit curajos
spre ieșire. Câțiva din grup veneau după mine. Alții, mai prudenți, s-au gândit să mai aștepte.
După ce am lăsat bagajele în grija soției, am luat la rând toate microbuzele și autocarele,
verificându-le atent starea tehnică și numerele de înmatriculare. Asta mă duce cu gândul la un
merceolog pus să facă inventarul într-o autobază. Și, când colo, ce să vezi? Omul nostru ne
aștepta relaxat în microbuz, cu coatele pe volan. Da, era acolo și chiar ne-a reproșat, pe un ton
desigur politicos, că întârziaserăm. De altfel, suedezii sunt niște oameni foarte civilizați.
Când i-am spus că noi îl așteptam de jumătate de oră în salonul de sosiri, a ridicat
amuzat din umeri. Pur și simplu, nu-i păsa. Lui i se spusese să aștepte în parcare - și asta
făcuse.

Patru
La urcarea pe vasul de croazieră, ți se iau bagajele și ți se înmânează un card, cu
asigurarea că, de aici încolo, personalul vasului se va ocupa de toate problemele tale. Numai
să ai grijă de cardul ăla! Dacă îl pierzi, ești pierdut! E un fel de Sesam deschide-te. Cu el
deschizi ușa cabinei, cu el mergi la bar sau la restaurant, cu el intri la vreun spectacol de
divertisment, la piscină sau la sala de fitness. N-am să vă spun că l-am pierdut – ar fi o
minciună, iar eu nu prea am obiceiul să mint. Doar atunci când nu am încotro. În schimb, pot
să vă spun că, în prima zi, am uitat la ce cabină stăteam. Ceva cu 8 la început, unde 8 indică
nivelul. Va să zică, vasul de croazieră avea opt nivele, pe fiecare dintre ele erau sute de
cabine, unde își găsiseră adăpost provizoriu vreo patru mii de pasageri, majoritatea boșorogi,
iar eu trebuia să ghicesc în care din aceste cabine mă aștepta soția mea, ca să-i aduc cocktail-
ul. Fiindcă avusese chef, așa dintr-odată, de un Pina-Colada. Serviciul la cabină - în engleză,
room-service - e plătit separat, așa că am preferat să merg eu personal la bar, ca să fac o mică
economie.
Barul era la celălalt capăt al vasului și la alt etaj. Când am ajuns acolo, barmanul m-a
întrebat dacă îmi activasem cardul. Dacă nu-l activezi, nu primești nimic, decât cu banii jos.
Mi-a explicat dumnealui cum se procedează, într-o engleză din care am înțeles cam treizeci la
sută. Într-adevăr, știu ceva engleză, dar nu pe aia pe care o vorbesc englezii sau americanii,
alta! Restul de șaptezeci la sută din ce mi-a spus omul a rămas un mare mister. Pe care l-am
dezlegat abia după ce am ajuns înapoi la Bacău. Căci la activarea cardului ți se cere un card
bancar de credit, de pe care ți se va retrage, la sfârșit, o anumită sumă, în funcție de ce opțiuni
ai. E ceva destul de complicat, nu înțelegi nici dacă ți se explică în română, darmite într-o
limbă străină! Pe scurt - altă șmecherie. Sper că acum ați înțeles.
 Am activat cardul, am luat cocktail-ul, am urcat cu liftul până la nivelul 8 și m-am trezit
dintr-o dată pe o planetă complet necunoscută. Sau într-un labirint. Ce naiba caut eu aici? Și
încotro să o iau? Mă aflam la celălalt capăt al vasului. Dar, de fapt, unde vreau să ajung? Am
făcut un mare efort mintal, încercând un exercițiu de vizualizare. Nu reușeam să vizualizez
decât imaginea soției mele, așteptându-mă în cabină, ca să-i aduc cocktail-ul. Dar în care
dintre cabine, la ce număr? Știam doar că lângă ușa cabinei era un tablou mare cu o femeie
aproape goală care ținea capul nițel aplecat, rezemându-și-l în palmă ca și cum ar fi avut o
migrenă.
Până la urmă, rătăcind încolo și încoace, am întâlnit o stewardesă. I-am spus, în engleza
mea, că uitasem numărul cabinei, iar ea a râs și mi-a răspuns, în engleza ei, că se mai întâmplă
- sau asta am înțeles eu. Mi-a cerut cardul a citit ceva pe el, apoi a sunat la centrul de
monitorizare al vasului.
- Your room is eight-three-two, Mr. Simpoiziu! mi-a spus la urmă.
Simpoiziu e numele meu, pronunțat în engleză. Cu accentul pe ultima silabă. Nu sunt
sigur că merita să dau o grămadă bani ca să aflu asta.

Cinci
În prima noapte am vizitat trei țări, fără să fac nimic. Stăteam cu capul în pernă, uneori
ațipeam, și mă trezea ping-ul telefonului mobil, când primeam un SMS de la operatorul
național de telefonie. Aha, am ieșit din Suedia și am intrat în Finlanda! Pe urmă, alt ping,
acum am ieșit din Finlanda și am intrat în Rusia. Pe urmă, alt ping, am ieșit din Rusia și am
intrat din nou în Finlanda. Spre dimineață, vasul a acostat la Helsinki.
Câteva cuvinte despre această capitală. E un oraș mic și rece, dar drăguț. Marea Baltică
are salinitatea redusă, iarna îngheață și se transformă într-un imens patinoar. Drăguț, nu? În
centru, pe un dâmb, e o biserică mare, albă, în stil rusesc - catedrala. Mai încolo, pe un alt
dâmb, altă biserică mare în stil rusesc, dar roșie – altă catedrală. Și celelalte clădiri, linia lor
arhitectonică, cum s-ar zice, universitatea, muzeele, hotelurile, magazinele, aliniamentul
străzilor amintesc de arhitectura rusească. Numai că e mai curat și mai multă ordine. Oameni
amabili sau indiferenți, portul de ambarcațiuni mici, iar alături, o piață cu tot felul de tarabe,
Kaupatori. În piața aceea am cumpărat de la o tarabă niște sardine prăjite. Foarte
gustoase, dar cred că erau cam vechi, fiindcă a doua zi mi-au apărut niște bube în gură. Facem
repede poze și, repede, la autocar, că trebuie ca să vizităm monumentul dedicat lui Jan (sau
Jean, sau Johan și Julius, și Christian) Sibelius, un fel de George Enescu al lor. E vorba de
niște țevi, mai multe țevi depozitate vertical pe un soclu. Sugerând o orgă. Sau poate că e
chiar o orgă care cântă singură, când bate vântul. Pe lângă monument, tarabe cu suveniruri și
piei de ren, prea scumpe pentru punga noastră. De altfel, peste tot în Helsinki vezi reni și
mulți alți reni - mari și mici, din plastic, din sârmă, din carton sau alcătuiți din multe fire
electrice și multe beculețe care se aprind pe rând, ca să te înveselească. De acolo, înapoi
repede la autocar, să ne ducă la Temppeliaukio, o groapă circulară săpată probabil cu
excavatorul în stâncă și cu o cupolă mare de sticlă deasupra. Intitulată biserică luterană. Fără
icoane, așa că nu prea îți vine să te închini. Totuși, eu mi-am făcut cruce, în semn de respect,
iar soția mea a făcut câteva poze, ca să avem amintire.
Ar mai fi câte ceva de zis, dar nu avem timp. Mergem la autocar, repede, că trebuie să
ajungem într-un sat deosebit de pitoresc, Porvoo, undeva la vreo patruzeci de kilometri de
capitală. Multe case vechi, din lemn, pe malul unui râu mic. Bine, bem o cafea, facem câteva
poze și, hai, înapoi la autocar!

Șase
Cam așa se întâmplă într-o croazieră. Ești sau pe vas, sau într-un autocar. Parcurgi
distanțele dintre porturi noaptea. Când vasul acostează în vreun port, e așteptat de zeci de
autocare. Un puhoi de oameni se scurge din vas în autocare, apoi acestea pleacă în diferite
direcții. Fiecare autocar are ghidul lui, care vorbește tot timpul, fiindcă pentru asta e plătit.
Cobori cinci minute în fața unei biserici, ghidul îți spune repede despre ce e vorba, faci poză,
hai mai departe, să ne încadrăm în timp.
Cam așa și la Tallin, capitala Estoniei. E mai mic decât Helsinki. Dacă nu știați, și
Estonia e mai mică decât Finlanda. Am luat prânzul într-un restaurant cochet în care toți
ospătarii păreau intelectuali. Te simți nu știu cum când te servește un domn cu aspect de
profesor universitar. Pe deasupra, mai poartă și ochelari. Parcă ți-e rușine să-i ceri ceva, iar
dacă totuși îi spui că dorești o cafea, se înclină respectuos, scoate o tabletă și notează ceva
acolo, ca și cum ar calcula niște integrale, după care pleacă și nu mai vine. O fi pierdut
tableta, i-o fi furat-o careva, o fi băut el cafeaua sau și-o fi dat demisia și s-o fi întors la
catedră? N-am reușit să aflu, fiindcă înainte de a afla ceva, orice, a sosit momentul să ne
întoarcem la autocar.
După cum puteți observa, încerc să vă ofer informații pe care nu le găsiți pe internet. De
exemplu, cea mai curată toaletă publică în care am intrat vreodată a fost la Tallin. Farmacie!
Încât ți-e jenă să-ți faci nevoile acolo - mai bine întrebi: nu vă supărați, toaleta propriu-zisă
unde e?
 Câți locuitori are sau chestii de istorie, aflați pe Wikipedia. La fel ca finlandezii și
suedezii, estonienii sunt scandinavi, au stat mult timp ba sub stăpânirea vikingilor, ba sub
hanseatici, ba sub ruși. Au o universitate cam de pe vremea lui Mihai Viteazu, iar lângă Tallin
e un fel de muzeu al satului (dar mult mai modest decât Muzeul satului din București!), numai
că la ei se cheamă altfel: Eesti Vabaõhumuuseum. Din când în când, pe o pajiște, niște
studenți îmbrăcați în costume naționale dansează de mama focului dansuri populare estoniene,
prefăcându-se țărani. De data asta, cam obosiți. Eram al cincisprezecelea autocar cu turiști în
fața cărora dansau. Și dansul, și muzica lor seamănă cu acelea ale irlandezilor. Poate că totuși
ați auzit de Riverdance.
Pot să mai adaug că ghida noastră din Tallin era o femeie în vârstă, foarte serioasă și
care vorbea foarte puțin. Vorbea numai dacă o întrebai ceva. Ceea ce, din punctul meu de
vedere, e un avantaj. Te lasă să te gândești la ale tale.

Șapte
Despre viața de noapte pe vasul de croazieră nu știu prea multe, că noaptea dormeam.
Dar știu că erau o mulțime de săli, le-am văzut ziua. Sală de teatru, sală de cinema, discotecă,
săli de păcănele, nenumărate baruri și așa mai departe. Toate de un kitsch desăvârșit. La un
restaurant mare gen cantină, de la nivelul șapte, era servit micul dejun. Mai precis, autoservit,
un fel de împinge-tava. Dimineața, ca să poți lua un iaurt și o chiflă, stăteai la o coadă de zeci
de persoane.
Într-o seară ne-am hotărât totuși să petrecem câteva ore la un bar cu muzică live.
Acompaniată de pian, cânta o italiancă frumușică, tânără și cu o voce destul de bună. Pe
ringul de dans, câteva perechi făceau demonstrație. Eu am luat un whisky afumat, soția mea a
cerut, ca de obicei, Pina Colada. Ca să fii servit, trebuia să prezinți cardul activat, v-am spus
ce înseamnă asta. Nu știu ce a pus barmanul în cocktail-ul ei, că după aceea a durut-o
stomacul toată noaptea.
Tot mai bine e în cabina noastră. Stăm comod în fotolii și ne bucurăm de priveliștea
mării. Apă, apă, apă... Abia în zori, la vreo jumătate de oră după ce ping-ul telefonului mobil
ne-a anunțat că intraserăm pe teritoriul Rusiei, am zărit undeva departe luminile Sankt-
Petersburgului. Prima clădire pe care o remarci este aceea în formă de rachetă cosmică,
aparținând Grazprom-ului. Un zgârie nori de peste patru sute de metri înălțime, Lahta Țentr.
Se spune că ar fi cea mai înaltă construcție din Europa, dar eu nu cred. Dimpotrivă, cea mai
mare clădire din Europa este Casa Poporului, de la noi. Acum i se zice Palatul Parlamentului.
 Opt
Oamenii îmi par tot mai mult o specie ciudată. Unii dau o mulțime de bani ca să vadă
locuri unde semeni de-ai lor au avut parte de o moarte violentă. Cu cât mai mulți, cu atât mai
bine, atracția turistică e mai nostimă. Un morman imens de cadavre poate deveni, în anumite
condiții, un obiectiv turistic mult mai cool decât Turnul Eiffel – fiindcă pe ăla l-au văzut toți
proștii. Nu e vorba doar de Auschwitz. Acuma, de curând, am auzit că se organizează excursii
în acele zone din Siria care au fost bombardate pe rând de ruși, iranieni, americani, turci și
alte armate aflate în trecere pe acolo, sate și orașe din care n-au mai rămas decât niște grămezi
de moloz. Dai bani grei ca să vezi asta, să faci poze și să ai niște sentimente deosebite! Iar
când te întorci acasă, la poți arăta acele poze prietenilor, ca să-i impresionezi și pe ei. Sau
poate preferați o excursie la Cernobîl? Și acolo a fost o catastrofă grandioasă, merită văzută!
Eventual, poți cumpăra un teren sau o casă în zonă, ca să fii și mai special. O mulțime de
agenții de turism abia așteaptă să-ți înhațe pitacul.
Eu, mai modest, am fost la Leningrad. Mă rog, acum îi zice Sankt-Petersburg. Unii
preferă să-i spună Petrograd. Fiecare cu numele lui. De fapt, Sankt-Petersburg a fost
principalul motiv pentru care ne-am înscris în croaziera asta de doi lei, deși în realitate a
costat mult mai mult. Așa, ca metaforă, i se mai spune Veneția Nordului. Când n-au ce face și
nici nu se pricep să facă ceva util, oamenii fac metafore. Amsterdam, Bruges, Geithoorn,
Stockholm sunt și ele veneții ale Nordului, dar singura veneție din Rusia este Sankt-
Petersburg, metropola construită pe o mlaștină, dintr-o toană cam ciudată, de țarul Petru cel
Mare – avusese un vis sau cam așa ceva. Cu prețul câtorva sute de mii de morți, fiindcă
băiatul lucra numai cu numere mari. Bine, ați putea spune că e o cifră relativ modestă, în
raport cu cifrele cu care lucra Stalin. Și că mujicii ăia, săracii, atâtea zile au avut. Oricum ar fi
murit până la urmă. N-ar fi trăit niciunul până în zilele noastre, ca să ne povestească dacă
ceilalți au murit de moarte bună sau altceva. Între timp, chiar și Petru Velicu a murit, deși ar fi
putut să mai trăiască, avea doar puțin peste cincizeci de ani.
Devenit o vreme capitala imperiului țarist, după care n-a mai fost capitală, apoi iar a
fost, iar acum, de vreo sută de ani, iar nu mai este (nu e ceva în neregulă aici? – până la urmă,
rămâi cu impresia că țarii ăștia erau cam neserioși), Sankt-Petersburg a fost și este vitrina
către Occident a unei țări pentru care valorile occidentale sunt pe cât de seducătoare, pe atât
de antipatice. Spiridușul mesianic al rușilor le șoptește în fiecare dimineață că ei trebuie să
conducă lumea, nu ăilalți. În ce direcție, rămâne de văzut. Bine, să nu exagerăm, ați auzit de
prietenia lui Petru cu Dimitrie Cantemir al nostru, apoi de fiul acestuia, Antioh (Dimitrievici),
care poate că n-a fost un poet la fel de mare ca Pușkin, dar a avut și el un rol în constituirea
literaturii ruse.
Am petrecut două zile în Sankt Petersburg, cam puțin, și cu această ocazie mi-am făcut
o apreciabilă provizie de ranchiună. În primul rând, că atunci când am ajuns noi acolo, nopțile
albe se terminaseră, parcă dinadins. Deși nu pentru asta veniserăm, ci pentru Ermitaj. Eu
personal aș fi preferat să mă plimb un pic pe Nevski Prospekt, despre care mi-am făcut
anumite iluzii încă din tinerețe, când îl citeam pe Gogol. Dacă aș fi avut un pic de noroc, mai
știi, poate m-aș fi întâlnit și cu nasul asesorului Platon Kovalev.
N-am avut norocul ăsta. Fiindcă n-am ales ce trebuia din oferta de excursii. Am ales
Ermitajul, celebru pentru colecțiile lui de artă, iar ca să intrăm, a trebuit să stăm la o coadă
grandioasă (în Rusia totul e grandios), de aproape două sute de metri, pe trei-patru rânduri.
Abia după ce am intrat, mi-am dat seama că tot ce vedeam mai văzusem și în alte muzee; plus
un lux de un gust discutabil, cu prea mult sclipici. Presupun că Gigi Becali ar fi fericit să-l
cumpere, fiindcă totul e poleit cu aur. În schimb, Romanovii și apropiații lor cred că erau
nefericiți aici. De aceea stăteau mai mult la Țarskoe Selo. Nu ajunge să te uiți la niște tablouri
toată ziua. Încăperile sunt prea largi și prea înalte, ca să poată fi încălzite cum trebuie, iar la ei
în nord, iernile sunt deosebit de reci. O să spuneți că astea sunt judecățile unuia căruia nu-i
ajung banii pentru plata întreținerii. Pentru câteva clipe, am avut și eu neplăcuta bănuială că
tocmai de aceea am vrut să văd Ermitajul, ca să mă simt un pic de nobil rus, să mă plimb cu
un aer distins și puțin cam plictisit încolo și încoace prin sălile lui, ca și cum mi-ar aparține…
Dacă aș fi trăit pe vremurile de atunci, probabil că n-aș fi intrat acolo nici ca servitor. Dar
oricum, umblând prin sălile alea și punându-te în situația de acum o sută sau două sute de ani,
îți dai seama cât de plictisitoare era viața nobilimii ruse. Poate că de asta puneau mereu la cale
războaie, ca să mai plece de acasă.
Despre colecția de artă am puține de spus, fiindcă n-am văzut-o propriu-zis. Am văzut,
în schimb, nenumărate funduri de chinezi, japonezi sau coreeni – sincer, nu prea le pot
deosebi nici fețele, darmite fundurile – care se îngrămădeau în fața tablourilor, cât mai
aproape, să filmeze sau să facă poze. Așa că priveam resemnat spre tavan. Tavane casetate sau
pictate, scene mitologice, îngeri, nimfe, zeități antice, stucaturi poleite, candelabre… Cam
aceleași peste tot, cunoașteți rețeta. Trei stele din cinci, dacă înțelegeți ce vreau să spun.
Cât pe ce să uit! Am făcut și o scurtă plimbare cu barca pe canalele Nevei. Am trecut pe
sub câteva poduri joase, ghidul ne-a avertizat să nu ne ridicăm de pe scaune, ca să nu ne lovim
la cap. Fiecare canal are un nume, dar sunt atât de multe încât le-am uitat pe toate. Am căutat
pe internet, ca să-mi amintesc măcar cum se cheamă biserica aceea mare, construită pe locul
unde a fost omorât țarul Alexandru al II-lea. Cred că e vorba despre Biserica Sângelui Vărsat,
dar nu-s sigur. Seamănă leit cu catedrala Vasili Bleajenîi, din Piața Roșie, și are toți pereții
acoperiți de mozaicuri. Șapte mii de metri pătrați de mozaic, aproape un hectar. În timpul
puterii sovietice a folosită ca morgă sau ca depozit de cartofi, în funcție de împrejurări. În
sfârșit, ceva interesant!
În fața Ermitajului (sau în spate, dacă socotim că fața e spre Piața Palatului de iarnă),
peste Neva, e fortăreața Petru și Pavel (Petropavslovskaia kreposti) , despărțită de celălalt mal
al fluviului de un mic canal numit Kronverkski protok. Așa că fortăreața stă pe un fel de
insulă. În catedrala din mijlocul ei sunt adăpostite rămășițele Romanovilor, cu familiile lor, de
la Petru cel Mare la nefericitul Nikolai al II-lea - cele din urmă aduse aici după destrămarea
URSS. Ce să zic, mi-a fost un pic milă, dar nu prea mult. Revoluția din Octombrie n-a apărut
așa, din senin. Tocmai citisem o scriere a lui L.N. Tolstoi, intitulată “După bal”, în care, sub
pretextul unei povești de dragoste, ni se vorbește despre cruzimea regimului țarist de la
sfârșitul secolului al XIX-lea. Poate ați auzit și de crucișătorul Potemkin. Numele cneazului
Potemkin, fost amant al Ecaterinei a II-a (Velica), are legătură și cu satul acela de carton din
Ucraina (mă rog, se pare că asta e doar o poveste calomnioasă), dar și cu satul Rădenii Vechi,
din raionul Ungheni, undeva pe lângă Prut, unde bietul om și-a găsit obștescul sfârșit.
Vă spun toate acestea deoarece despre Ermitajul propriu-zis nu prea am ce vă spune.
Eram un grup de vreo douăzeci de oameni – adică pasagerii autocarului numărul 14, din cele
vreo treizeci, câte ne-au luat din port. Ideea era să ne împrăștiem pe trasee diferite, ca să nu
ajungem simultan la același obiectiv, sute de oameni, și să ne înghesuim ca vitele. Dar s-a
întâmplat că la Ermitaj au sosit aproape toate autocarele în același timp. Primul neajuns a fost
coada aceea grandioasă de la intrare, v-am mai vorbit despre ea. Al doilea mare neajuns a fost,
în ce mă privește strict personal, la ieșire. Poate ați auzit de efectul de tunel. A fost studiat de
psihologi și acum e un fapt dovedit științific. Efectul de tunel se întâmplă atunci când,
urmărind ceva ce te interesează în mod deosebit, nu mai vezi nimic altceva. Câteodată treci pe
lângă obiectul pe care îl cauți fără să-l vezi, tocmai din cauză că scopul tău este să-l vezi în alt
loc. Cam cum li se întâmplă pisicilor, când caută să prindă un șoarece. La fel mi s-a întâmplat
și mie. Am întârziat puțin la toaletă, iar când am ieșit din Ermitaj, buimăcit de atâta artă,
grupul din care făceam parte, inclusiv soția mea, dispăruse ca prin farmec. Nu dispăruse chiar
de tot. Am mai apucat să văd, la o distanță de vreo treizeci de metri, jacheta albastră și fusta
albă a doamnei care ne servea de ghid, în timp ce urca în autocar. Câteva momente mai târziu,
autocarul a pornit din loc, iar eu am luat-o la goană în urma lui, crezând că dacă flutur din
mâini îl voi prinde mai ușor. Să nu-mi ziceți că ați mai citit poanta asta!
 După ce am alergat vreo zece metri, am auzit în spate vocea soției mele, strigându-mă
pe românește:
- Hei, ce te-a apucat, unde fugi așa?
Bine că n-am reușit să prind autocarul ăla și să mă urc în el. Ghida pe care o crezusem a
noastră era a altora.
Am rămas încă o zi la Sankt Petersburg, ca să vizităm Țarskoe Selo și Peterhof. Le-am
vizitat. La Țarskoe Selo e un Palat de iarnă mai mic, numit Palatul de vară, iar la Peterhof e
un fel de Versailles second-hand, cu un canal care iese până în Golful Finlandei. Însă mai
important decât asta e că, în a doua zi, am luat masa de prânz într-un mic restaurant cu
specific local, undeva la demisol, în apropierea casei lui Pușkin. Eram un grup de vreo
douăzeci de oameni. Ne-au luat în primire, de la intrare, doi artiști, un bărbat cu armonică și o
femeie, îmbrăcați în costume tradiționale rusești, care după aceea au cântat tot timpul Kalinka
maia și Serile la Moscova. Au încercat și câteva figuri de dans, în spațiul îngust dintre
rândurile de mese, nu prea le-a ieșit. La urmă, au adus și au pus pe mese niște păhărele de
plastic în care noi, turiștii, urma să depunem un mic bacșiș – dar la ei se numește altfel, am
uitat cum.
Acum, să vă spun ce mâncare tradițională am mâncat: borș cu sfeclă și alte legume, la
felul întâi, iar la felul doi, piept de pui cu piure de cartofi și salată de varză. Mâncare mai
proastă ca la Sankt Petersburg am mâncat doar la un restaurant din Târgu-Jiu, pe vremea când
eram inginer stagiar.

Nouă
Acuma, de curând, când suedezii ne-au bătut iar la fotbal, mi-am amintit de muzeul pe
care l-au făcut ei la Stockholm, ca să se laude că au construit un vas care s-a scufundat la
prima lui cursă. Ba chiar, înainte de a ieși propriu-zis din port. Fiindcă, la Stockholm, ieșirea
din port durează vreo trei ore. Dacă te uiți mai puțin atent pe hartă, nici nu-ți dai seama că
Stockholm e port la Marea Baltică. Îți trebuie mult tupeu ca să te lauzi cu un eșec. E ca și cum
antrenorul Cosmin Contra s-ar lăuda că l-au bătut suedezii. Mi se pare că chiar s-a lăudat un
pic, dar nu mai țin minte exact ce a spus.
Muzeul se cheamă, la fel ca vasul despre care e vorba, Vasa (era numele casei regale a
Suediei), iar vasul ăsta, care ar fi trebuit să fie mândria flotei suedeze, a fost până la urmă un
fel de Titanic al vremii lui, adică pe la 1628. Atâta doar că, spre deosebire de Titanic, Vasa era
un vas de război. Regele lor de atunci, cred că vreun Gustav al-nu-știu-câtelea, și-a cheltuit
întreaga avere ca să-l construiască, iar la puțină vreme după aceea, a murit de ciudă, deși
istoricii susțin că ar fi murit în bătălia de la Lutzen, în Polonia. Poate vă întrebați, cu ce treburi
în Polonia. Avea treabă cu catolicii, în Războiul de treizeci de ani.
Dacă mergeți vreodată la Belfast, la Titanic Museum, veți vedea cum englezii se laudă,
la rândul lor, că au construit un vas care s-a scufundat la prima lui cursă. Am avut și noi un
petrolier imens, Independența, inaugurat de tovarășa Elena Ceaușescu cu o sticlă de șampanie
care nu s-a spart și, drept urmare, Independența s-a scufundat la puțină vreme după lansare,
dar măcar nu facem un muzeu, să aducem acolo tot felul de fraieri și să le cerem bani ca să-l
vadă.
Altminteri, istoria Suediei e plină de momente palpitante. De exemplu, dacă regele
Gustav al III-lea n-ar fi fost asasinat la o petrecere, una dintre capodoperele lui Giuseppe
Verdi, Bal Mascat, n-ar fi fost compusă niciodată. Poate că în locul ei ar fi fost compusă alta,
dar cine suntem noi ca să le judecăm pe toate?
Lucrul ce mai distractiv, în timpul acestei ultime zile a croazierei, a fost că am avut un
ghid care vorbea și rusește, și în engleză, deoarece în autocarul nostru apăruseră și vreo zece
turiști ruși. Spunea mai întâi ceva în engleză, apoi traducea tot el în rusă, în așa fel încât, la un
moment dat, nu mai înțelegeam nimic. Probabil că cineva găsise această soluție ca să mai facă
economie de bani – căci peste tot, ghizii erau locali.
Pe urmă am mai fost duși la Stadshuset, adică Palatul Primăriei, în una din sălile căruia
are loc banchetul de după acordarea Premiului Nobel. Cu ocazia asta am aflat că, încă de pe la
1540, țăranii aveau reprezentanții lor în Riksdag, Parlamentul suedez, unde, ce-i drept, spre
deosebire de nobili și clerici, stăteau în picioare. Nu sunt sigur, am doar impresia că pe
meleagurile noastre, cam în aceeași perioadă, turcii se simțeau foarte confortabil.
Fiindcă între timp ni se făcuse foame, autocarul ne-a dus pe un deal, de unde se vedea
bine bună parte din Stockholm și unde am mâncat pe marginea drumului, ca niște oameni
sărmani, din pachețelele primite la coborârea de pe vasul de croazieră. Bănuiesc că vă dați
singuri seama de ce n-am mai fost duși la restaurant.
Da, viața în Stockholm e scumpă, dar merită trăită, mai ales vara. Palatul Regal, situat
pe insula Gamla Stan, e deschis vizitatorilor, fiindcă familia regală trebuie să trăiască și ea
viața pe care o merită. Despre colecțiile de artă degeaba v-aș vorbi, trebuie văzute. În schimb,
am să vă spun ceva ce nu puteți vedea – și are o legătură tangențială și cu noi. E vorba despre
Weisse Frau, adică Doamna Albă, adică fantoma Ducesei Agnes de Meran, din familia
Hohenzollern, care și-a ucis ambii copii, ca să-și poată părăsi soțul și să se căsătorească cu
contele Albrecht de Nurnberg, degeaba, că după aceea contele a părăsit-o. De câte ori fantoma
ei apare în vreuna din sălile palatului, urmează să moară cineva din familia regală. Hai, că e
doar o poveste, principele Radu al României nu are niciun motiv să se teamă!
Pe undeva pe-aproape e și Muzeul Nobel unde, profitând de timpul lăsat la dispoziția
noastră, am intrat și eu un pic – ca să mă obișnuiesc cu atmosfera, mai știi? Cu ocazia asta, am
făcut o poză pozei lui George Emil Palade, singurul de pe acolo cu nume românesc. Ba chiar,
dacă ne uităm mai atenți la originile lui, vedem că avea rude pe lângă Bacău, undeva pe Valea
Zeletinului. Pe urmă, am poposit la o terasă și am mâncat și noi ca oamenii, bucurându-ne de
soarele care bătea în partea aceea a pieței atât de dulce și de plăcut! Fiindcă în Suedia chiar și
lumina soarelui e foarte scumpă...
Pe urmă, a apărut, fatalmente, autocarul.

Considerații finale
Un calcul meschin arată că excursiile pe vase de croazieră nu sunt pentru clasa mijlocie.
Dacă bogații au iahturi proprii, iar clasa muncitoare nu poate visa decât, eventual, să
muncească pe un asemenea vas, întrebarea e de ce mai există vase de croazieră și pentru cine.
Pentru fraieri. Există vase de croazieră exact pentru oameni ca mine, dispuși sau motivați, sau
convinși de alții să plătească pentru a sta într-o colivie poleită, din care să fie scoși la grămadă
și duși la ședințe de hipnoză în grup, unde li se arată niște chestii numite artă, istorie, tradiții și
alte ficțiuni. Am calculat după aceea. Numai factura la telefon m-a costat vreo cinci milioane
(vechi). Fiindcă am uitat să dezactivez datele celulare, iar în Rusia roaming-ul e ceva de
speriat. Am explicat la început cum costului oficial i se adaugă pe furiș tot felul de alte
costuri. Când, ajuns acasă, mi-am consultat contul cardului de credit, am făcut depresie. Cu
banii ăia puteam să repar gardul, ca să nu-mi mai fugă câinii în sat, să-mi construiesc garaj și
piscină și să-mi cumpăr un laptop nou, că ăsta la care scriu chiar acum se blochează tot mai
des. De asta-s așa nervos!
 Nobilul Bastet și Mură, băiat din popor
Bastet este, mai bine zis a fost, o pisică. Însă nu orice pisică, ci una nobilă! Mai mult
decât nobilă se poate? Bineînțeles: celestă! Au fost vremuri când anumiți oameni, mai ales
femeile însărcinate, i se închinau ca unui zeu. De fapt, deși unii susțin că zeii nu există, Bastet
chiar era un zeu. Fiindcă pe vremea aceea, adică în urmă cu vreo trei mii de ani, zeii existau
pe bune. Pe urmă a venit Nietzsche și a desființat totul. Dar vechii egipteni, căci despre ei este
vorba, nu auziseră de Nietzsche. În mitologia lor, Bastet, considerată ochiul zeului Ra, sora lui
Ra sau fiica acestuia - mă rog, ceva destul de confuz în legătură cu Ra - era venerată ca zeița
(sau zeul – dacă o fi fost motan, dar un motan nu poate fi sora cuiva) protectoare a femeilor
gravide, a copiilor faraonului, în general a tuturor copiilor și, până la urmă, a oricui avea
nevoie de protecție. Lângă Alexandria (nu aia a lui Dragnea, alta) a fost descoperit relativ
recent un templu închinat zeiței sau zeului Bastet. Restul aflați de pe Wikipedia.

Mai bine să vă spun ceva despre Mură, despre care nu veți găsi nimic pe Wikipedia. Am
avut un motan pe care îl chema Sașa. Aș lungi prea mult povestea, explicându-vă de ce îl
chema așa și nu altfel, ajunge să vă spun că o bunică soției mele era din Basarabia, pe vremea
când era. În memoria ei, pe o cățelușă o cheamă Nina, pe cealaltă, Maia, iar pe motan l-am
numit Sașa.
Ce pisică bună! Cel mai blând motan din comuna Măgura și poate și din comunele
învecinate. Stătea cuminte la mângâiat, nu zgâria, torcea la comandă și avea o privire atât de
înțelegătoare încât era de mirare cum de nu vorbește. Singurul lui defect, dacă poate fi numit
astfel, era că îi plăceau vrăbiile. Nu în sensul că le-ar fi iubit, ci la modul propriu. Îi plăcea nu
doar să le contemple de la fereastră, ci și să le mănânce. Pesemne că sângele de vrabie
provoca o veritabilă desfătare papilelor lui gustative. Spun asta pentru că știam ce-i place și ce
nu, ne înțelegeam din priviri. Când se întorcea din grădină sau din păduricea de lângă noi, cu
căpușe în blană și cu urme de sânge pe bot - deși de regulă căuta să nu lase niciun fel de urme
-, avea acea privire satisfăcută a cuiva căruia i s-a îndeplinit cea mai fierbinte dorință. Pe
urmă, dormea ore în șir.
V-am promis că vă spun ceva despre Mură și v-am tot spus despre Sașa. Fiindcă, înainte
de Mură, a fost Sașa, pe care l-am iubit ca și cum ar fi fost copilul nostru. Până în ziua când,
probabil sărind după o vrabie, a căzut dintr-un copac și, ajungând jos, a fost străpuns de o
țepușă. Dacă n-ar fi fost țepușa aia… În fine, mai bine să nu ne amintim. Soția mea a suferit
foarte mult, a plâns în hohote când l-am adus și, în prezența ei, am extras țepușa, mare cât un
cuțit de bucătărie, din măruntaiele bietului animal. Se mai întâmplă. Viața e plină de
accidente, iar după unii, este ea însăși un accident. N-o să ne ținem acuma într-un veșnic
prohod pentru o mâță tâmpită sau care nu și-a calculat suficient de bine traiectoria. Cam așa
încercam să o consolez, însă fără a reuși.
Totuși, în cele din urmă, am reușit. Când i-am propus să facem o excursie în Egipt. Cred
că citisem pe undeva despre asta. Când îți moare cineva drag, e bine să pleci de acasă, pentru
un timp. Îndepărtându-te de locul și lucrurile care îl evocă pe cel dispărut, suferința se stinge
încet, de la sine. Moartea fulgerătoare a lui Sașa a intervenit către sfârșitul toamnei. Am plecat
la Sharm El Sheikh în ianuarie. Sharm El Sheikh este acea stațiune egipteană la Marea Roșie
unde, în urmă cu vreo zece ani, a avut loc un atentat terorist sângeros, iar în urmă cu vreo
cinci ani un avion rusesc de pasageri a fost doborât de o rachetă a aceluiași grup terorist din
Sinai - sau poate a altuia. Despre astfel de lucruri e indicat să nu cobim, mai ales înainte de a
pleca într-o călătorie, dar nu m-am putut abține. Oricum, dacă s-ar fi întâmplat ceva de genul
ăsta, n-aș mai fi apucat să vă spun ce s-a întâmplat.
Având în vedere pericolele și neprevăzutul, de ce am ales totuși să mergem acolo? În
primul rând, ca să ne consolăm de pierderea lui Sașa, iar în al doilea rând, fiindcă, în ianuarie,
la Șharm El Sheikh vremea e la fel de caldă cum e în România la începutul verii. De fapt, am
impresia că în primul rând e al doilea, iar primul e în al doilea rând. Nu mai contează.

Decupaj temporal
Dacă relatarea asta ar fi un scenariu de film, aici ar urma un decupaj temporal. Știe
cineva ce înseamnă decupaj temporal? Nici eu, dar îmi place cum sună. Voi face mai întâi
acest decupaj și pe urmă am să mă gândesc la ce îmi folosește. Problema e că deocamdată mai
mult mă încurcă.
Nu știu dacă să plasez felia asta de timp înainte de a pleca în Egipt sau după ce ne-am
întors de acolo. În mod sigur, după tragicul accident al lui Sașa, dar atunci ar trebui ca Sașa să
fi murit nu la sfârșitul toamnei, ci la sfârșitul verii sau chiar la începutul ei. În cazul ăsta, când
am proiectat plecarea la Sharm El Sheikh? E clar că, de plecat, am plecat (și ne-am întors) în
ianuarie, am păstrat biletele de avion și pe ele scrie data. Nu mai înțeleg nimic. Când l-am
găsit pe Mură pe marginea drumului? Când l-am adus acasă? Când l-am dus la veterinar, ca
să-l lecuiască de pecingine, care de fapt era râie? Hai să lăsăm răspunsurile pe altădată. Acum,
iată decupajul propriu-zis:
Pe șoseaua care duce de la Bacău la Onești, la intrarea în Măgura, o mașină virează lent
la dreapta, pe drumul care coboară către primăria comunei cu același nume. Este chiar mașina
mea, iar la volan sunt eu însumi. Un domn distins, cu mustață și ochelari, trecut binișor de
vârsta pensionării și care tocmai își dă seama că a uitat să cumpere drojdie din oraș, deși soția
sa l-a rugat imperativ (nu știu cum vine asta, întrebați-o pe ea) să nu uite. Fiindcă pâinea de la
supermarket are prea mulți amelioratori chimici. Sau e făcută din aluat congelat adus din
Germania. Și așa mai departe. Evident că cei care pun nume rusești animalelor domestice nu
au încredere în nemți.
Imediat după intersecție, pe partea dreaptă, e dispensarul veterinar, iar pe stânga, un
magazin sătesc cu de toate, în afară de drojdie. Oricum, merită să încercăm. Am încercat, iar
acum ne întoarcem, împreună cu domnul acela distins, la mașină. În loc de drojdie, a
cumpărat câteva sticle de bere, un gest mai degrabă consolator, căci berea are termenul de
garanție depășit. Va constata asta abia după ce va ajunge acasă.
Dar ce se aude acolo, sub mașină? Un mieunat de pisică? Da. E chiar un pui de pisică,
negru ca dracul. Miaună ca disperatul, pesemne temându-se că, dacă domnul distins va porni
mașina, îl va călca făcându-l terci sau, în fine, un fel de terină. După cum probabil v-ați dat
seama, domnul cu mustață și ochelari este un mare iubitor de animale domestice, dar și
sălbatice, cu excepția vulpilor care vin și-i fură găinile. Într-o noapte au luat o rață cu tot cu
șapte boboci. Nu poți iubi așa ceva, oricât te-ai strădui. Dacă acel pui ar fi motănel, l-ar iubi
cu atât mai mult. Nu e vorba de nicio discriminare de gen, pur și simplu motanii se castrează
mai ușor, pe când sterilizarea unei femele este o operație mai complicată și, hai să fim sinceri,
mai scumpă.
Nu e deloc simplu să scoți de sub mașină un pui de pisică speriat. Când îi întinzi
bucățica de salam, face doi pași înainte și unul înapoi, iar când întinzi mâna să-l apuci, face
doi pași înapoi și unul înainte. Cu precizarea că în micul lui suflet se dă o luptă crâncenă între
foame și teamă. Ceva aproape la fel de dramatic ca în tragediile Greciei antice. Dar și
catharsisul este pe măsură! Mai ales că-i cu happy-end, adică spre melodramă. Cu hainele
pline de praf și de noroi, după ce s-a tăvălit pe lângă mașină ca să prindă pisoiul, domnul
distins este acum aproape mulțumit. Puiul de pisică e într-adevăr un motănel de câteva
săptămâni. Dacă n-ar fi așa de speriat, murdar, zgâriat pe burtă, cu blana plină de gunoaie și
mirosind a căcat, ar fi de-a dreptul simpatic. L-ar putea înlocui cu destul succes pe defunctul
Sașa, în inima doamnei. Dar să nu anticipăm, să vedem mai întâi ce va spune doamna, când îl
va vedea.
- Tare-i urât, săracul! spune doamna - și nici măcar nu îndrăznește să-l atingă.
- Dar să știi că are un suflet bun! Din păcate, umbrit de traumele unei copilării
nefericite, completează domnul. Propun să-l numim Mură, fiindcă e negru ca mura. Ce zici?
 Sfârșitul decupajului temporal.
Despre Sharm El Sheikh am preferat să nu știu prea multe, pentru liniștea mea
sufletească. Dacă aș fi știut, nu m-aș mai fi dus acolo și aș fi făcut ceva economii la bugetul
familiei. Am aflat câte ceva abia după ce m-am întors, căutând pe internet să aflu unde am
fost. Ne-am cazat într-un complex imens, care se întinde pe zeci de hectare numit, cum altfel,
Sharm Reef Resort. Fiindcă de pe plajă poți ajunge la un recif de corali destul de spectaculos,
dacă ai curajul să faci scuba diving. Dacă nu (eu, nu), stai la soare sau sub umbrelă. Mai e și
problema că, dacă vrei să intri în apă, trebuie să mergi mai bine de o sută de metri pe o
estacadă, până la marginea recifului. Abia acolo apa e destul de adâncă și poți înota.
Ca să nu ne plictisim de tot, ne-am înscris la o excursie de o zi la Luxor, să vedem Nilul,
Valea Regilor, temple și alte asemenea lucruri. Cu avionul ajungi cam în două ore, numai că
trebuie să te scoli dis-de-dimineață. La mormântul reginei Hatshepsut am aflat că numele ei se
pronunță la fel cum se spune în engleză “supă fierbinte de găină’ (hot-chicken-soup), iar
Coloșii din Memnon, care îl reprezintă pe faraonul Amenhotep al III-lea, sunt două statui
imense aflate pe un teren cu gunoaie și pungi de plastic, undeva la periferia Luxorului, pe
malul vestic. În apropiere e un atelier de sculptură în alabastru - și de fapt, aici am vrut să
ajung! Vreau să spun, cu povestea mea. În realitate, voiam să ajung cât mai repede acasă la
mine, la Măgura. Dar ghidul ne-a dus la atelierul ăla, ca să vedem egipteni îmbrăcați în niște
cămeșoaie lungi, stând direct pe pământ și confecționând vaze, boluri, statuete și tot felul de
bibelouri, în timp ce cântau, veseli nevoie mare, ca să-i distreze pe turiști. Dacă intri în
magazinul lor, nu poți ieși fără să cumperi ceva. Așa e tradiția. Se lipește de tine un arab
și îți turuie atâtea la cap încât, chiar dacă nu înțelegi propriu-zis ce spune, în cele din urmă
cedezi și întrebi cât costă cutare bibelou sau imitația aceea de Nefertiti. Eu am întrebat, în
românește, altceva:
- Cât trebuie să-ți dau, ca să mă lași în pace?
M-a auzit soția și s-a supărat, zicând că-s de la Vaslui. Îmi amintește asta ori de câte ori
vrea să mă jignească. Am și eu armele mele, mult mai eficiente, dar nu fac uz de ele decât
foarte rar. Așa că, pentru a nu agrava un conflict ce sta gata să explodeze, l-am întrebat pe
omul meu, de data asta în engleză, despre pisica aceea de alabastru.
- O fi fetiță sau băiat? Ia uită-te la ea, i-am spus soției, observi ce privire atentă are?
Parcă-i Sașa, când stătea la fereastră și se uita după vrăbii.
- Reprezentarea zeiței Bastet. Două sute de euro, zise egipteanul, luând pisica de pe raft.
- N-o cumpăra, e prea scumpă, zise soția.
 - E o zeiță și e destul de drăguță, zisei. O s-o punem pe comodă, lângă televizor. Poate
că nu merită nici o sută, dar oamenii ăștia trebuie să trăiască și ei din ceva. Doar ai văzut ce
frumos cântă! Dacă mi-o dă cu o sută, o iau.
- E prea mare și grea, n-o să încapă în valiză.
Într-adevăr, la o primă aproximație, avea peste cinci kilograme. Alabastrul e un material
greu.
- Dacă mi-o dai cu o sută de dolari, o iau, zisei în engleză egipteanului.
- O sută cincizeci, răspunse el, după care strigă ceva în arabă către șeful magazinului,
am înțeles numai cuvântul Bastet, cred că i-a spus să pregătească ambalajul.
- N-o lua, am presimțirea că nu faci bine, interveni soția mea. Simt că răspândește o
energie negativă...
- Ai presimțiri prea des, ar trebui să mergi la medic, i-am răspuns.
Doar v-am spus că dispun și eu de niște arme! Dar nu era cazul să ne spălăm lenjeria
intimă aici, la mii de kilometri distanță de casă, nu pentru asta veniserăm în Egipt. În timp ce
soția mea se îndepărta supărată, am scos cardul, să plătesc, însă mare mi-a fost mirarea când
omul meu a spus că, dacă plătesc cu cardul, prețul e diferit.
- De ce? m-am mirat.
- Costuri suplimentare, răspunse el misterios.

Restul sejurului nostru la Sharm el Sheikh a decurs într-o tăcere aproape deplină.
Posibil, din cauza energiilor negative ale lui Bastet. Deși, teoretic, Bastet protejează căminul,
familia etc.
Am început să discut cu soția mea mai pe larg abia din momentul când iranienii au
doborât avionul acela ucrainean. Era clar că nu ne puteam întoarce acasă pe jos. În 1997,
masacrul de la Luxor, în 2005, atac terorist cu sute de morți, tot în 2005, cursa Flash Airlines,
în 2015, Kogalymavia… Nu e cam mult? Poate că nu alesesem cel mai potrivit moment să-i
vorbesc despre toate astea. Am întrebat-o:
- Ai vreo presimțire?
- Dacă am, mă trimiți la spital. Ți-am spus să nu cumperi pisica aia… Să vedem cum te
descurci cu ea la aeroport.
- E din alabastru. Nimeni din satul nostru nu are așa ceva.
Pe urmă, tot drumul de întoarcere, m-am uitat pe hubloul avionului, să văd dacă nu
apare vreo rachetă.
 Acum știu exact ce s-a întâmplat cu Mură. L-am adus acasă cu câteva zile înainte de
Crăciun, iar când am plecat în Egipt, l-am lăsat în grija doamnei de la dispensarul veterinar,
să-l vindece de râie, firește, contra unei sume generoase, cu care aș fi putut cumpăra, de
exemplu, o pisică siameză. În orice caz, după ce ne-am întors, când m-am dus să-l iau de la
dispensar, am avut o surpriză dintre cele mai plăcute. Mură era acum un motănel negru ca
mura bine coaptă, cu blana curată și lucioasă, se mai întremase și devenise foarte jucăuș, mai
mare dragul să-l iei în brațe. Mai ales că avea și o zgardă roșie la gât. I-am cumpărat hrană
umedă, nisip, precum și o tăviță unde să-și facă nevoile. Am stabilit, împreună cu soția mea,
că locul lui cel mai potrivit era în baie, iar el a ales de îndată să doarmă în coșul de rufe.
Devenise foarte îndrăzneț și chiar alintat, iar când avea chef de joacă, ne pândea și ne ataca
prin surprindere, mușcându-ne de picior, dar numai un pic. Una peste alta, eram foarte
mulțumiți de el.
Cât despre Bastet, i-am găsit un loc pe comoda televizorului și, ca să nu facem
discriminare, i-am pus și lui o zgardă roșie la gât, care contrasta plăcut cu alabastrul alb din
care fusese făcut. Din chiar tonul acestor rânduri, vă puteți da seama că armonia familiei se
restaurase într-un mod, aș putea spune, miraculos. Nu știu dacă pentru asta îi eram datori lui
Mura sau energiilor lui Bastet, devenite între timp pozitive.
Poate vă așteptați la vreo dramă, de exemplu, când soția mea a pus rufe în mașina de
spălat, să-l bage și pe Mura acolo, din neatenție. Nu, nici vorbă! Astea sunt glume care se fac
numai la Vaslui. În schimb, când ne-au venit copiii în vizită, ca să le povestim cum ne-am
distrat în Egipt și să le arătăm poze, a avut loc un mic incident. Și cât se poate de neplăcut. Ca
să nu mai vorbim de costuri. Am proiectat pozele pe televizor, să le vedem mai bine, iar nora
mea l-a luat pe Mură în brațe, care se atașase de ea, ticălosul, din primul moment. Și cred că,
la un moment dat, ea s-a cam plictisit de sutele de poze pe care soția mea nu mai înceta să le
deruleze pe ecranul televizorului și să le explice. Așa presupun, că, din plictiseală, privirea
nurorii a alunecat pe lângă televizor. Și atunci l-a văzut pe Bastet. Și, lăsându-l din mâini pe
Mură, s-a ridicat exclamând:
- Vai, dar pisica asta frumoasă de unde o aveți? Ați cumpărat-o din Egipt?
- Este Bastet, o zeitate egipteană antică, i-am explicat.
- Foarte drăguță! zise ea, luându-l pe Bastet de la locul lui și întorcându-l pe o parte și
pe alta, ca să-l studieze mai bine.
- Din alabastru, am mai apucat să adaug.
În acel moment, Mură, care se văzuse părăsit în favoarea unei zeități păgâne, a sărit de
pe canapea și s-a repezit să prindă motocelul roșu de pe vârful papucilor de casă pe care îi
purta noră-mea. Cred că a și zgâriat-o un pic, dar fără intenție. Iar ea, luată prin surprindere, s-
a speriat, a ridicat brațele în aer și a exclamat:
- Au!
În timp ce Bastet, lăsat din mâini, cădea zdrobindu-se de parchet. Aș putea spune chiar,
făcându-se țăndări, dar asta ar fi o exagerare. În mod normal, alabastrul nu se sparge atât de
ușor, dar parcă poți ști dacă era într-adevăr alabastru?
Firește nu ne-am supărat, ce rost ar fi avut? După ce musafirii noștri au plecat, după ce
i-a condus până la poartă, când s-a întors în casă și m-a găsit strângând de pe covor ultimele
cioburi rămase din Bastet, soția mea a spus:
- Ăsta e un semn rău. Am așa o presimțire…
Într-adevăr, la o lună după aceea, a venit Covidul. În fine, trecem noi și peste asta. Sau
măcar unii dintre noi, deocamdată nu știm care.
 Ce aud pisicile

Toată lumea s-a săturat de pandemie și de guvernarea liberală. Ți-e frică să mai ieși în
stradă, nu știi ce surprize te pot aștepta dincolo de pragul casei. Un jandarm sau un nene de la
poliția locală stă cu pixul și chitanțierul pregătite să te amendeze, fiindcă ai uitat să-ți pui
masca. Ferească Dumnezeu de vreo boală care să necesite internarea în spital. Mă refer la
spitalele publice, pline de nosocomiale. Sau cele unde trebuie să dai șpagă. Nu chiar toate.
Unele mai iau și foc. Mai bine te duci la privat. Acolo nu dai șpagă, plătești cinstit și cam
mult, dar merită – dacă îți poți permite. Te întorci acasă cu conștiința curată, ai luptat pe cont
propriu împotriva corupției și ai învins, ești cetățean european. Nu oricine își poate permite
luxul de a fi cetățean european, trebuie să ai un salariu de măcar cinci mii pe lună.
Dermato-venerice sună nasol, din cauza acelui „venerice”, datorat unei zeițe care vorbea
rusește. Știu, e o prejudecată. Personal, nu mai am nicio treabă cu Venera, totuși a trebuit să-
mi fac programare la un astfel de cabinet medical, fiindcă îmi apăruse un neg la coada
ochiului. Un cabinet privat, adică european. Spre deosebire de cele de la stat, unde nu-ți
răspunde nimeni la telefon, aici îți răspunde vocea drăguță a unei domnișoare care, mai
înainte de orice, îți spune bună ziua și te întreabă cu ce îți poate fi de folos. Poftim întrebare!
- Aș dori să mă programez pentru o consultație privată, spun.
- La ce cabinet?
- La... , ghm, doamna doctor Panianopol.
- Deci, la dermato-venerice. Sigur că da.
- La dermatologie.
După aceea, trebuie doar să-ți spui numele și în ce zi vrei să fii programat. S-ar putea să
afli că joi nu mai sunt locuri. Și mai auzi pe unii că românii au salarii mici! Atunci, vineri?
Nici vineri. Doamna doctor vine de la Iași numai marțea și joia. Totuși, când se poate?
Săptămâna viitoare, marți, de la ora 14.00... OK. După care îți spune cât costă și îți cere
numele și anul nașterii. Adică vârsta. Chestia m-a cam deranjat.
- De ce vă interesează vârsta mea?
- Sunt coincidențe de nume la unii pacienți.
- Aha!
Unii se duc la policlinici private ca să nu mai stea la coadă. Chiar și aerul de acolo are
alt miros decât cel de la stat, incomparabil. Pe hol se aude o muzică în surdină. Te simți alt
om! Iar la intrare primești niște papuci de plastic pe care îi încalți peste pantofi. Normal,
costă. La cele de stat, e gratis, dar nu au papuci din plastic. În loc de muzică, auzi tot felul de
blesteme, într-un limbaj vulgar. Și-s sunt mereu cozi, fiindcă nu se face programare, zeci de
oameni de la țară, mirosind a transpirație și a zer de oaie, care așteaptă ore întregi, sprijiniți de
pereți, statul nu are bani să cumpere destule scaune. Nu-i de mirare că iau tot felul de microbi
și-i duc acasă. Teoretic se face și programare, dar, când vrei să te programezi, nu răspunde
nimeni la telefon. Sau răspunde un robot tâmpit. Apeși tasta unu, apoi tasta diez, dacă da, dacă
nu, apoi alte taste, până îți scrântești degetele. Ceea ce înseamnă că nu se face. Chiar dacă se
mai întâmplă și la privat, măcar aici nu aștepți în picioare. Cazul meu.
Domnișoara aceea cu voce drăguță..., vă mai amintiți de ea? O dobitoacă! În termeni
europeni se numește eroare umană și se întâmplă când dormi în timpul serviciului sau te
doare-n pix de pacienți, stai pe Facebook și te uiți la pisici nostime. E plin Facebook-ul de
pisici nostime și rețete de mâncare. Am văzut și un cățel care aproape că vorbește. Marți, ora
14.00, da? În aceeași zi, la același cabinet și la aceeași oră mai era programat un alt
pacient. Tot un fel de coadă, dar mai mică. Dar dacă nu era propriu-zis eroare, dacă fătuca aia
o făcuse intenționat, auzind că sunt pensionar? Dacă-s pensionar, înseamnă că pot să aștept
oricât, am timp berechet. Când am ajuns acolo, cu un sfert de oră mai devreme decât eram
programat, tipul programat la aceeași oră cu mine sosise înaintea mea și aștepta pe scaunul de
lângă ușa cabinetului, pe care scria clar: DERMATOLOGIE. Nu dermato-venerice, cum zicea
domnișoara aia distrată, ca să nu spun altfel.
Avea în jur de patruzeci de ani. Părea un om de treabă și totuși mi-a fost antipatic de la
început. Deși purta mască anti-covid, o ținea șmecherește sub nas. În plus, privirea lui
superioară, când l-am întrebat dacă este cineva înăuntru, mi-a transmis un mesaj clar negativ.
A ridicat din sprâncene ca și cum ar mai fi răspuns la întrebarea asta de sute de ori, însă în
realitate a spus altceva:
- Bineînțeles!
Pe urmă, a început să bâțâie dintr-un picior, probabil de nerăbdare. După câteva
momente de tăcere, am simțit totuși nevoia să-l întreb, eram curios:
- Dumneavoastră la ce oră sunteți programat?
Înainte de a-mi răspunde, a scos tacticos telefonul mobil și s-a uitat demonstrativ la
ceas.
- Acum, la două, zise.
- Păi, tot la două sunt și eu!
Am observat că nu i-a convenit, făcu o grimasă de parcă ar fi mirosit ceva neplăcut.
- Asta-i situația. Se mai întâmplă.
 Nu-i vedeam decât trei sferturi din față, fiindcă gura și barba îi erau acoperite de mască,
dar oricum mi-am dat seama. Practic, eram într-o competiție. Stăteam amândoi cu ochii pe ușa
cabinetului, pregătiți în orice moment, în caz că se deschide, să ne repezim înăuntru. Mai
întâi, ar fi trebuit să iasă cel sau cea care era deja acolo. Ce naiba îi făcea de stătea atâta, cât
poate să dureze o consultație? Era trecut de două și-un sfert, iar ușa rămânea închisă. În astfel
de situații, îți trec prin cap tot felul de energii negative. El însă, dacă tot avea telefonul în
mână, începu să caute nu știu ce pe internet, pisici amuzante.
Abia acum îmi dau seama. Mi-era antipatic din cauză că era prea vorbăreț. Deși
deocamdată nu părea să fie așa. Nu te duci la dermatologie ca la cenaclu. Cred că a găsit acolo
ceva care l-a mulțumit, fiindcă se întoarse din nou spre mine și spuse, așa, nitam-nisam:
– Extraordinar, domnule, cât de interesantă e lumea asta! – așteptă să-l întreb ce e așa de
extraordinar, apoi, văzând că nu-l întreb nimic, continuă ca și cum l-aș fi întrebat.
Oamenii de știință au descoperit, în sfârșit, ce aud pisicile!
Măcar acum s-ar fi cuvenit, măcar din politețe, să mă mir un pic. Am preferat să înclin
din cap în semn de aprobare.
- Oamenii de știință descoperă zilnic tot felul de chestii, zisei.
- Viața e plină de miracole, de fapt, viața e un miracol neîntrerupt, deși uneori se mai și
întrerupe, continuă el. De exemplu, unor oameni li se pare permanent că plouă. Niște puncte
cenușii sau mai bine zis transparente, ca niște picături de apă care cad din creier pe ochii lor.
Viața lor e o ploaie neîntreruptă.
- Un fel de iluzie optică.
- Bineînțeles, doar li se pare. Dar să nu-mi uit vorba. Dumneavoastră știți ce aud de fapt
pisicile?
Am stat câteva clipe și m-am gândit: ce vrea nenea ăsta de la mine, de ce tot insistă?
Insistența lui începuse să mă indispună. Ar fi fost mai bine să tac, să mă prefac că nu am auzit
întrebarea. Sau să dau gânditor din cap, rămânând să reflectez la răspunsul cel mai potrivit. În
loc de asta, m-am ridicat și m-am dus la dozatorul de apă, așezat strategic chiar lângă ușa de
la toaletă, am luat un pahar de plastic și l-am umplut cu apă. La spitalele de stat n-o să vezi
așa ceva. Între timp, mă gândeam cum să-i spun că nu mă interesează câtuși de puțin ce aud
pisicile. E problema lor. Însă nici mica manevră prin care încercasem să evit un răspuns, nici
tăcerea mea de după aceea, ca și cum n-aș fi auzit întrebarea, nu reușiră să-l descurajeze.
- Noi credem, în general se crede că, atunci când vorbim cu pisicile, ele aud ce spunem,
cuvinte sau mai știu eu ce, continuă după ce revenisem și mă așezasem pe banchetă. Însă cele
mai recente studii au arătat că lucrurile nu stau deloc așa.
 - Mda, tot ce e posibil.
- Totuși oamenii de știință au studiat fenomenul și au ajuns la niște concluzii
neașteptate. De fapt, în afară de pisici, nimeni nu a fost vreodată pisică, pentru a auzi ceea ce
aude propriu-zis o pisică. Să luăm, bunăoară, cazul meu. În fiecare dimineață, după ce mă
trezesc, mai rămân zece minute în pat și fac în minte planul acelei zile. Poate să știe cineva ce
e în mintea mea atunci?
- Nu, nici vorbă, zisei într-o doară.
- Nici măcar eu! Mi se pare că-s gânduri, însă în realitate sunt niște curenți electrici care
circulă cum vor ei, ca atunci când visezi. La fel se întâmplă și la pisici. Am un motănel
simpatic pe care îl cheamă Tito, soția mea a ținut să-i punem acest nume. Dacă îl strig: Tito!
se uită la mine ca și cum ar înțelege. Dar de fapt el aude ceva ca un mieunat.
- Așa au stabilit oamenii de știință, am completat cu o anumită ironie.
- Exact! Orice ai spune, pisica aude niște mieunături, deoarece urechea ei este altfel
construită decât a noastră, întregul sistem auditiv și, bineînțeles, creierul... Ce mai, lumea lor e
alta, de neînțeles! spuse la urmă pe un ton aproape fatalist, în orice caz, dezamăgit.
- Lumea oamenilor e centrată pe om. Lumea pisicilor e centrată pe pisici. Și așa mai
departe. Totuși, când trebuie să le dai mâncare, se intersectează.
M-am oprit, nu știam cum să explic mai departe. Omul oftă, deoarece urma să facă un
efort intelectual ca să-mi explice cum stau în realitate lucrurile și ce au stabilit oamenii de
știință.
- E cât se poate de simplu. Lumea ajunge la noi pe calea undelor, iar unda sonoră devine
ceea ce urechea și pe urmă creierul fac din ea. Și la fel, unda luminoasă, din care creierul
alcătuiește obiectele.
Apoi tăcu. Se aplecă mult și privea insistent la ușa pe care scria Dermatologie. Tăcea
atât de insistent încât am crezut că-l supărasem cu ceva. Mă simțeam dator să-l împac în vreun
fel.
- La fel și câinii, zisei, când noi vorbim, ei aud un fel de lătrat. Sau așa e făcut creierul
lor. Altfel, n-ar înțelege nimic.
- Cu câinii e altă discuție... – și dădu din mână a lehamite. Nu știu ce mi-a venit să vă
vorbesc despre toate astea, mai bine tăceam, zise după un timp.
- Ba nu, ați făcut foarte bine.
- Ce treabă aveți dumneavoastră cu pisicile? Poate v-am plictisit...
Mă pregăteam să-i răspund că discuția cu el a fost cât se poate de plăcută și instructivă,
în momentul când ușa cabinetului s-a deschis - în sfârșit! - și pe hol ieși o bătrână legată la cap
cu pansament. Era într-un căruț pentru invalizi împins de la spate de o femeie mai tânără, în
halat alb, poate fiica ei, poate o asistentă. Am dat să mă ridic, însă omul cu pisicile mi-o luă
înainte.
- Stau numai un minut, promise. Iau rezultatul analizelor și am plecat!
N-am mai apucat să-l întreb ce analize, fiindcă ușa s-a închis imediat în urma lui. Abia
atunci mi-am dat seama că îmi vorbise despre ce aud pisicile ca să poată intra înaintea mea.
Îmi adormise vigilența pe calea undelor sonore. Nu a stat numai un minut, așa cum promisese.
Am cronometrat, cu ochii pe ceasul telefonului meu mobil: opt minute și douăzeci de
secunde. Un calcul simplu ar fi arătat că, dacă mă duceam la policlinica de stat, aș fi așteptat
cam tot atât.
Omul ieși din cabinet, lăsând în urma lui ușa deschidă. Făcu doi pași, se opri și se uită la
mine cu reproș sau mirându-se, parcă nu mă mai văzuse niciodată. Apoi dădu din mână a
lehamite - părea să spună: poftim, e rândul tău! - și plecă mai departe.
Doamna doctor Panianopol, venită de la Iași, mi-a privit negul cu o lupă, m-a întrebat
dacă mai am și alți negi, pe spate sau în alte locuri, apoi a concluzionat:
- Pare să fie o veruca vulgara. Facem excizie?
Chestia cu vulgara m-a cam deranjat, însă după aceea am înțeles că e mai bine așa. Când
m-a întrebat, în timp ce pregătea anestezicul și chiureta, dacă vreau și biopsie. Pentru orice
eventualitate.
- Ce eventualitate?
- Să ne asigurăm că nu e melanom, ca la domnul de mai înainte. Cu cât mai devreme, cu
atât mai bine. Domnul dinainte avea deja metastaze...
- Domnul dinaintea mea?
- Nu discutăm cazurile altor pacienți.
După ce tocmai îmi vorbise despre el. Înainte de a rosti „pacienți”, poate mi s-a părut, a
oftat un pic.
 Fumatul e singura ta plăcere?

În urmă cu niște ani, la puțină vreme după ce România fusese primită în Uniunea
Europeană. E bine să ne amintim din când în când. România nu a aderat la Uniunea
Europeană, ci a fost primită, cam în silă. Cum ai primi în vizită niște rude venite de la țară, ca
să facă duș în vila ta de pe bulevardul Dacia, fiindcă la ei în sat nu au apă caldă. Și în niște
condiții despre care e mai bine să nu ne amintim. Petrom, BCR, dacă înțelegi ce vreau să
spun.
La un moment dat, se pune problema. De ce să fim mereu la coada Europei? Să
demonstrăm și noi ceva. Ce naiba să demonstrezi și cu ce mijloace? Hai să ne gândim un pic.
Eradicarea corupției nu se poate face, așa, bătând din palme. Justiția e în mâinile unor
dinozauri din îndepărtatul paleocen ceaușist. Reforma economică cere timp și sacrificii, mai
ales din partea clasei muncitoare. Clasa muncitoare, prin vocea sindicatelor, zicea că s-a
sacrificat destul. Prim-ministrul de atunci, am uitat cum îl cheamă, era un fost manechin de la
fabrica de confecții din București, iar ideile lui de guvernare aveau la bază convingerea că
imaginea contează, piar-ul, cum se mai zice.
- Măi oameni buni, care e problema cea mai importantă cu care se confruntă Europa în
momentul de față? a întrebat el într-o ședință de guvern.
O întrebare inteligentă, trebuie să recunosc, și care inspiră numeroase răspunsuri
doldora de consecințe. Unul a zis că poluarea. Altul a zis că încălzirea globală. Altul a zis că
Rusia lui Putin. Iar un ministru slab și cu ochelari a presupus că dezvoltarea bazată pe
cunoaștere, stârnind hohote de râs. Astfel s-a ajuns în situația că șeful guvernului a trebuit să
dea, tot el, răspunsul decisiv.
- Sănătatea populației este grav afectată de problema fumatului, a spus șeful guvernului.
Statisticile arată că, anual, din cauza acestui viciu își pierd viața o mulțime de oameni,
aproape la fel de mulți ca în accidentele rutiere. Nu mai e de glumă. Bolile cauzate de fumat
afectează interesul național. Trebuie luate măsuri. Trebuie să arătăm Europei că luăm
problema în serios. Să gândim o strategie pe termen lung, ce dracu!
Și tot felul de alte chestii. Pe urmă au luat pauză și au ieșit împreună la o țigară. Într-
adevăr, și eu am observat că cele mai valoroase idei îmi vin atunci când beau cafea și trag din
țigară, numai că după aia mă doare capul. Ca să nu mai spun că, din cauza cafelei, îmi crește
aciditatea în stomac și a doua zi mă trezesc cu limba amară, încărcată cu un fel de pastă
albicioasă. Doctorul mi-a zis că am reflux esofagian și mi-a recomandat să nu mai mănânc
seara.
Chiar dacă legea anti-fumat exista de câțiva ani, nu prea o lua nimeni în seamă. Abia la
discuția informală din pauza aceea de țigară, la care au participat, bineînțeles, numai miniștrii
fumători, s-au adoptat măsuri serioase și unitare, la nivel național, cu un buget consistent, la
care, după aceea, au achiesat și ceilalți miniștri, nefumători. Adică, citez din lege, o campanie
de informare și educare a populației, având ca scop protejarea sănătății persoanelor fumătoare
și nefumătoare de efectele dăunătoare ale fumatului, prevenirea răspândirii fumatului în
rândul minorilor și asigurarea unui nivel adecvat al calității vieții populației din România.
Ce vreți mai clar de-atât? Pe baza unui audit extern, s-a ajuns la concluzia că fumatul e
una din puținele plăceri ale vieții pe care lucrătorii cu salariul minim pe economie și-o mai pot
permite. Prin urmare, dacă am mări prețul pachetului de țigări, șaptezeci la sută din populație
ar fi nevoită să renunțe la fumat. Sub numele de „taxa pe viciu”, măsura s-a dovedit până la
urmă lipsită de consecințe. Nici veniturile la buget nu au crescut, nici numărul fumătorilor nu
a scăzut. Au crescut doar averile câtorva zeci de vameși de la granița cu Serbia, Ucraina și
Republica Moldova.
Abia după aceea a fost pusă în aplicare recomandarea psihologilor ca, în loc de
constrângeri, să li se ofere românilor unele recompense. Bineînțeles, numai celor care renunță
la viciul fumatului. Aici, prin români înțelegem inclusiv maghiarii și celelalte etnii deloc
neglijabile. E recomandabil să ținem cont de acest mic detaliu, când vreun politician rostește
formula magică: dragi români!
În cele din urmă, dintre toate recompensele imaginate de oamenii de știință, a rămas una
singură, cea mai ieftină. O campanie subtilă, gândită în așa fel încât pofta de a fuma să fie
înlocuită cu alte pofte. Elementul central al acestei campanii era fotografia unei tinere femei
în curul gol, întinsă lasciv cu sânii lipiți de podea și cu o mână puțin ridicată spre frunte, într-
un gest indecis care îți stimula imaginația și te ducea cu gândul la tot felul de presupuneri.
Oare stă așa după țigara de după, sau înainte de țigara de după? Dar de ce ține gâtul întors
într-o poziție dureroasă, ca și cum te-ar invita să o muști de ceafă? Surâsul ei un pic
melancolic parcă reproșează ceva cuiva, dar ce și cui? Ca să nu mai spun că linia de contur a
feselor amintea oamenilor cultivați de perfecțiunea formelor unei sculpturi de Brâncuși. Însă
oamenii din popor se gândeau la cu totul alte chestii, în așteptarea zilei de salariu, respectiv a
ajutorului de șomaj. Iar cei mai îndrăzneți dintre ei lăsau totul, părinți, soție, copii, și plecau în
Italia.
 Au urmat lupte grele între Putere și Opoziție. În principiu, toți aleșii națiunii erau de
acord că fumătorii ar trebui pedepsiți, iar nefumătorii, recompensați în vreun fel. Dar cine ar
fi trebuit să devină vectorul de imagine al acestei inițiative, persoana concretă, rămânea o
chestiune controversată. Mai întâi, fiecare ales al națiunii a descoperit că avea o nepoată, o
verișoară, o secretară, soția unui prieten etc., cu trăsături fizice convingătoare și care se
potrivea profilului ideal, schițat de experții în marketing. Ce de sfori s-au tras! Ce de lobby!
Dar Puterea de aceea se numește așa, pentru că poate. Și în cele din urmă a decis că trebuie să
fie o vedetă de televiziune. Pe vremea aceea, poporul român era un mare consumator de
televiziune. Unul din puținele domenii în care se plasa înaintea altor popoare cu tradiție din
Europa. Așadar, o comisie alcătuită în mod proporțional din reprezentanții tuturor partidelor
parlamentare, ca să nu avem discuții. Pentru că era vorba totuși de câteva milioane de euro.
Vedeta aleasă avea o emisiune de mare succes la o televiziune de mare succes, ceea ce,
măcar teoretic, garanta succesul campaniei anti-fumat. Și... - nu mai e nevoie să-ți spun,
imaginează-ți singur. Totul s-a petrecut într-o discreție desăvârșită, ca nu cumva serviciile
străine să ne fure ideea. De fapt, nu s-a aflat nici până azi cum și de ce a fost preferată vedeta
aceea și nu alta, unde a avut loc ședința foto sau ce buget a fost alocat campaniei anti-fumat.
Ceea ce se presupune că s-ar ști este că vedeta care și-a arătat curul a primit pentru asta de la
statul român un milion de euro, cu care și-a cumpărat un apartament la Monte Carlo. Despre
celelalte milioane nici măcar nu se presupune ceva.
Nu mai intru în detalii, la ce ar folosi? În orice caz, timp de câteva luni, poate o jumătate
de an, pe fațadele principalelor clădiri din capitală și din cele mai importante orașe ale țării au
stat atârnate postere imense cu fotografia descrisă mai sus. Dacă vrei, o mai descriu o dată,
chiar merită, însă nu fotografia propriu-zisă e importantă, ci mesajul mobilizator scris cu litere
mari sub ea, sau poate deasupra: Fumatul e singura ta plăcere?
Cunosc oameni nedumeriți care nu au reușit nici până în ziua de azi să răspundă
convingător la această întrebare. Alte postere, mai mici, au ajuns în orașele mai mici, la
intrarea în magazinul alimentar, la autogară și chiar pe vitrinele magazinelor de haine second-
hand. Un văr de-al meu din comuna Săucești mi-a spus că și la bufetul de la ei din sat a fost,
pentru puțin timp, un astfel de poster, până când l-au furat niște persoane lipsite de simț civic.

Dar problema ce se cere s-o avem în evidență este: oare munca noastră a avut eficiență?
Sunt versurile unui text de brigadă artistică pe care le recitam în urmă cu vreo cincizeci de
ani, pe vremea când eram caporal în armata română. Iar răspunsul, îmi face deosebită plăcere
să o spun, este unul pozitiv. Chiar dacă fumătorii bătrâni și înrăiți au continuat să fumeze,
între timp tineretul a renunțat la tutun și a trecut pe etnobotanice.
 Toți suntem vasluieni
Chestia asta chiar e urgentă și trebuie scrisă.
Dragi români, vă avertizez că lucrurile merg din ce în ce mai bine. Șeful guvernului
tocmai a anunțat că, de la începutul anului viitor, salariul minim pe economie va crește (din
nou!). Dar nu despre asta e vorba acum.
Ca urmare a unei nefericite mutații genetice, sau poate din cauza năstrușnicului Covid,
fostul șef al Tineretului Social-Democrat, între timp numit ministru liberal, a ajuns la
concluzia că bogații plătesc contribuții la sănătate mult prea mari, în comparație cu cei care
trăiesc din salariul minim pe economie. Prin urmare, ar trebui ca aceste contribuții să fie
plafonate. Ca să spun drept, mă gândisem și eu la asta, după ce am observat că spitalele
statului român sunt pline de săraci. Unii se internează fără nicio boală, numai ca să mănânce
gratis. Și după aia mai au obrăznicia să spună că pe vremea lui Ceaușescu era mai bine. Iar
noi trebuie să suportăm consecințele. E clar că ăștia nu vor vota niciodată cu cine trebuie.
Mahalaua ineptă, cum s-ar exprima un fin intelectual, cândva mare admirator al Elenei Udrea.
Pur și simplu, nu-s în stare să înțeleagă economia de piață! Dar am impresia că nici despre
asta nu era vorba.
Ce să vezi! În numai câțiva ani, pe fondul unui spor natural negativ, municipiul Vaslui
și-a dublat numărul de locuitori, deși o treime din populația județului a plecat peste graniță.
Ceva ce nu s-a mai întâmplat nici măcar în Cartea Recordurilor. Ca să înțelegem cum, ar
trebui să adaug că vestita Flory din Vaslui e de fapt Lia Sinchevici, o basarabeancă poloneză
din Republica Moldova. Se spune, nu fără oarecare temei, că și-ar avea domiciliul într-o
garsonieră în care mai locuiesc o mie cinci sute de alți basarabeni. Noroc că n-a rămas
niciunul acolo, au plecat toți în Italia.
Mai sunt și alte aspecte dificil, dacă nu imposibil, de înțeles. În luna mai a anului 2019,
o femeie de 59 de ani a murit după ce s-a aruncat de pe pasarela de la gară, la câteva ore după
ce a aflat că fiul ei, abia întors din Marea Britanie, s-a spânzurat într-o pădure de la marginea
orașului. Iar o lună mai târziu, un bărbat s-a aruncat peste șine după ce pierduse o sumă mare
de bani la păcănele. Înainte de asta, a dat lovitura la magazinul universal din Solești, de unde
a furat caietul de datorii. Se întâmpla la puțină vreme după ce, în comuna Văleni, șapte flăcăi
o violaseră pe fata aceea care se întorcea de la școală, dar înainte ca cei trei bărbați, care se
înjunghiaseră pentru o femeie, să fi ajuns la spital. Pentru ca astfel de întâmplări să nu se mai
repete, femeia și-a părăsit cei patru copii și a plecat nu se știe unde, însoțită de un individ pe
care l-a cunoscut pe internet. Hm, asemenea oameni n-ar trebui să existe!
 Între timp, un bărbat din comuna Codăești a fost grav rănit după ce a căzut din căruță
într-o coasă care i-a străpuns abdomenul, iar un cârd de curci aparținând unei localnice din
halta CFR Dodești s-a dus să ciugulească iarba dintre șinele de cale ferată. Proprietara
curcilor, o bătrână de 78 de ani, a alergat să le alunge dintre șine, dar din păcate a fost lovită
mortal de trenul Interregio Bârlad – Iași. Poate nu știți ce s-a întâmplat în continuare. Poliția a
venit la fața locului, pentru a stabili cu exactitate cum s-a produs tragicul eveniment, în timp
ce, în nu știu ce comună, un bărbat în vârstă de 38 de ani a urcat până la aproximativ 12 metri
într-un copac, iar când și-a dat seama că nu mai poate să coboare, a sunat la 112.
Cred că nici despre asta nu e vorba...

M-am născut în Vaslui și, ori de câte ori aud pronunțat sau văd pe undeva scris numele
orașului/județului meu natal, o tresărire nostalgic sentimentală mă îndeamnă să mă ascund pe
unde pot, sau măcar să-mi ascund buletinul, ca să nu fac impresie proastă. Fiindcă unul din
opt vasluieni este fie asistat, fie șomer, fie liber de orice contract. Fiindcă, în județul Vaslui,
unul din zece copii renunță la școală. Fiindcă în acest județ sunt zece beneficiari de ajutor
social la cincizeci de angajați. Și așa mai departe. Județul ăsta ne face de râs în Europa, ar
trebui cedat Republicii Moldova.
Mamă, acuma serios, de ce nu m-ai născut la Timișoara? Sau, și mai bine, la Cluj!
Altceva ar fi fost dacă m-aș fi născut la Cluj. Acolo e Untold, acolo trăiește proeminentul
filosof Andrei Marga și tot acolo apare revista Tribuna, singura revistă de idei din România,
după cum am citit recent pe știripesurse.ro. Dar nu numai atât. Cea mai înaltă statuie a lui
Avram Iancu, mult mai înaltă decât a lui Matei Corvin, se află, de asemenea la Cluj (liniuță
Napoca). Și, să nu uităm, chiar și cea mai bună echipă de fotbal, după cum afirmă cluj-
napocanii înșiși, mă rog, nu chiar toți. Ca să nu mai spun că, potrivit unor declarații destul de
vagi, în curând va începe și construcția metroului. Vremurile când Gheorghe Funar și Caritas-
ul lui Ioan Stoica făceau faima acestui județ au apus demult, dar nu au rămas fără consecințe.
Iar una dintre ele este că Einstein a rămas fără teoria relativității, după ce s-a demonstrat că ea
aparține de fapt lui Mihai Eminescu.
Argumente aproape la fel de puternice mai au și alte județe din Ardeal, cum ar fi Timiș,
Oradea, Sibiu, Alba, Mureș, Brașov și toate celelalte. Într-o astfel de constelație, județul
Vaslui îmi pare o planetă îndepărtată pe care se întâmplă doar ciudățenii (neplăcute). Dacă ar
fi o competiție, cum era pe vremuri Cântarea României, probabil că noi am ieși, ca de obicei,
pe ultimul loc. Sau, mă rog, penultimul, înaintea județului Teleorman, față de care istoria
recentă îmi impune să nutresc sentimente de compasiune și fraternitate. Ei măcar se pot lăuda
cu Marin Preda. Noi nu prea avem cu ce, în afară de micuța Picasso, devenită între timp
femeie în toată firea, se zvonește chiar că s-ar fi măritat. Și am mai citit o știre cu o tânără din
Vaslui care a revoluționat lumea științei și a medicinei, creând niște șoareci transparenți - dar
în SUA, nu aici la noi. Iar pe pagina imediat următoare aflu că, la o editură din Paris, au fost
publicate eseurile excelentului om televiziune, romancier, gazetar, poet etc. Octavian
Hoandră, Les Opinions d`un étranger absolu. Iar un clujean! Un vasluian n-ar fi niciodată în
stare de așa performanță. Atâta doar că la Paris nu se face vreo deosebire între un vasluian și
un clujean, amândoi vin din România, adică, metaforic vorbind, un fel de Vaslui al Europei.
Ceea ce nu e nicio rușine.
Îhâm! Cred că despre asta era vorba.
 Cazul Adrian Năstase din punct de vedere frenologic
Aroganța domnului Adrian Năstase, atât de mult și de inutil comentată în mass-media,
este doar un mit. Ușorul tremur din intonația melodioasă a vocii domniei sale exprimă efortul
de a rămâne calm și stăpân pe situație, mai ales atunci când împrejurări nedorite l-ar
îndreptățit să se enerveze și să bată din picior. Nici vorbă însă de nesiguranță sau teamă, câtă
vreme arhivele S.R.I. sunt păzite de oameni de încredere. Anumite trăsături ale fizionomiei,
care amintesc izbitor de Slobodan Miloșevici, nu sugerează nici pe departe tulburările de
personalitate pe care am fi tentați să i le atribuim. Deși fruntea proeminentă, proiectată
perpendicular pe un nas scurt și străbătută de riduri dispuse divergent, este semn sigur de
labilitate psihică, iar ochii adânciți sub arcade indică în general pasiunea de a viziona pe
ascuns filme porno, în cazul domniei sale lucrurile sunt mult mai complexe. Nici frecvența tot
mai mare a declarațiilor compensatorii cu conotații sexuale nu trebuie să ne înșele. Chiar dacă
unii psihologi au încercat să acrediteze ideea că asta denotă un acut deficit hormonal, asociat
unui eu dependent de baronii locali și de structurile mafiote, noi afirmăm că domnul prim-
ministru este, dimpotrivă, un bărbat viril și puternic, adorat de femei. Când ne pune să-i
numărăm ouăle sau când vorbește despre cei care se plimbă toată ziua cu corupția în gură,
domnia sa are în vedere cu totul altceva, respectiv reforma în agricultură și participarea
României la reconstrucția Irakului, pe care le exersează împreună cu doamna Dana chiar și în
momentele cele mai intime. Ar trebui să ne referim și la așa zisa obsesie a imaginii, pe care
domnul Adrian Năstase a imprimat o întregului PSD. Există într-adevăr, în literatura de
specialitate, un sindrom denumit „narcisismul TV”. Vanitatea exacerbată a persoanelor atinse
de acest sindrom este însoțită, la nivelul organizării morfologice, de perfidie cu accente
paranoide. Astfel de indivizi așteaptă întotdeauna favoruri de la ceilalți, fără să-și asume
responsabilități reciproce. La nivel intra-psihic, sunt predispuși spre autoamăgire și își găsesc
ușor alibiuri pentru a se pune pe sine într-o lumină favorabilă. La nivel biofizic, manifestă un
aer general de nonșalanță, fiind aparent neimpresionabili, reci. Situația particulară a domnului
Adrian Năstase este complet diferită, lucru evidențiat o dată în plus de o elementară analiză
frenologică. Ce observăm? În primul rând, conformația craniului domnului Adrian Năstase
este aidoma celei a cântărețului Ion Dolănescu, numai că organul ironiei subtile al celui din
urmă e considerabil mai redus. La Dolănescu, oasele temporal și parietal foarte proeminente
indică o natură arivistă dublată de nostalgii totalitare, în vreme ce la domnul Adrian Năstase,
la care aceleași trăsături se îmbină armonios cu gura relativ mică, „zgârcită” în termenii
populari, și buza de sus mai subțire arată, dimpotrivă, generozitate și înclinații artistice. Dacă
punem acest lucru în legătură cu ușoara depresiune din zona occipitalului, unde e situat
organul onestității, concluzia pe care o tragem este că îmbogățirea colecției sale de artă nu are
alt scop decât promovarea valorilor europene și integrarea lor în capitalismul de cumetrie
autohton. Organul fermității, situat lângă creștet, este bine reprezentat la domnul Adrian
Năstase, în timp ce la Ristea Priboi, de exemplu, dezvăluie un caracter impulsiv și dictatorial.
O ciudată curbură a osului sfenoid confirmă recunoștința tandră a domnului Adrian Năstase
față de oamenii de afaceri care contribuie la bunăstarea locuitorilor comunei Cornu, deși la
Ion Iliescu aceeași curbură arată că nu-și stăpânește nervii și intră ușor în panică. În plus,
potrivit lui Gall și Lavater, organul consecvenței ar fi situat în centrul frunții, adică exact
acolo unde domnul Adrian Năstase are o mică scobitură, datorată probabil arcadelor
proeminente. Să nu uităm de atributul aroganței de la care a pornit discuția noastră. Acesta
este evidențiat de hipertrofia spinei nazale anterioare. Cum însă, în cazul domnului Adrian
Năstase, osul respectiv este mai curând atrofiat, suntem îndreptățiți să apreciem că așa zisa
aroganță a domnului prim- ministru este o invenție a ziariștilor predispuși la simplificări și
adeseori înșelați de falsul aplomb al celuilalt, domn Cosmin Gușă. Încât aroganța domnului
Adrian Năstase ar putea fi un mit preparat în laboratoarele de imagini ale PSD, pentru a
ascunde mulțimea excesivă de calități care l-ar face antipatic publice și vulnerabil la atacurile
Opoziției. La fel cum un mit a fost cândva și așa zisa slăbiciune pentru băuturile alcoolice a
fostului prim-ministru pedeserist Nicolae Văcăroiu. Ce-i drept, din când în când omul duhnea
a țuică de proastă calitate, câteodată făcea chiar impresia că e gata să adoarmă cu capul pe
masă. Între timp, însă, s-a dovedit că adevărată slăbiciune a lui Văcăroiu era Sorin Ovidiu
Vântu.
2. Amintiri deghizate
 Mambătrâna

În fața porții a oprit o mașină. Au coborât, doi bărbați în vârstă, au privit poarta, casa și
pe omul care trebăluia în curte. Au întrebat ceva pe cei care rămăseseră în mașină, li s-a
răspuns târziu. Apoi, unul dintre cei doi a deschis poarta și a intrat. Bărbatul care trebăluia
prin curte, prefăcându-se până atunci că nu observă nimic, i-a ieșit în întâmpinare. Seara era
târzie și nu a văzut bine chipul celui care a întrebat cine locuiește acolo. I-a spus numele său.
Acela părea grăbit. S-a întors repede la mașină și, ajutat de tovarășul său și de un al treilea,
probabil șoferul, au coborât-o din mașină pe bătrâna pe care o aduseseră cu ei. Au târât-o
anevoie în curte, apoi spre ușa de la intrarea în casă. Trecând pe lângă omul cu grebla, unul
dintre sanitari zise:
- Ajută-ne și mata un pic, nu vezi ce greu e?
Omul lăsă unealta și porni în urma lor, spunând din când în când:
- Pe aici, pe aici...
O așezară pe un scaun și întrebară, spre omul pe care îl găsiseră în curte, spre femeia lui,
care apăruse atunci cu mânecile halatului suflecate - evenimentul o găsise spălând rufe - și
spre fata celor doi:
- O cunoașteți?
Cei trei se priviră îndelung.
- Da, răspunse la urmă femeia cea mai în vârstă, e soacră-mea.
- Bine ziseră pe rând cei care o aduseseră, atunci e bine că am nimerit. Credeam că nu
mai nimerim, uitase unde stă - și plecară repede, fără a-și lua rămas bun.
În curând, mașina dispăru îndărătul unei perdele alburii de fum și praf.
*
Femeia cea tânără, nepoata, aprinse lampa la porunca femeii mai în vârstă. În cameră se
făcu o lumină galbenă, stânjenitoare, care le schimonosea chipurile. Bărbatul se apropie de
fereastră și privi afară după mașina care nu se mai vedea. Femeia cea în vârstă, nora, luă
hârtia extrasă cu mare greutate de sub haine de către bătrână, se apropie de lampă, citi
încruntându-se și zise silabisind:
- Ple-u-re-zie.
- Dacă e bolnavă, de ce n-a rămas la spital? țipă nepoata, care abia născuse și se temea
că boala bătrânei e ceva contagios.
 - Ia mai tăceți! zise bărbatul cele mai în vârstă, tatăl celei tinere, fiul bătrânei. Mai tăceți
odată, că mi-ați făcut capul calendar! - și ieși în curte.
- Poate moare mai repede, să nu ne mai chinuiască și pe noi, bombăni în urma lui nora.
O întinseră pe un pat tare, fără saltea. Bătrâna, simțind ghionturile scândurilor goale, vru
să spună ceva, un protest, dar numai deschise gura și întinse mâinile spre cele două femei.
- Ia te uită, mai are și pretenții! exclamă nepoata.
- Las că face bine la plămâni, justifică nora, punându-i o pernă sub cap.
Nu găsiră plapumă potrivită și o înveliră în mai multe țoluri făcute în casă. Apoi o
priviră îndelung, în tăcere, așteptând ca ea să miște sau să spună ceva, cum că e bine sau rău,
dar bătrâna rămase tăcută, nemișcată și în cele din urmă cele două femei plecară la treburile
lor.
*
Lovea ușor cu grebla bulgării mari, îi mărunțea pe îndelete, cu perseverență, blestemând
întunericul care se lăsa tot mai des și îl alunga în casă. Cum uitase! Chiar că nu-și dăduse
seama ce vor ăia cu mașina lor... Uitase și el, uitase și nevastă-sa, uitaseră cu toții. O știau la
spital, în grija doctorilor.
- Ce faci aici? îl întrebă băiatul apărut pe neașteptate lângă el.
- Fac un răsad. O să punem ceapă, usturoi, roșii... La primăvară.
- Așa, pe întuneric?
- Unde vezi tu că e întuneric?
- Mai bine n-ai face. Toată vara o să mă trimiți să le car apă cu găleata.
- Dar tu unde naiba umbli? se supără deodată tatăl.
- Am fost la Vasile, să învăț cu el, dar mi-a zis tatăl lui Vasile că a venit o mașină la noi
și am vrut să o văd și eu.
- A plecat, zise omul.
Se apropia de capătul stratului de pământ pe care îl mărunțise. Era prea târziu ca să mai
înceapă altul.
- Păcat, zise băiatul.
- Ia să nu mai umbli lela prin sat, că o încurci, auzi?
- Îhâm, zise băiatul, fără să se sperie. Dar ce a adus mașina aia?
- Au adus o pe bunică-ta.
Terminase. Privi în lungul stratului, mai lovi ici și colo câte un bulgăre care i se părea
prea mare, puse grebla pe umăr.
- Hai să mâncăm, zise și porni înainte.
 *
- Toată viața a fost o povară, zise nora continuând să întoarcă și să frece rufele din balia
de pe prisma din dos a casei. De când s-a măritat. Socru-meu, Dumnezeu să-l ierte, că ușoară
moarte a avut, într-o săptămână a fost gata. Văleu burta, văleu mațele, și-odată n-a mai zis
nimic...
Nepoata venea, se așeza pe prispă, stătea ce stătea, fugea iarăși, ba la copil, ba la
mâncarea de pe plită. Nora vorbea înainte, fie că fiică-sa se afla lângă ea, fie că pleca.
- A luat-o de nevoie, că i-a murit prima nevastă, cea dintâi. A rămas gravidă și a putrezit
copilul în ea. Doamne ferește, ce-o fi avut! Și el a trebuit să se însoare din nou, trebuia să se
însoare, nu? Se ridică de deasupra baliei, văzu că fiică-sa nu era lângă ea, auzi plodul
scâncind. N-avea cum să rămână așa, conchise.
Începu să stoarcă scutecele și să le înșire pe sfoara întinsă de la streașina casei până la
un par înfipt mai încolo. Din mâini i se ridicau aburi mirosind a săpun.
- Dar tu nu mai termini cu mâncarea aia? strigă la fiică-sa.
*
Vaca a găsit poarta întredeschisă, așa cum o lăsaseră sanitarii și cum o lăsase, la rândul
său, băiatul. Așteptă un timp în drum, apoi o împinse cu botul și coarnele la o parte și intră.
Păși agale până aproape de mijlocul curții, aici se opri, privi în urmă, nu văzu nimic care să-i
atragă luarea aminte, păscu un smoc de iarbă și mugi anunțându-și sosirea. O vacă bună,
lăudată pentru laptele mult și gras pe care îl dădea, deși, atunci când o cumpăraseră, stăpânii
ei de acum nu fuseseră prea mulțumiți de cum arăta - prea umflată și cu coarnele îndoite
nefiresc, ca la rădașcă - drept care o porecliseră Rădașca.
Trecu de colțul casei, se îndreptă spre șură, dar văzând ligheanul cu apă în care femeia
cea în vârstă clătea rufele, se repezi într-acolo să bea.
-Nee, haram! o ocărî femeia și o alungă lovind-o cu pumnul. Vaca se întoarse speriată,
ridică mult capul și intră în șură. Care mulgeți vaca asta? întrebă femeia.
*
Bărbatul nepoatei se despărți de tovarășii săi de drum, intră în curte cu șuba pe umeri,
bătu cu picioarele în răzătoarea de la intrare - noroiul de pe bocanci sări bucăți mari în toate
părțile - intră în casă. În mijlocul camerei în care zăcea bătrâna, se opri, puțin surprins de
schimbările produse.
- Bună seara, zise și trecu mai departe pe ușa care dădea în bucătărie. Mormanul de
țoluri de pe pat se mișcă, se auzi un sâsâit și ceva ca un geamăt slab. Azi am arat
cincisprezece hectare, zise proaspătul venit. Dacă nu se strica rabla aia de tractor, aram
douăzeci. S-a mai încălzit vremea nu? De n-ar ninge așa repede... Sorbi hulpav ciorba din
farfuria ce i se pusese dinainte, se ridică. Eu unde mă culc?
- În camera din față, zise soacră-sa. Ți-am dus plapuma și pernele acolo.
- Bine, noapte bună.
Traversă iarăși camera în care se afla bătrâna, vru să se oprească, dar numai întrebă: ai
venit bunico? - și trecu în camera din față.
*
Terminaseră de mâncat. Un timp se priviră în tăcere indiferenți, niciunul neîndrăznind
să se ridice primul. Bărbatul își rotea limba în gură, căutând să se descotorosească de bucățile
de carne care îi intraseră între dinți. În cele din urmă, scoase un chibrit și îl făcu scobitoare.
Soția lui, cu capul sprijinit într-o mână, părea dintr-odată foarte obosită. Părul sur, răvășit,
cele câteva șuvițe care îi cădeau peste frunte lăsau impresia că e beată. Fiica ei căscă, se bătu
cu palma peste gură și la urmă scoase un sunet ca un sughiț mai lung. Băiatul începu a lovi
ușor și ritmic cu coada unei linguri în masă. Îi puse în mișcare orăcăitul autoritar al sugarului
aflat într-o albie pe lavița din bucătărie. Nepoata se ridică mormăind nervoasă ceva
neinteligibil și începu a hâțâna albia.
- Cine îi dă de mâncare? întrebă nora.
La masă rămăseseră numai ea, bărbatul ei și băiatul lor:
- Să-i dea ăsta micul, propuse bărbatul. Eu m-aș culca, mai adăugă după o pauză.
Femeia se ridică, turnă ciorbă într-o strachină, puse lingura în ea, tăie o felie de pâine și
dădu toate acestea băiatului.
- Mă, ai mai luat vreo notă? îl întrebă.
- N-am luat, astăzi nu ne-a ascultat, zise băiatul și trecu în camera în care se afla
bolnava.
*
- Ți-am adus de mâncare.
Ținea strachina în mână, încă departe de pat. Bătrâna se mișcă neputincioasă. Băiatul
privi un timp zvârcolirea ei, apoi pricepu că nu se poate ridica. Puse mâncarea pe masă și se
apropie să o ajute. Trăgând la o parte țolurile care o acopereau, îi văzu capul pleșuv,
transpirat, îngropat în perna uriașă, chipul zbârcit, vânăt, ochii sleiți. Întinse mâna. Bătrâna o
prinse, trase de ea și se ridică anevoie, horcăind. Băiatul îi aduse pâinea și strachina cu ciorbă,
luă un scaun, se așeză lângă pat și o privi cum mănâncă. Ea stătea aplecată peste blid, mâna îi
tremura, o parte din ciorbă cădea din lingură înapoi în strachină, lingura nimerea pe bâjbâite
gura. sorbea rar, se sufoca, se oprea, își privea nepotul cu ochii ei cenușii, pierduți în fundul
capului, încerca un zâmbet de recunoștință, relua truda.
- Miroși urât, zise nepotul. Ea încuviință printr-un mormăit. Ia te uită, ce pete ai - el
văzu pe mâini niște pete albastre – parcă-s de mucegai! Astea miros așa?
- Nuuu! făcu bătrână ca un muget.
Rămase cu gura deschisă, vrând să mai adauge ceva, dar renunță, împinse strachina
goală către nepot și se lăsă epuizată în pernă.
- Mai vrei? o întrebă el.
Necăpătând răspuns, luă strachina o puse pe masă, trase țolurile peste bătrână, duse
scaunul la locul lui și trecu în bucătărie.
*
- Să-i desfaci lada cea mare, să vedem dacă avem cu ce o îngropa, zise nora către
bărbatul său. - Nu știu unde a pus cheia, răspunse acesta.
- Ei, asta-i acum, strici lacătul! Dar parcă văd că n-are nici de unele și o să ne bage la
cheltuieli. Barem de-ar muri mai repede...
Intră băiatul și maică-sa tăcu brusc. El îi întinse triumfător strachina.
- A mâncat tot! se miră femeia. Îl privi bănuitor pe băiat. A mâncat tot? îl întrebă.
- Îhâm, făcu băiatul.
- N-ai mâncat tu? insistă ea.
- Nț.
- Ia te uită! se miră și taică-său.
- Dar tot moare, îi asigură băiatul.
- De unde știi?
- Miroase a mortăciune, cred că a început să putrezească.
- Ia treci la culcare și nu-ți mai da cu presupusa, se răsti maică-sa la el.
Rămaseră în bucătărie numai ei doi, bărbatul stând încă la masă ca și cum ar mai fi avut
de mâncat și ar fi așteptat mâncarea. Femeia se ridică, adună vasele și tacâmurile într-un
lighean, turnă peste ele apă clocotită, sodă, băgă degetul, făcu mărunt din buze, mai turnă
două căni de apă rece, încercă iarăși cu degetul și începu să spele. Blidul în care dăduse
mâncare bătrânei îl ridică, vru să-l pună la un loc cu celelalte, dar apoi se răzgândi și-l dădu la
o parte. Văzu bărbatul moțăind - capul i se apleca încet în jos și, la intervale regulate, făcea o
mișcare bruscă în sus, moment în care el deschidea ochii cu oarecare panică - și asta părea că
o enervează.
- Mă gândesc..., zise bărbatul și se opri.
 Ea așteptă ce așteptă, apoi își pierdu răbdarea.
- La ce te gândești, spune odată!
- Poate are niscai bani ascunși.
- Ha, bani! întoarse ea. De unde naiba să aibă bani?
- Toți bătrânii au bani ascunși, susținu el.
- Ea nu are decretă, femeia.
Bărbatul păru că cedează, tăcu, dar după un timp în care s-ar fi părut că a adormise,
reveni.
- Mi-aș cumpăra o motoretă. M-am săturat de bicicleta asta, mai ales când îmi bate
vântul din față. Îmi vine s-o arunc.
- Mai bine du-te și închide cotețul la găini, aruncă un dărab de mămăligă la câine, poți
să-l și dezlegi, vezi dacă porcul are de mâncare, să nu ne zbiere toată noaptea, dă un maldăr de
coceni la vacă și încuie poarta.
*
S-a trezit. E încă întuneric. Întinde mâna după taică-său, dar nu-l găsește. E singur în
pat. Aude o bufnitură înfundată, o ușă care a fost închisă cu hotărâre, apoi glasul maică-sii
străbătând de dincolo de pereți, dar numai glasul, nu și înțelesul vorbelor. S-a sculat, a făcut
focul, spală rufe, gătește, mătură, dă ordine. Poate spală rufe. Mirosul lor ajunge până aici sau
e numai părerea lui. Simte totuși un miros ca de câine ud, pe care îl atribuie pelincilor
sugarului, de care îi e scârbă. Era să vomite când maică-sa i-a zis la botez: hai, pupă-l, ți-e
nepot! Se întoarce, bagă capul sub pernă, vrea să mai doarmă, dar nu poate adormi. Stă astfel
câtva timp, gândind cum să facă să își cumpere o minge de fotbal, dar una adevărată,
închipuindu-și că deja a cumpărat-o și s-a dus cu ea pe șes, ăia mari l-au luat în echipa lor,
portar, și deodată ușa se deschide. Intră întâi mirosul acela fetid, apoi maică-sa, care vine și
trage de el. El se preface că doarme.
- Scoală-te, spală-te și treci de mănâncă, trebuie să pleci la școală.
*
Bărbatul scoate oftând bicicleta din magazie, îi încearcă pe rând cauciucurile, le găsește
moi, ia pompa și le mai umflă. Reazemă bicicleta de prispă, intră în bucătărie, ia geanta,
privește în jur, nu e nimeni.
- Eu am plecat, zice și iese.
Pune geanta pe unul din coarne, merge pe lângă bicicletă până la poartă, pe care o
găsește deschisă, ginere-său a plecat mai devreme. Dacă nu i se strică și azi tractorul, va ara
douăzeci de hectare. Iese în drum, încalecă. Boarea răcoroasă a dimineții îl înviorează, îi
clătește obrajii proaspăt bărbieriți. Se aude strigat pe nume din urmă de un glas cunoscut,
încetinește.
- La muncă, la muncă? - celălalt, tot pe bicicletă, îl ajunge, pedalează alături bine
dispuși, vântul îi bate din spate Azi e zi de plată, azi muncim pe bani, zice celălalt, și el
încuviințează. Dar ce am auzit, ți-au adus o pe maică-ta de la spital?
- Ăhă.
- Gata s-a și făcut bine?
- Nu, au adus o să moară acasă.
*
- Mama zice că, după ce o să mori, o să cheme Sanepidul să dezinfecteze. Ai împuțit
toată casa, miroase de cum intri pe poartă. La început, am crezut că e ăla micu, dar nu era el.
Soră-mea a zis că poate te-ai scăpat în pat. Te-ai scăpat?
Bătrâna se oprește din mâncat, scutură din cap infirmând presupunerea nepoatei sale,
iarăși mănâncă.
- Atunci, de ce miroși în halul ăsta?
- Transpir, răspunde bătrâna cu un glas istovit care pare de taină. Acolo nu mă spălau.
- Păi, nici mama n-o să te spele, decât dacă mori. Nu vezi că nu mai trece nimeni prin
odaia asta?...
- O să mor, promite bătrâna și-i întinde blidul gol.
- Iar o să se mire! comentează nepotul.
*
- Nu știu ce o fi găsit socru-meu la ea, zău! Când s-a măritat, nu știa să fiarbă un ou. Și
uita, uita... Punea un lucru colea și tot acum întreba de el: dar n-ați văzut ce caut eu? De când
o știu, se vaită întruna. Ba că o doare aia, ba cealaltă. Ba splina, ba ficatul, ba gâlcile, ba
spinarea. Socrul-meu, Dumnezeu să-l ierte, nu l-am auzit măcar o dată că-l doare ceva, decât
atunci când a murit - a zăcut o săptămână și gata a fost. Cât a muncit omul ăsta, Doamne
ferește, eu n-am putut vedea o mai hapsân ca el la treabă! Și ea... Ea era de neam, îi dăduse
taică-său pământ, muncește tu, eu cu pământul, tu cu munca. Și numai bine, că a venit
colectivizarea! Ce folos că era de neam, dacă nu știa nici să citească? Când o auzeai, numai
povestea ce visase, și la urmă: oare ce să însemne asta? Zicea, am visat muntele, un munte
mare și alb, mare, mare, înalt... Și cum mai era? o întrebai. Parcă era pe șesul ăsta al nostru, se
ridicase așa, sus de tot, și încă mai creștea, și copacii albi creșteau pe el, și norii albi se
prăvăleau pe râpile lui... Altădată visa marea de apă. Am visat o mare de apă ca sineala și
parcă se întindea aici pe șes la noi, și pești albaștri înotau în ea, da, da, pe tot șesul, cât vedeai
cu ochii, numai apă, și o corabie albastră venea așa cum ar veni dinspre târg... Că ea, dacă n-a
ieșit niciodată din ogradă, credea că marea începe pe șes la noi și se termină în târg. Și orice
visa, visa pe șes, fie el munte sau mare, sau altceva. Și când au venit studenții ăia care
culegeau cântece, a început să le cânte aiurea, zicea că sunt cântece învățate de la bunică-sa,
dar ea le născocea pe loc, nu știu cum de potrivea vorbele, că ieșeau bine, și studenții se
mirau, ia te uită ce frumos! Și când nu le-a mai putut potrivi, a zis că nu-și mai amintește, să
vină ei a doua zi. Și a doua zi, la fel le-a cântat, și ei, proștii, nu vedeau că toate erau scorneli,
toată noaptea ea potrivise vorbele ca să pară că-i cântec din bătrâni. Fetele alea în pantaloni o
mângâiau și o răsfățau, și ea stătea țanțoșă în mijlocul lor, gândind că-i cine știe înțeleaptă,
mi-era mie rușine de ei... Se oprește din lucru, pune mâinile pline de clăbuci de săpun în
șolduri: dar ce ar fi să facem niște papanași?
Fiică-sa, care o ascultase cu plodul în brațe, hrănindu-l la sân, se ridică și îl așază în
copaie.
- Papanași zici?
*
Primul apare băiatul, cu ghiozdanul în spate, îmbujorat, transpirat, grăbit. Aruncă
ghiozdanul la întâmplare și se repede asupra mâncării, înfulecă două trei înghițituri și dă să o
zbughească. – Măi, te-a ascultat la ceva azi? îl întreabă maică-sa.
- Nu.
- Dar pe tine nu te ascultă niciodată? O să mă duc eu într-o zi la școală, să văd ce note
ai... Acum, unde pleci?
- Mă duc la Vasile, să îmi fac lecțiile cu el, că-i premiant, răspunde băiatul.
- Ia mai lasă-l pe Vasile și mai stai acasă. O fi el premiant, dar asta nu înseamnă că e așa
grozav. Decât să umbli fleaura prin sat, mai bine m-ai ajuta la treabă. Ia lopata aia în mână și
rânește la vacă, și după aceea poți să pleci.
- Dar trebuie să=mi fac lecțiile, se împotrivește băiatul.
- Fă-le, dar fă-le acasă.
- Nu pot, că miroase în toată casa ca un closet.
Femeia își pierde răbdarea și-i șterge o palmă peste gură.
- Ia taci, nu ți e rușine?
Băiatul își culege ghiozdanul, intră în casă, înșiră cărțile și caietele pe masă, dar privește
peste ele afară. N-are chef de aritmetică. Stă ce stă așa, mai răsfoiește în silă câte o carte sau
un caiet și în cele din urmă se ridică și trece în camera bătrânei. Așteaptă până când o vede
mișcând.
 - Bunică, dormi? Bătrâna geme ceva și se mișcă iarăși – l-a auzit. Știi ceva? îndrăznește
el, m-am gândit, că dacă mori n-o să-ți trebuiască bani. Dă-mi și mie o sută de lei, să-mi
cumpăr o minge de fotbal...
Ea pare că nu pricepe, mai mult fluieră: fffotbal... E sigur că nu știe ce înseamnă, se
mișcă nevoie, încearcă să se dezvelească, dar singură nu poate. Nepotul o ajută, reușește s-o
ridice în șezut.
- Îți dau spune, bătrâna. E mult mai slabă decât ieri, vorbele îi vin de undeva din
bronhii, amestecate cu hârcâit permanent și mici stropi de spută. Asta o mai am, ți-o dau ție...
Se caută în sân, cotrobăie mult, scoate o batistă murdară, înnodată, udă de sudoare. O
desface, în timp ce băiatul privește alarmat în jur, s-a auzit o ușă, îi e frică să nu-l prindă
maică-sa aici și să ia banii. Găsește bancnota și o întinde cu mâna tremurând.
- Zi bogdaproste, de sufletul bunicii!
- Bogdaproste, mormăie băiatul și iese repede.
*
Bărbatul apare mai târziu ca de obicei, cu mersul nesigur, privirea împrăștiată și un
zâmbet tâmp pe buze. Închide poarta și pășește prudent spre casă, bălăngănind pe lângă el
bicicleta pe care în cele din urmă o abandonează lângă cerdac. Nevastă-sa, văzându-l, se
postează într-o poziție clasică, cu mâinile în șolduri, gata să-l ia în primire.
- Iar ai băut!
- Ei, na, un aldămaș atât - îi arată cu două degete ce mic a fost aldămașul.
- Ce aldămaș? Ce ai cumpărat? se miră femeia.
- Am tocmit sicriul și crucea la un om din târg.
- Păi, da, că nu putea să le facă un tâmplar din sat! Le făcea și mai ieftin...
- Lasă, că-i ieftin și așa, o întrerupe bărbatul și-i pune mâna pe umăr. Dă-mi de mâncare.
Ea îi simte mâna grea, se face mai gheboasă, strânge din buze.
- Bine, așază-te la masă.
El trece pe lângă albia în care e sugarul, îl gâdilă cu un deget.
- Ce faci, măi pișpirică?
Se apleacă și îl pupă cu un clipocit puternic.
- Dar nu-l mai pupa atâta! se supără fiică-sa.
- Ei, lasă, că nu ți l-am omorât, replică el ștergându-se la gură. Arată spre camera
bătrânei și întreabă cu glas scăzut: a murit?
Femeile îi răspund dând negativ din cap.
*
 Bărbatul nepoatei intră în curte odată cu vaca, pe care a găsit o așteptând lângă poarta
închisă. Trece prin camera bătrânei, nu se mai oprește, ci zice din mers: bună seara, intră în
bucătărie. - V-am adus vaca, anunță.
- Azi cât ai arat? se interesează socru-său.
- Am arat pe dracul, ăia n-au terminat nici acum de reparat tractorul.
- Ei, o să-l repare mâine, îl împacă celălalt.
- Unde naiba umblă copilul ăsta? se întreabă deodată femeia cea în vârstă, văzând că nu
sunt toți.
- Lasă, că vine el, zice bărbatul ei împăciuitor. Pune-ne de mâncare.
*
- Scoală-te, mă, n-auzi?
Soră-sa îl trage, îl zgâlțâie furioasă. El deschide ochii, nu vede nimic. Zăpăcit de somn,
se repede în sens contrar celui de unde vine glasul care l-a trezit, se lovește de perete, rămâne
în șezut, buimac, frecându-se la ochi, nepricepând ce-i cu zarva asta.
- Hai, mai repede, că moare Mambătrâna!
S-ar da jos din pat, dar mai degrabă s-ar culca la loc. Se lasă puțin peste pernă, își simte
capul greu înfundându-se în ea, mai că nu l-ar mai ridica. Dar soră-sa îl ghiontește:
- Hai, mă, odată!
Mai bine murea ziua, gândește și mormăie: lasă, că vin. Nu înțelege agitația asta a soră-
sii, ce dacă moare Mambătrâna? Doar știau că va muri, părea că nu le pasă, iar acum i-a
apucat deodată grija. Soră-sa îl trage după ea prin întuneric, el se lovește de prag, simte locul
acela umflându-se și înfierbântându-se, pufnește de ciudă, s-ar opri, ar pipăi locul lovit, nici
nu-și dă seama exact unde e, dar soră-sa îl trage grăbită, speriată, parcă l-ar scoate dintr-o
cameră în flăcări. Intră amândoi în camera bătrânei, îi găsesc pe ceilalți stând drepți, ficși, cu
capetele aplecate. Parcă ar aștepta ceva sau parcă ar asculta o cuvântare ce se anunță lungă și
plictisitoare.
La intrarea celor doi, s-a făcut curent, flacăra lămpii a pâlpâit, lumina tremurat, umbrele
de pe pereți s-au mișcat derutate. Bărbatul, femeia lui și ginerele lor se întorc cu o întârziere
premeditată spre noii veniți, îi privesc dojenitor, apoi își reiau pozițiile de veghe. Așteptau
ceva, așteaptă în continuare. Bătrâna a vorbit, a făcut o pauză, pauza se prelungește. Poate că
nu va mai reuși să vorbească și ceea ce mai are de spus va rămâne o taină a ei.
Așteptarea se întinde peste limitele pacienței, încep să-și îndrepte spinările, să-și ridice
unii către alții privirea. Nu o văd, bine ascunsă, cum e, sub mormanul de țoluri, dar încă îi aud
respirația grea, horcăitul și țiuiturile care o însoțesc. Bărbatul ridică o mână, o poartă indecis
prin aer, apoi se scarpină deasupra unei sprâncene. Femeia mută lumânarea dintr-o mână în
alta. Lumânarea a ajuns aproape la jumătate. Te pomenești că nu mai moare!... Își scutură
mâna, sâcâită de picăturile de ceară care i se preling pe degete și o frig. Ar fi în stare să-i țină
așa toată noaptea, să se răzbune pe ei, dimineață să le zică: na, că v-am păcălit!
- Eu mă duc, zice bătrâna.
Tresar, se privesc alarmați de claritatea glasului bătrânei, li se pare că a vorbit cineva în
spatele lor, nu muribunda. Femeia clipește repede, parcă ar face un teribil efort să înțeleagă
vorbele bătrânei, se încruntă, face un pas spre pat și lumânarea îi tremură în mână. E gata?
Așteaptă încordați urmarea, dar urmarea întârzie, încordarea scade, se înmoaie. Respirația,
însoțită de un fel de bolboroseală, continuă uneori mai repede, alteori atât de rar încât, de
fiecare dată, ei cred că a fost ultima oară.
Au lăsat iarăși privirile în jos, e liniște, două ore după miezul nopții. La ora asta ar fi
trebuit să doarmă, moțăie cu toții și deodată tresar, li se pare că bătrâna a vrut să vorbească,
dar e sugarul, care s-a trezit ud sau îi e foame și zbiară ca mușcat de șarpe. Nepoata nu
îndrăznește să se miște, dar maică-sa se întoarce spre ea, o privește cu înțeles, iar ea chiar
înțelege și iese. Orăcăitul mai durează un timp, pe urmă se atenuează, dispare înecat în sânul
cu lapte.
- Să mă iertați...
Vrea să mai adauge ceva, dar nu reușește. Poate că în cei optzeci de ani, de când a
apărut pe lume, s-a gândit vreodată cu mintea ei puțină care îi vor fi ultimele cuvinte, dar cum
să și le amintească acum? În aceste câteva clipe, ar mai putea spune ceva definitiv, ca ei să nu
uite niciodată și să nu uite că ea le-a spus, dar nu găsește ce anume și tace.
Ei aud un foșnet, simt o mișcare bruscă, pe care refuză să o constate direct. Privesc
înverșunați dușumeaua și nu văd nimic. Abia târziu își ridică mirați capetele, parcă s-a
întâmplat ceva, dar ce anume nu le e pe deplin lămurit. Simt că le lipsește ceva ce le
acompania veghea și-i făcea rostul, așa cum simți uneori, prin lipsă, o durere cu care te
obișnuiseși și care ți a trecut pe nesimțite. Nu mai respiră! Nu le vine să creadă, mai așteaptă
câteva momente, spre a se convinge pe deplin.
- Dumnezeu să o ierte a avut o moarte ușoară, zice în cele din urmă femeia.
Din lumânare a mai rămas un muc cât degetul. Frecându-se la ochi, băiatul pleacă la
culcare.
- Mai adu o lumânare! strigă femeia la fiică-sa.
- Eu m-aș culca, zice bărbatul. Rămâi tu? îl întreabă pe ginere-său.
- Rămân, încuviințează acesta.
 - Sunt tare obosit, motivează bărbatul.
*
A patra zi, pe la ora prânzului, o mașină albastră opri dinaintea porții. Băiatul tocmai se
întorcea de la școală. Cei doi, care coborâseră din mașină, îl întrebară cine stă acolo și îi
spuseră pentru ce veniseră. El alergă în curte intră în casă.
- Mamă, mamă! Au venit de la electricitate să ne pună curent! O să ne luăm televizor!...
 Metempsihoză

Sunt momente când încerci să admiți că acela erai tu sau măcar cineva care are legătură cu
tine. Deși nu te recunoști nici în ce face, nici în judecățile lui. Ți-e antipatic.
Prietenul și colegul lui de bancă îl invidia că are bunici la țară. Lui îi era jenă, fiindcă
erau săraci și trăiau într-un cătun de la marginea județului, unde nici electricitatea nu
ajunsese. Când îi spusese că fusese acolo în vacanța de primăvară și pronunțase numele
acelui cătun, simțise cum roșește. Fundătura Mică.
Trebuise să-și însoțească mama, care la rândul ei nu făcea decât să-și îndeplinească o
promisiune scăpată cândva din neatenție: să boteze copilul unui vecin al acestora. Era
important pentru ei, fiindcă vecinul acela îi mai ajuta uneori la ogor și la treburile din
gospodărie. Faptul că „doamna Despina” se deranja până acolo, înfruntând hârtoapele și
noroaiele unor drumuri nici măcar pietruite, promitea pesemne un viitor mai bun acelui nou
născut. Tatăl motivă că nu putea lipsi de la o ședință a comitetului județean de partid ce se
putea dovedi decisivă pentru cariera lui. Oricum, le-a dat mașina de serviciu, al cărei șofer îi
asigură că, dacă e nevoie, poate escalada cu ea și Bucegii. Însă mirosul acru de bălegar,
impregnat în husele scaunelor, îl indispuse de cum se așeză pe bancheta din spate, și tot
drumul a rămas țeapăn și îmbufnat pe locul lui, în ciuda eforturilor șoferului de a-i înveseli,
atât pe el, cât și pe maică-sa. Spera, bietul om, că-i vor spune tovarășului Doltu ce de lucruri
amuzante le-a povestit pe drum și cât de bine s-au simțit în compania lui.
S-a nimerit să fie într-o zi ursuză care parcă abia aștepta ocazia să-i pedepsească pentru
nesăbuința de a pleca la drum pe o asemenea vreme, iar ocazia nu se lăsă prea mult așteptată.
De cum trecură de Ivănești, în timp ce traversau șesul îngust al Racovei, o ploaie rece,
însoțită de vânt, se repezi dușmănos peste ei, zornăind enervant pe capotă și lovind în rafale
parbrizul, care se aburi de îndată, făcând și mai dificilă înaintarea. Se vădi abia acum că
instalația de încălzire a mașinii nu funcționa, dar șoferul îi asigură că știa ce hibă are și unde
trebuie să intervină pentru a o face să meargă. Numai că, deocamdată, din cauza ploii, nu
putea coborî. De fiecare dată când ștergea aburul de pe parbriz cu o cârpă murdară, repeta că,
dacă ei vor, poate să o repare oricând, în orice moment, nu aștepta decât ca ei să-i spună, mai
precis să-i permită să o facă, după care întreba: chiar vreți? La care maică-sa răspundea: nu,
nu e nevoie, încă se vede destul de bine.
Când au ajuns de cealaltă parte a șesului și au început să urce, praful de pe drum se
transformase în noroi, o clisă cafenie și lipicioasă care se prindea de roți și le îngroșa până
ajungeau să se frece de carenaj. Mașina reuși totuși să urce cu destulă ușurință până pe la
jumătatea versantului, unde începea un crâng de salcâmi chirciți de vânt și dezgoliți de
frunze. Se făcuse frig. Pe măsură ce înaintau, lumina cenușie a zilei devenea tot mai
neputincioasă, încât șoferul se văzu nevoit să aprindă farurile, iar roțile mașinii se afundau tot
mai adânc în făgașele săpate de căruțele și tractoarele care trecuseră vreodată pe acolo.
Maică-sa începuse să se teamă și, ca să o încurajeze, o întrebă dacă mai aveau mult până în
sat. Fără să se întoarcă, ghemuită pe scaunul ei, îi răspunse că „după dealul acela”, dar fără să
arate vreun deal anume.
– Ei, înseamnă că nu mai avem mult, interveni șoferul, pe un ton mai degrabă
conciliant.
Locurile pe care le vedea, pentru el atât de stranii, alcătuiseră cândva decorul copilăriei
ei, presupunea că-i sunt familiare. Detalii inaccesibile unei priviri străine mai persistau în ele,
rămășițe ale unei existențe neștiute, trăită nu doar în alt timp, ci și într-o altă realitate, în care
el nu era decât ceva minuscul, o moleculă sau doar un suspin, fiorul unei emoții
întâmplătoare străbătând făptura fetiței plăpânde și nesigure care-și purta în spate ghiozdanul
de carton, pe ulițele prăfuite sau noroioase ale acelui cătun pierdut de lume. Nu și-o putea
imagina altfel decât cu obrajii supți și privirea încruntată, îmbrăcată într-o rochie ieftină de
bumbac și cu niște cizmulițe de cauciuc în picioare, înfruntând viscolul sau biciuită de o
ploaie rece ca asta, jinduind la o altfel de viață, promisiunea căreia se înfiripa în micul ei trup
într-un fel încă tulbure, imprecis și câteodată chiar amenințător. Plecase cândva din locurile
acelea, în urmă cu nu foarte mulți ani, iar acum, regăsindu-le, poate că mai auzea inima
trecutului bătând în ele și retrăia crâmpeie din copilăria ale cărei fantome o trăgeau înapoi, în
vremuri de lipsuri și umilințe. În cele din urmă reușise, ajunsese o doamnă, dar îngropat
undeva în adâncul ei trebuie că simțea uneori, ca pe o tresărire, cadavrul încă fraged al acelei
copile. Nici nu e sigur că reușise. Se întorcea învingătoare, dar istovită și cu rănile sângerând,
iar răsplata amară a victoriei, dacă nu cumva lipsea cu totul, era doar o altfel de nefericire.
Simți imboldul de a-i fi solidar, măcar în momentele acelea, un sentiment nelămurit și ușor
jenant îl atașa de trecutul ei umil, ceva asemănător compasiunii. Dar, încercând să dea glas
acelei stări, să o clarifice în cuvinte sau mai degrabă să o bandajeze într-o aparență
consolatoare, spuse cu totul altceva, ieșind pentru câteva clipe din tăcerea ranchiunoasă de
până atunci, ceva cu totul nepotrivit.
 – Bine că n-a venit și tata cu noi, spuse, iar în clipa imediat următoare îi păru rău că nu
tăcuse; când văzu fețele descumpănite ale mamei și șoferului întoarse spre el.
Nu mai contează cum au ajuns, cu hainele ude și ghetele murdare de noroi, fiindcă în
cele din urmă a trebuit să coboare din mașină ca să treacă, pe un podeț de scânduri aproape
putrede, peste râpa cu malurile acoperite de tufe de cătină zbârlite pe care șoferul nu se
încumetase să o traverseze cu mașina.
Casa bunicilor se afla la o distanță destul de mare de drum, înconjurată de o grădină
largă cultivată cu viță de vie și mărginită de un șir de copaci. Bine măcar că între timp ploaia
încetase; pe pajiștea pe care urcau, cu iarba necosită, acum veștedă, apa se scursese repede
către râpa din vale. Când își întrebă mama de ce își construiseră bunicii casa la marginea
satului și așa departe de drum, primi răspuns pe un ton înțepat, că acolo era pământul lor. Un
pic iritată de întrebarea lui, pesemne ghicindu-i dezamăgirea, și desigur stingherită de situația
tot mai complicată căreia trebuia să-i facă față.
Îi așteptau înșirați pe prispă. Îi văzuseră, probabil, de la distanță și ieșiseră să-i
întâmpine, bunicii împreună cu vecinul și soția lui. Copilul orăcăia într-o albie aflată în casă.
Știa ce urmează, era pregătit și totodată resemnat. L-a pupat mai întâi bunicul, în timp ce
bunica îi șoptea ceva mamei, s-a dat apoi un pas înapoi și, uitându-se lung la el, cu singurul
lui ochi valid, celălalt era de sticlă, a exclamat:
– Băi, dar ce ai mai crescut, acuși o să vrei să te însori!...
Nu va afla niciodată de ce bunicul său avea un ochi de sticlă, urmare a cărui accident.
Gura fără dinți îi mirosea a vin roșu, se așteptase și la asta. Știa că băuse vin roșu, deși abia
după ce vor intra în casă și bunicul va turna în pahare, ca să onoreze momentul, va vedea că
era într-adevăr roșu. Între timp, șoferul pupă și el mâna bunicii. El nu mai apucă, fiindcă îl luă
în brațe și, înainte de a-l strânge aproape violent la piept, clătină din cap a dojană.
– Măi, băiete, măăăi!..., lipindu-și de fața lui unul din obraji, cu pielea bătrână, pe care
numeroasele riduri se intersectau desenând un fel de solzi.
Ca și bunicul, se îmbrăcase cu hainele ei cele bune, cu un ușor miros de naftalină și de
mucegai. Maică-sa, cu gesturi foarte reținute și parcă un pic crispate, se purta ca o șefă, dar
una îngăduitoare. Sau poate că, dimpotrivă, ei se purtau față de ea ca față de o șefă venită în
inspecție. Într-un fel, asta îl făcea să se simtă și el un șef mai mic, adjunctul ei. Dar mai
departe, din toate cele ce au urmat, nu înțelese aproape nimic și poate că de aceea se purtă
prostește, respingând cu un soi de îndărătnicie fudulă mai tot ce i se propunea. În general, i se
părea că îi acordau o atenție exagerată, ba chiar avea impresia că prezența lui mai mult îi
încurca, fiindcă, pe lângă problemele cu botezul, trebuia să aibă grijă de el, să facă în așa fel
încât el să se simtă bine, de fapt un efort inutil: cum ar fi putut, în ce condiții, să se simtă bine
acolo? Se așteptaseră să recunoască locul sau unele obiecte vechi din casă și se mirau cum de
nu-și amintește că a mai fost cândva la ei, când eram foarte mic. Apoi intrară într-o încăpere
podită cu lut, ca să-și vadă finul.
– Așa ai fost și tu, îi șopti maică-sa ca și cum i-ar fi dezvăluit un mare secret.
– Dar mai înainte de asta?
Ea nu-i mai răspunse, prefăcându-se că nu a auzit, se întoarse către cumătra, care
tocmai atunci găsise să o întrebe dacă la oraș se obișnuiește nu știu ce chestie legată de botez.
N-a vrut să bea vin și abia a gustat din feliile de cozonac cu miez de nucă puse într-o
farfurie pe masă. Îl amuza să le urmărească flecăreala privindu-i în oglinda cu ramă de pal
furniruit, aflată în colțul opus, oarecum mascată de un dulap de haine, și în care se reflecta
aproape toată încăperea. Se așezase pe un taburet, lângă ușița sobei în care aprinseseră focul,
și îi urmărea de acolo cu un zâmbet nătâng pe buze, ce s-ar fi vrut de fapt ironic; știind de pe
acum că senzația de căldură și mirosul de fum și de lemne arse vor alcătui cândva în memoria
lui unul și același obiect, de fapt singura amintire plăcută din acea zi, deși îi va fi imposibil să
și-l amintească propriu-zis. În schimb își va aminti cu precizie grimasa de neplăcere care îi
apărea mamei în colțul gurii și felul în care tresărea, smucindu-și capul într-o parte, de fiecare
dată când vecina bunicilor i se adresa cu apelativul de cumătră.
Tocmai stabiliseră, după oarecari șovăieli, că pe copil îl va chema Minuș, ca pe taică-
său, când acesta din urmă, până atunci retras într-o muțenie umilă care îl făcea întrucâtva și
invizibil, se ridică brusc și își privi încruntându-se ceasul de la mână.
– Trebuie să mergem la biserică, anunță pe un ton ușor emfatic, ne așteaptă preotul!
Ceilalți se ridicară de asemenea în picioare, foindu-se fără rost printre scaune și
împrejurul mesei. El însă rămase nemișcat, aproape încremenit, pe taburetul lui. Maică-sa se
interesă în treacăt dacă vor să meargă cu mașina.
– Dar bineînțeles, cum altfel?
Nu puteau rata plăcuta ocazie de a se plimba un pic cu mașina Partidului pe ulițele
satului, provocând uimire și invidie printre consăteni. Ce-i drept, în acest fel, evitau
expunerea bebelușului la aerul rece și umed de afară, dar pe moment, dintr-un motiv pe care
nu-l înțelegea, un asemenea raționament îi scăpa; dimpotrivă, își savura mișelește judecățile
severe și uneori nedrepte, cu o satisfacție mohorâtă și sarcastică, asemănătoare în multe
privințe satisfacției autoerotice. Îi studia rece și tăcut din colțul său, ca pe niște exponate
dintr-o colecție de chibrituri, să zicem, cărora își imagina în secret că le-ar da foc. Poate
fiindcă i-ar fi vrut perfecți, ceea ce însemna nu numai că știa cum ar trebui să fie ca să fie
perfecți ci și că se considera el însuși astfel.
Rămase așezat pe taburet chiar și după ce toți se îmbrăcaseră și se arătau pregătiți de
plecare. În cele din urmă, maică-sa, observând că e ceva în neregulă, veni lângă el și se
aplecă un pic, pentru a-i vorbi în șoaptă.
– Ce ai, ți-e rău, ești supărat? îl întrebă.
– Nu, dar nu vreau să merg cu voi la biserică.
Părea și ea destul de obosită de toate întâmplările acelei zile și mai ales de cele ce abia
urmau. Încuviință dând din cap cu înțelegere.
– Bine, dacă nu vrei... Dar ce o să faci singur aici?
Negăsind ce să-i răspundă, o privi câteva clipe, întrebându-se dacă era fiica țăranului
bătrân, cu un ochi de sticlă, care tocmai se pregătea de plecare punându-și pe umeri o haină
de suman, la urmă ridică nepăsător din umeri. După câteva momente de confuzie, în care
simți instalându-se printre ei un fel de neliniște superstițioasă, căci nu înțelegeau de ce stătea
bosumflat, iar el nu era în stare să le explice că nu dorea decât să se întoarcă acasă cât mai
repede, primul își reveni bunicul, a cărui soluție practică și de o remarcabilă simplitate găsi
imediat aprobarea celorlalți, surprinzându-l incapabil de ripostă și învingându-l.
– În cazul ăsta, o să stai cu iepurii! exclamă. Hai cu mine în șură, să ți-i arăt.
Maică-sa se grăbi să-l asigure că se vor întoarce repede; doar erau cu mașina! Între
timp, bunicul deja pornise spre ușă, așa că l-a urmat. Șura se afla undeva în spatele casei,
împrejmuită cu un gard de nuiele, dar împrejmuirea asta nu mai avea poartă. Nici nu mai era
nevoie de ea, fiindcă, îi explică în grabă bunicu-său, vânduseră vaca. Cu un gest resemnat, ca
unul pe care îl așteptau treburi mai importante, îi arătă din prag cele două perechi de iepuri
închiși în două cuști de sârmă împletită puse una peste alta.
– Iaca, ăștia-s iepurii mei, joacă-te cu ei până ne întoarcem.
Abia atunci și-a dat seama că nici el nu-i plăcea bunicului; plictisit de moțocurile și
fandoselile lui, îl trata cu acea lehamite îngăduitoare rezervată de obicei copiilor-problemă,
sâcâitori și eventual ușor retardați. Îl dusese la iepuri numai ca să scape de el. De altfel, în
câteva clipe a și dispărut, alergând să ajungă din urmă grupul celorlalți, care între timp
ieșiseră din casă și coborau către locul unde se afla mașina. Vorbeau cu însuflețire, se
contraziceau și uneori râdeau, fără el viața le părea mai simplă și mai plăcută, ceea ce îl
conduse la bănuiala că mai mult îi încurca. Prezența lui le era inutilă și incomodă, dar nu
îndrăzniseră să recunoască asta, din jenă față de maică-sa.
Așteptă până când văzu mașina pornind la deal, pe uliță, iar după aceea se întoarse în
casă. Focul se stinsese, dar soba de teracotă, abia acum încinsă, răspândea o dogoare plăcută
care îi mângâia în tăcere hainele, consolându-l pentru nefericirea lașă de a-și fi antipatic chiar
și lui însuși. Acum se simțea mai bine, viața devenise mai simplă și mai plăcută în lipsa lor,
deși încăperea încă le mai păstra mirosurile, iar ecourile unor silabe persistau ca niște lame
invizibile întretăindu-se în aer. Mâncă două felii din cozonacul rămas în farfuria de pe masă și
bău tot vinul din paharul pe care, ceva mai devreme, îl refuzase, apoi se întinse pe lavița de
lângă sobă, cu mâinile sub cap. Se vedea, pe diagonală, în apele oglinzii de lângă dulap, de
fapt își vedea mai ales tălpile pantofilor atârnând la marginea patului și, undeva mai în
adâncime, capul mic răsărind peste grămăjoara abdomenului care se ridica și cobora în ritmul
respirației. Urmând căi numai de ele știute, firele de alcool ajunseseră acolo unde trebuia și
țeseau irizări ca un halou prietenos în jurul fiecărei celule, însoțite de o amorțeală plăcută,
mai întâi în măruntaie, apoi în oasele mâinilor și ale picioarelor, pentru ca în cele din urmă
să-i inunde ochii cu o substanță apoasă, în care obiectele exterioare deveneau rotunde și moi.

Am rămas un timp în starea aceea, asemănătoare unei anestezii, poate că am și ațipit

câteva clipe, dar în momentul când mi-am revenit, m-am ridicat brusc în șezut, ca și cum aș fi
primit prin vis un mesaj imperativ, la al cărui înțeles însă nu ajungeam. Și totuși, trebuia să-i
răspund, trebuia să spun ceva, simțeam că trebuie, deși nu aveam nimic important de spus și
nici măcar ceva banal. M-am ridicat din pat și, văzându-mă în oglindă, am tresărit neplăcut
surprins, fiindcă până atunci mă crezusem cu desăvârșire singur. M-am apropiat și mi-am
studiat pe îndelete chipul, cu o privire analitică, câtuși de puțin amabilă. Era de fapt un alt
chip suspendat acolo, cu o paloare de înecat, față de care nu aveam nici un fel de sentimente.
Preț de câteva clipe, l-am putut privi drept în ochi, cu o insistență sfidătoare, un pic cabotină,
dar poate și un pic tristă. Fiindcă ar fi trebuit să-mi fie milă de el și nu-mi era.
– Sunt bunicii tăi. De ce nu-i iubești? l-am întrebat, cu o afectare ea însăși falsă, dacă
există așa ceva, după care i-am întors imediat spatele, căci întrebarea mă tulburase
îndeajuns; iar răspunsul nu mă mai interesa.
 CARP

Carp este un nume de familie destul de frecvent întâlnit. Totuși, nu prea frecvent. De
exemplu, Carp Vasile. Așa îl chema pe un prieten de-al meu cu care jucam fotbal în copilărie,
dar asta nu vă privește. Vechimea numelui e dovedită și de faptul că, într-una din epistolele
sale, apostolul Pavel cere să i se aducă mantaua și cărțile (mai ales cele din piele) rămase la
Carp din Troa, unde, îmi îngădui să presupun, poposise cu ceva timp în urmă.
Ar fi interesant, poate, să vedem de unde provine acest nume. Din păcate, dicționarul
onomastic al lui Iorgu Iordan ne spune doar atât: nume calendaristic slav (probabil în legătură
cu mențiunea de mai sus). În vreme ce dicționarul numelor proprii, alcătuit de N.A.
Constantinescu, ne spune ceva mai mult, totuși nu destul pentru a ne potoli eventuala sete de
cunoaștere : Karpos fruct, uneori și ca prescurtare de la Policarp.
Ne-am putea desigur pune întrebarea ce treabă au fructele aici, dar să mergem,
deocamdată, mai departe. Mai e și mica enciclopedie onomastică a lui Christian Ionescu, în
care numele nici măcar nu e pomenit. Recapitulând, vom observa că, după Iordan, numele
Carp ar fi de origine slavă (în rusește, carp înseamnă ceea ce în românește e crap), iar după
Constantinescu, originea ar fi grecească. În românește, substantivul comun carp indică, la
singular, grupul de opt oase mici care alcătuiesc încheietura mâinii, iar la plural (carpi),
populația dacilor care au trăit cândva pe teritoriul Moldovei (în acest sens, a se vedea
publicația Muzeului de Istorie din Bacău, intitulată Carpica). Voi mai menționa, din dorința
unei tratări exhaustive a chestiunii, faptul că denumirea CARP se mai dă și unei combine de
recoltat cereale și, în acest caz, înseamnă desigur Combina Autopropulsată de Recoltat
Păioase. E posibil să însemne cu totul altceva, dar am vrut să știți părerea mea. De exemplu,
în loc de Păioase ar putea foarte bine să fie Porumb. În această privință, s-ar putea dovedi utilă
consultarea unor specialiști agricoli.

Am dat explicațiile amănunțite de mai sus tocmai pentru a arăta că ele nu cuprind toată
gama de semnificații a acestui cuvânt mai puțin cercetat. Într-adevăr, carp mai înseamnă și alt-
ceva, și de fapt aici am vrut să ajung, ceva neconsemnat deocamdată în niciun dicționar. Scris
astfel, CARP, înseamnă Casa de Ajutor Reciproc a Pensionarilor. Este o instituție respectabilă,
ca oricare alta, totuși se deosebește de celelalte prin vârsta membrilor săi și prin amănuntul că
deține în patrimoniu un dric, ce poate fi văzut uneori pe stradă, gol sau încărcat, după
împrejurări, motorizat sau tras de o pereche de cai, în funcție de orașul în care te afli și de
posibilitățile materiale ale CARP-ului din respectiva localitate.
Asociația mai asigură și alte mici servicii, atât membrilor în viață, cât și celorlalți, cum
ar fi: udarea periodică a stratului de flori și plivirea acestuia, repararea gărduțului, comemorări
la anumite date etc., scutind astfel numeroase familii de griji inutile și cheltuieli neplăcute
(sau viceversa) care, după cum se știe, provoacă stres.
Nu e lipsit de semnificație nici faptul că, într-o perioadă în care mai toate instituțiile
sunt asaltate zilnic de felurite reclamații și sesizări, CARP-ul din Vaslui, ca să dăm un
exemplu ce ne este mai la îndemână, nu a înregistrat, de la înființare și până în prezent, nici
măcar o singură reclamație a vreunui membru cotizant, în privința modului cum se achită de
obligațiile contractuale ce-i revin, iar acesta este doar unul dintre motivele pentru care CARP-
urile din întreaga țară se bucură de încredere, popularitate și simpatie în rândurile unor tot mai
largi categorii de cetățeni.
Printre care se numără și tatăl meu. Probabil că n-aș fi aflat decât cu mulți ani mai târziu
de existența CARP-urilor, dacă nu mi-ar fi spus el. A fost o ocazie de a-l cunoaște mai bine,
căci, trebuie să mărturisesc, nu l-am cunoscut prea bine pe acest om decât acum, deși, slavă
Domnului, am trăit sub același acoperiș mai bine de douăzeci și cinci de ani, mai precis, din
ziua când m-am născut și până în ziua când statul mi-a repartizat și mie un apartament la
ultimul etaj al unui bloc de pe strada Tipografilor din Bacău. Mie și noii mele familii, se
înțelege. Din ziua aceea, am început să ne vedem din ce în ce mai rar.
Nici în anii cât stătuserăm împreună nu ne văzuserăm prea des. Mai exact, eu nu-
văzusem. Fiindcă tata avea și are această însușire, proprie mai degrabă lucrurilor inutile, de a
nu fi băgat în seamă decât atunci când te încurcă. În copilărie, am auzit adesea reproșurile pe
care i le făcea mama din acest motiv. Nu era descurcăreț, nu știa să se bage în față, să profite
de o împrejurare favorabilă sau să se afirme și el prin ceva. Într-o adunare, nimeni nu ținea
cont de părerile lui, nimeni nu auzea ce spune, fiindcă vorbea totdeauna prea încet. Era luat
uneori în seamă numai pentru a se glumi pe seama lui. Asta se întâmpla mai ales la cârciumă,
deși nu trebuie să se înțeleagă de aici că i-ar fi plăcut în mod deosebit acolo sau ar fi
frecventat-o sistematic, când se întâlnea cu niscai cunoscuți. Le plăcea să-l ia peste picior.
Știau că el nu se supără niciodată. Numai zâmbea persistent și, ca să fiu drept, nițel tâmp, dar
asta probabil din cauza alcoolului.
Așa neînsemnat și previzibil cum era, a avut câteva, să le zicem, peripeții în viață.
Uneori, mama i le amintește. Când e nevoie să fie pus la punct sau când, dintr-o pricină
oarecare, are necaz pe el. Astfel, timp de câțiva ani, a fost casier al magazinelor sătești, aduna
banii încasați în cele patru sate ale comunei și îi depunea la bancă. O treabă relativ simplă, dar
de care el nu s-a învrednicit, după cât se pare, căci la un control de rutină a fost găsit cu o
lipsă de aproape o mie de lei. Atunci a aranjat el un mic scenariu cu unchiul Dinu, adică tata
să vină peste deal cu geanta pe umăr și să-l atace hoții, adică unchiul Dinu, și tata să strige
hoții ! ajutor ! hoții ! și unchiul Dinu să-i dea câteva, să-i facă vânătăi, să-l zgârie ici-colo și
să-i rupă hainele, apoi să fugă cu geantă cu tot, iar tata să strige după ajutor până l-o auzi
cineva, ca să-i poată explica aceluia cum fusese prădat. Numai că mama a aflat la timp de
nefericitul proiect și i s-a opus cu înverșunare; mai bine, altfel cine știe ce tărășenie ieșea din
toate astea. Așadar, tata s-a prezentat la tribunal în calitate de inculpat, judecătorii au fost,
bineînțeles, cât se poate de drepți și l-au condamnat la doi ani de închisoare, dar întâmplarea a
făcut că tocmai atunci a murit tovarășul Stalin, al cărui nume, în treacăt fie spus, a fost rostit
întotdeauna cu respect și recunoștință de părinții mei, și s-a dat o grațiere de care a beneficiat
și bietul tata.
Un timp, a făcu pe croitorul. Lucra ieftin, ca să aibă clientelă, dar tocmai de aceea n-o
mai scoteam niciodată la capăt cu banii. Ar merita să vă arăt odată o pereche de pantaloni, ca
să vă dați seama de ce lucra ieftin. Eu aveam pe atunci vreo zece ani, dar judecând după acești
pantaloni, s-ar fi putut foarte bine să am și cinci, și treizeci. Tata greșea uneori măsurătorile,
cu numai câțiva centimetri, sau poate numai le încurca. Așa cred, că la acești pantaloni a pus
grosimea în loc de lungime, și invers. În loc de prohab, e o învălmășeală exasperantă de
tigheluri, cute, cheutori, ceva semănând destul de bine cu o conopidă, în care, ca să găsești un
nasture și să-l mai și desfaci, îți trebuie nervi de oțel. Singurul element cu adevărat
spectaculos și care m-a impresionat din prima clipă este vipușca roșie care acoperă
cusătura exterioară, demnă de o glorioasă carieră. Ea mi-a adus, printre copiii de pe ulița mea,
porecla de „generalul lui Stârlic”, ceea ce, veți recunoaște, e numai pe jumătate neplăcut.
Stârlic, se înțelege, era porecla lui taică-meu.
Cum-necum, această ocupație a contat enorm în momentul când s-a înființat fabrica de
confecții din Vaslui, unde tatăl meu a fost angajat pe baza unor cunoștințe și abilități dovedite
în fața unei comisii deosebit de severe. Aud că acum această fabrică lucrează o mulțime de
haine pentru italieni, lucru care probează, printre altele, și frumoasa evoluție a tatălui meu
într-o meserie dificilă, dar care oferă și mari satisfacții. Trebuie să știți că italienii sunt foarte
pretențioși când e vorba de îmbrăcăminte.

Dar să revenim la CARP. Ultima oară când am fost la Vaslui, mă aflam în concediu și
am putut rămâne mai multe zile. După-amiezile stăteam pe prispa din dosul casei și lăsam
soarele să mă bată cât vrea ; era spre sfârșitul verii și căldura soarelui avea acea dulceață, cam
romanțioasă, e drept, din zilele când nu e nici vară, nici toamnă. În jurul meu, în curte, foiau o
mulțime de orătănii: găinile scormoneau preocupate în vreo gropiță tot de ele făcută sau pe
grămada de pietriș, oprindu-se preț de câteva clipe, cu un aer savant în priviri, înainte de a-și
repezi ciocul după vietățile minuscule descoperite acolo ; rațe luptând-se înverșunate cu vreun
smoc de iarbă și mișcând nervos din coada lor scurtă ori de câte ori nu izbuteau să smulgă nici
un fir; un curcan ce se plimba agale încolo și încoace, autoritar, dar și cam blazat, privind
dojenitor la neastâmpărații pui târzii care i se încurcau printre picioare ; din coteț răzbătea, la
intervale aproape regulate, guițatul cam leșinat al unui purcel care, în acele momente, pur și
simplu nu avea ce face.
Aproape nimic nu s-a schimbat după atâția ani, deși între timp părinții mei au vândut
casa din sat și și-au cumpărat această cocioabă la marginea de sus a târgului. Mi-a părut tare
rău la început, țineam mult la casa aceea, de care mă leagă atâtea amintiri și care îmi revine
mereu în toate visele. Tot ce s-ar putea petrece într-o casă se petrece în casa natală ; ideea
noastră de curte, ați observat, este direct influențată de curtea în care am copilărit ; spuneți
poartă, sau gard, sau uliță și veți avea în minte imaginile acelor lucruri care au fost primele
denumite astfel, imagini care s-au asociat definitiv acestor denumiri. De fapt, despre toate
acestea au scris cu mai multă pricepere alții, nu văd de ce m-aș mai băga și eu. Este vorba
despre așa-numitul efect de imprinting : bobocul de rață se atașează din primele ore de
viețuire de orice formă în mișcare, considerând-o mama sa.
Cum stăteam pe prispă, am auzit portița de la grădină, apoi, de după colțul șandramalei
de scânduri care acoperă beciul, a apărut tata, ceea ce m-a mirat, din mai multe motive. Mi s-a
părut ciudat că trebuie să apară așa, de după colț, ca și cum până atunci ar fi stat ascuns, și mi
s-a părut nefiresc ca el să fi trebăluit până atunci prin grădină, deși la o analiză mai atentă
această atitudine a mea s-ar fi dovedit neîntemeiată. Într-adevăr, și dacă ar fi venit din casă
sau de pe stradă, sau din oricare alt loc, probabil aș fi găsit că e la fel de nefiresc și caraghios
să vină de acolo. Nu știu de ce. Mi-era rușine și ciudă că se apropia de mine în acele
momente, presimțind că îmi va cere sau îmi va spune ceva neplăcut. Se așeză lângă mine pe
prispă și își lăsă mâinile pe genunchi. Aștepta poate să încep eu în vreun fel, dar mă
încăpățânam să privesc înainte, ca și cum nici n-aș fi știut că era acolo.
- Mă-ta ce face ?
- Cred că s-a culcat, răspunsei închizând ochii oi lăsând capul mult pe spate, ca să mi-l
sprijin de perete, căci îmi plăcea să simt dogoarea soarelui pe gât.
- Doarme?
 - Nu știu. Așa cred.
- Vrei să-ți aduc oleacă de vin din beci ?
Eram cu ochii închiși, dar nu știu cum, când mi-a pus această întrebare, i-am văzut în
priviri umilința omului care vrea să-ți intre în voie pentru a-ți cere, mai târziu, o favoare.
- Nu mi-e sete.
- E rece, stărui el.
Am deschis ochii și l-am privit. În clipa aceea mi-am dat seama, pentru întâia oară, că
semăn foarte mult cu el. De când mă știu, toți cei care îmi cunoșteau părinții apreciau că
semăn cu mama. Eu însumi nu m-am îndoit niciodată de această asemănare și nici nu ascund
că-mi convenea să fie așa. Atunci mi-am dat seama că semăn cu el sau, cel puțin, și cu el, și
lucrul acesta mi s-a părut nițel caraghios.
- Mă rog, dacă ții neapărat...
Plecă și se întoarse după puțin timp cu o sticlă aburită plină cu vin roșu și două pahare.
Turnă și mă îmbie să beau. Nu prea aveam chef, ăsta e adevărul. Mi-era necaz că fusesem
tulburat din leneveala mea contemplativă. Am băut amândoi, fără să ne facem vreo urare. Nici
nu prea eram obișnuiți cu așa ceva. După ce puse paharul jos, tata scoase din buzunarul de la
piept al cămășii o fotografie și, cu o mirare prefăcută, ca și cum atunci ar fi descoperit natura
acelui lucru sau faptul că el se aflase acolo, zise :
- Ia te uită ! O poză a ta, de când erai mic.
O întoarse spre mine, ca să o pot privi ; o fotografie convențională făcută la mare, pe la
vârsta de opt-nouă ani, când fusesem în tabără. Cu mâinile în solduri și un zâmbet larg, care
îmi schimonosea fața, stăteam crăcănat cu spatele la mare, ținând capul nițel aplecat într-o
parte, ceea ce-mi dădea un aer oarecum ghiduș.
Privii câteva clipe fotografia, apoi îmi reluai poziția de mai înainte, dar nu mai închisei
ochii, încât, cu marginea privirii, îl putui vedea cercetând în continuare bucățica de carton
lucios afectată de consecințele unor reacții chimice care se petrecuseră cu aproape treizeci de
ani în urmă.
- Erai tot așa slab și pe atunci.
Vocea avea ceva nefiresc și, în general, gesturile și toate celelalte mișcări îi erau
nefirești și nesigure, ca ale unuia care se teme sau pune la cale ceva dubios, încât începui să
mă neliniștesc. Imaginea de acolo îmi confirma neîndoios și fără scrupul că semăn cu el, că nu
eram decât o copie a lui, relevată, developată de-a lungul anilor. O puse la loc și turnă din nou
în pahare. Ridică paharul, vrând să bea, dar se răzgândi și îl lăsă jos, frecând-și îndelung
genunchii cu amândouă mâinile.
 - Vreau să-ți cer un sfat, zise în cele din urmă. Numai de sfaturi nu-mi ardea mie atunci,
dar a trebuit să-l ascult. Ai auzit de Carp ? întrebă și nu mai făcu nici o mișcare până când nu-i
răspunsei de fapt, tot cu o întrebare :
- Cine, Vasilică ?
- Nu-nu. Carp, adică Ajutorul reciproc ! Au și dric, preciză.
Cred că m-am uitat la el profund dezaprobator, căci adăugă imediat, parcă scuzând-se :
ziceam și eu așa... Mai am două luni și ies la pensie.
- Înțeleg, zisei indiferent.
Dacă nu mi-ar fi fost atât de lene, ar fi trebuit să izbucnesc în hohote de râs. Se întoarse
brusc spre mine, mă apucă de braț și mă strânse tare.
- Deci, înțelegi ? Maică-ta nu vrea să mă înțeleagă ! Plătesc o cotizație mică, o sută de
lei lunar, dar îmi asigură totul ! Vocea i se schimbase, răgușise un pic, iar bărbia îi tremura.
Ochii lui mă priveau hotărâți, totuși neputincioși. A început să-mi fie frică, îmi șopti, îți spun
drept, mi-e cam frică. Mă gândii că își alesese cel mai nepotrivit moment pentru o astfel de
confesiune, dar l-am ascultat în continuare, oarecum enervat de frenezia cu care vorbea. Mai
am două luni și gata. Înțelegi ? Toată viața m-am gândit numai la asta, la pensie, cum o să fie
să stau degeaba și să primesc bani, iar acum m-a ajuns frica, uneori nu pot dormi de frică ce
mi-e ! Nu mai suport nici gândul. Seara, înainte de a adormi, mi se pare că mă înăbuș, numai
cât mă gândesc. Dacă aș fi sau aș fi fost bolnav, aș suporta poate mai ușor. Dar sunt sănătos !
Perfect sănătos ! Nu mă doare nimic ! Și de aceea mi-e frică, tremur de frică, nu alta! De ce ?
De ce a trebuit să fie așa? Habar nu am cum se va întâmpla, dar dacă ies la pensie, înseamnă
că nu mai am mult de așteptat, nu ?
- Câțiva ani, doar.
- Ce dracu, nu mă doare nimic ! Și atunci, cum ?
Cu mâna rămasă liberă i-am desprins încet mâna încleștată pe brațul meu și am dat-o
deoparte. Tăcu brusc, parcă rușinat de slăbiciunea de care dăduse dovadă, așteptând să-l cert
pentru toate prostiile acelea sau poate să-l contrazic, încurajând-l astfel.
- Într-o zi, te va durea ceva, zisei. O durere la început slabă.
- Crezi ?
- Da.

A doua zi, în zori, m-a condus la gară. Ca de obicei, îmi umpluse bagajele de alimente.
Autobuzele nu circulau, am făcut cei aproape trei kilometri pe jos, și în acest timp n-am zis
niciunul nimic. Abia când am ajuns pe pod, aproape de gară, el a remarcat :
- Miroase a cânepă, au pus cânepă la topit.
Ar fi trebuit să-i răspund, dar de atâta tăcut gura îmi înțepenise.
 Alte amintiri din provincie

În dimineața aceea, încă din zori, cuprins de niște presimțiri ciudate, primarul Teucă își
regulase bine nevasta. Acum, după ce își pusese eșarfa tricoloră, se plimba îngândurat de-a
lungul și de-a latul încăperii în care își avea biroul. Din când în când, se apropia de fereastră,
dădea perdeaua la o parte și privea către șoseaua națională, tresărind de fiecare dată când
dinspre Vaslui se zărea apropiindu-se vreo mașină. Șoseaua trecea cam la un kilometru de sat.
Mașinile se vedeau mici și aveau toate aceeași culoare. Ultima oară când sunase la județ,
secretarul Consiliului Județean îi spusese pe un ton cam răstit: așteptați, că vă sunăm noi! Dar
între timp, nu-l mai sunase nimeni. Își frământa preocupat mâinile, gândind-se că poate,
Doamne ferește, se întâmplase ceva neprevăzut. Nu avea cu cine se sfătui.
Se afla singur în clădirea primăriei, toți funcționarii plecaseră la căminul cultural. Intră
de câteva ori la toaletă, ca să-și aranjeze nodul cravatei sau numai să se privească în oglindă și
să-și exerseze surâsul de bun-venit. Ultima oară, vorbi singur cu glas tare: Bine ați venit,
domnule Președinte! - după care strânse puternic din maxilare. În cele din urmă, ieși pe terasă.
De aici putea observa, printre vârfurile plopilor de pe marginea uliței, orice mașină care,
părăsind șoseaua națională, s-ar fi îndreptat către sat; iar pe de altă parte, avea în fața ochilor
islazul comunal, până aproape de Podul Harapului, unde începea zona industrială a capitalei
de județ. Ceva mai la vale, la confluența Racovei cu Vasluiețul și cu Bârladul, avusese loc
cândva faimoasa bătălie.
În eventualitatea că ar fi fost întrebat de vreun reporter, primarul își notase de cu seară
principalele date istorice ale comunei într-un carnet pe care acum îl scoase din buzunar pentru
a le reciti. N-ar fi vrut să se facă de râs, mai ales că, era aproape sigur, vor veni și de la
televiziune. Câtă vreme citea notițele, lucrurile i se păreau cât se poate de clare. Când însă
încerca să reproducă din memorie datele scrise acolo, îl apuca ceva ca o amețeală și toate se
amestecau în capul lui.
La drept vorbind, nici nu era mare lucru de ținut minte. E bine știut că satul Pușcași nu
se numește degeaba așa. Istoria acestei modeste localități rurale este indisolubil legată de
biruința de la Podul Înalt asupra turcilor. În ce an, 1475 sau 1457? Aici, primarul avea o primă
ezitare. Știa însă de la profesorul Artimon că Ștefan cel Mare fusese ajutat de câțiva oșteni
trimiși de Matei Corvinul, printre care se aflau și unii pricepuți să tragă cu tunul. Care atunci
se numea pușcă. Iar ei se numeau pușcași. E logic! Dacă o iei logic, ajungi cu bine la capăt. La
fel îl încurajase și bătrânul profesor Artimon, a cărui respirație mirosea foarte neplăcut, din
păcate. Ținea la profesorul Artimon, deși nu-l iubea propriu-zis - fiindcă nimeni nu poate iubi
mirosul neplăcut - și îi promisese de mai multă vreme că-i va găsi un sponsor. Profesorul se
lăuda că a scris o monografie a comunei, dar nu are destui bani să o tipărească. Dacă însă
cineva îi dădea bani, se ducea cu ei direct la cârciumă.
Așa încât, după marea biruință, marele domnitor a binevoit să le mulțumească pușcașilor
Corvinului și nu mică i-a fost mirarea când, întrebând-i, după cum îi era obiceiul, ce răsplată
doresc pentru osteneala lor, ei au răspuns că n-ar mai vrea să se întoarcă acasă, fiindcă e
departe și-s prea mulți unguri pe acolo. Iar domnitorul le-a dăruit o bucată de pădure lângă
râul Racova, să-și înjghebeze acel sat.

Între timp, curtea școlii se umpluse de femei și copii. Bărbați, mai puțini. Peste drum, în
fața căminului cultural, secretarul primăriei și agentul agricol, ajutați de doi dulgheri, făceau
ultimele retușuri la tribună. Mai băteau câte un cui ici și colo, mai adăugau niște rămurele de
stejar ca ornament. Vizita fusese anunțată pe nepregătite, așa încât pregătirile se făcuseră cam
la repezeală. Ca de obicei, pentru buna organizare a manifestării, s-a apelat la cadrele
didactice. S-a măturat curtea școlii, s-a arborat tricolorul și s-a ridicat, lângă intrarea în
căminul cultural, așa-zisa tribună. Mai precis, peste două rânduri de bănci, aduse de la școală,
s-au pus câteva scânduri de brad, iar peste ele, câteva mese cap la cap, acoperite cu o pânză
albastră. În același scop, a fost instalată o stație de amplificare, la care deocamdată se dădeau
manele. Urmând îndemnurilor insistente ale profesorului de istorie și religie Artimon, tânărul
cu un cercel în ureche care se ocupa de asta punea, din când în când, coruri și arii din opere.
După aceea însă, din motive numai de el știute, o schimba iar pe manele. Șeful postului de
poliție ar fi putut interveni chiar și în această situație, dar se mulțumea doar să își scoată
chipiul de pe cap, pentru a-i șterge de pe margine o transpirație imaginară. Altminteri, aerul
sărbătoresc al acelei zile nu avea cu nimic de suferit. Căci era într-adevăr o zi deosebită. Pe de
o parte, se apropia cu pași repezi comemorarea a 500 de ani de la moartea lui Ștefan cel Mare
și Sfânt. Pe de altă parte, se împlineau 14 ani de la primele alegeri libere. Pe de încă o parte,
fusese anunțată vizita Președintelui țării. Ca din întâmplare, prin sat începuse să circule zvonul
că se vor mări și pensiile. Sau poate că văzuseră la televizor.
Până în ziua aceea, nici un alt șef cu un rang atât de înalt nu mai călcase pe aici, desigur,
cu excepția lui Ștefan cel Mare însuși. Tânăra generație ar trebui să aibă mai mult respect,
fiindcă lucrurile nu-s chiar așa de simple cum ni se par la prima vedere. Probabil că unora le
vine greu să înțeleagă importanța acestui eveniment. De aceea, generațiile mai înaintate în
vârstă au datoria de a organiza tot felul de manifestări. Ca să ținem vie memoria trecutului.
Lucru cu atât mai dificil cu cât tinerii de azi nu reușesc să memoreze cum trebuie nici măcar
tabla înmulțirii. De altfel, pe terenul din curtea școlii, câțiva băieți din clasele mai mari
începuseră deja să joace fotbal.

De pe dealul Viișoara se vede tot șesul ca-n palmă, până în zona industrială a Vasluiului,
la vale, și dincolo de barajul lacului de acumulare, la deal. Pe coasta dinspre sat e o stână, iar
coasta dinspre șes e surpată în numeroase râpi de eroziune, dar coama Viișoarei este lată,
acoperită cu o pajiște deasă pe care, când nu pasc oile, copiii joacă fotbal. Cei doi băieți urcau
pe cărarea dinspre sat, ocolind la mare distanță stâna, ca să nu-i atace câinii de acolo. Melu,
cel mai mare dintre ei, care purta blugi și o șapcă pusă șmecherește cu cozorocul la spate,
mergea înainte izbind de pământ din când în când mingea pe care o ducea în brațe. Prietenul
său, Vasea, îmbrăcat în pantaloni de trening și un tricou galben decolorat pe care scria
Ronaldo, trăgea de lanț după el cățeaua pe care taică-său o otrăvise în dimineața aceea, fiindcă
mânca ouă și pui de găină. Planul lor era ca, după ce vor duce cățeaua la puțul sec de pe
cealaltă parte a dealului, să rămână și să joace fotbal. Numai că, naiba știe cu ce își otrăvise
Țuchendrea cățeaua, căci băieții ajunseseră de-acum în preajma puțului sec, iar ea nu dădea
deloc semne că are de gând să moară. Îi urma vioaie și plină de curiozitate, dând din coadă,
privind atentă în jur, oprindu-se din loc în loc pentru a mirosi vreun mușuroi sau vreo balegă
de pe marginea drumului. Credea poate că băieții o luaseră cu ei, ca și altă dată, pentru a se
juca cu ea. Era o cățea mică și slăbănoagă, cu părul zburlit și încâlcit, o corcitură cenușie care
se atașa ușor de oricine dacă îi acorda o cât de mică atenție. Băieții se învârtiră o vreme pe
lângă puț, o plimbară încolo și încoace, iar cățeaua îi urma supusă, fără să se zbată în lanț,
neînțelegând pesemne ce se aștepta de la ea. Când văzu jeep-ul negru apărând pe șoseaua
națională dincolo de dâmbul Hâșculețului și apropiindu-se dinspre Vaslui cu farurile aprinse,
Melu porni la vale și numai după ce făcuse câțiva pași se întoarse către prietenul său.
- Mă duc la școală, să-l văd pe Președinte, zise.
- Așteaptă-mă, că vin și eu! strigă Vasea și începu să învârtă cățeaua în lanț și să o
bușească de pământ.
Melu rămăsese cu spatele. Nu se uita, dar auzea bușiturile și icnetele cățelei - care nici
măcar nu scheuna, icnea și atât. De îndată ce Vasea se oprea din vârtej, ea se ridica în picioare,
se gudura un pic și aștepta. De ciudă, lui Vasea îi dădură lacrimile.
- Dă-i cu un pietroi în cap, strigă Melu.
Vasea se uită împrejur, dar nu văzu nici urmă de piatră. Între timp, jeep-ul oprise undeva
în dreptul drumului care duce la Râpa Floarii. Acum, băieții nu se mai preocupau de soarta
cățelei, ci priveau curioși către șosea, încercând să înțeleagă de ce se oprise mașina. Distanța
până la șosea era destul de mare, dar reușiră să vadă coborând mai întâi un bărbat, apoi încă
unul, care dădură ocol și dispărură pentru câteva clipe de cealaltă parte a mașinii.
- Au făcut pană de cauciuc, presupuse Melu, vrând să pară că se pricepe la mașini.
- Astea nu fac pană, au niște cauciucuri speciale, îl contrazise Vasea.
Până la urmă, se dovedi că Vasea avusese dreptate; după două sau trei minute, mașina
porni din loc. Dar nu parcurse mai mult de jumătate de kilometru și se opri din nou, când
ajunse în dreptul cișmelei lui Meclencea.
- Înseamnă că e Președintele, s-a oprit ca să vadă cum arată livada de la Râpa Floarii,
comentă din nou Melu.
- Dacă ar fi Președintele, ar trebui ca mașina să aibă girofar. N-ai văzut la televizor?
Când se întoarseră lângă cățea, văzură că începuse să vomite. Se culcase pe o parte, își
întinsese picioarele înainte și înapoi, și, cuprinsă de frigurile morții, tremura și scheuna stins,
în timp ce din gură i se prelingea un lichid cenușiu, murdar, care făcea spume. Vasea îi
desfăcu repede legătoarea de la gât, o apucă de picioarele de dinapoi și îi dădu drumul în puț.
Mașina pornise din nou, ajungând în scurt timp la intersecția șoselei naționale cu drumul
pietruit care venea către sat.

Să presupunem totuși că Președintele nu va mai veni. Ce va face atunci primarul? Cum

le va explica oamenilor, și mai cu seamă cadrelor didactice, dintre care multe fac naveta, că i-a
scos degeaba din casă? Vom vedea la momentul potrivit. Deocamdată, în așteptarea unui
răspuns de la județ, primarul începu să răsfoiască un ziar din ziua precedentă. Nu pentru că l-
ar fi interesat vreo știre anume, ci pentru a-și mai alunga din gândurile negre care-l
năpădiseră. Când dădu foaia, văzu în centrul paginii fotografia Președintelui tăind o panglică
inaugurală. Dacă ar fi avut un pic de noroc, primarul s-ar fi putut nimeri în fotografia aceea
undeva mai în spate. Căci, cu două zile în urmă, când Președintele își începuse vizita și se
întâlnise cu reprezentanții administrației publice locale, fusese și el convocat la județ, pentru a
participa la manifestările ocazionate de împlinirea a cinci sute de ani de la moartea lui Ștefan
cel Mare. Dar se vede că cel care făcuse fotografia nu alesese unghiul așa cum ar fi trebuit.
Mai jos era un reportaj despre puterea sabiei lui Ștefan cel Mare, însoțit de încă o fotografie,
în care se vedea clar cum Primul-Ministru sărută cu multă evlavie sabia lui Ștefan cel Mare,
primită în dar de la primul-ministru al Turciei. A fost un moment deosebit de emoționant,
chiar dacă adevărata sabie a lui Ștefan rămăsese la Muzeul Sultanilor, din Istanbul. Dar cea pe
care a sărutat-o Primul-Ministru semăna perfect cu originalul.
 Între timp, undeva în spatele căminului cultural și ceva mai la vale, pe terasa Frizeriei
lui Samoilă (fiindcă inițial funcționase acolo o frizerie și în acte rămăsese în continuare așa),
profesorul Artimon dezvăluia celor câțiva săteni care-i plătiseră berea că, în realitate, lucrurile
stăteau cu totul altfel și că, la origine, satul Pușcași fusese un sălaș de țigani. Asta ar explica
mulțimea țiganilor care locuiesc în acest sat și care-s de două feluri: lingurari și modorani.
Primii, cei din deal, de lângă pădure, nu știu vorbi țigănește, în schimb se pricep să
confecționeze linguri și alte obiecte din lemn de tei. Ceilalți s-au specializat în construirea
caselor din chirpici sau din vălătuci de pământ amestecat cu paie. Lucrul cel mai supărător e
că sunt mereu veseli, iar în timp ce frământă pământul, vorbesc numai în limba lor și
câteodată râd pe înfundate, încât poți crede că râd de tine. În ultimii ani, mulți dintre bărbații
acestei etnii au plecat în Italia, să-i ajute pe frații latini la diferite activități. Femeile au rămas
să îngrijească de copii și de celelalte treburi ale casei.
Ascultătorii săi aprobau cu multă înțelegere, totuși unul mai bătrân dintre ei, pe care îl
chema Clătinici, observă că în satul Pușcași, precum și în celelalte sate componente ale
comunei, locuiesc și destui cetățeni de etnie română. De unde au venit ei? Nimeni nu știe.
Ceea ce înseamnă că au fost aici de la început.
- Problema nu se pune așa, îl contrazise moale profesorul, problema trebuie pusă din
perspectivă istorică.
Îl contrazise mai mult de formă, fără prea multă convingere. Se temea că îl vor lăsa
singur și nu-i vor mai plăti berea. Temerile sale erau însă nejustificate. Bărbații cu care stătea
de vorbă doreau din tot sufletul ca Președintele să nu vină, în așa fel încât primarul să sufere o
umilitoare înfrângere politică. În acest scop, erau dispuși să accepte, cel puțin până la noile
alegeri locale, faptul că satul Pușcași nu avea nici o legătură cu Ștefan cel Mare.
În sfârșit, la ora unsprezece și jumătate, primarul hotărî să telefoneze la căminul
cultural. Cu același prilej, îi veni ideea că ar trebui chemat și preotul, pentru a ține o slujbă de
sfințire, așa cum se obișnuiește în momentele cu adevărat solemne, și ceru profesoarei care se
nimerise să răspundă la telefon să transmită domnului Chiosteț, agentul agricol, sau
secretarului, dispoziția de a trimite la deal mașina primăriei. Când șoferul Ghiță, un găligan de
vreo doi metri, apăru în ușa biroului, aplecându-se ca să nu dea cu capul de pragul de sus, îl
întrebă sever:
- Cum merg treburile acolo?
- Bine, cum să meargă? răspunse șoferul, ridicând nepăsător din umeri, de parcă i-ar fi
părut mai bine dacă ar fi mers prost.
- Pregătește mașina, trebuie să mergem la preotul Buzdugan.
 Mașina era pregătită, numai că, dacă plecau, clădirea primăriei rămânea goală, iar între
timp ar fi putut suna cineva de la județ, așa încât primarul hotărî să amâne luarea unei decizii.
Abia mai târziu își aminti că preotul avea în ziua aceea o înmormântare în satul vecin, Poiana
Alexii; un băietan de acolo murise înecat în lacul de acumulare. Își aminti asta întrucât tocmai
se auzeau pași apăsați pe coridor. Șeful de post intră fără să mai bată la ușă, se așeză pe
scaunul din fața biroului, își luă chipiul de pe cap și îl roti mult în mâini, gândind-se la ceva.
- Starea de spirit a populației este destul de bună, anunță el în sfârșit, clătinând totuși
nemulțumit din cap. Mai roti de câteva ori chipiul și adăugă: eu cred că nu mai vine.
- Iar eu cred că o să-mi crească o coadă, zise primarul ridicându-se de pe scaun. Mă
doare mereu aici - apăsă din mers cu degetele între fese, pentru a-i indica șefului de post locul
unde simțea durerea. Abia când ajunse lângă fereastră, întrebă: au dat la televizor?
- Nu, dar în timp ce veneam încoace, m-am întâlnit cu alde Corcoțoi, se ducea cu
bicicleta la Prisacă.
Momentan, Corcoțoi era cel mai bogat om din sat și poate că tocmai din acest motiv era
antipatic multora. Sau pentru că, de când se întorsese din Italia, umbla mereu bărbierit și
parfumat. Fusese mai întâi miner la Petrila și oamenii îl văzuseră cu ani în urmă la televizor,
alergând cu o bâtă în mână. Pe urmă, după ce mina la care lucra s-a închis, a plecat cu tot cu
nevastă în Italia, de unde s-a întors singur. Unii credeau că îl părăsise fiindcă o bătea, alții
ziceau ea își găsise alt bărbat acolo, adică tocmai pe patronul la care lucra. Corcoțoi căutase
zadarnic de lucru în Italia, până în ziua când îi venise ideea să-și vândă un rinichi, în schimbul
căruia primise treizeci de mii de euro. Ca să i-l poată extrage, medicii italieni îl puseseră la
niște aparate cu laser; sau, cine știe, poate că greșiseră doza de anestezic. În orice caz, după
această întâmplare, Corcoțoi se întorsese în sat nu numai cu cei treizeci de mii de euro și fără
un rinichi, ci și cu o permanentă durere de cap, care îl conduse în cele din urmă la convingerea
că a dobândit capacitatea de a prevedea anumite evenimente. Uneori, previziunile lui se
împlineau, alteori nu. De exemplu, la loto nu nimerise niciodată mai mult de două numere. Cu
banii primiți pe rinichi, își cumpărase vreo douăzeci de stupi pe care-i ținea în livada de la
Râpa Floarii, iar restul îi depusese la o bancă. De la o vreme, își anunța tot mai vehement
intenția de a construi în sat o fabrică de conserve, dar asta numai după ce va câștiga viitoarele
alegeri pentru funcția de primar al comunei Pușcași.
- Ar fi chiar mai bine să nu vină, spuse primarul. Îți dai seama câtă bătaie de cap. Spuse
anume asta, pentru ca șeful de post să creadă că nu-i pasă. În realitate, ar fi avut motive să se
întrebe de ce șeful de post găsise de cuviință să stea de vorbă cu alde Corcoțoi, și nu cu alde
Țuchendrea, de exemplu, care era vecinul și dușmanul lui Corcoțoi, întrucât se certaseră de la
o cățea care mânca pui de găină. Dar, oricum, dacă vine, am să-i cer bani pentru rețeaua de
apă, se lăudă el după aceea.
Preluase ideea de la profesorul Artimon. Dacă ar fi reușit să tragă apă măcar la câteva
case de pe ulița principală, era aproape sigur că ar fi câștigat din nou la viitoarele alegeri.
De fiecare dată când primarul se gândea la o asemenea eventualitate, imaginația lui o lua
razna. Fiindcă rețeaua de apă ar fi fost abia primul pas. Ar fi urmat canalizarea, asfaltarea
drumului din sat până la șosea, rețeaua de gaz metan și poate chiar Internetul. Toate astea
costau însă o groază de bani, pe care nu avea de unde să-i ia. Bugetul comunei abia ajungea să
plătească salariile funcționarilor primăriei și ale cadrelor didactice. Cât despre medic, stătea
mai mult la dispensarul din comuna vecină, Laza. În Pușcași venea numai dacă trebuia să
asiste vreo naștere sau să elibereze cuiva certificat de deces.

Colbul stârnit de-a lungul drumului se adunase într-un fel de stog înalt, indicând locul
unde se oprise mașina. O mulțime de ștrengari făcură cerc în jurul ei, în timp ce oamenii mai
în vârstă o priveau de la oarecare distanță, gânditori. Câțiva mai îndrăzneți se apropiară și,
ridicându-se pe vârfuri, se zgâiau pe geam, ca să-l vadă pe Președinte, dar nu se vedeau decât
pe ei înșiși, în oglindă. Șoferul, un tip cu ochelari negri, stătea mult lăsat pe spate și fuma.
Mâna în care ținea țigara era scoasă prin geamul portierei. Din când în când își trăgea mâna
înăuntru și apoi de acolo ieșea un fum albicios, a cărui aromă forma, împreună cu mirosul
gazelor de eșapament, un amestec ațâțător. Portiera din dreapta se deschise și din mașină
coborî șeful lui, un bărbat între două vârste, rotofei și cam ghebos, îmbrăcat într-un costum
negru. Băietanii care tăbărâseră pe mașină se retraseră câțiva pași.
- Unde e primarul? întrebă acela cam răstit, de parcă s-ar fi grăbit undeva.
- Nu e aici, răspunse una dintre femeile îmbrăcate cuviincios și adunate ciorchine la
marginea drumului, nevasta lui Flincu.
- Băi mătușă, eu te-am întrebat unde e, nu unde nu e!
În câteva clipe, apăru, venind din curtea școlii, secretarul primăriei. Copleșit de
importanța momentului și transpirat de emoție, aproape că nu știa ce ar trebui să spună, se
bâlbâia.
- Primarul, domnul primar vă așteaptă. A fost aici, dar a plecat. Desigur. Fiindcă acum
așteaptă la primărie un telefon de la județ.
- Unde e primăria?
- Pe drum, la deal.
 Deși vagă, informația păru suficientă celui care întrebase. Se întoarse către șofer și îi
făcu numai un semn scurt din cap - moment în care șoferul porni motorul -, apoi urcă în
mașină. În clipa următoare, trâmba de praf produsă de roțile automobilului îi acoperi pe cei
din preajmă, care căutară să se ferească fugind în toate părțile.
Presupunerea unora mai în vârstă, că Președintele se afla pe bancheta din spate, dar nu-l
putuseră vedea din cauza geamurilor fumurii și cu oglindă ale mașinii, părea mai curând
ironică. Pentru a le evita zeflemeaua și vorbele în doi peri, secretarul găsi că era mai nimerit
să-și facă de lucru în altă parte și, sub pretextul că trebuie să dea un telefon, se înapoie grăbit
în curtea școlii, de unde se îndreptă direct spre cancelaria profesorilor, unde se beau cafele și
se discuta politică. De fapt, chiar voia să-l anunțe pe primar. Se opri doar câteva clipe, pentru
a-i explica directoarei, care tocmai venea agitată dinspre closet, ce se întâmplase. Directoarea,
o femeie frumoasă și foarte antipatică, voia să știe dacă elevii și profesorii trebuie adunați în
formație și duși în fața scenei. Nu, nici vorbă, mașina aceea nu putea fi a Președintelui,
probabil erau cei din escorta prezidențială, care aplicau obișnuitele măsuri de securitate pe
traseu. Era, de altfel, explicația cea mai plauzibilă care se putea da, totuși dintr-un motiv
numai de ea știut, directoarea o primi cu oarecare neîncredere. Sau poate din obișnuință. Se
obișnuise ca toată lumea să o mintă, elevii, părinții lor, profesorii sau cei de la primărie, ca să
nu mai vorbim de ministrul învățământului, care promitea de mai mulți ani că va mări
salariile.
- Vorbesc serios! întări secretarul.
- Bineînțeles, acceptă din politețe directoarea școlii.
Poate că în mintea ei se gândea la cu totul altceva. Tocmai atunci, dinspre Hâșculeț se
auzi huruitul puternic al unui motor și amândoi își întoarseră simultan privirile într-acolo. Era
un elicopter. Zbura pe deasupra șoselei naționale, cam la o sută de metri înălțime, ușor aplecat
înainte, ca unul care ar fi căutat ceva ce pierduse pe drum.
- Abia ăsta îl aduce pe Președinte! exclamă secretarul, satisfăcut că raționamentul său se
dovedise corect.

În schimb, ideea șefului de post se dovedi cât se poate de neinspirată.

- Tot stăm degeaba. Hai, mai bine, să facem o tablă! Ce zici?
Primarul ridicase mai întâi din umeri, în sensul că nu avea nimic de obiectat. După
aceea însă, mersese până la fereastră și privise din nou către șosea, de parcă s-ar fi temut că
puteau fi spionați de cineva de acolo. Se uită cu atenție la ceasul de mână și se încruntă
nemulțumit.
 - O sută de mii partida, zise. O partidă și gata! După aceea, să-mi amintești să dau
telefon la județ. Ce naiba, cred că am așteptat destul, nu?
Așa încât nu văzuseră la timp mașina. O văzură abia în momentul când părăsea șoseaua
națională și intra pe drumul spre sat. De fapt, șeful de post o văzuse primul. Tocmai rotea
zarurile în mână, privind în zare și gândind-se la ce combinație i-ar trebui, căci avea două
puluri scoase din joc, când deodată se ridică în picioare și, alergând spre fereastră, strigă:
- Vine!
Mai înainte de orice, primarul închise și acoperi cu amândouă palmele cutia de table, ca
și cum ar fi apărat-o de cineva care intenționa să i-o ia. O băgă apoi repede într-un sertar al
biroului și se apropie de fereastră cu pas măsurat, vrând să pară neîncrezător. Mașina înainta
cu farurile aprinse pe drumul către sat, dar mai avea destul până la podul peste Racova. Dacă
se grăbeau, puteau ajunge la școală înaintea ei. Atâta doar că Ghiță, șoferul, nu era de găsit.
Nu se afla nici în mașină, nici în sala de ședințe, nu răspunse nici când șeful de post îl strigă
din pragul ușii de la veceu.
Dispăruse fără urmă, de parcă l-ar fi înghițit pământul. Îl găsiră abia la magazinul mixt,
unde plecase pentru a-și cumpăra niște biscuiți, căci suferea de gastrită și, fiindcă dimineață
nu mâncase nimic, începuse să simtă arsuri la stomac. Cel puțin așa le explică, atunci când în
sfârșit îl găsiră. Nu a durat prea mult. Până când perspicacitatea șefului de post a intrat în
funcțiune și până au coborât la magazin, pentru a verifica, deși se afla la numai vreo cincizeci
de metri mai la vale de primărie, vor fi trecut câteva minute. Au mai pierdut un minut, două
până când primarul și-a descărcat nervii pe șofer, batjocorindu-l în fel și chip și făcându-l în
cele din urmă nesimțit. Totuși, jeep-ul s-a deplasat cu o viteză uimitoare! Îi ajunse din urmă la
fântâna lui Burcă, unde drumul se întoarce într-o curbă în pantă și se despică apoi către
Viișoara la stânga și către Pornituri la dreapta. Degeaba făcură semne să oprească. Trecu
valvârtej la deal, astupându-le ochii și nările cu praf, zburătăcind găinile care ciuguleau
troscotul de pe marginea drumului și speriind câinii dindărătul gardurilor, care începură să
latre.
Cel mai sprinten dintre ei se dovedi Ghiță. Era și cel mai înalt. Avea pasul mare și, din
câteva salturi, se și pomeni în fața primăriei. Primarul nu alerga prea repede, temându-se că și-
ar murdări costumul de ocazii, dar și din cauza cravatei care-l strângea de gât, făcându-l să
transpire. Așa încât, de îndată ce ajunse, la rândul său, în apropierea mașinii, șeful de post găsi
de cuviință să explice, gesticulând inutil, că tocmai se pregăteau să coboare la căminul
cultural, dar așteptaseră mai întâi un telefon de la județ. Cel căruia îi vorbea ținea deocamdată
portiera întredeschisă, parcă nehotărându-se dacă să coboare sau nu din mașină.
 - Primarul unde e? întrebă.
- Dumnealui, răspunse șeful de post arătând cu mâna în direcția din care se apropia
primarul, deși eșarfa tricoloră pe care acesta o purta era suficient de elocventă.
- Îhâm.
Abia când primarul ajunse lângă ei, tipul care întrebase coborî din mașină. Îi întinse
primarului o mână mică și grăsuță, de fapt numai vârful degetelor, uitându-se în altă parte și
mormăind un nume, după care adăugă cu un fel de lehamite: consilier prezidențial.
- Bine ați venit! spuse primarul, căutând să-și amintească surâsul acela pe care îl
exersase la toaletă.
- N-am venit bine deloc. Avem o problemă, zise celălalt. Unde putem sta de vorbă?
- La mine în birou. Dar ce problemă?
În loc să răspundă, nou-venitul ceru tipului cu ochelari negri de la volan să ridice capota
din spate a mașinii. De fapt, numai îl strigă pe nume: Toni! - și își smuci scurt gâtul într-o
parte. Acela păru mai întâi că nu înțelege, rămase o vreme pe gânduri, apoi coborî fără să se
grăbească. Era mai tânăr și mai înalt decât șeful său, lat în umeri, cu ceafa groasă și cu părul
tuns scurt, îmbrăcat de asemenea într-un costum negru. Mergea legănându-se agale, parcă
anume pentru a demonstra cuiva că nu-i pasă. Dar când grupul celorlalți ajunse în spatele
mașinii, portbagajul era deja deschis, cu telecomanda. Șoferul jeep-ului se trăsese deoparte și
aștepta cu mâinile în șolduri. Primarul rămase într-o atitudine demnă lângă consilierul
prezidențial, în vreme ce șoferul Ghiță și Mitie, șeful de post, se apropiară curioși, dar cu pași
mici și prudenți, de parcă s-ar fi deplasat pe o punte îngustă. Se opriră aproape simultan - încă
nu-și dădeau seama ce ar putea fi -, apoi, aplecând-se în față și ridicându-se un pic pe vârfuri,
șeful de post mai făcu un pas. Rămase câteva clipe astfel, numai el singur și cu ceea ce vedea
acolo, după care se întoarse consternat către cei de la spatele lui - și îi luă ceva timp până să-l
găsească cu privirea pe primar.
- Dom primar, ăsta e Corcoțoi! zise arătând cu mâna către întunericul din portbagaj.

Când cei doi băieți ajunseră la școală, venind dinspre islaz, mai plutea în aer praful
stârnit de roțile jeep-ului, sau poate numai mirosul de benzină arsă, dar elicopterul încă nu
apăruse. În fața tribunei, Melu lovi nemulțumit de câteva ori cu mingea de pământ, după care
se întoarse către Vasea.
- Am alergat degeaba.
Locul era aproape gol, în așa fel încât un mic cârd de gâște putu trece nestingherit pe
mijlocul drumului, îndreptându-se către barajul lacului de acumulare. Cei care îl așteptau pe
Președinte se trăseseră mai la umbră, pentru a comenta apariția și dispariția acelei mașini
misterioase. Alții, care locuiau pe aproape, plecaseră acasă, cu gândul de a se întoarce, dacă se
va găsi cineva să le anunțe sosirea Președintelui.
- Fi-ți-ar cățeaua a dracu!
Vasea primi tăcut reproșul prietenului său, mutându-se gânditor de pe un picior pe altul
și privind în depărtare, către șosea, cu aerul unuia care caută soluția unei probleme
complicate. Era așa de supărat, încât îi venea să se culce direct acolo, în drum. Pe urmă însă,
părând că găsise ce căuta, se întoarse scurt către Melu, îi smulse mingea de sub braț și o
zbughi în lungul drumului, la deal. Melu făcu câțiva pași în urma lui, dar încă nehotărât.
- Unde pleci, mă?.
- Dacă fugim repede, poate o ajungem, explică Vasea fără să se oprească. O luăm pe
hudiță!
Hudița scurta drumul, dar oamenii nu prea o foloseau, decât atunci când se grăbeau
foarte tare sau pentru a-și face nevoile în umbra ei. Era un coridor de salcâmi nu doar îngust și
umbros, ci și permanent umed, din cauza grajdurilor de vite din curțile învecinate, de unde se
scurgeau, prin mici șanțuri săpate anume, dejecțiile animalelor. Pe lângă garduri crescuseră
tufe înalte de boz și urzici, învăluite aproape tot timpul în aburul cu miros iute și înțepător al
bălegarului.
Băieții ajunseră în capătul de sus al hudiței suflând din greu, după ce trebuiseră să alerge
la deal ținându-și respirația și sărind peste băltoace de urină. În ultimele zile, cineva aruncase
peste gard niște pui de găină morți. Din cauza salcâmilor, nu văzuseră elicopterul, care între
timp înaintase de-a lungul șoselei naționale până aproape de Sauca, dăduse o roată pe
deasupra lacului de acumulare și acum se întorcea către Vaslui. Dar îi auziseră uruitul, iar într-
un loc, unde coroanele copacilor se răreau, îl căutară cu privirea pe cer. Melu se crăcănă
lăsându-se pe spate ca un om mare, duse mâna streașină la ochi și remarcă expert:
- Ăștia cercetează traseul.
După ce ieșiră din umbra jilavă a hudiței, le apăru brusc în față, la vreo douăzeci de
metri, jeep-ul negru. Mai încolo, Aro-ul primăriei, tras cu botul la vale, părea un cal răpciugos
alături de unul de rasă. Ca să aibă un motiv să se apropie, Vasea lăsă mingea jos și o
rostogolea din mers cu piciorul; motivul era că mingea îl ducea într-acolo. Se opriră totuși la
oarecare distanță, mai ales că cei patru bărbați care stăteau de vorbă lângă cele două mașini se
întoarseră aproape simultan spre ei.
- Ce vreți, mă? Pe cine căutați? se răsti șeful de post.
 - Nimic, ne jucăm și noi pe aici, răspunse Vasea făcând câțiva pași înapoi și, pentru orice
eventualitate, luă mingea în mână. Apoi, când ajunse aproape de Melu, care rămăsese mai în
urmă, îi șopti, făcând din cap un semn discret spre mașina neagră: are număr de București!
- În altă parte nu ați găsit să vă jucați? Ia vedeți, poate o încurcați cu mine! îi amenință
domol primarul. După aceea se întoarse către cei de lângă el. Nu e bine să discutăm în drum,
mai bine să mergem înăuntru, zise și începu să urce scările.
Tipul rotofei îmbrăcat în negru și care nu purta ochelari, consilierul prezidențial, închise
portbagajul jeep-ului și porni după el. Îi urmă șeful de post. Celălalt, care purta ochelari,
rămase cu Ghiță lângă jeep. Între timp, amintindu-și ceva, primarul se opri și se adresă din
capul scărilor către șofer.
- Măi Ghiță, ai grijă cu băieții ăștia, făcu un gest vag și cuprinzător cu mâna, ca și cum
s-ar fi referit la copacii înșirați de cealaltă parte a drumului din fața primăriei. Văzu atunci,
printre coroanele copacilor, o altă mașină care se apropia pe șoseaua națională dinspre Vaslui,
cu farurile aprinse; trecuse de Hâșculeț, avea să ajungă în curând la Râpa Floarii și, puțin după
aceea, la fostul sediu al CAP-ului, urmând ca apoi să cotească spre sat sau să-și continue
drumul către Bacău. Cred că e mașina domnului Președinte! exclamă.
De data asta însă mințea cu bună-știință. Nu credea nicidecum că Președintele va mai
veni vreodată în Pușcași.
- Lăsați, domnu, că vă spun eu când vine, zise tipul rotofei. Hai, mai întâi, să rezolvăm
problema aia - abia își răsuci un pic gâtul spre jeep. Aveți un medic pe aici?
- Medicul e în concediu, dar o rezolvăm noi în vreun fel, interveni șeful de post, din
simpla dorință de a se pune bine cu consilierul prezidențial, care văzuse și el mașina de pe
șosea, dar nu-i acordase nicio atenție. O să facem un proces-verbal, numai că trebuie să-mi
arătați în ce loc l-ați găsit.
Acela nu răspunse imediat. Se întoarse spre șoferul jeep-ului, acum rezemat de mașină,
cu mâinile în buzunarele pantalonilor, parcă cu gândul de a-l întreba ceva, dar după aceea
renunță.
- Mai bine să mergem înăuntru, zise.

După câteva momente de ezitare, profesorul Artimon se hotărî să-i vorbească agentului
agricol despre problemele de infrastructură ale țării. Dacă aceste probleme ar fi rezolvate,
dezvoltarea economică a României ar lua un avânt nemaipomenit. Să ne uităm, de exemplu, la
unguri. Ce șosele au!...
 - În comparație cu alte țări, România e o țară mult mai frumoasă și are o istorie de
invidiat. Numai că străinii nu se pot convinge de asta, din cauza șoselelor noastre proaste. Sau,
ca să-ți dau alt exemplu, știi dumneata că nemții fac duș în fiecare zi? Dacă ar avea apă caldă,
și românii ar face la fel. Și n-ar mai fura lemne din pădure, dacă ar avea rețea de gaze.
Dacă n-ar fi fost blond, ar fi semănat cu Lenin, avea mustața, bărbuța și chelia aceluia,
iar ochii îi erau mici și atenți, ușor înclinați, numai că purta niște ochelari cu rame pătrate
mari, care îi acopereau aproape jumătate de față. În plus, orientarea lui politică era de cu totul
altă natură. Și, în general, avea figura unui om de treabă. Încerca să fie convingător, dar
vorbea tărăgănat și parcă sătul el însuși să repete încă o dată aceleași vechi idei. Agentul
agricol îl asculta oftând aprobator și rotea din când în când halba de bere, cu aerul că se
gândește la cu totul altceva. Domnul Chiosteț era un bărbat voinic și depresiv, neîndemânatic
în relațiile cu oamenii și cu o înclinație cam exagerată către tot felul de scenarii catastrofice.
Tipul de om care îndură, muncește mult și e mereu dat la o parte, dar s-a obișnuit așa. De la o
vreme, îi intrase în cap ideea că primarul vrea să-l dea afară, pe motiv că face naveta de la
Vaslui, ca să-și aducă în locul lui un nepot care deocamdată lucra la fabrica de mezeluri. Ca un
făcut, tocmai acum echipa de fotbal a comunei, al cărei antrenor era, mergea din ce în ce mai
prost, nu mai câștigase un meci de câteva luni. Poate că de aceea ofta atât de des. Suporta
vorbăria profesorului știindu-l prieten cu primarul și sperând că, la o adică, ar putea pune o
vorbă bună.
Cineva deschisese o ușă. Curentul de aer venit dinăuntru spulberă scrumul de țigară din
scrumieră și îl împrăștie pe masa de tablă. Între timp, terasa de la Frizeria lui Samoilă se
umpluse de oameni. Lumina verde de sub copertină făcea să pară cu toții palizi de o
îngrijorare pe care nu o aveau. Sătenii de la masa alăturată discutau și ei despre un lucru
important, despre secetă. Ce știau ei despre secetă? Mai nimic. Totuși, vorbeau cu însuflețire
și făceau afirmații vehemente, bucuroși că au despre ce vorbi. Poate că, dacă n-ar fi fost atât
de cald, domnul Chiosteț ar mai fi dat o tură să verifice ultimele detalii ale amenajării tribunei.
Dar căldura și berea îl moleșiseră și pe el. Dimineață se îmbrăcase într-un sacou gros în
carouri și acum îi era prea cald. Din cauza căldurii, până și gândurile îi stăteau pe loc.
La un moment dat, profesorul Artimon se ridică, parcă nehotărât, pentru a merge la
closet, iar când se întoarse de acolo, aplecând-se mult peste masă și privindu-l de aproape cu
ochii lui miopi, prietenoși, vorbi cu vocea joasă, pregătit parcă să spună ceva confidențial.
- Președintele ar putea sosi dintr-un moment în altul. Am eu, așa, o presimțire.
Firește, nu avea nici o presimțire, însă i-ar fi plăcut să aibă.
 - Mda, răspunse sceptic domnul Chiosteț. Dar după părerea mea, ar face mai bine să nu
vină. Dacă îi dă cuiva prin cap să pună o bombă sub tribună? Toată lumea o să creadă că am
pus-o noi.
Bâțâia nerăbdător dintr-un picior, până când simți atingerea moale a unei găini care
ciugulea ceva pe sub masă.
- Știi ce m-am gândit? se învioră brusc profesorul Artimon. De ce nu iei în arendă câteva
hectare de pământ să faci dumneata o fermă de legume aici, în comună? Corcoțoi se tot laudă
că va face o fabrică de conserve, dar pentru asta îi trebuie legume, nu? Iar dumneata ești cel
mai potrivit pentru așa ceva. În câțiva ani, te-ai putea îmbogăți.
Tăcu pe neașteptate, deplin satisfăcut, ca la sfârșitul unei argumentații atât de puternice
încât nu mai admitea nici o replică. Domnul Chiosteț flutură din mâini pe deasupra mesei, ca
să alunge o muscă ale cărei ocoluri se apropiau amenințător de halba lui de bere.
- Cu cine? Parcă poți să ai încredere în cineva? Iar Corcoțoi ăsta... Doar știi cât e de
încăpățânat. Anume o să cumpere legume de la altul, ca să dau eu faliment. Își lăsă resemnat
capul într-o parte, rămânând câteva clipe așa. Părea că se gândește serios la ferma de legume.
Noroc! zise cu un fel de hotărâre mohorâtă în glas și ridică halba.
În momentul următor, văzură jeep-ul negru coborând în viteză dinspre primărie, urmat
de o lungă coadă de praf. Nu se opri în fața tribunei, cum ar fi fost de așteptat, ci își continuă
drumul către șoseaua națională, în așa fel încât, pentru a-l urmări, profesorul se ridică în
picioare.
- Ducă-se, zise la urmă.
Au fost câteva momente de neliniște, până când mașina s-a îndepărtat îndeajuns, apoi
sătenii își reluară discuțiile de acolo de unde fuseseră întrerupte. Acum, cei de la masa
alăturată discutau despre situația echipei naționale de fotbal.
- Din cele mai vechi timpuri, istoria României a fost într-o permanentă criză de timp,
zise profesorul. Îi venise această nouă idee, pe care nu prea știa cum să o continue. De aceea,
noi am ars mereu etapele, adăugă după un timp. Mai luăm un rând? întrebă la urmă cu o undă
umilă în glas. Transpirase, iar chelia i se înroșise și lucea de parcă ar fi fost învelită în celofan.
- Nu, răspunse agentul agricol ridicându-se în picioare, trebuie să plec. Smuci capul în
direcția tribunei și adăugă: s-ar putea să apară domnul primar în control. Și apoi - își privi
oarecum îngrijorat halba, în care mai era un deget de bere - nu mai am bani.
Pentru a câștiga timp, profesorul Artimon își aprinse o țigară.
- Primarul nu vine, îl asigură calm pe Chiosteț, așteaptă un telefon de la județ. Apoi,
într-o ultimă încercare de a-l ține pe loc, se hotărî să-l surprindă cu un nou subiect de discuție.
Domnule, dacă oamenii n-ar fi atât de stupizi, și-ar da seama că există Dumnezeu din simplul
fapt că există muzica. Mă rog, ce este muzica?
Domnul Chiosteț scutură sceptic din cap, evitând să răspundă. Știa că profesorul
abandonase lucrul la monografia comunei și începuse să scrie o carte despre definițiile lui
Dumnezeu, pe care, de asemenea, n-avea să o termine niciodată.
- Ei lasă, despre asta o să vorbim cu altă ocazie, zise împăciuitor.

Când, în sfârșit, telefonul a sunat, jeep-ul pornise la vale de numai câteva minute.
Primarul tocmai era la closet și, trăgându-și din mers șlițul pantalonilor, se grăbi să ajungă în
birou, însă nu apucă să ridice receptorul decât pentru a constata că legătura se întrerupsese.
- Alo, da! mai apucă să zică, vorbind de fapt singur.
Șoferul Ghiță veni și el de pe unde se afla și se opri în prag, numai pentru a remarca,
aproape vesel:
- Dom Teucă, a sunat telefonul! Poate era de la județ.
Primarul clipi repede de câteva ori, ca și cum ar fi făcut efortul de a înțelege forma
dreptunghiulară a mesei din fața lui.
- Du-te la școală și adu-l pe Artimon încoace, zise. Dacă nu-l găsești acolo, caută-l la
Frizerie.
La ora aceea, Președintele vizita o fermă de capre din comuna Deleni. Ar fi urmat
desigur comuna Pușcași, dacă. După plecarea șoferului, primarul se întrebă fără rost: în ce zi
suntem azi? Își pipăi frizura ca și cum s-ar fi privit într-o oglindă, cu grijă să nu-și strice
pieptănătura. Într-adevăr, avea de luat o decizie importantă. Formă numărul Consiliului
Județean și ceru telefonistei să-i facă legătura cu secretarul.
- Vă salut, dom secretar, primarul Teucă de la Pușcași vă deranjează. M-ați căutat
cumva?
Vorbea repede și hotărât pentru a-și ascunde nesiguranța. Vocea de la celălalt capăt al
firului era însă odihnită, calmă, aproape prietenoasă.
- Nici un deranj, domnule primar. V-am căutat, fiindcă m-au sunat cei din escorta
prezidențială. Am înțeles că sunt ceva probleme acolo.
- Sunt, adică e o problemă, confirmă primarul.
- Ce problemă?
- Cu un cetățean.
- Mda. Mai știe cineva?
 Ar fi trebuit să-i explice cât de complicată era problema cu acel cetățean, dar după ce se
gândi mai bine, primarul își dădu seama că asta ar fi fost o prostie, așa încât tăcu. În locul lui
vorbi tot secretarul.
- Faceți cum credeți, dar domnul Președinte nu mai vine dacă se află că aveți necazuri
acolo. Părerea mea, dacă vreți să știți, continuă secretarul, e să o rezolvați mai târziu. Nu
folosește nimănui să complicăm situația. O să spunem că s-a întâmplat după aceea. Din câte
știu, nu l-au lovit cei din escortă, ci o altă mașină. Lăsă o pauză destul de lungă, poate între
timp intrase cineva în biroul lui; primarul auzi în receptor ceva ca un foșnet de hârtii. Cred că
nu mai e necesar să vă spun: chestia asta trebuie să rămână strict secretă. Măcar până pleacă
Președintele.
La auzul acestui avertisment, primarul lungi gâtul și privi pe fereastră, spre șosea. Jeep-
ul ajunsese între timp la Râpa Floarii, întorsese și se oprise lângă cișmeaua lui Meclencea. Se
uita într-acolo și încerca să ghicească în ce ar consta acel secret.
- Adică, să nu anunțăm familia? întrebă, dându-și seama în aceeași clipă că vorbise prea
tare, după care își drese glasul și adăugă pe un ton aproape conspirativ: am trimis șeful de post
la fața locului, să vedem ce spune când se întoarce.
- Dar, sigur că da, trebuie făcută o anchetă, însă discret, înțelegeți. Să întocmească
neapărat proces-verbal de constatare.
Tonul vocii secretarului nu exprima decât indiferență sau poate o anumită încredere în
sine cam exagerată, o atitudine de șef căreia primarul nu avea ce-i opune, așa încât se mărgini
să întrebe:
- Dar domnul Președinte, cam pe la ce oră?...
- Nu-i fac eu programul. Acum e în comuna Deleni, mai durează acolo în jur de o oră,
cel mult o oră și jumătate. După aia, mai vedem.
Adică, nicio promisiune. În definitiv, secretarul era și el un funcționar oarecare, căuta
să-și apere pielea, scaunul, salariul. Ce ar fi putut promite?

Băiatul lui Țuchendrea și cel al lui Budu jucau fotbal pe micul tăpșan de lângă primărie.
Numai ei doi. Își făcuseră porțile din niște bolovani găsiți în mormanul de moloz din spatele
clădirii și alergau cu pantalonii suflecați, când într-o parte, când în alta, fiecare căutând să-i
dea gol celuilalt. Ceva destul de curios. Profesorul Artimon a coborât din Aro ștergându-și din
mers chelia cu o batistă și, văzându-i, a socotit de datoria lui să-i întrebe, cu oarecare
severitate:
- Măi băieți, dar voi nu cumva trebuia să fiți la școală?
 Apoi, fără să le mai aștepte răspunsul, începu să urce scările. Oricum, ei n-ar fi avut ce
să-i răspundă.
Dezbrăcat de haină, cu cravata slăbită și trasă într-o parte, primarul pornise un ventilator
și se așezase în fața lui, să-și usuce cămașa udată de transpirație. Profesorul intră și se lăsă
istovit pe un scaun, fără să mai salute.
- Cum e? Vine? întrebă.
- Vine pe dracu! Am impresia că ăștia l-au omorât pe Corcoțoi, au dat cu mașina peste
el, și acum vor să-mi pună mie măgăreața în spate.
- Mda, răspunse profesorul Artimon, după ce meditase câteva clipe, ca și cum ar fi tras o
concluzie în care el însuși nu credea.
Se aplecă și se întoarse într-o parte, pentru a nu trebui să se uite direct la primar. Stătea
țeapăn și respira câte puțin, de parcă l-ar fi durut stomacul sau altceva din măruntaie, tocmai
fiindcă bănuia că respirația îi mirosea a bere.
- Ziceau că l-au găsit la Râpa Floarii. L-au băgat într-un sac de plastic și l-au adus
încoace, ca pe un vițel tăiat, mai adăugă primarul. Nu știu ce să le spun oamenilor. De aceea
te-am chemat.
Corcoțoi fusese dușmanul amândurora, dar acum nu-și mai aminteau pentru ce motive.
Fiindcă era rău de gură și, când se îmbăta, îl înjura pe Președinte? Fiindcă se lăuda că, la
viitoarele alegeri, va ieși primar? Ca și cum s-ar fi temut că, dacă mai stă așa, are să
înțepenească pe scaunul acela, profesorul își îndreptă brusc spatele, reușind încă o dată să nu-l
privească pe primar. Nu-ți puteai da seama unde se uită, ce vede și cu atât mai puțin la ce se
gândește. Dar cu siguranță se gândea la un anumit lucru.
- Cine mai știe? întrebă.
- Mitie, șeful de post. L-am trimis cu ei la Râpa Floarii să întocmească proces-verbal.
Cred că și Ghiță a văzut ceva sau măcar bănuiește. Nu sunt sigur.
- Nu prea am încredere în Ghiță.
- Parcă eu am! Oamenii încă îl mai așteaptă pe Președinte, adăugă primarul, căutând
zadarnic să se agațe de privirea profesorului, ca un milog.
Profesorul își trecu din nou batista peste chelia transpirată și își arătă dinții galbeni, ca și
cum s-ar fi pregătit să râdă. Dar nu râse. Abia atunci primarul îi simți duhoarea gurii și își feri
fața într-o parte, prefăcându-se că privește pe fereastră. Jeep-ul tocmai se îndrepta spre sat,
ajunsese de-acum la podul de peste Racova.
- Se întorc, zise oftând. Iacătă, se întorc.
 Primul lucru pe care l-au aflat de la șeful de post a fost că le trebuiau doi martori. O
simplă formalitate birocratică. Procesul-verbal de constatare, prin însuși faptul că urma să
tragă anumite concluzii, le insufla încrederea că totul se va termina cu bine. Căci birocrația are
această însușire curioasă: deși nu rezolvă niciodată nimic, pare să colaboreze cu un principiu
de ordine, creându-ți astfel iluzia că ții lucrurile sub control; altminteri, abstractă și incertă ca
orice însușire a oricărei divinități.
- Păi, pe unul îl avem, pe dom profesor! Șeful de post se întoarse mai întâi către primar,
pentru a se convinge că vorbea serios, apoi către profesor, pe care îl privi de parcă atunci l-ar
fi văzut prima oară, dar deocamdată nu obiectă nimic, ci numai întrebă:
- Și al doilea?
- Al doilea aș putea fi chiar eu, zise primarul.
- Nu se poate.
- Și mă rog, de ce să nu se poată? se miră consilierul prezidențial, mișcându-și ochii încet,
prudent și neîncrezător, de la profesorul Artimon la primar și ocolindu-l pe șeful de post. Cu
ambele mâini băgate în buzunarele pantalonilor și umărul sprijinit de ușă, preferase să rămână
în picioare, deși alături de el se afla un scaun liber. Dacă cineva ar fi vrut să iasă, ar fi trebuit
să aștepte ca el să se dea la o parte. Un mic truc, prin intermediul căruia spera pesemne să
obțină un avantaj strategic. Numai că șeful de post se dovedi mai încăpățânat decât se
așteptase.
- Domnul primar este persoană implicată, nu poate semna ca martor. Așa spune legea.
- Ba nu e implicată deloc! insistă consilierul.
Dar de această dată cuvintele lui sunau fals, vorbise nehotărât și fără convingere, încât,
din politețe, profesorul Artimon simți de datoria sa să-i vină în ajutor.
- Mă rog, asta e discutabil.
Flutură evaziv din mâini, vrând să sugereze că ar mai fi multe de spus, fiindcă inițial
intenționase într-adevăr să argumenteze, dar renunță, sau poate că între timp uitase ce ar fi
vrut să spună. La rândul său, primarul se întoarse către șeful de post și îl privi clipind
nedumerit, ridicând din sprâncene. Nu înțelegea ce-i venise șefului de post, așa dintr-odată, să
facă pe deșteptul. Părea că anume așteptase intervenția profesorului, pentru a i se adresa
numai lui.
- Dom profesor, am să vă spun ceva. Eu nu spun că, atunci când dumnealor l-au găsit
acolo, lângă cișmea, Corcoțoi nu era mort. Dar acest lucru trebuie demonstrat. Și nu vreau ca
mai târziu să vină cineva și să spună că am mușamalizat cazul. De ce nu l-au dus la spital,
pentru autopsie? L-au băgat într-un sac de plastic și l-au adus aici. Nu aveți decât să mergeți la
mașină și să puneți mâna pe el, Corcoțoi încă e cald!
Era aproape bucuros că le aduce această din urmă veste.
- Băi Mitie, stai puțin, interveni aparent concesiv primarul, nimeni nu ți-a cerut să
mușamalizezi nimic. Dar discutăm, nu? S-au făcut atâtea pregătiri, oamenii așteaptă de azi-
dimineață la căminul cultural. Adineauri am vorbit la județ, într-o oră, poate mai puțin, trebuie
să vină Domnul Președinte. Îl întâmpinăm cu mortul pe masă? La asta ar trebui să ne gândim
în primul rând. Lasă că, după ce pleacă Președintele, avem timp să ne ocupăm și de Corcoțoi.
Șeful de post nu îndrăzni să-l înfrunte direct, ci doar repetă, după câteva momente de
tăcere, mai mult bolborosind:
- Trebuie doi martori.
- Să-l punem pe Țuchendrea, că erau vecini, propuse Artimon. Adineauri, băiatul lui
juca mingea pe aici, pe-afară. Îl trimitem să-l cheme și...
Înainte de a-și încheia fraza, își aprinse indecis o țigară, cu mâna tremurându-i ușor. Și
de fapt, după aceea nu mai adăugă nimic, socotind că urmarea se înțelegea de la sine.

Mai întâi au tras jeep-ul lângă ușa ferită din spatele clădirii. L-au scos pe Corcoțoi din
portbagaj și l-au cărat pe holul de serviciu, până în cămara unde se ținea arhiva. În portbagaj,
băgat pe jumătate în sacul de plastic și cu picioarele îndoite, părea mai mic, dar când a trebuit
să-l ducă în clădirea primăriei, au văzut că era destul de greu. Șoferul jeep-ului și cu Ghiță îl
apucaseră de umeri, în timp ce șeful de post Mitie îl prinsese de picioare. Se îndemnau
vorbindu-și în șoaptă, de parcă s-ar fi temut că mortul îi aude, și strâmbau din nas, fiindcă
mirosea a urină. Poate se scăpase pe el. Avea fața trasă, buzele mai subțiri și vinete, iar nasul îi
devenise incredibil de mare. L-au așezat jos, între rafturile cu dosare pline de praf, au deschis
gemulețul și cineva a avut ideea să aducă ventilatorul din biroul primarului, ca să-l usuce.
Chiar primarul a propus asta. Cât stătuse în sacul de polietilenă, transpirase, iar umezeala îi
pătrunsese în haine. Dar când și-a privit mâinile, șeful de post a văzut că nu era numai
umezeala de la transpirație.
- N-ai o țigară? l-a întrebat la urmă șoferul Ghiță pe celălalt șofer.
Răsuflau amândoi din greu. Mitie veni lângă ei privindu-și încruntat palmele.
- S-a pișat cu sânge, zise. Mă duc să mă spăl.
Cei doi șoferi au ieșit să fumeze în veranda din față. Timp de câteva minute, nu s-au
privit și nu și-au spus nimic. Nu aveau ce. Când a ajuns la jumătatea țigării, șoferul de pe jeep
a aruncat mucul peste balustradă și a coborât la mașină. A scos pe rând din portbagaj cadrul și
roțile bicicletei, sprijinindu-le de gărduțul care mărginea stratul de flori din fața primăriei,
apoi a început să curețe podeaua portbagajului cu o cârpă și un spray.
Văzând că Mitie nu se mai întoarce - poate intrase pe cealaltă ușă în biroul primarului -,
Ghiță a coborât și el la mașina lui. A deschis portiera de la spate și s-a uitat lung înspre mașina
celuilalt/
- O să pută mult timp de acum încolo. Să te ajut? l-a întrebat.
- Nu e nevoie. Cu sprayul ăsta o să pută a parfum.
- Dar unde l-ați găsit, la Râpa Floarii, sau la cișmea?
- Mai încolo de cișmea. Când am ajuns lângă el, era deja mort.
- Păi da, normal. Înseamnă că a dat cineva peste el și după aia a fugit. Dacă îmi mai dai
o țigară, am să-ți spun ceva care te interesează.
Celălalt se opri bănuitor din lucru, lăsă deoparte cârpa și tubul de spray și se bătu peste
buzunare căutând pachetul de țigări.
- Nu mă interesează nimic, zise, dar ia o țigară de aici.
- Trebuie să speli și pe dedesubt, zise Ghiță luând țigara, tocmai în timp ce șeful celuilalt
cobora grăbit scările.
- Toni, plecăm! anunță consilierul. Nu mai avem ce face aici.
- Dar au făcut proces-verbal?
- Nu mai e nevoie de nici un proces-verbal.

Probabil au apucat să-l mai vadă pe profesorul Artimon întorcându-se grăbit dinspre
fântâna lui Burcă, însoțit de cei doi băieți pe care, nu se știe de ce, îi luase cu el. Poate că așa
îl sfătuise șeful de post. Profesorul mergea mult aplecat în față, urcând panta cu efort, în timp
ce băieții veneau fără chef la oarecare distanță în urma lui, ca și cum ar fi fost pedepsiți să o
facă. Gâfâia și era transpirat, iar costumul prea larg, cu haina desfăcută și care-i aluneca mereu
peste umeri, îi dădea un aer dezordonat. Plecase după Țuchendrea, pentru a-l aduce să
semneze procesul-verbal, dar se întorcea fără el și, desigur, nemulțumit.
- Nu vrea să vină, îi zise încet lui Ghiță, trecând pe lângă el fără a se opri, aproape fără
a-l lua în seamă. Urcă scările, năvăli în biroul primarului fără să mai bată la ușă și repetă
aproape aceleași cuvinte, de această dată cu voce tare și hotărâtă. Nu vrea să vină, zice că are
treabă, trebuie să rânească la vite.
Șeful de post și primarul îl priviră nedumeriți, de parcă n-ar fi înțeles despre cine sau
despre ce vorbise. Probabil că mai înainte discutau ceva important, iar venirea lui îi luase prin
surprindere. Între timp, uitaseră unde îl trimiseseră și cu ce treabă.
 - Dar m-am gândit, ce-ar fi să apelăm la agentul agricol? Domnul Chiosteț nu ne-ar
putea refuza, continuă fără convingere Artimon, încă respirând greu, cu un șuierat subțire, abia
auzit, poate avea un pic de astm. Mai ales că e omul nostru, nu?
Primarul tăcu. Privi mai întâi în sus, către ceva situat dincolo de tavan, unde se hotărâse
de la început adevărul întreg și necruțător al acelei zile. Se ridică din scaun și făcu cei câțiva
pași până la fereastră, copleșit parcă de oboseală. Singur cu neputința lui. Nu erau decât niște
insecte agitându-se inutil într-un borcan de sticlă. Privirea îi întârzie în lungul drumului pustiu
la capătul căruia lumina amiezii încremenise într-un cenușiu aproape solid.
- Degeaba. Au dat adineauri telefon de la județ și au spus că Președintele nu mai vine,
vorbi în locul lui șeful de post. Acum, să vedem ce facem cu oamenii.
- Aceasta este o problemă reală, constată involuntar profesorul Artimon. Trebuie să o
tratăm cu toată seriozitatea. După părerea mea, oamenii nu mai trebuie lăsați să aștepte.
Când termină de vorbit, clătină din cap a neîncredere în propriile cuvinte. Cu toată
știința lui de carte, părea incapabil să înțeleagă ce se întâmplase de fapt.
- Ar fi trebuit dus la spital, zise primarul. Suntem nebuni.
Vorbise mai mult pentru sine, dar enunțul concis de la urmă și expresia lui puternică,
deși încă nu risipea confuzia, introducea un relativ principiu de ordine. A cărui precaritate li se
dezvălui de îndată ce șoferul Ghiță deschise brusc ușa, făcând-i pe toți să tresară:
- Dom primar, cu bicicleta ce fac?
- Ce bicicletă?
- Bicicleta lui Corcoțoi. Au plecat și au lăsat-o rezemată de gard.
3. Un regat pentru o muscă
 Poveste pentru copii, de spus bunicilor când au insomnii

I
A fost odată ca niciodată un împărat, al cărui nume, vai ce prost sunt, l-am uitat. De fapt
numele nu mai contează și pun pariu că nici nu vă interesează, ajunge să știți că era o
persoană de vază.
Dimineața când se scula, primul lucru pe care-l făcea era, bineînțeles, gimnastica de
înviorare, în ritmul muzicii ușoare emise de un aparat cu circuite integrate pe care, pare-mi-se,
îl primise din străinătate (probabil din niscai țări civilizate). După aceea se spăla, se primenea,
coroana pe cap punea, mânca ceva ușor și-și dădea zor să rezolve ale țării probleme politice
interne și externe care deveneau zi de zi tot mai critice, pesemne. Citea numeroase rapoarte,
semna câteva zeci de condamnări la moarte, vreo patru-cinci legi noi deja în curs de abrogare
și, fiindcă între timp se făcea seară, pleca la culcare.
În împărăție lucrurile mergeau așa-și-așa, dar lumea nu se plângea; din contra, dacă ar fi
să ne luăm după ziare, era o mulțumire așa de mare, încât, atunci când mureau, de obicei de
foame, supușii strigau optimiști: trăiască Împăratul! - iar porția celui răposat o mânca altul.
Dacă tot așa mereu ar fi fost, povestea nu ar mai avea desigur nici un rost, căci se
cunosc o mulțime de exemple similare împărătești care n-au necesitat pentru lămuriri
suplimentare povești. Dar, parcă anume pentru a-i ajuta pe scriitorii fără inspirație,
evenimentele cunoscură o decisivă deviație: într-o noapte întunecată, țara a fost invadată de
patru muște deodată!
Deși grănicerii erau la post, probabil dormeau căci nimeni nu le-a văzut trecând - și duse
au fost! În noaptea aceea fiecare muscă a făcut câte patruzeci de ouă și dacă cineva ar fi ținut
cont că erau doi masculi și femele tot două, ar fi știut că în seara următoare numărul muștelor
era cu optzeci mai mare, din care jumătate femele purtând deja câte patruzeci de ouă în ele.
Rezultă deci că o caracteristică a speciei era numărul patruzeci. Dar, din nefericire, nimeni nu
prinse încă de știre. Și tocmai pentru că nu se lua nici o măsură de stârpire, în zilele
următoare, numărul lor se făcu din ce în ce mai mare. Așadar, în a cincea noapte, numărul
muștelor a ajuns la șapte sute șaptezeci și șapte de mii nouă sute douăzeci și șapte (cine nu
crede că am socotit bine să facă el socoteala și va vedea că ies cu trei mai puține).
La o săptămână și ceva, nemaiavând probabil ce mânca, muștele cu pricina începură a
ataca tot ce era viu și, vrând-nevrând, mișca. De la șoareci-șobolani-mâțe-câini-păsări-
vaci~boi-porci-iepuri-vulpi-lupi poate chiar și urși, până la copii-femei măritate-bătrâni și
oameni în toată firea, cu serviciu și gospodărie, la locul lor puși. Dracu' știe ce fel de ace
aveau, cum le utilizau, ce lichid îți băgau sub piele, că toate viețile mai sus înșirate și multe
altele ca ele, odată înțepate, cădeau într-o stare lenevoasă, se simțeau nemaipomenit de bine,
nu le trebuia nici mâncare, nici casă, nimic, și în câteva zile sfârșeau în dric.
Din cele spuse, reiese fără dificultate concluzia justă că muștele deveniră în scurt timp o
adevărată calamitate. Națională, dacă vreți neapărat să-i spuneți așa, deci e bine să știți că
împăratul habar nu avea, fiindcă informatorii săi nu-l puteau informa, din cauza unei legi
speciale care le interzicea să-i spună lucruri neplăcute care să-l indispună, sau pe care pur și
simplu nu vrea să le asculte. El făcea în continuare atât de folositoarea pentru organism
gimnastică de înviorare, în ritmul muzicii ușoare, asistat cu neînduplecată admirație de
întregul guvern și o numeroasă delegație de oameni ai muncii de la orașe și sate, care stăteau
în picioare și aplaudau frenetic fiecare nouă mișcare, iar uneori delegația striga lozinci și
emitea urale, dar numai la figurile mai grele: podul, flotări, șpagat sau echerul la inele.
Se înțelege, pentru cei ce nu au mințile de tot blege, că situația nu putea dura așa la
nesfârșit și că în cele din urmă împăratul a auzit de la nevastă (pardon, împărăteasă), de la
fiică-sa sau de la vreo slugă din casă (adică palat), că un lucru groaznic în țară s-a întâmplat.
Dar ce lucru anume, nimeni nu îndrăzni a-i spune. Deci s-a înfuriat și de supărare a
condamnat vreo șaptezeci de inși la moarte prin spânzurare.
- Dacă și soția mea iubită se teme de mine - zicea - înseamnă că am ajuns o vită și ar
trebui să-mi fie rușine...
Săracul tot n-a înțeles că, dacă vrea să afle ceva, trebuie să dea un decret în acest sens.
Noroc că i-a sugerat pe ocolite, ca să nu riște, unul din miniștri, cum că ar fi vorba de niște
muște. Și a putut prin urmare să dea acel decret mult așteptat de masele populare :

EU, ÎMPĂRATUL CUTARE, ADUC TUTUROR DE ȘTIRE CĂ SUNT ÎN STARE SĂ

AFLU FĂRĂ SUPĂRARE CE ANUME VĂ PIȘCĂ ȘI VĂ DOARE.

Îndată, aflând populația oprimată că are prilejul să fie ascultată, s-a pornit cu mic cu
mare spre curtea împărătească să se jelească. Armata, văzându-i venind puhoi și în
neorânduială, a crezut că-i vreo răscoală și a tras în ei cu tunul, dar n-au murit decât vreo
șaptezeci și patru de mii cinci sute unu. Ceilalți trei au ajuns cu bine și au spus ei împăratului
ce se cuvine: cum că împărăția e pe ducă. Bineînțeles că au fost imediat ridicați și la
închisoare băgați, deoarece au calomniat în gura mare patria și a împăratului onoare, în plus
manifestând defetism. Au fost găsiți atârnând cu cinism în ștreang, chiar în piața mare, a doua
zi la răsărit de soare.
 Să nu credeți cumva că pe împărat chestia asta nu l-a impresionat. Dimpotrivă, văzându-
i pe geam cum se bălăngăneau în sus și-n jos, mațele i se răscoleau și se-ntorceau pe dos. De
atâta scârbă, în ziua aceea n-a mai mâncat nimic; i se părea că vede-n farfurie ba câte-un
șarpe, ba un limbric, dar în realitate erau macaroane cu lapte pentru dânsul anume preparate,
nu fiindcă i-ar fi plăcut în mod deosebit, ci fiindcă atunci când era abătut sau plictisit se distra
aruncând cu farfurii pline cu mâncare în cei care întâmplător sau nu îi ieșeau în cale.
Zic, cum ședea la masă scârbit și angoasat, deodată-n încăpere o muscă a intrat. Nu era
dintre cele viclene și asasine, ci o muscă absolut normală, care nu face nici prea mult rău, dar
nici bine. Adusă de instinct sau de cine știe ce forțe obscure, se repezi către împărăteasca
farfurie să fure o picătură de lapte care i-ar fi ținut de foame o zi și o noapte. Pajul Gorilă
spătos și mușchiulos, care pierdea vremea fără folos pe lângă împărat, chipurile l-ar fi apărat
contra eventualei lovituri de stat puse la cale de camarilă - deci pajul Gorilă urmărise vigilent
musca și ale ei hoțești volute, iar când văzu că se repede să se înfrupte, înțelesese că era
momentul să se remarce și cu o mișcare dibace o alungă. Musca însă nu se lăsă, foamea o
trăgea cu furie spre laptele din farfurie. Astfel începu o luptă aprigă pe viață și pe moarte între
pajul Gorilă și musca ce voia lapte. Pajul scoase sabia, se repezi la ea, dar musca nu e proastă
în calea lui să stea, se dete într-o parte ferindu-se de paj, pluti la înălțime, apoi veni-n picaj.
Și-n vreme ce-mpăratul voios aplauda, sub al său scut, de frică, Gorilă tremura: Căci el, ca toți
curtenii, avea știre de muștele ucigașe și vampire. Văzând că singur n-o doboară strigă:
- Săriți că mă omoară! Atenție mărite și slăvite împărate că musca asta n-are deloc
gânduri curate și dacă-ți bagă-n cur al ei venin s-a terminat definitiv mărețul tău destin...
- Ha?! se miră tiranul. Cum naiba, că acum anul m-a înțepat una taman pe obraz și n-am
avut nici un necaz decât oleacă de constipație.
- Da, dar asta-i de altă nație. Dacă te pișcă această lighioană, rămâne biata împărăteasă
vădană. Zău că nu-i de glumit, chiar eu am auzit ieri la closet doi țipi șușotind despre al
muștelor secret.
- Auzi de ce-i în stare spurcata! Păi atunci, să vină garda, să vină curtenii, să vină
armata!
Trag nădejde că acum ați priceput de ce în scurtă vreme salonul s-a umplut cu o
mulțime de oșteni și gură-cască fel de fel, având cu toții un unic și același țel, muștei să-i vină
de hac pentru a-i face împăratului pe plac. În aer săbii se încrucișau și se loveau avan cu
zgomot greu de metal, vitejii cavaleri înjurau și se avântau spre tavan, unul vru chiar să aducă
un cal, până când musca plictisită de atâta scandal și neavând deloc chef să fie ucisă, ieși prin
fereastra lăsată deschisă, zicându-și în sine-i: Doamne că tare-s fără minte și tontălăi, dacă
pentru a mă prinde fac atâta tărăboi - și cu aceste gânduri plecă în lumea ei.
În urmă-i tămbălăul și nebunia continuară, fiecare crezând că, dacă omoară musca (între
timp ieșită afară), va putea să dovedească fetei împăratului că-i bărbat și e puternic, iar aceasta
va veni la el în pat de cum se face întuneric. Fiindcă împăratul mai avea și o fată pe care o
voia măritată - dar despre asta vorbim noi altădată.

Acum stați să vedeți dandana; tot luptându-se între ei așa, bineînțeles că au murit vreo
doi-trei, iar alți zece-cinșpe neisprăviți au scăpat doar răniți. Explicația e simplă ca o acadea,
deși pariez că nu v-ați gândit la ea. În vreme ce contra muștei îi tot dădeau zor, unul l-a călcat
pe altul pe picior care a strigat:
- M-ai jignit, te omor! Cu mine ți-ai găsit, mă, să faci pe deșteptul? - și cu o sabie i-a
străpuns pieptul.
Altul, mânuind o suliță prea mare, l-a pocnit drept în cap pe vecin din eroare, care a
țipat enervat:
- Bă boule, te fac terci! Dacă nu știi fotbal, ce cauți la meci?
Și așa mai departe, n-are rost să insist, vă dați seama și singuri, epilogul fu trist.
(Acum, dragi copii isteți, v-aș ruga să vedeți dacă au adormit bunicii ascultând ce-ați
povestit. Dacă-i așa și sforăie ca tractorul, iată ce vă roagă nenea autorul: culcați-vă frumos și
voi iar mâine le veți povesti capitolul doi.)

II

Capitolul doi, în care e vorba de marele război contra alor muștelor neam, începe, așa
cum ne așteptam, cu un decret dat de împărat pe care îl prezentăm în rezumat.
În expunerea de motive se arată clar și răspicat că împăratul cutare e cel mai mare
împărat, călărește cel mai bine, la duel nu-l bate nime, cel mai bun, cel mai viteaz și când
doarme și de-i treaz, vai ș-amar de alte nații că sunt conduse de alții, ferice de-acel popor ce-l
are conducător, lumea-ntreagă e uimită de-a lui minte strălucită, este mândru dar modest,
genial i-e orice gest, și când merge, și când stă, și când cere și când dă, și când spune, și când
tace, genial e orice-ar face. Zi și noapte se gândește la poporul ce-l iubește, n-are somn și n-
are stare gândindu-se la mâncare, haine, papuci, jucării, pentru mame și copii, pentru tineri și
bătrâni, pentru slugi, pentru stăpâni. De aceea decretează precum în cele ce urmează :
 Întrucât împărăția și poporul ei sunt amenințate de furia unor muște fioroase ca niște
zmei și care atacă la drumul mare orice fel de viețuitoare, se instituie starea de război cu
consecințele următoare :
1. Toți oamenii din popor vor preda produsele lor: cereale, păsări, vite, miere, fructe și
ce mai au statului, în schimbul bunăvoinței împăratului. De asemenea, îmbrăcămintea de
prisos nepurtată, averea toată și ce mai poate fi de folos, banii de aur și argint mai ales, pentru
ca armata să lupte cu succes, devin ale statului toate, iar cine le atinge e condamnat la moarte.
2. Nu se mai admite nici o justificare pentru risipa de băutură și mâncare. Veți renunța
de bunăvoie la felul doi și trei și vă veți mulțumi cu hrănitorul ceai de tei care nu îngrașă ci
face bine, are chiar o mulțime de vitamine, în plus vindecă boli o groază și mai ales pe cei
nervoși calmează. Dar asta nu înseamnă că-l veți încălzi cât vreți, fiindcă fierbinte v-ar plăcea
să-l beți. Nu uitați: muștele doar la frig îngheață! De aceea, fiecare se va scula dis-de-
dimineață, cu noaptea-n cap, când muștele dorm încă, și va pleca fără scandal la muncă, de
unde tot noaptea se va întoarce, ca să nu-l vadă muștele și să-l atace.
3. Prin metode riguroase, savanții de la curte au stabilit că muștele veninoase se
înmulțesc pe întrecute la infinit fără să obosească, deoarece au găsit la noi condiții ideale să
prăsească. Deci, pentru a scăpa de pacostea lor, se va proceda în felul următor : fiecare om să-
și facă o lopățică dintr-un băț și o bucată de cauciuc mititică. Când musca inamică va veni în
zbor și, poate, obosită se va lăsa ușor pe plită în bucătărie sau în dormitor, pe colțul mesei sau
pe un perete, sau unde ea dorește, atunci cu lopățică adversarul se repede și-o pălește: poc!
precis, decis și-o face plachie pe loc. După care va sta în continuare la pândă, poate vine alta
însetată sau flămândă pe care, cu o lovitură măiastră de lopată, o va trimite de asemeni pe
lumea cealaltă. Astfel, cine nu-i leneș și de treabă se ține, va avea la sfârșit satisfacții depline,
reușind după o zi de muncă intensă și susținută să doboare o cantitate de muște imensă - peste
o sută.
4. Recompense și sancțiuni. E clar că metoda aceasta va face minuni, în câteva zile, cel
mult săptămâni, oamenii vor fi din nou în țara lor stăpâni, de grija și teroarea muștelor vor fi
scăpat, după ce pe toate le vor fi lichidat.
Insă până acolo, din poveste, ehei, până acolo mult mai este...
Deocamdată nu stați să trândăviți, căci cu viața plătiți, dacă nu-ndepliniți neapărat
normele stabilite de împărat.
Decretul stipulează cu o precizie uimitoare și demnă de invidiat sarcinile de omorât
pentru fiecare: bărbat, copil, moșneag, femeie văduvă sau măritată, toți înarmați cu teribila
lopată vor trebui să dea socoteală comisiei de înregistrare de muștele omorâte zilnic - în
număr cât mai mare. Fiindcă armata, o fi ea armată, dar nu poate face totul singură și dintr-o
dată, mai are și alte treburi și trebuie ajutată. Deci împăratul, având inima bună, nu cere decât
ca fiecare să omoare cinci mii de muște pe lună, știind el însuși că e greu și ca să-și
dovedească regretul se angajează să omoare, la fel ca oricare, muște cât zice decretul. Desigur
cei mai harnici vor fi recompensați, amici ai împăratului ei vor fi declarați, vor primi medalii
special făurite, având pe o parte chipul împăratului, iar pe cealaltă chipul a două muște
zdrobite, vor da autografe și interviuri și-n anumite cazuri vor fi scutiți de biruri, vor scrie în
ziare articole faimoase și se vor îndrăgosti de ei fete frumoase, mutrele lor frumoase vor
colinda prin țară, astfel mustrând pe leneși, făcându-i de ocară, vor ține conferințe, vor învăța
pe alții și vor avea recunoștința-ntregii nații... Dar maxima cinstire prevăzută de lege va fi că
fata împăratului dintre ei va alege un mire pe care-l va copleși cu averi și iubire și se-nțelege
că-i va face apoi la copii în neștire.
Numai, să nu creadă cineva că leneșii și trândavii vor scăpa, cei neglijenți, ori indolenți,
ce nu vor să muncească și nu-și îndeplinesc norma obștească intră în dizgrația împărătească,
dușmani ai poporului vor fi declarați și mai dihai decât muștele fi-vor vânați.

Acum cine are ochi de citit sau urechi de auzit va înțelege perfect urmările genialului
decret. Imediat ce el a fost anunțat și publicat în ziare, toată omeneasca suflare, cu mic, cu
mare, într-un entuziasm de nedescris, mi s-a pus pe ucis. Să-i fi văzut pe bieții bunici alături
de nepoții de trei ani și chiar mai mici cum alergau sprinteni cu lopățica în mână după câte o
muscă dușmană și hapsână, ferm deciși s-o scape de zile, pălind-o cu teribilele lor ustensile.
Ce să mai vorbim de tineri și bărbați care, de cum terminau lucrul unde erau angajați, se
năpusteau pe străzi, în case, prin ogrăzi și pe mai unde nimereau cu un entuziasm feroce, de
nebuni, hotărâți să-și încarce conștiința cu cât mai multe hoituri de bâzoi și tăuni. Unii
foloseau diverse șiretlicuri, capcane, plase, lipici, otrăvuri și alte nimicuri și șmecherii ce nici
nu v-ar trece prin cap, dragi copii, metode dintre cele mai înfricoșătoare și macabre pentru a-și
îndeplini planul de cadavre zi de zi și săptămână de săptămână. Căci altfel îi înhăța prea
puternica mână stăpânitoare și-i băga la răcoare. Nevestele și ele, grase sau slabe, unele tinere,
altele babe, cu serviciu sau casnice, imaginau metode dintre cele mai sadice și, ajutate de
codane nurlii, făceau ravagii prin bucătării și dormitoare lovind în stânga și-n dreapta cu o
sete de răzbunare de care numai partea femeiască e în stare.
În general se poate spune, fără a greși prea mult, că țara toată fu cuprinsă de-al
muscacidului tumult. Un călător străin, trecând pe-acolo din întâmplare sau cu niscai treburi,
și-a notat în jurnal însemnările următoare ce-au rămas peste vremuri:
 „Acest popor de oameni pașnici, harnici și simpatici pare cuprins de o ciudată boală
căreia
i-aș zice mai curând sminteală. N-am întâlnit niciunde un om care să stea locului mai
mult de patru-cinci secunde. Uite-așa le fug ochii, dau din mâini, fac gesturi stranii,
precipitate, încât te-ntrebi de nu-s cumva nebuni și pe bună dreptate. Toți sunt înarmați cu
niște obiecte primitive, bizare, pe care le-nvârt mereu în aer în semn de amenințare. Dacă
întâlnești, bunăoară, un țăran și-l întrebi cum fuse recolta ăst'an la grâu și secară, deodată îți
arde una-n cap cu năzdrăvana armă, încât te-apucă amețeala și-ți vine să-l înjuri de mamă.
După aceea motivează cu obrăznicie că aveai o muscă ucigașă taman pe pălărie. Când am
ajuns în țara învecinată eram plin de cucuie și cu pielea vânătă toată...”
Dacă povestea a ajuns atât de șuie, o să vă pară de râs, dar zău că nu e! Dușmani de mi-
ați fi și tot nu v-aș dori cărați cu silă în grămadă apoi băgați în zdup ca vitele-n cireadă, să nu
vi se dea nici hrană și apă nici o picătură, încât de sete v-ar crește drobi de sare în gură, să fiți
bătuți cu varga la fund și la picioare, să fiți cu ochii deschiși anume-n soare și câte altele mai
grozave și rele care-ți fac zilele așa de amare și grele că tare bucuros ai fi să scapi de ele. Iar
toate aceste chinuri absurde și nătângi numai fiindcă nu reușeai la timp să strângi suficiente
muște moarte și astfel să-ți achiți cota parte...

Dar stați puțin nu vă pierdeți răbdarea, căci am găsit taman acum rezolvarea. Tocmai
ațipisem și visam că mâine e duminică, însă muza m-a tras energic de mânecă strigându-mi:
hei, e momentul să treci la capitolul trei!

III

Lângă curtea - mpărătească, într-o biată șandrama, își trăiau viața câinească un țigan și
soața sa. D-era frig și n-aveau lemne, tremurau să se-ncălzească, vara soarele pesemne voia
musai să-i topească. În căsuța lor de scânduri era loc doar pentr-un pat; când ploua dormeau
sub dânsul, căci tavanul era spart. Ciorbă-n oală nu aveau, bani în pungă nici atât și de mila
omenească erau sătui până-n gât. Dar se bucurau ca proștii, de nevoi nu le păsa, viața asta
ticăloasă aproape că le plăcea.
Dumnezeu grijind de dânșii, un copil le dărui; într-o zi l-aduse barza cum i-aduce pe
copii, îl lăsă în pragul casei sau pe horn în jos ușor, clămpăni din plisc voioasă și plecă apoi în
zbor. Ei văzându-l, îl numiră Taulică-Făt-Frumos, tuciuriu era ca mă-sa și ca taică-său năsos
(taulica e o mâncărică făcută din prăjeală de ceapă dreasă cu făină și apă, un fel de rântaș mai
prost, mâncare de post, te saturi de ea numai cât o vezi, dacă mai și guști, începi să nechezi; ei
îl botezară pe copil așa fiindcă taulica tare le plăcea, era mâncarea lor de harți, când o aveau,
socoteau că-s bogați).
Când plângea, plângeau și dânșii și râdeau când el râdea, împărat îl porecliră, boț de aur
le părea. Astfel crescu Taulica băiat mare, voinicel, arătos cum vă mai spusei și grăsuț ca un
purcel, nime-n toată mahalaua parcă nu era ca el. Îl hrăneau cu taulică, zeamă lungă și
sărbușcă, iarna-l îmbrăcau în zdrențe, vara îl lăsau gol pușcă. Se ducea la scăldătoare cu-alți
copii de seama sa, nesfârșită sărbătoare viața asta le părea. Prindeau raci și broaște grase,
peștișori mici, argintii, se jucau cu ei o vreme, apoi îi mâncau de vii. Frecau spicele în palme,
boabele lor dulci și bune le mâncau cu așa poftă că la gură făceau spume, flori de nalbă,
păpădie sau semințe de bostan, acrișori lăstari de vie, fructe-amare de castan, napi, ridichi de
lună nouă, sfeclă roșie, ciuperci, mure, fragi, măceșe coapte, uneori găseau și melci. Făceau
focul și-n jăratec știuleți se grăbeau să pună, zău că-n lume nu există altă mâncare mai bună.
Când pe cer tuna a ploaie, iute se-avântau în baltă să nu-i ude ploaia rece (apa bălții era
caldă).
Trecea vara, venea toamna, apoi iarna cu îngheț, dar de frig mai că nu-ți pasă, dacă ești
băiat isteț. Două scânduri geluite, legate cu niște sârme și la capete-ndoite, pot fi schiuri foarte
bune, iar covata de acasă parcă anume-i făcută să te dai cu ea pe gheață unde-i panta mai
abruptă. Las'să aibă alții schiuri, săniuțe de argint, ei tușesc când dă înghețul li se face rău la
vânt, stau înfofoliți în casă, lângă sobă, beau pastile, fac temperatură mare și la urmă mor cu
zile... Sau dacă totuși mai suflă, amarnic se chinuiesc, șchioapătă, le curge nasul - vai de traiul
boieresc ! Viața aspră te călește și te face rezistent n-ai nevoie nici de doctori, nici de vreun
medicament.
...Anii trec, se duc la naiba, poftim de-i oprește! Taulică-Făt-Frumosul crește și iar
crește, pe obraji i-apar tuleie, pe la subțioară, iar sub nas abia mijește-un puf de mustăcioară.
Fetele de seama lui râd și își dau din coate sau oftează într-ascuns, inima le bate, dar el nu le
ia în seamă, trece mai departe, pasămite are treburi mult mai importante. Căci îl dete taică-său
la ucenicie, să învețe, de-o fi vrednic, niscai meserie. Meșterul Tănase, care e fierar, se poartă
cu dânsul ca și cu-un tâlhar, îl pune la foale, apoi la baros, o clipă nu-l lasă să se-așeze jos, fac
nenumărate săbii și pumnale, cercuri de butoaie, sape și cazmale, osii de căruță, zale, bucșe,
scoabe, lacăte, zăvoare, nituri și potcoave. Fiare și baroase, deie dracu-n ele și în nea Tănase
că le-a făcut grele! Mult mai dulce-i viața cu copii la joacă...
Însă dimineața se scoală și pleacă. Fiindcă-n nopțile cu lună când e somnul mai ușor,
vine-n vis și îi vorbește îngerul său păzitor. Îi arată lumea toată, cu-ale ei minunății, cerul,
marea înspumată, nesfârșite-mpărății... Sau cu el în zbor îl poartă peste șesuri și coline, văd
orașe uriașe și ciudate țări străine, văd oceane cu balene, animale mari și mici și cetăți cât
călimara în care trăiesc pitici, pâini cât roata de căruță, mese lungi împărătești, pline cu
fripturi și ciorbe, să mănânci oricât poftești, prăjituri de ciocolată, portocale și smochine,
torturi mari de înghețată, ciocolată cu afine... Îmbrăcat în straie scumpe și pe cap cu o
coroană, Taulică - mparte totul la țigani, face pomană, stă înfipt în capul mesei într-un jilț de
aur tot, îi privește și surâde sprijinindu-se în cot. Lângă el, blânda-i mireasă, care-i dulce ca o
zână, părul blond pe el și-l lasă și îl mângâie pe mână, el se-întoarce, o sărută fericit și
împăcat, din fierar ajunse, iată, ginerică de-mpărat...
Dar deodată totul cade, îngerul îl părăsește... A fost vis și păcăleală, Taulică se trezește
tot în biata coșmelie, putredă și urâcioasă și plină de igrasie - nici nu seamănă a casă. Se
întinde și gândește că nu-i bine să visezi fiindcă mintea-ți obosește și îți vine să oftezi. Hai la
muncă, deci, băiete, te așteaptă nea Tănase, nu te mai gândi la fete de-mpărat, că-s mofturoase
și nu-i nasul tău de ele, nici figura-ți de țigan nu-i de stat în capul mesei, pune mâna pe ciocan
și lovește fierul tare pân' te-o trece nădușeala. Asta-i viața ce te-așteaptă : ciocanul și
nicovala..

Dup-o vreme văzu tatăl că băiatul lui slăbește, are insomnii, suspină și-l întreabă ce
poftește, ce-i cu dânsul, nu-i mai place fumul de la fierărie? Sau i s-a lehămisit de-atâta
ucenicie?
- Tată, zise Taulică, fiarele-s cu treaba lor, dar eu mă gândesc de-o vreme că e cazul să
mă-nsor. Fata împăratului are anii potriviți și m-aș duce să-i cer mâna de la bunii ei părinți.
Am văzut-o într-o seară printr-o gaură de zid, pe balcon ieșise-afară și se pieptăna zâmbind,
avea-n mână o oglindă, se tot răsfăța în ea, mi-a căzut cu tronc și gata! Crezi că dânsa nu m-ar
vrea?
- Vai de mine, dragul tatii, ce aud mă spăimântează, oare tu nu știi proverbul „vrabia
mălai visează”? Cine-a văzut din salcie cerc de bute și din țigan om de frunte? Au nu știi că
cin-se reazemă de umbră dă-ndată peste cap tumbă ? Cam amesteci Bagdadul cu Țarigradul,
luna cu mâna și soarele cu picioarele, parcă te-ar fi botezat un popă tâmpit și beat, aide să
vorbim degeaba că tot n-avem nici o treabă sau mai bine las-o moartă-n popușoi, bogăția nu-i
de noi, tot calicul vrea avere, dar cine doarme pe pământ n-are frică de cădere...
Și ar mai fi zis bătrânul și-alte vorbe din popor, pline de înțelepciune și de haz în felul
lor, dar până să ticluiască alte sfaturi și povețe, se iscă un nor de muște, lacome și hrăpărețe,
mare-ntunecat de negru și-avan de bâzâitor. El nepricepând nimica nici de unde-s nici ce vor
zise către Taulică, ce ședea mai sub pridvor :
- Cu așa potop de muște, zău că nu-i curată treabă!...
Chiar atunci una din ele, prinsă de-o furie oarbă, coborî în mare grabă și îl înțepă în
barbă. Ce-a urmat apoi, desigur, bănuiți și singurei, prin urmare, isprăvirăm și acest capitol
trei.

IV

În capitolul patru chiar de la început închisorile gem de netrebnici care n-au putut sau
n-au fost vrednici să-și îndeplinească norma obștească.
Cu tot entuziasmul și toată râvna depusă încă din capitolul doi, muștele se înmulțesc roi
după roi, milioane și iar milioane care devorează totul când le e foame. Tot mai multe, tot mai
flămânde, mai nemiloase, năpădesc de-acum și prin case, distrug culturile de pe ogoare și ce-i
mai rău e că înțepătura lor nu doare, încât cei aflați la ananghie sau care au vreo datorie,
anume se lasă înțepați de câte o muscă sau un bâzoi, își fac o cruce mare și-adorm zâmbind
apoi...
Deși însuși împăratul participa ca nimeni altul cu îndărătnicie la stârpirea muștelor din
împărăție; își făcuse un adevărat hobby excentric savuros din a le lovi cu lopățica din aur și
coada din os; avea o minunată colecție de lopățele, unele mai mari, altele mai mititele, din aur
și argint cu pietre de smarald și opal, când lovea cu ele scoteau un sunet plăcut, muzical.
Treaba asta îi plăcea atât de mult, încât se interesa personal cine l-a întrecut, care e recordul
național, ce noi tehnici de lovire au apărut. Bineînțeles, afla de fiecare dată că el numai el e
cel mai mare ucigaș din împărăția toată.
Dar ignorând a împăratului osteneală, muștele își continuară activitatea criminală, fără
să le pese nici de râvna populară, nici de vorbele de ocară ale celor năpăstuiți, pe care muștele
și buna oblăduire îi scoseseră din minți; bieții de ei nu mai știau de ce să se ascundă mai
repede, de muște sau de portărei.
Ba nu ! Am greșit ! Aflați de la mine că lucrurile mergeau cât se poate de bine. Deși
muștele se înmulțeau mereu, oamenii mulțumeau împăratului și lui Dumnezeu că nu e greu ci
e ușor și frumos, căci fără ele viața n-ar avea vreun folos. În fond, ce e viața, vă-ntreb, cum s-
o trăiești dacă nu muncești și iar nu muncești ? Dacă nu omori muște, nu faci nimic, ci numai
te distrezi, te-apucă o plictiseală de-ți vine să căpiezi.
 Iată însă că undeva, cică, un pui de țigan pe care-l chema Taulică născocise el un fel de
tigaie pe care o înfierbânta pe plită și-i turna ceva ca o zoaie tot de el născocită (înțelegeți
tigaia aceea era vrăjită!). Când simțeau mirosul acela în nări (dacă or fi avut), muștele se
repezeau de la mari depărtări cu zeci de kilometri pe minut și se prăjeau iute în tigaie ca niște
tâmpite tot în circa zece minute. Ca să vezi de ce a fost în stare dracul de băiat; altuia nici prin
cap nu i-ar fi dat ! El zice că astfel se răzbună pentru tatăl său iubit care a murit fără vină și
subit. Dar, când nu știu cine prinse a-i spune, că de-ar ști împăratul de o așa minune, l-ar
chema la palat de îndată i-ar da fata nemăritată de soție și jumătate din împărăție, Taulică al
nostru căscă gura ca prostul și zise: ha ? n-ar strica să se întâmple chiar așa. Deci, nea Tănase
scrise un memoriu sau scrisoare către curte în care băgase vrute și nevrute, dar în esență arăta
despre minunea petrecută la fierăria sa. Numai că scrisoarea s-a rătăcit printre alte mii de
hârtii și n-a ajuns unde ar fi trebuit. Până una alta, Taulică strânsese o sumă frumușică
vânzând cu kilogramul muște moarte celor care nu-și făcuseră planul cum scrie la carte. Erau
fel de fel de bogătași care nu puteau alerga după muște fiind prea grași, domnișoare de
pension, domni cu mustață și lornion și alte specimene din tagma boierească ce nu știau să
lovească cu lopata, deci preferau să cumpere muștele omorâte de-a gata.
Și uite-așa, din zi în zi, muștele ucigașe prinseră a se rări. Le venise de hac tigaia lui
Taulică. Sărmanele care mai erau tremurau de frică să n-o pună iar la încălzit pe plită, căci
scotea un miros împuțit la a cărui ispită nu puteau rezista și se izbeau orbește în ea. Lumea nu
se mai temea de ele, fiindcă nu mai făceau rele, păreau domesticite, nu se mai dădeau la
oameni și vite, ci se ascundeau în pădure sub frunze uscate de fagi și se hrăneau doar cu
viermi și gândaci. Dar stați să vedeți că, în loc să facă bine, tigaia lui Taulică aduse noi griji și
suspine... Căci decretul, ia amintiți-vă ce zicea! Socotise că muștele se vor termina?
Nicidecum. Așadar și acum, când muștele erau rare, sarcina de a le omorî rămânea la fel de
mare. Legea-i dură, dar e lege nu joacă, și se înțelege că dă de dracu cine-o încalcă. Noroc că
împăratul, împătimit în sportul cu lopata, n-are timp să se gândească la asta sau la alta. El
pândește zilnic fereastra deschisă anume, hoțește, și dacă vreo muscă neghioabă nimerește
înăuntru, deîndată o plesnește de-i sare untul! Ah, ce emoții, ce isterici fiori îl trec ori de câte
ori nimerește la țintă și pălește bine! Păcat că muștele-s din ce în ce mai puține, dar și mai
mare păcat e să-l faci să ofteze pe împărat. O fi băgat el de seamă că muștele se răresc, dar,
mă rog, slujitorii ce păzesc, ce treabă au, la o adică, decât să i le aducă? Deci, pe cai sau pe
jos, în căruțe, trăsuri, cotrobăiți peste tot în păduri până găsiți muște vii, oricât de neroade și
proaste, pe care împăratul să le omoare cu lovituri măiastre, căci altfel are nervi, se
angoasează, îi schimbă pe miniștri, iar pe generali îi degradează, se teme de uneltiri și orice
șoapte și glume, e suspicios zi și noapte la culme și nu iese în stradă decât cu o armată
întreagă de polițiști după el și un dulău mare cât un vițel.
La început părea un joc și era ușor, săltai frunza și luai musca cu un fel de minciog de
jos sau din zbor, dar treptat se răriră într-atât încât și cei mai vajnici căutători de bâzoi și tăuni
colindau zile și săptămâni până prindeau două trei muște apatice și blegi, bolnave de lingoare,
care zburau un pic, apoi încetau să mai zboare, cădeau leșinate pe spate și rămâneau așa
nemișcate, de parcă ar fi fost împușcate.

Voi sunteți fete și băieți isteți, dar ia să vedem dacă știți ce s-a întâmplat în ziua când nu
s-a mai aflat nici o muscă vie în întreaga împărăție, care să fie îndată adusă și băgată cu
dibăcie în odaia împărătească pentru ca împăratul s-o lovească dinadins, strigând apoi: ura,
am învins! Sunt cel mai viteaz dintre voi !... Aflați, dar, dacă n-ați știut, că din ziua aceea,
toată mila care mai era a dispărut! S-a declarat doliu național și totodată catastrofă națională, a
fost decretată legea marțială, s-au impus restricții de circulație și, în fine, întreaga populație a
fost avertizată că se va trage fără somație în oricine va întârzia pe stradă. Iar spre a mângâia
supărarea împăratului, draperii negre au fost puse la ferestrele palatului, cum drapele în bernă
au împânzit străzile și întregul ținut spre a da de știre lumii că împăratul e trist și abătut. Toți
vorbeau în șoaptă și călcau pe vârfuri, aveau privirea tristă, iar unii mai sensibili lăcrimau și-și
storceau nasul în batistă, în vreme ce, închis în cămara-i împodobită ca-n rai, suveranul bătea
cu lopățica în pereți zadarnic, iar uneori, sărmanul, izbucnea în plâns amarnic. Ehei, unde-s
zilele fericite când putea să omoare muște oricâte dorea, lovind cu ardoare din zori și până la
apus de soare ?...
- Ah, zicea, dac-aș avea o muscă și-aș prinde s-o ucid, viața mea ar avea sens, aș fi un
om fericit! Doar o muscă, numai una, gingașă și mititică, să o fugăresc prin casă și s-o prind
sub lopățică. Fie dânsa grasă-slabă, verde, galbenă, albastră, să o văd acuși cum intră în odaie
pe fereastră. Doar o muscă, numai una, ar putea fi ș-un bâzoi, să îl fugăresc prin casă și să-i
vin de hac apoi. Aș da tot ce am pe mine, toată casa, tot palatul și coroana jumătate, pe din
două și regatul... Și mi-aș da și fata dragă, cu-a ei zestre...Cerul!... Luna !... Celui ce mi-ar da
o muscă vie, numai una!

Sfetnicii vorbiră și se sfătuiră și instituiră concurs de invenții pentru toți isteții care să
gândească și să născocească o mașinărie cu rotițe-o mie și frumos vopsită, vederii plăcută,
care născocire, pusă-n funcțiune, să atragă toate muștele din lume, vii nevătămate, să le
prindă-apoi, pentru ce menire, știți desigur voi.
 După-o săptămână se arătă la poartă un țigan în mână c-o tigaie spartă ce zicea că
dânsul este Taulică și-ar vrea fata împăratului la o adică.
- Dar pentru care merit ? Cum, cine ți-a permis ?
- Eu însumi, fiindcă musca cea vie o am prins și vreau acum răsplata care mi s-a promis.
- Dar astă tinichea ce-i așa de spartă? străjerul îl întreabă.
- Păi musca blestemată când nu avea de treabă dădu în ea cu țeasta și-o sparse și pe asta.
- Ai mai avut înseamnă vreuna vreodată ?
- Am mai avut, dar muștele o ciuruiră toată, crăpând în schimb și ele așa cum se cuvine,
căci se țineau de rele și semănau suspine, terorizând poporul cu-al lor venin spurcat.
- Semnează dar aicea și poți intra-n palat, adăugă străjerul, trecându-l în registru, apoi îi
dete voie să intre la ministru.

E vorba de al muștelor ministru care lucra la un proiect sinistru, un fel de muscă de

hârtie cu motor și elice care urma, Dumnezeu știe cum, să se ridice și să zboare spre a
împăratului desfătare. Totul era perfect, puteai jura că musca e adevărată, numai că nu zbura
deocamdată... Auzind că cineva a adus o muscă autentică, vie, ministrul era să leșine de
bucurie!

In fine totul e bine când se termină cu bine.

Iată-ne în marea sală plină de curteni și dame, care poartă coc și fuste lungi, c-așa-i
la modă, înșirați sub bolta-naltă, risipiți printre coloane, așteptând cu nerăbdare să
apară-n ușă Vodă. Când apare împăratul, ei se-nclină, își fac semne, iar săracul
nici nu știe că ei r â d d e b o a l a l u i ș i d e a s t ă m a s c a r a d ă n u l e p a s ă c ă c i
p e s e m n e p r i c e p u t - a u c ă î n t o a t e mințile el nu-i.
Lângă tron stă prim-ministrul, zâmbitor și optimist, ca o nouă vitamină dată de
curând pe piață, iar bufonul râde-n hohot, când de fapt e foarte trist și-i sătul de toate
cele și în general de viață. Vin apoi împărăteasa, rude, domnii din elită, toți s-așează cum li-i
rangul și căscând de plictiseală. Liniște se face-acuma, de s-ar auzi și musca zumzăind
neobosită, dac-ar fi vreuna-n sală.
- Mult cinstite împărate și voi toți curteni de vază, zice-atuncea prim-ministrul,
încrezut nevoie mare, am aicea pe băiatul cel cu inimă vitează care-a prins o muscă vie
și ne-o dă spre desfătare... Hai, țigane, scoate musca, dă-ne-o, ce te uiți ca prostul ?
Îi răspunse Taulică:
 - Mai întâi să-mi afli rostul. Zise-o dată împăratul că-și dă fata de soție, pe din două
și regatul cui i-aduce-o muscă vie ?
- Zise!
- De-i așa și ține încă tot cuvântul ce-a vorbit, i-o voi da cum se cuvine, că de-aceea am
venit. Mult slăvite împărate mai susții promisiunea ?
- Da, desigur, dar arată-mi cât mai repede minunea! O, de ea mă copleșește și mă arde
ca un foc un dor mare. Unde-i? Dă-mi-o! Vreau cu musca să mă joc!
- Mai întâi să văd mireasa, să vedem dacă îmi place și s-o ascultăm ce zice, dacă eu îi
sunt pe plac. Dacă știe să gătească, ce fel de mâncare face, dacă este gospodină, ca să știu cum
să mă- împac.
Frumoasa mult domniță îndată se arată. I-s ochii ca cireașa, subțire-i și înaltă! Rochița-i
de mătase foșnește-atrăgător, dac-o privești și stărui, simți ochii că te dor. Ce dulce... ce
gingașă!... Ce buze moi cărnoase !... Ce piciorușe albe și ce sprânceni frumoase!... Ce păr
bălai ce curge în valuri peste piept!... Și ce năsuc obraznic !... Și ce căpșor deștept!...
- Fecioara mea iubită, îi spune împăratul, eu te-am crescut de mică cum nu te-ar crește
altul. Acum venit-a ceasul să te mărit, de vrei, cu-acest viteaz destoinic între vitejii mei.
- Vai tată, zise fata, nici dacă-l ungi cu aur! Ce negru și urât e, parcă-i pui de balaur!...
Năsos ca dracul însuși sau orice altă fiară... Numai văzând cum râde, simțesc cum mă-nfioară!
Decât să plec cu dânsul mai bine beau cucută! Mă tem că mă mănâncă cu fața aia slută! Nu
vezi ce haine poartă, cum pute-a fum și fiare? Ce coșuri monstruoase pe mutra aia are? Ce
buze groase, dinții ce galbeni, nespălați!... Ce mâini păroase, negre... Nu-l iau nici să mă bați!
Mărită-mă cu dânsul de vrei să mă ucizi, de crezi că merit pentru o muscă să mă vinzi!...
Se miră Taulică, el se credea chipos. Poftim însă că fata socoate că-i hidos! În sinea lui
îl doare că dânsa nu îl vrea, dar ce poți face oare când soarta ți-e așa?
- Prea bine, zice tare și-nghite-n sec cu ciudă, prea bine (unde-i tata acum să mă audă?).
Eu îs țigan și-ntocmai ca și dânșii mă îmbrac, așa îmi este felul, nu pot să mi-l prefac. Am
nasul mare, da, așa e, și coșuri pe obraz, nu m-am gândit vreodată că ăsta-i un necaz. Dar v-
am scăpat de muște pe voi și țara toată doar datorită mie răsuflă ușurată. Acum o muscă-i
luxul pe care l-ați cerut, de mine nu vă place, dar musca v-a plăcut. Dacă v-o dau, desigur, o
alta îmi veți cere, îmi veți promite alte mirese și avere, dar nu mai am nevoie, mi-ajunge-atât
și gata. Mă-ntorc la fierărie, avea dreptate tata că vrabia visează cum eu visam mărire,
gândindu-mă în taină să fiu odată mire acestei preafrumoase ce m-a batjocorit. Dar, gata, v-o
las vouă, căci eu m-am răzgândit. M-am lămurit ce pușlamale sunteți cu toții, de ce soi...
Duceți-vă la dracu, nu mă mai joc cu voi!
Eu unul vă spun sincer, nu știu ce-a mai urmat, da-n orice caz povestea aici s-a terminat.