ISBN 973-9155-66-9

Lei 3000
% \NimU CIORÂNESCU
il il i ri fără memorie

LU ~
'o/. *
>819*

P
I l .1 |HK' A I DNDAŢIEI CULTURALE ROMANE
 Coperta de TUDOR JEBELEANU

EDITURA FUNDAŢIEI CULTURALE ROMÂNE

Aleea Alexandru, nr. 38
Sectorul 1, Bucureşti 71273
tel: 212.25.43
ROMÂNIA

ISBN 973-9155-66-
9
 Coporta «lo TUDOR JEBELEANU

ISBN 973-9155-66-
9

vIO ”5>
EDITURA FUNDAŢIEI CULTURALE ROMÂNE
Aleea Alexandru, nr. 38
Sectorul 1, Bucureşti 71273
tel: 212.25.43
ROMÂNIA
ALEXANDRU CIORĂNESCU

AMINTIRI
FĂRĂ MEMORIE

1911-1934

P
EDITURA
FUNDAŢIEI CULTURALE ROMÂNE

BUCUREŞTI • 1995
 O umoare melancolică, prin urmare o umoare
foarte depărtată de complexiunea mea naturală,
produs al tristei singurătăţi în care mă
cufundasem în ultimii ani, mi-a băgat mai întâi în
cap această idee năstruşnică de a mă apuca să
scriu. După aceea, dându-mi seama că eram cu
totul nepregătit şi gol de orice fel de conţinut, m-
am oferit pe mine însumi ca temă şi ca obiect.

Montaigne, ESSAIS, VIII

 PREFAŢĂ

Printre cărţile rămase la Bucureşti, şi prin urmare pierdute, mi-aduc aminte de memoriile cardinalului Bentivoglio. Revăd şi acum clipa în
care le-am descoperit, pe rafiul unui anticar din Lyon. Am citit doar o pagină din prefaţă, şi a fost de-ajuns ca să mă hotărăsc să le cumpăr.
Deschisesem cartea la fraza în care autorul vorbeşte despre la morta mia vita passata, viaţa moartă pe care cardinalul se străduieşte s-o
retrăiască din hârtie.
La morta mia vita passata e un refren care mi-a cântat de atunci în amintire. Pe el am solfegiat toate clipele din care ştiam că-mi alcătuiesc
necrologul; şi iată că se apropie sorocul când totul se adună din trecut ca o cenuşă. Pe alţii i-am văzut în clipa aceasta, pe care niciodată n-am
gândit-o pentru mine; niciodată îndelung şi plin şi străbătut de conştiinţă ca de un cuţit; ca la un spectacol silnic, pentru care arh timpul să-ţi pui
vestonul. Eu îl vedeam ca o trecere, cu insolenţa omului viu, obişnuit să se plimbe prin cimitire ca prin biblioteci. Acum, la morta mia vita
passata. Ca o mătuşă pe care am văzut-o la Orléans, după bombardament, scociorând cu o surcea prin cenuşă, adunându-şi lingourile
strâmbe şi coclite, oseminte triste şi fără folos.
Când încerc să le adun pe ale mele, în acest cenotaffără viitor, mi se pare vrednică de plâns puţinătatea lucrurilor pe care le-aş putea spune.
Atât de săracă să fie o viaţă, în momentul în care tragem linia pentru adunare? Totuşi atât de darnică în îndrăzneli şi pretenţii. Bineînţeles
rămâne până la sfârşit speranţa falsă şi mântuitoare, că mâine va fi ziua cea mare, care hotărăşte şi împodobeşte destinul; că viitorul pregăteşte
isprăvi de altă calitate; şi că, dacă din întâmplare ne vor rămâne ascunse, vina nu va fi fost numai a noastră. Aşa, deplasând cu fiecare zi centrul
de gravitate a

7
 tea ce ar fi trebuit să fim, nu ne-aducem niciodată aminte de noi şi s lăsăm a fi mâine.
Cu toate acestea, voi încerca. Mai întâi, desigur, pentru plăcerea 'udă a vânătorii de timpuri si de spaţii pierdute sau
strecurate rintre degete. Dar poate si pentru a lăsa, ia îndemâna cui nu-1 va iuta, albumul unui timp şi al unor oameni care
nu mai sunt decât nintire şi poate nici măcar atât. Eu i-am ştiut pentru că i-am rnoscut şi i-am atins cu mâna pe ceilalţi: cei
de mâine cum se vor moaşte?
Eu m-am simţit legat în multe feluri, prin basme uitate şi prin <tografii pe care n-am nevoie să le revăd ca să le cunosc;
prin imeni pe care poate nici nu i-am cunoscut. Primii mei prieteni au st papagalul lui Robinson Crusoe şi dracii cu coada
bârzoi din oda bisericii vechi de la Moroeni. Vreau să spun că m-am născut tr-o lume a mea: ei nu sunt într-a lor, pentru că
lumea le-a fost rată. Firele acestea sunt poate rupte, sau poate generaţiile viitoare ■ vor simţi legate de alte mituri şi de alte
imagini. Poate vor alia tuşi că sunt, vor nu vor, degetele mâinii care azi încearcă cenuşa scutului, pentru mine mai mult
decât pentru ei.
Bineînţeles, despre lucrurile noastre de-acasă, despre ţara toarsă pe dos ca o mănuşă, mulţi ar şti să spună mai multe
decât ine, şi puţini armai putea. Norocul acesta, dacă e un noroc, nu sbuie ocolit. Ştiu că amintirea e retrospecţiune, adică
spate întors sfii, şi nu cred că ar putea să lege timpii încheiaţi cu timpul în minţă. Dar istoria e alcătuită din momente şi din
amintiri. în ■eastă eternă rostogolire, mărturia mea e a unui împins care a fuzat să împingă. Mărturie care poate nu va fi de
folos nimănui, ci măcar istoriei, care ştie tot şi nu poate nimic.

Icleea de a-mi scrie memoriile sau amintirile m-a urmărit, ca să s aşa, dintotdeauna. Amintiri sau memorii sau simplu
jurnal: rm ula a variat după epoci, dar n-am reuşit s-o fac să dureze, instanţa preocupării s-a ciocnit de inconstanţa efortului
şi, de cele ai multe ori m-am oprit la a doua variantă. Există şi câteva excepţii ‘Stalde modeste: la Fontenay-aux-Roses, prin
1936-1937, am ţinut np de mai bine de un an un jurnal care s-a pierdut la Bucureşti, i toate celelalte hârtii ale mele. L-am
reluat la Paris, în 1946, şi l-am înţinuat câteva luni. In anii din urmă am publicat câteva fragmente 'spre amintiri din
copilărie: incoerente, sparte dintr-un conţinut, oburi de oglindă, pe care le-am integrat în volumul de faţă.
 Gândindu-wă la aceste eforturi sterile, îmi vine greu să-mi explic eşecul. Văd unele cauze, nici una suficientă. In nici
una din încercările trecute n-am găsit tonul potrivit: s-ar putea să fie o părere greşită sau un pretext, după cum s-ar putea la
fel de bine să nu fi nimerit tonul nici de data aceasta. De multe ori m-a oprit din scris conştiinţa acută, hipercritică, a
interesului puţin sau inexistent al împrejurărilor relatate. Nu sunt nici acuma convins că am de spus lucruri importante sau
impresionante. De data aceasta obiecţia nu mai are importanţă, pentru că nu scriu decât pentru mine. Adevărul este că nu
m-am plictisit niciodată în convorbirile mele interioare. Prefer acum cuvântul scris, a cărui elasticitate şi mobilitate mă
exprimă mai exact (pentru uzul meu personal) decât intransigenţa colţuroasă şi fugară a angajamentului verbal.
în fond, explicaţia lui Montaigne e cea mai pertinentă. Dacă mă ofer pe mine însumi ca obiect, pricina e goliciunea
conţinutului. în realitate, această goliciune n-am simţit-o şi n-am înţeles-o decât când am scris-o, şi poate de aceea trebuia s-
o scriu. Aici, Baudelaire a pus degetul pe rană:

Aux yeux du souvenir que le monde est petit!

 Lumea e mică, pentru că nu există pentru noi decât ceea ce a fost spus. Lumea mea mi se pare îngustă, tocmai pentru
că o crezusem vastă; e timpul să mă pun de acord cu ea; şi cu mine.
Aceste amintiri nu sunt decât asta, aduceri-aminte; nu sunt nici memorii, nici un jurnal, nici cronica unei vieţi. Au fost
scrise târziu, Iară documentare, fără note anterioare, fără a mă servi de memoria celorlalţi. Judecând drept, un episod
oarecare, aşa cum îl povestesc eu, nu e nici ce a fost, nici ce au crezut alţi martori despre el, ci numai ceea ce cred acuma
despre ceea ce credeam atunci. Aceste pagini nu sunt un text literar, nici istoric. Nu sunt literatură, pentru că aceasta e un
produs al imaginaţiei (şi totuşi, nu înţeleg memoria fără imaginaţie, şi viceversa). Nu sunt istorie, pentru că dovezile şi
documentarea le fabric eu singur. Istoria arfiîn acest caz un produs al memoriei mele,—şi n-am nici o încredere în memoria
mea. Sunt sigur, de altfel, că n-am fost un bun observator, pentru că nu m-au interesat obiectele în sinea lor, ci eventuala lor
transcendenţă. Nu pot garanta deci adevărul afirmaţiilor mele. Nu le pot garanta decât sinceritatea, care din păcate nu
dovedeşte nimic, din punctul de vedere al istoriei sau al literaturii. Amintirea e turbure prin chiar natura ei; valoarea ei ca
document poate â importantă pentru mine,
 nu pentru istorie, care nu e memorie, ci critica memoriei. în orice caz, cer iertare
divinităţii adevărului pentru toate cazurile, probabil numeroase, în care interesele lui nu
coincid cu capacitatea memoriei mele.
Tatăl meu s-a născut în satul Râul-Alb din judeţul Dâmboviţa, dintr-o familie de oameni săraci, care purtau toţi numele
de Cioranu. în şcoala din sat, învăţătorul l-a trecut în catalog sub numele de Ion Ciorănescu, poate pentru că aşa era moda,
sau poate dintr-un scrupul latinesc greşit înţeles. în anii următori, trei fraţi ai lui au fost botezaţi în acelaşi fel şi în aceleaşi
împrejurări. Cel mai mic, Constantin, curioasă figură de intelectual introvertit şi mizantrop, format mai târziu în cercul lui
Panait Muşoiu, a refuzat să poarte apendicele dăruit de învăţător şi s-a întors la numele autentic. Cred că l-a purtat cu
ostentaţie, ca un merit câştigat în luptă, pentru că această izolare patronimică se potrivea cu caracterul lui de rebel şi de
singuratic.
Cioranu sau Ciorănescu e totuna. în ultimul anuar al telefoanelor din Bucureşti am notat o sumedenie de Cioran,
Cioranu, Ciorănescu, Ciorăscu şi câteva variante asemănătoare. Colegii mei din primele clase secundare mi-au scurtat
energic numele, spunându-mi adeseori Cioară. Nu pot să spun că-mi plăcea porecla, pentru că de la distincţia latinizantă la
pasărea neagră mi se părea că am căzut mai mult decât o treaptă. Am studiat mai târziu originea numelui nostru.
Explicaţia cea mai plauzibilă e păstoritul. Ciobanii ardeleni care treceau munţii cu turmele lor, prin Muntenia până în
Crimeea, numesc oile lor negre sau laie, oi ciorane: nume în care se recunoaşte prezenţa contactului cu limba rusă, pentru
că în ruseşte negru se spune ciornâi. Dată fiind solidaritatea şi familiaritatea ciobanului cu turma, nu e de mirare că
ciobanului cu oi ciorane i se spunea ciobanul cioran. Dovadă e faptul că numele, al oii, ca şi al ciobanului, nu apare decât în
regiunea subcarpatică, între Sibiu şi Făgăraş, şi de cealaltă parte, în zona alpină dintre Argeş şi Buzău, de-a lungul
drumurilor urmate de migraţiuni.
în orice caz, e sigur că Cioranii noştri au venit de „dincolo“, adică din Transilvania. Câţiva au lăsat urme modeste în
istorie, darnupot sa mă mândresc cu ei, pentru că nu suntem rude decât prin nume. lin boiernaş Cioranu a fost spânzurat
de Brâncoveanu, ceea ce nu mi se pare de prea mare laudă. Mihai Cioranu a fost aghiotant al lui
Tudor Vladimirescu, dar cu siguranţă nu suntem rude. Cel dintâi strămoş al cărui nume a fost păstrat de tradiţia familială
e un Gheorghe Cioranu, vătaf al vânătorilor domnitorului Alexandru Ghica prin munţii Moroenilor, deci în decada anilor
1830. Bănuiesc că a fost bunicul bunicului meu, Ion Cioranu, om sărac, prizonier la turci în 1877, însurat la Râul-Alb şi
foarte nepriceput gospodar.
Tata, Ion Ciorănescu, s-a stabilit la Moroeni, unde fusese numit institutor, cam prin 1900. A trăit mai întâi într-o casă a
lui Davidoiu, rudă a lui mai de departe. Davidoiu era de fel din Moeci şi, dacă-mi aduc bine aminte, venise de peste munţi.
Nu l-am cunoscut. Văduva lui, căreia oamenii îi spuneau Davidoaia (noi îi spuneam mai simplu, Baba) a fost personajul
omniprezent şi cel mai însuBeţit din pantomima copilăriei noastre. într-un fel, lacea parte din familie. Venea singură, ca să
ne aducă ouă sau cireşe, sau o chemau ca să ne tragă de răceală, de junghi, de obrinteală, să ne oblojească, să ne
păzească dacă se întâmpla să n-avem slujnică. Venea la noi ca bunica lui Delavrancea, cu sânul cămăşii atârnând plin de
darurile imensei sale grădini, spre care alergam şi noi de multe ori, sus, pe „uliţa Babei“, la puţină distanţă de casă.
Avusese o singură fată, care murise tânără, Iăsându-i doi copii, pe Lina, tovarăşa mea de jocuri şi de bancă la şcoală, şi pe
Gheorghe, care mi se pare că era mai mic ca mine.
Tata fusese mulţi ani chiriaşul lui Davidoiu. Despre începuturile carierei Iui a scris cel mai mult şi mai bine decât aş
putea să scriu eu, în volumul lui de Amintiri din care s-a publicat numai o parte. Când s-a hotărât să se însoare, i s-a pus
problema unei case proprii. Bunicul lui îi lăsase o bucată de pământ „pe Luncă“, adică în jumătatea dinspre sud a satului,
la drumul mare, nu departe de Uliţa Babei. Acolo şi-a construit, în bună parte cu mâinile lui, o casă de o straşnică soliditate,
cu ziduri de piatră de şaizeci de centimetri grosime. Nu ştiu de ce le-a vrut cu această tărie ca de cetate•; poate pentru a
avea siguranţa că va putea să-i adauge mai târziu un etaj. Pe urmă, el a plecat la Charlottenburg, trimis de Spiru Haret ca
să studieze metodologia învăţământului pentru surdomuţi, pedagogie care continuă să fíe actuală şi pe care el a introdus-o
în învăţământul românesc. La întoarcere şi-a realizat şi visul celălalt, de a avea o casă cu etaj, pentru o ceată de copii care
începea să devină numeroasă.
Casa şi-a ñcut-o singur, con amore, aşa cum spun italienii. Planul etajului l-a făcut el, cu distribuţia camerelor şi cu un
balcon sau pridvor de lemn, care forma un brâu colorai cle-a lungul celor două faţade ale casei. Balconul a fost fabricat de
un tâmplar; el a făcut, pentru a înfrumuseţa balustrada, o serie de popice de sprijin, fasonate ca nişte butelii şi vopsite în
galben. Acoperişul casei era de şindrilă, în două pante, sub care se deschidea, în partea dinspre drum, o mare suprafaţă
triunghiulară, care se termina şi ea cu un balcon mai redus şi mai înalt, accesibil numai prin podul casei. în restul suprafeţei
astfel determinate, tata aşezase un panou imens din traforaj, dispus ca o cortină deschisă deasupra balconului care
rămânea liber între cele două falduri, ca o scenă. Faldurile reprezentau doi balauri imenşi, roşii, înfruntaţi, cu gura căscată,
ca în reprezentările heraldice, aşa cum probabil le \ăzuse pictate el, în vilele din Bavaria. Tata le lucrase singur şi le vopsise
în galben şi roşu. Erau o adevărată operă de artă, unică în judeţ, şi în mod automat atrăgea atenţia oricărui trecător. Au
rezistat umezelii cel puţin treizeci de ani şi au fost suprimaţi cu ocazia unei reforme în construcţie.
Cei doi balauri mi-au marcat prima copilărie şi dorul de Moroeni. Cum din balconul podului, unde mă furişam de multe
ori, nu-i vedeam decât pe dos şi lără culori, coboram de multe ori la drum, ca să-i privesc mai bine în toată „realitatea“ lor
înfricoşătoare. Când am ajuns să înţeleg cum îi fabricase tata, am meditat îndelung la importanta darului de a fabrica
balauri. Era poate un fel obtuz de a pătrunde în lumea imaginaţiei, trecând de la starea de spectator îngrozit la cea de
creator de fantasme devenite adevăr. Am căpătat un joc complet, dar minuscul, de traforaj, care trebuia să pună lucrurile la
punct. Pentru începători ca mine, jocul prevăzuse şi un fierăstrău de rezervă. Prima şedinţă de lucru, care a durat cam o
jumătate de oră, a fost remarcabilă prin reaua-voinţă a materialului. Cele două fierăstraie s-au rupt cu de la sine putere, nu
fără să mă julească la deget. Mama a fost mai speriată ca mine, care eram obişnuit cu accidentele de muncă. A trebuit să

1
1
insist şi să aştept mai mult, până să capăt altă garnitură. Al doilea bilanţ a fost mai puţin catastrofal. Fierăstrăul de rezervă
s-a rupt numai a doua zi şi eu mi-am supravegheat degetele cu mai multă atenţie. Totuşi, două zile de muncă şi de
chibzuire nu m-au apropiat de balauri. Am aruncat pe furiş acele disjecta membra, care şi aşa nu mai puteau servi, şi am
rămas cu speranţa că, eu fiind prea mic, timpul îmi va adăuga talentele pe care nu mi le găseam. Mai târziu am revenit de
trei ori la aceleaşi preocupări, cu o distanţă medie de un an între experienţe. Până la urmă am abandonat, şi cred că am
făcut bine, pentru că talentele nu m-au \izitat.
Terenul locuinţei forma un pătrat. Un sfert din suprafaţă era ocupat de casă, clădită în colţul din stânga, prinnd din
drum. Restul era ocupat de curte şi de grădină. Curtea ocolea casa din toate părţile, formând la rândul ei un pătrat, compus
însă din fâşii cu lăţime foarte variabilă. Fâşia care separa casa de şosea era un simplu culoar de trecere. în stânga locul era
mai larg : încăpeau în el o slaniţă, care juca un mare rol în economia domestică, şi un nuc enorm, cu siguranţă preexistent
construcţiei. în dreapta, o curte pietruită separa intrarea de grădină, care ocupa toată latura dreaptă a proprietăţii. Curtea
era terenul nostru de joc, grădina era a lui tata, care avea o pasiune pentru grădinărit. Cum dispunea de un spaţiu limitat,
l-a multiplicat altoind pomii roditori: piersicul făcea şi pere, mărul producea gutui, caisul era şi cireş.
Curtea din spatele casei era cea mai importantă şi ocupa aproape jumătate din suprafaţa locului. Partea din fund,
anexată grădinii, îi dădea o formă neregulată. Spaţiul era suficient ca să întorci pe loc o căruţă, cum se făcea uneori, ca să
se bage în pivniţă căruţa cu pepeni cumpăraţi delà vreunul din sârbii care treceau spre Sinaia. Rămânea loc suficient
pentru doi meri între care stabilisem cartierul meu general. Spaţiul dintre cei doi meri era mai mult decât atât, regatul meu:
cu adevărat regat, pentru că în mintea mea apărea imens, străjuit de cele două tulpine care delimitau frontierele şi
adăpostit de două coroane stufoase, inaccesibile mie, deci şi duşmanilor. Averea mea se compunea din ţevi de soc, bile de
sticlă şi alte bogăţii de care nu-mi mai aduc aminte. Venea să mă viziteze, când îi dădeam voie, sora mea mai mică,
doamna doctor Maria Ciorănescu. Mai târziu, mi se pare că imediat după bacalaureat, am descoperit cu surprindere că
regatul meu era nemaipomenit de meschin, că-1 puteam acoperi cu jurnalul desfăcut, că merele le culegeam uşor cu mâna
şi că cele două tulpine între care mă speteam alergând erau doi fraţi de cruce, care nu mi-arfi permis să întind o pătură între
ei.
De şosea ne despărţea un gard de uluci cu poarta lui. între gard şi şosea, un şanţ conducea apele de ploaie la câteva
zeci de metri mai jos, spre vâlceaua de la Uliţa Popii. Intre gard şi şanţ, tata pusese

12
 o bancă, formată dintr-un trunchi deosebit de gros cioplit pe faţa superioară şi, cum era obiceiul atunci, destinat
odihnei drumeţilor, —pentru că toată lumea umbla pe jos. Adevărul e că ne odihneam mai mult noi, copiii, pentru că acolo
era locul de întâlnire cu tovarăşii de joacă. Uneori, pe înserat, când se auzea apropiindu-se buciumul văcarului, tatei îi
plăcea să stea acolo de vorbă cu noi, legănând pe genunchi pe cel mai mic dintre noi.
Pe banca aceea am aflat de Ia prieteni câteva din principiile fundamentale ale bunei purtări în societate. Deşi nu le mai
practic demult, nu le-am uitat, pentru căla vremea lor mi-au fost inoculate ca un fel de dogme pe care mi-a fost greu să le
reneg. Am aflat, de exemplu, de ce e important, când te-ai ridicat de pe bancă sau de pe scaun, să nu pleci fără a scuipa pe
locul pe care l-ai ocupat. Bineînţeles, persoanele neiniţiate nu ştiu ce riscuri îşi iau. Nu ştiu că, dacă ai plecat fără să ţii
seamă de ritualul stabilit, un drac se repede să ocupe locul pe care l-ai lăsat încălzit. Timp de mulţi ani, pe mine nu m-a
păcălit nici un drac. Pe urmă nu m-am mai ocupat de această problemă, pentru că mi-am spus că dracii, ştiind că sunt
iniţiat, nu mă mai supraveghează.
Altă dată s-a întâmplat să mă strângă o sandală, pe care m-am grăbit s-o scot, ca să-mi răcoresc piciorul. Noroc că s-
au repezit să mă ajute. Am aflat că nu trebuie să rămâi niciodată încălţat la un singur picior, pentru că atunci moare mă-ta.
M-a trecut un hor, la descoperirea brutală a acestei perspective. Nu mi-e ruşine să mărturisesc că acest terorism a avut
succesul pedagogic dorit, care m-a urmărit toată viaţa. Desfid pe oricine să rămână într-un picior încălţat, dacă i s-a
pronosticat acest rezultat. Biata mama a murit de mult. Cel puţin mi-a rămas această împăcare cu mine însumi, că, între
închipuirea oricât de absurdă a pierderii ei provocate şi obliterarea inteligenţei, care m-a supus zilnic la un ritual sălbatic şi
stupid, am ales această ultimă alternativă în toate miile de ori în care m-am descălţat.

ALEXANDRU CIORĂNESCU
 DE LA MOROENI LA BUCUREŞTI

Primele amintiri sunt cele mai greu de povestit.

In general, sunt cele mai confuze şi, ca atare, mai puţin făcute pentru a fi comunicate. Afară de asta, se
referă la o epocă în care percepţiile nu erau imediat servite de un vocabular suficient şi lipsa de reflex lingvistic
implică până la un anumit punct lipsa luării de cunoştinţă: vreau să spun că, de exemplu, în primele luni,
copilul simte că-i e foame, dar nu ştie că simte. La fel, la începuturile pubertăţii, e neîndoios că orice copil simte
ceva, dar mă îndoiesc că vreun copil ar fi capabil să expliciteze ce simte. în cazul meu, situaţia se complică prin
puţina credibilitate a celei dintâi amintiri.
Se admite că primele amintiri sunt relativ târzii, la trei sau patru ani ai vârstei. Pe-a mea am povestit-o o
dată sau de două ori, şi mi s-a spus că trebuie să fie neapărat referitoare la această epocă a vieţii. Mie mi se pare
absurdă această afirmaţie, şi celorlalţi li s-a părut şi mai absurdă teoria mea. Mi se pare din ce în ce mai
probabil că toţi avem dreptate. Voi încerca s-o povestesc încă o dată, întrebuinţând cuvintele mele de azi pentru
a traduce nişte reprezentări care, la vremea lor, ignorau orice vocabular.
Prima senzaţie e de negru şi rece. Sunt în fundul unei gropi adânci şi întunecoase şi nu mă simt la largul
meu. Nu ştiu dacă e frigul, bezna sau singurătatea, sau poate toate la un loc: ştiu că sunt agitat de o spaimă şi
caut insistent spre zenitul gropii, unde văd, de departe, o pată de lumină. Dar lumina aceasta nu e pură: peste
groapă se apleacă umbre negre, care se agită astupând seninul, şi eu mă simt nu numai singur şi rebegit, dar şi,
într-un fel cu totul confuz, ameninţat.
După cum se poate vedea, nu e o amintire, ci o senzaţie care eventual coincide cu un fapt biografic mie
necunoscut. Asemenea drojdii de impresii vechi şi nelămurite s-ar putea să fie frecvente. Dacă eu am simţit
vreodată în mod real ceea ce povestesc, pot afirma cu cea mai liniştită siguranţă că această împrejurare, ca fapt
real, n-am filtrat-o niciodată prin conştiinţă, şi prin urmare n-aş avea de unde s-o povestesc. Se întâmplă însă că
tabloul astfel descris s-a repetat de mai multe ori, în vis. Nu ştiu de câte ori, poate într-o jumătate de duzină de
împrejurări, dar totdeauna în vise de care mi-am adus aminte, uneori pentru că însăşi situaţia visată, plină de
nelinişte, mă trezea. Poate vor mai fi fost şi alte cazuri, de care nu pot răspunde. Ultimele vise cu acest conţinut,
de care mi-am dat seama imediat, se situează aproximativ între şapte şi zece ani. Imaginea mentală s-a mai
manifestat de câteva ori, din ce în ce mai rar: dar de aceste apariţii târzii nu mai ţin seama, pentru că
răspundeau evident unor evocări mai mult sau mai puţin conştiente ale conţinuturilor mentale anterioare.
Strict vorbind, e deci vorba de un simplu vis cu repetiţie sau recurent. Am mai avut şi altele, de care nu ştiu
dacă voi apuca să vorbesc; de exemplu, până şi acuma visez, încă din copilărie, o stradă de oraş mic, mie
necunoscut, cu trepte pietruite ca în insulele greceşti; la capătul lor, spre care urc repede, gâfâind, mă aşteaptă
o aventură obscură, pe care visul n-a lăsat-o niciodată să se închege. Insulele greceşti le-am cunoscut mult mai
târziu; dar strada din vis n-am găsit-o niciodată; probabil pentru că visul nu venea din viitor, ci dintr-un trecut
ignorat.
Bănuiesc că groapa întunecoasă vine şi ea din trecut. Această bănuială mi-a fost confirmată mai târziu,

15
când eram student. într-o vară, la Moroeni, am revăzut, pregătit pentru distrugere, leagănul în care îmi
petrecusem primele luni sau primul an din viaţă, şi pe care l-au luat apoi în primire cei care veneau la rând
după mine. La drept vorbind, nu era leagăn, deşi aşa îi spuneam noi. Era un pătuţ protejat din patru părţi
cu.tăblii de lemn, cam în felul celei care de obicei se pune la căpătâi. Dacă n-ar fi avut patru picioare, ar fi
semănat mai mult cu o ladă fără capac. Tăbliile laterale aveau misiunea de a împiedica pe pâine să cadă din pat
sau, mai târziu, să coboare singur. Semăna cu groapa din vise, de care mi-am adus aminte numaidecât. Ştiam
că primele mele luni de viaţă fuseseră foarte grele şi că nimeni, afară de mama, nu credea că voi supravieţui: mă
născusem prematur, în urma unui accident, şi oficial fără speranţe de viaţă. De altă parte, pigmentarea coroidei
nu avusese timp să se desăvârşească — de unde şi miopia mea — şi, în acele prime momente exista o fotofobie
care fusese deja remarcată: împotriva ei nu se putea face nimic, afară de oarecare protecţie, mai mult sau mai
puţin iluzorie, faţă de lumina directă.
Mi s-a părut atunci că-mi înţeleg deodată visul cu repetiţie. Groapa era leagănul plin de întuneric, pe care
conştiinţa mea nu putea să-l perceapă ca leagăn. Lumina pe care o întrezăream de jos îmi era frecvent
interceptată de cei care se îngrijeau de mine, îndeosebi mama şi Roza, nevasta lui nenea Costea, care
întâmplător se afla la Moroeni şi de la care ştiu multe din aceste amănunte. Explicaţia e târzie, A POSTERIORI, ca toate
explicaţiile. Puţina credibilitate a acesteia vine dintr-o dublă supoziţie, că visul de la zece ani era o resurgenţă
anamnezică a unei situaţii iniţiale, care altfel ar fi rămas pierdută iremediabil, şi că echivalentele propuse sunt
neîndoioase. Pentru mine, episodul e credibil tocmai pentru că depinde exclusiv de aceste glose târzii: prezentată
altfel, ipoteza ar deveni ridicolă. Vreau să spun că prospeţimea relativă a acestei amintiri nu e un merit de pus
pe socoteala memoriei, ci un eventual capriciu repetitor al anamnezei. Chiar dacă admit că împrejurarea
povestită se referă, la bază, la primul an al vieţii, nu e mai puţin adevărat că tâlcul ei e o descoperire târzie şi, în
mod practic, un amestec al conştiinţei acolo unde nu avea ce căuta.
Dacă totuşi rămâne ceva adevărat, e faptul că am deschis ochii într-o anumită spaimă de întuneric—sau de
lumină? Poate că numai mi se pare mie: dacă ar fi aşa, nu s-ar schimba nimic, întrucât părerile aparţin aceluiaşi
ţesut vital pe care-1 descos aici. Spaima, dacă exista, trebuie să fi fost un fel de complex de respingere şi de
atracţie. Aş spune-o cu mai multă convingere, renunţând la târguielile secrete din UN FEL DE, dacă nu mi-ar suna
neplăcut, impropriu, termenul complex. Nu-1 întrebuinţez aici nuanţat, cum apare în mod inevitabil, de
subînţelesurile psihanalitice, ci în sensul plin şi structural, de pluralitate organizată în vederea unei intime şi
totale colaborări. Spaima întunericului era în acelaşi timp şi o ispită a întunericului: poate pentru că din
întuneric venisem, sau poate pentru că-i şedea bine coroidei mele. Sentimentul e contradictoriu, ca orice
atracţie. Există poate o linie logică de diviziune a apelor. Orice beznă exterioară, necuprinsă şi locuită de stafii
care refuzau verificările de rigoare, era un prilej de înfiorare; în schimb, mă simţeam la cald şi la locul meu, nu
numai în întunericul familiar de dincoace de pleoape, dar şi în obscuritatea cuminte şi domesticită a câtorva
cotloane şi cosoroabe de multe ori explorate, în care misterul mi-1 fabricam singur.

La stânga, vecinul nostru era Niculiţă, de fel din Pietroşiţa, un chiabur a cărui casă, frumoasă şi spaţioasă,
era despărţită de a noastră printr-un gard de uluci şi o grădină cât o livadă. Relaţiile noastre nu erau dintre cele

16
mai bune, pentru că nucul nostru îşi întindea braţele până departe peste gard. Când băteam nucile, mare parte
dintre ele se scuturau în grădina vecinului. Noi copiii consideram că nucile erau ale noastre şi, prin urmare,
trebuia să le recuperăm; drept care făceam şi noi ca nucile, sărind peste gard. Săritura era laborioasă, pentru că
ulucile aveau ţepuşe şi vecinul avea timp destul ca să ne surprindă în flagrant delict. Am inventat deci un sistem
mai comod; am scos cuiul de jos al unei uluci care, fixată prin cuiul de sus, avea un aer la fel de onest ca toate
ulucile. Din când în când, făceam câte o razie extrem de rapidă, intrând în grădina vecinului prin strunga de jos
a gardului, adunam la fel de repede nucile „noastre“ şi o zbugheam. Vecinul ne-a descoperit secretul mult mai
târziu, când şi-a dat seama că una din uluci ignora regula verticalităţii. Descoperirea n-a avut darul de-a
ameliora relaţiile; a trebuit să abandonăm incursiunile, pentru că vecinul ne pârâse tatei şi, ca o garanţie
suplimentară, îşi cumpărase un câine care n-avea altă meserie decât să se plimbe prin grădină.
La dreapta, grădina noastră era despărţită printr-un gard de casa altui vecin, de al cărui nume nu-mi mai
aduc aminte. Fata lui, Rozica, avea mai mult sau mai puţin vârsta mea, era tovarăşa noastră de joacă şi trăieşte
şi azi. Rozica era al doilea copil al familiei; mai avuseseră o fată, mai mică decât Rozica şi care a fost prima
persoană pe care am văzut-o moartă. Această primă întâlnire cu moartea a fost o revelaţie pe care n-am uitat-o.
Ne-am dus s-o vedem, cu un buchet de flori pregătit de mama. Vecinii locuiau într-o casă cu un singur etaj, cu
prispă înaltă, compusă din trei camere: o încăpere centrală destul de spaţioasă, cu o sală spre drum şi alta în
partea opusă, care mi se pare că servea de bucătărie. Fata era întinsă în sala din mijloc, pe o masă acoperită cu
un postav, îmbrăcată cu cea mai frumoasă rochie şi cu mâinile încrucişate pe piept. Era frumoasă, înconjurată
şi acoperită cu flori, cu obrazul alb şi aproape străveziu, aşa cum n-o văzusem niciodată. Mama ei o bocea cu
glasul obosit şi cu privirea pierdută. Cealaltă fată, Rozica, avea nişte jucării cu care trebăluia în camera vecină.
O vedeam prin uşa deschisă, şi ea frumos îmbrăcată, ca de sărbătoare. La un moment dat o chemă pe mama sa,
care se ridică repede, ca să vadă ce vrea. S-au întors amândouă râzând de nu ştiu ce copilărie a Rozichii, mama
cu copilul în braţe.
Coincidenţa surâsului împăcat al moartei cu râsul mamei şi al surorii mi-au făcut o impresie pe care nici
acum n-aş fi în stare s-o definesc. Acum aş fi tentat să spun că era o victorie a vieţii asupra morţii, dar pe atunci
nu puteau să-mi treacă prin cap asemenea explicaţii. Nu pot să spun azi la ce mă gândeam atunci. îmi închipui
că în mod spontan moartea mi-a apărut drept ceea ce e: o mare necuviinţă. Poate că am urât-o şi am acOzat-o
pentru că împiedica pe moartă să se amestece în râsul celorlalte.
Jocurile şi preocupările noastre nu semănau în nici un fel cu ale copiilor de acum. Istoria va trebui să ţină
seamă de această extravagantă mutaţie a societăţii, produsă de un progres ştiinţific şi de o masificare care
încurajează tembelismul, făcând din copii sluga sau victima unui complex de mecanizări, care transformă parti -
ciparea într-o prezenţă pasivă şi inteligentă, într-un DIGEST care o tunde la nivelul de jos. Noi ne inventam jocurile;
admiteam jocurile tradiţionale ca stimulent, ca de exemplu coarda sau şotronul, şi de cele mai multe ori ne
inventam şi jucăriile. Fetele îşi fabricau păpuşile; primul pistol mi l-am făcut singur, dintr-o ţeavă de lemn de
soc, şi trebuie să adaug că am fost foarte mulţumit de mine însumi când am văzut că, de bine de rău, puşcociul
meu funcţionează. Jucam oină sau ţurca — eu mai puţin decât ceilalţi, pentru că eram miop; ne jucam cu arşice
sau făceam lopăţele cu care nu aveam ce face. Toţi ştiam să facem sfârleze, mai ales din nuci găurite prin care
petreceam o sfoară; sau ne fabricam din crengi de alun câte un arc, cu săgeţile corespunzătoare; dar trebuie să
mărturisesc că tot armamentul fabricat de noi nu ne da multe satisfacţii. în sărbătorile de Crăciun primeam

1
7
jucării „adevărate“: cărţi cu poze, păpuşi pentru fete, cutii cu pietre de clădit case (noi le spuneam clădicase), cu
care construiam punţi, clopotniţe sau adevărate castele, care se clătinau, spre disperarea arhitecţilor.
Toate aceste preocupări se amestecau cu expediţii de grup, cu scopuri variate, legate de starea timpului şi,
pentru cei care mergeau Ia scoală, cu vacanţele; pentru că, bineînţeles, grupul avea nevoie de un şef cu
iniţiativă, care, în limba sperioasă a mamelor şi a celor care rămâneau acasă, se numea tartorul. Sub bagheta lui
ne pomeneam urcând în grup spre Co/fsau FÂNTÂNIŢA, în fâneaţa unde cosea tata şi unde se găseau cele mai bune
alune şi cea mai straşnică apă rece. Uneori furam câte un dovleac pe care îl puneam Ia copt, tăiat în jumătăţi,
fiecare cu pietroiul lui fierbinte înăuntru şi acoperit cu spuză; cine n-a mâncat dovleac în aceste condiţii nu va
şti niciodată cât de bun e dovleacul copt.
Dincolo, adică peste gârlă, ne duceam să culegem alune sau coarne sau ciuperci, care nu se nimereau
niciodată să fie de soi bun. Când puteam, ne înfruptam din dudele pe care câţiva gospodari din partea locului le
păstrau pentru gândacii de mătase şi în partea a doua o tuleam printre buruieni şi coclauri, ca nişte cai de
curse, urmăriţi de pietrele şi de înjurăturile proprietarilor necăjiţi.
Intre cele două şiruri de dealuri se lăfăia cea mai frumoasă atracţie a moroenilor, adică Ialomiţa. în faţa
casei noastre, ca de altfel în toată trecerea gârlei prin sat, albia era un pustiu de bolovani albi şi rotunjiţi,
constituind pe o lăţime de cel puţin o sută de metri un fel de Karst în miniatură, mai modest şi mai domesticit.
Apa, care de obicei nu era multă, curgea pe marginile acestui deşert în două şuviţe, una pe sub poalele
dealurilor, pe care le rodea cu o răbdare încăpăţânată; la stânga, într-o matcă mai mult sau mai puţin artificială,
ameliorată şi supravegheată ca să ducă la moară cantitatea de apă socotită ca trebuitoare.
Tabloul acesta era numai o schiţă preliminară. Spre primăvară, dintr-odată ne trezea din somn o serie
neîntreruptă de bubuituri
I uiternice, cu aer de catastrofa, care anunţau că se topea zăpada sus, la munte. Din balcon, priveam ore întregi
enorma avalanşă de mâl cafeniu, care acoperea toată lărgimea albiei şi curgea în valuri câteva zile, târând
trunchiuri de arbori, şi uneori copaci întregi, şi. rostogolind bolovani pe care aş fi crezut că nimic n-ar fi putut
să-i clintească din loc. Potopul dura câteva zile, după care apele,
(istenite, îşi regăseau vadul. Atunci venea rândul nostru; limpezirea apelor însemna ceea ce ar trebui să se
cheme deschiderea sezonului de pescuit.
Fauna piscicolă a Ialomiţei nu era foarte variată. Cel mai distins al ei, păstrăvul, domnea în apele precipitate
şi zgomotoase de la munte şi nu binevoia să coboare până la noi. La Moroeni nu circula decât plevuşcă; verdeţi,
molani, sglăvoci şi mrene, pe care noi le numeam brene şi cu care eu personal nu m-am întâlnit niciodată.
După ce am mâncat toate felurile de peşte din râurile şi din lacurile europene şi americane, din Mediterana
şi din Atlantic, şi am consumat în mod conştiincios cele două sau trei sute de specii de peşti din Canare şi din
Madera, am rămas la părerea mea de la început, că plevuşcă de la Moroeni e cel mai savuros peşte din lume, mai
ales dacă se pescuieşte şi se găteşte cum făceam eu.
Bineînţeles, procedeul nu era inventat de mine; l-am învăţat de la tovarăşii mei de aventuri şi, ca să zic aşa,
din tradiţie. Plecam de acasă în cămaşă fără mâneci şi pantaloni scurţi şi, ca să fiu liniştit şi să nu-mi pierd
sandalele, umblam desculţ. Luam cu mine instrumentele mele de lucru; o furculiţă şi o şapcă pe măsura
capului. Pescuiam exclusiv în braţul (noi spuneam vracul) de sub deal pe care îl consideram mai bun decât pe
celălalt. Mergeam aşa pe malul apei în sus, ca să nu tulbur liniştea şi ideile adversarului. In punctele în care apa

18
venea mai lină, din când în când, ridicam încetinel câte o piatră; dacă aveam noroc, trezeam câte un peştişor
care o lua la fugă. Problema era să ştim care din noi avea reacţiile mai rapide; el ca să fugă, sau eu ca să-l înfig
în furculiţă. Nu era treabă uşoară, pentru că se întâmpla că eu eram şi continuu să fiu miop. Ca să reduc
neajunsurile acestui handicap, aduceam nasul până la oglinda apei, cu mare grijă ca să nu fac umbră
obiectivului, şi ridicam piatra într-un fel cât se poate de inocent ca să dau impresia unui efect natural al apei.
Socoteala mea nu era cu totul greşită. Peştele, dacă se aciuiază sub piatră, au se ascunde ca să se grăbească, ci
ca să se odihnească; eu îmi închipui chiar că profita ca să doarmă. Din câţi peşti am văzut ieşind de sub o
piatră, nici unul nu părea grăbit; aveau aerul mai curând nemulţumit, ca orice individ pe care l-ai deranjat.
Purtarea asta m-a ajutat mult. Eu şedeam la pândă şi, dacă-1 nimeream, aveam timp ca să-l împung.
Randamentul nu era considerabil; după o oră-două de pescuit reuşeam să arunc în şapcă trei-patru peştişori cu
o dimensiune medie de cinci centimetri. Pentru mine era de-ajuns ca să-mi satisfacă orgoliul de pescar. îmi
puneam şapca pe cap cu o senzaţie nouă, a gâdilăturii produse de agitaţia victimelor şi o zbugheam spre casă,
unde puneam peştii la fript într-o tigaie cu unt proaspăt, cu ceapă verde culeasă din grădină şi cu buruieni pe
care nici acuma n-aş putea să le numesc. Peştişorii erau cam zece Ia sută din materialul culinar; erau dulci şi
aromaţi şi aveau şi meritul special că nu aveau nevoie de o pregătire specială, cu excepţia penibilă a sglăvocului,
pe care trebuia să-l decapitez înainte de a-1 arunca în tigaie. Dincolo de satisfacţia culinară simţeam o emoţie şi
o fericire ca de creator, pentru că totul era iniţiativa şi opera mea, de la început şi până la sfârşit. Mergeam pe
atunci la şcoală, ceea ce însemnează că aveam pe atunci vreo şase, până la cel mult opt ani.
Vara era pentru noi şi sezonul băilor. Scăldatul în Ialomiţa nu e chiar ceea ce se cheamă o baie, pentru că
gârla avea puţină apă şi chiar mai puţină adâncime. Băile adevărate nu le puteam face decât în două sau trei
puncte mai mult sau mai puţin îndepărtate, în care râul formează un ochi sau vâltoare. în dreptul casei noastre
existau două ochiuri de felul acesta. Unul se formase în braţul care mergea la moară, dedesubtul unui pod al
trenului Decauville, care transporta la gara de la Pietroşiţa lemnele tăiate sus, la munte. Acest pod ne ajuta să
ajungem de acasă Ia braţul de sub deal, până la celălalt ochi, fără să trecem cu picioarele prin apă. Odată, nu
ştiu dacă mergând la baie sau la prins peşte, am auzit plescăind sub pod, adică acolo unde ar fi trebuit să curgă
fără să facă nici cel mai mic zgomot. Curios din fire, am coborât până la malul apei, la capătul podului şi am
descoperit că apa clipocea, provocată de o fată care se scălda. Era o fată tânără, aş spune (pentru că nu eram
capabil de calcule pertinente) între cincisprezece şi douăzeci de ani. Era goală
I Mişcă, în apa care-i ajungea până la genunchi şi se spăla aruncân- i In şi apa pe umeri cu amândouă mâinile
făcute căuş. Era prima mea lecţie de anatomie descriptivă a sexului opus. M-a văzut şi ea, dar din noi doi eu am
fost cel mai speriat. Nu pot să spun ce impresie mi-a făcut întâlnirea cu acest obsedant CORPS FEMININ QUI TANT EST ICADRE,
imperial, imperios şi binevoitor. Nu pot să spun, pentai că spaima mi-a obliterat privirea, ca şi când în loc de
bunăvoinţă mi-ar li aruncat vitriol în ochi. Impresia era de tabu depăşit şi de transgresiune. Am luat-o la fugă
printre pietroaie. Dacă aş fi avut posibilitatea să compar, sunt sigur că obrajii mei erau mai fierbinţi decât ai ei.
Aşa-zisa plajă la care ne duceam noi era de cealaltă parte, sub deal. Acolo gârla forma o bulboană pe atât de
întinsă în suprafaţă, pe cât de adâncă şi de trădătoare la mijloc. Pe marginea ochiului, cu multă circumspecţie,
făcusem primele mele exerciţii de înot, cu rezultate pe care le pot califica de negative. De obicei ne duceam mai
mulţi fraţi o dată, eu sub supravegherea celor mai mari. Odată am plecat singur, nu ştiu de ce, poate pentru că
nu începuseră vacanţele şi, prin urmare, fraţii mei nu erau la Moroeni. Abia intrat în apă, am fost tras de vârtej

1
9
şi răsucit ca o jucărie. Eu nu ştiam nici să înot, nici măcar să mă menţin la suprafaţă. Am dat cât am putut din
mâini şi din picioare, înghiţind apă, până am început să mă scufund. Eram cu capul sub nivelul apei, nu pe
culmile disperării, ci în străfundurile ei. N-am mai încercat să mă zbat, pentru că oricum n-aş mai fi putut să
dau din mâini şi din picioare, tras la fund de greutatea apei înghiţite fără voie. Deodată realitatea, sau conştiinţa
care-mi rămânea, s-a schimbat radical. Am simţit în toate fibrele corpului, şi mai ales în minte, o dulce linişte pe
care nu pot s-o descriu altfel decât ca pe un fulger de voluptate. M-a cuprins un val ca de linişte eternă, o
destindere fericită, o împăcare totală şi o adorabilă absenţă. Presupun că asta trebuie să fie pacea finală cu care
moartea compensează propria ei cruzime. Nu ştiu când şi cum m-am trezit: am revenit la realitate când m-am
simţit burduşit cu pietre din toate părţile. Era apa care mă ţâra peste bolovani; prin urmare, mă târâse,
scăpându-mă sau scuipându-mă din vârtej. Contundenţa realităţii nu m-a lăcut numaidecât fericit. M-am tras la
mal pe burtă şi m-am silit îndelung să redau râului apa pe care mă obligase s-o înghit. Când am ajuns acasă, n-
am povestit nimănui ce mi se întâmplase; era secretul meu.
Eu n-am crezut şi nu cred în minuni, deşi sunt de acord cu Mircea Eliade că minunile sunt peste tot. Cu
siguranţă că aş fi mai fericit dacă aş crede. Aşa cum sunt, nu pot să spun că ieşirea mea din vâltoare a fost o
minune; şi nu mă supără constatarea că nu ştiu ce a fost. Din acest punct de vedere, sunt în situaţia prietenului
meu din Tenerife, anarhosindicalist şi ateu, care mi-a mărturisit într-o seară, la un pahar de vin:
— Don Alejandro, eu nu cred în sfinţi, nici în Dumnezeu, nici în toate bazaconiile inventate de popi ca să ne
ia banii; dar trebuie să recunosc că în împrejurarea aceea (pe care mi-o povestise), Fecioara Maria mi-a salvat
viaţa.
Vacanţele de vară la Moroeni comportau o serie de distracţii, ca să zic aşa, mai sportive: era culesul fragilor,
al zmeurei şi al murelor, în ordinea în care se ofereau apetitului nostru. Aceste expediţii nu erau frecvente din
cauza distanţei, ţinta noastră fiind de obicei Muntele Radul. Plecam dimineaţa devreme şi ne întorceam seara
frânţi de oboseală, dar cu coşurile pline. O bună parte din drum, la dus ca şi la întoarcere, o făceam, mai comod
decât pe poteci, mergând pe jilipul care transporta lemnele tăiate la munte. Culesul propriu-zis era o plăcere,
dată fiind abundenţa fructelor. Lucram pe baza principiului „unul în coş şi altul în gură“. Culegeam risipiţi, clar
fără să ne depărtăm prea tare, şi menţineam contactul strigând sau cântând. Fragile încă reci sub umbra
tufişurilor şi sub greutatea stropilor de rouă aveau un gust pe care nu l-am mai întâlnit niciodată şi nici nu cred
că îl voi mai întâlni, cu aceeaşi prospeţime parfumată, pentru că nu mă văd urcând din nou pe Radul şi pentru
că fragile tind să dispară, sub presiunea aristocraţiei comerciale a căpşunilor.
Parfumul zmeurei nu era nici el de dispreţuit, cu atât mai mult cu cât era abundentă şi uşor de cules. Mie
mi-a lăsat şi alt fel de amintiri. Eram odată toţi la cules de zmeură. Eu descoperisem un zmeuriş mult mai
atrăgător, cu numeroase tufişuri, mai dense decât cele întâlnite până atunci, şi care părea neatins de culegători.
M-am oprit acolo, deşi mă lăsa cam departe de ceata celorlalţi. Culegeam de zor bobiţele, pe care le aruncam pe
rând în coşuleţ. Pe măsură cc goleam o ramură, trăgeam alta spre mine şi începeam s-o judec, .ulâncindu-mâ
din ce în ce mai mult în zmeuriş. La un moment dat, III timp ce trăgeam de o ramură ca să mi-o apropii, cineva
trăgea din partea cealaltă a tufişului, nu chiar de aceeaşi ramură, ci de alta care, solidară cu a mea, tindea să se
lase trasă de cel mai voinic. Mi-am închipuit că cineva din gaipul nostru făcuse aceeaşi descoperire cu mine.
Vream să întreb cine e, dar mi-am înghiţit întrebarea când am văzut apropiindu-se prin frunzişul pe care îl
dădea la o parte o labă păroasă, care trăgea voiniceşte de altă ramură, ca s-o ducă la gură. Am îngheţat când am

20
înţeles că eram pe cale să mă întâlnesc bot în bot cu un urs.
Din fericire, mi-am adus aminte de învăţătura tatei: când te intâlneşti cu ursul, să n-o rupi la fugă. Am
slobozit cât am putut de incet ramura obiect al litigiului, cu mare grijă să nu-1 plesnesc pe urs peste nas. Mi-am
luat coşuleţul şi am luat-o tiptil la vale, în pas de promenadă, fără să mă uit îndărăt. Numai când am ajuns la o
distanţă considerată suficientă am început să alerg, strigând din răsputeri: — Ursul, măăă! S-au adunat toţi, dar
sunt convins că nici unul nu m-a crezut.

A DOUA VEDERE

Miopia mea vine din naştere. Mi s-a povestit mai târziu, de către cei care m-au văzut în leagăn, că mă feream
instinctiv de lumină; clipeam des — ca şi acuma — şi nu dovedeam nici o plăcere de câte ori se ofereau ceilalţi să
mă arate, adică să mă supună razelor tăioase ale lămpii sau ale soarelui. Părinţilor li s-a insinuat mai pe ocolite
că poate fusesem deocheat. Pe ocolite, pentru că se ştia că ei nu erau dispuşi s-o admită şi să-mi facă slujbele
corespunzătoare. Mama, care ştia că am venit prea repede, în urma unui accident, se înşela mai puţin
socotindu-mă ca pe un fruct necopt; dar, fiziocrată fără să-şi dea seama, rămăsese cu convingerea că timpul,
natura şi lumina vor sfârşi prin a pune lucrurile la punct.
Nu le-au pus, cu toată răbdarea ei. Adică, la urma urmelor, lucairile s-au aranjat într-un fel, deşi nu de-a
dreptul bine. La început, nu ştiau nici ei, nici eu că sunt miop. Eu nici măcar nu ştiam ce-i aia, aşa că totul ar fi
putut să pară intrat într-o ordine normală. Clipocelile mele de mic au fost puse pe seama unei manii blajine; şi
cum am sfârşit prin a mânca Ia rând cu ceilalţi, ba chiar a le fura din farfurie şi a mă bate cu ei într-un stil
perfect omogen, nu s-a mai întrebat nimeni ce imagine îmi fac eu despre viaţă, despre oameni în general sau
despre nasul vânăt al lui Moise, beţivul în particular. Cu atât mai mult cu cât ai casei plecaseră de la teoria că
un plod născut la şapte luni, în plină iarnă şi cu ochii cârpiţi ca la pisoi, are cele mai mari şanse să nu dea-n
primăvară. Când m-a văzut hălpăind mai avan decât cei mari şi alergând desculţ prin prundul gârlei, mama a
fost mai fericită decât dacă m-ar fi născut a doua oară şi n-a mai stat să caute nod în papură, întrebându-mă de
vedere.
Descoperirea am făcut-o eu singur, ca toate descoperirile. Am înţeles destul de repede că, în ciuda
aparentelor, eu nu sunt la fel cu ceilalţi; dar multă vreme n-am putut stabili în ce constă deosebirea. Un timp
am crezut că eu sunt cel mai prost, în baza unui raţionament cu totul credibil; jumătatea de adevăr care intră
prin ochi, îmi scăpa.
De exemplu, tata era mare amator de bureţi, şi mai ales de acei bureţi deosebit de fini care se cheamă
păstrăvi şi pe care de mult nu i-am mai văzut. De multe ori o lua razna peste coastă, cu un fel de raniţă în spate,
cu o toporişcă într-o mână şi cu mine prins de cealaltă. Urcam gâfâind coasta iute a Gorganului şi când
ajungeam sus mi se părea că am scăpat, pentru că din balconul nostru nu se vedea decât creasta colţoasă, ca

2
1
şira unei spinări de balaur, şi pe deasupra, cerul. Tocmai când credeam că am ajuns la cer, începea altă coastă
şi pe urmă alta şi mai şi, până Ia pădure. Eu târşeam frumos sandalele şi încercam să-mi fac curaj singur; în
fond, aveam de ce să fiu mândai, dată fiind proba de încredere pe care mi-o dădea tata, poftindu-mă să merg cu
el.
Câteodată el se oprea din mers. Credeam că vrea să mă lase să răsuflu oleacă. El însă îmi arăta cu degetul
un copac din marginea pădurii:

22
 — Vezi tu pasărea aia, ca o pată neagră drept pe trunchi, între craca a doua şi a treia? E o ghionoaie.
Eu mă făceam că mă uit, ruşinat şi umilit pentru că mă vedeam silit să-l înşel. Nu distingeam nici craca a
doua, nici copacul şi, la drept vorbind, nici pădurea, care era ceva aşa, ca o ceaţă verde peste o ceaţă sură.
Dădeam din cap cu prefăcută silinţă şi-mi suflam nasul cu convingere, mai ales când aveam batistă.
— Ptiu, fire-ar al dracului! Ai văzut iepurele, mă ? Şi eu fără puşcă! Despre mine putea să fie şi rinocerb.
Participarea mea la mirările şi la indignările lui a fost prima mea şcoală de ipocrizie. Noroc că el nu se oprea prea
mult la asemenea amănunte şi trecea repede ca să-mi arate alte minuni de acelaşi soi. De multe ori, ca să scap,
îl mai înghesuiam eu cu tot felul de întrebări, alese bineînţeles pe alte tablouri. Pe urmă, când ajungeam, el mă
ridica de subţiori ca să mă instaleze pe o buturugă sau pe un trunchi de copac prăvălit:
— Tu să stai aici şi să nu te mişti, până mă întorc. într-o oră sunt înapoi, auzi? Şi să nu te prind că ţi-a fost
frică! Acum eşti mare, şi doar eşti băiat.
Şi pleca mai departe, fluierând. Nu voia să mă târască cu el prin desiş: ar fi trebuit să se ocupe de mine mai
mult decât de păstrăvi. De altfel, cred că asta făcea parte din programul lui propedeutic, care prevedea şi o
iniţiere în singurătăţile robinsoniene.
La început şedeam cuminte, călare pe buştean, nu puţin intimidat de atâta laudă. Apoi, înciudat de dovezile
de inepţie acumulate din partea mea, încercam să caut o explicaţie totdeauna nesatisfăcătoare. Tata vedea un
copac şi o cracă şi o ghionoaie care pentru mine erau cai verzi pe pereţi. Cum nu-mi trecea prin minte
posibilitatea unui nivel deosebit al viziunii (şi eu aveam ochi, deci şi eu vedeam: restul era mai presus de
înţelegerea mea), nu puteam să deduc decât că eu aveam o minte mai încuiată, hai să zic că aprehensiunea mea
era mai puţin ascuţită decât a lui şi a altora. Fiziologia şi mintea mea se împleteau şi mă încurcau. Nu erau
numai experienţele cu tata, pentru că se repetau în tot felul de împrejurări infinit variate, în fiecare zi. Odată
sărea Tică: —Uite, bă, Leana cu cercei! Asta, la o distanţă la care eu abia începeam să mă dumiresc dacă e Leana
sau Joiana. Alteori, Vămeşoaia: — Puiule, mă rog ţie, adă-mi druga aia de sub scară! Cum eu întârziam un sfert
de ceas
 cotrobăind după drugă, până mă înţepam în ea, rămăsese biata Vămeşoaia cu ideea că pe băiatul Naşii nu
trebuie să-l iei prea repede; şi impresia asta sfârşisem prin a mi-o apropia şi eu.
Meditaţiile mele de pe buturugă se învârteau în jurul acestor probleme şi întrebări. Prin urmare, foşnea în
jurul meu o lume de obiecte în care eu nu pătrundeam decât cu ajutorul celorlalţi: ghionoaia şi iepurele nu erau
pentru mine realităţi, ci abstracţii jurate IN VERBA PATRIS. Şi, cu toate acestea, foşnetul îl simţeam şi-l vedeam. N-
aveam decât să mă aplec pe buturugă, ca să descopăr furnicile alergând grăbite după câte o slujbă, firişoarele de
iarbă crudă împungând prin crăpăturile putrede ale trunchiului, melcii băloşi, viermii albi şi graşi ca nişte
papanaşi care colcăiau sub coaja roşcată. Pe aceştia de ce-i vedeam fără să mi-i arate nimeni ? Poate pentru că-i
aveam la două palme de nas. Dacă ar fi fost mai departe, ar fi trebuit să mi-i arate tata: — Vezi tu viermii ăia albi
şi graşi? Şi cu siguranţă că eu nu i-aş fi văzut. Sau poate mi i-ar fi arătat altcineva, mai impacient, mai grăbit să
ajungă la aceeaşi caritabilă concluzie: — Ce, bă, eşti chior, sau tâmpit? Şi, cum chior nu eram, nu mai rămânea
decât că eram tâmpit. Ca Vasilica lui Moraru, zisă Bisilai, care avea o mână întoarsă pe dos şi nu înţelegea decât
lucruri simple, spuse de trei ori, pe silabisite. Dintr-o dată îmi dădeam seama că sunt singur la marginea
pădurii: dacă ar fi ieşit de undeva vreun leu, ar fi făcut din mine o îmbucătură. Şi mic, şi tâmpit, şi singur în
pădure: simţeam că mă cuprinde un fel de leşin. îmi sorbeam spaima pe nas cât mă ţineau puterile, până
săream ca ars de pe buştean: o luam la goană în neştire, strigând mai întâi cu oarecare sfială, pe încercate, şi
mai apoi cu toată nădejdea. La urmă venea şi confirmarea, provocată dacă nu dorită, a explicaţiei pe care tocmai
o căutam. Sosea tata, necăjit că nu-I lăsam să-şi facă treaba: — Măi, dar mare prost mai eşti!
Datele problemei s-au modificat când am început să umblu la şcoală. In clasa întâi n-a fost greu, pentru că
la tablă scriam nişte litere mari cât piciorul, şi eu şedeam în banca întâi. Totuşi, mi-am dat seama că totul
depindea în mod net de distanţe. în vară m-au dus la Târgovişte, la doctorul Cocu, în care aveam mare încredere,
pentai că era mic de statură, aproape cât mine. Cocu mi-a petrecut după urechi sârmele unei rame de ochelari,
în care mi-a dat apoi să încerc tot felul de lentile, până le-am nimerit pe ale mele. Eu eram mai ocupat cu tabloul
lui de litere, pe care mă căzneam să le văd. în cele din urmă le-am văzut pe toate, până la ultima. Atunci Cocu a
deschis fereastra şi m-a poftit să mă uit pe stradă, ca să mă conving că într-adevăr am găsit ce-mi trebuia.
Când m-am aplecat pe stradă, mi-a venit ameţeala. Lumea se sluţise iremediabil, în spaţiul unei secunde.
Case murdare, trecători cu pălării soioase, pervazul ferestrei cu vopseaua scorojită şi pe alocuri lipsă. Doctorul
Cocu avea bărbia plină de punctele negre ale perilor care înţepau să iasă — părea harta plasei Pucioasa, pe care
o făceam cu puncte pentru că n-aveam culori. Totul mi s-a părut dintr-o dată slinos, impur, vechi. Realitatea era
prea reală, nu-mi mai rămânea nimic de ghicit sau de închipuit. Oare ghionoaia, văzută cu ochelari, ar fi fost tot
aşa de scârboasă? Mi-am dat seama atunci de lumea pe care o pierdusem şi de socoteala greşită care mă făcuse
să cred că ies în câştig. Câştigul era că, întrebat de Cocu dacă disting literele de pe o firmă la câteva case
distanţă, am văzut limpede că scria: Băuturi spirtoase. Dar frumuseţea imaginară a obiectelor refuzate, iepurele
a cănii săritură peste tufişuri aş fi jurat c-o văd, cu siguranţă mai faimoasă în închipuire, obrazul oamenilor de
care mă sfiam ca de un mister şi care apare ca un fotoliu uzat sau ca o opincă. Treceau pe stradă doi copii, mi se
pare, două fetiţe; şi mi-am scos ochelarii de pe nas, ca să-i pot vedea cum ştiam eu.
Cocu a interpretat altfel, ca practician, gestul meu. Mi-a explicat că e normal ca lentilele să înceapă prin a
mă obosi şi că torni e chestiune de obişnuinţă. E adevărat că m-am obişnuit repede: tot aşa, un căţel şchiop se
obişnuieşte repede să alerge pe trei picioare. M-am obişnuit, nu numai cu ei, dar şi cu lumea precisă şi tăioasă
pe care m-au obligat s-o descopăr. Prima vedere mă obliga să trăiesc în imaginaţie, a doua m-a adus la proză.

28
Dar ştiu că în realitate continuu să nu fiu ca alţii, pentm că am oricând la îndemână posibilitatea de a alunga
proza realistă. Ochelarii mi-au dat probabil complexul contrariu celui dintâi, facându-mă să cred că dispun de
două feluri de a vedea.

Primul meu contact cu şcoala a fost întâmplător şi decisiv. După socotelile mele, s-a produs în vara anului
1916. Toţi fraţii mei mai mari erau la şcoli diferite, până la Tota, viitoarea chimistă. Tata era institutor şi director
al şcolii, mama era institutoare. Plecau toţi la şcoală de dimineaţă şi nu se mai întorceau până la ora prânzului.
Eu mă plictiseam acasă, între o servitoare cam toantă şi două surori mai mici pe care le priveam de sus, de la
înălţimea celor cinci ani neîmpliniţi ai mei.
Drumul şcolii îl cunoşteam bine, pentru că tata mă lua uneori cu el după-masă, ca să-i ţin de urât, când se
ducea să îngrijească merii pe care îi plantase în curtea şcolii. Eu îl priveam, aşezat pe un pietroi, şi el umbla
printre pomi, cu secatorul în mână. îmi povestea uneori snoave, alteori, amintiri despre părinţii lui, sau fredona
un cântec pe care ar fi vrut să-l învăţ şi eu; din fericire, frumuseţea vocii mele a fost în cele din urmă un factor
decisiv de disuasiune. Dar plimbarea asta se producea numai foarte rar şi numai după-masă.
Intr-o dimineaţă, în care mă plictiseam mai mult ca de obicei, am luat hotărârea să mă duc la şcoală pe cont
propriu. Am aşteptat ca mama să iasă la drum şi m-am luat după ea, la distanţă, ca să nu mă prindă. Ajunşi la
şcoală, am intrat după ea în sala de clasă. Avea în grijă clasa întâi, în care aproape toţi copiii mă cunoşteau;
când m-au văzut intrând, a fost o explozie de chiote. Mama s-a întors ca să vadă pricina bucuriei şi a rămas cu
gura căscată când m-a văzut. M-a certat, a râs şi a vrut să mă dea afară; dar, până la urmă, s-a gândit că e mai
bine să mă ţină lângă ea, decât să mă lase brambura pe drumul mare. M-a aşezat în banca întâi, lângă Leana
Babei, care a fost trei ani tovarăşa mea de bancă. Mi-a dat o fiţuică de hârtie şi un creion (noi îi spuneam
plaivaz), ca să am cu ce să mă joc. Când sună clopoţelul anunţând recreaţia, noi o zbughirăm în direcţia curţii.
Pe când noi ne jucam afară, în cancelarie, mama avea o consfătuire cu tata, privitoare la isprava mea. Tata a
considerat-o nu numai cu bunăvoinţă, ci şi cu oarecare satisfacţie. Şcolarizarea era obligatorie cu începere de la
vârsta de şapte ani împliniţi; mie îmi lipseau două sau trei luni ca să împlinesc şase ani; dar eu mă prezentasem
voluntar, ceea ce nu era prevăzut nicăieri, şi, prin urmare, nu era interzis; pe de altă parte, dacă se dovedea că
nu sunt la înălţimea situaţiei, era de la sine înţeles că eram liber să las şcoala în orice moment. Rezultatul
acestor conciliabule a fost că, la întoarcerea din recreaţie, m-am pomenit cu o tăbliţă şi un condei. De bine de
rău, am desenat pe tăbliţă literele pe care le scria Doamna pe tablă.
• in si HI Ir abia începuseră şi toţi şcolarii erau ageamii ca şi mine, aşa im ii începeam toţi la acelaşi nivel.
l i ii ul se petrecuse repede şi eu nu-mi dam seama de morişca în ■ in intrasem şi care avea să dureze
douăzeci şi cinci de ani. în I ii linele clase, la Moroeni (ultimele două clase primare le-am făcut li HIK ureşti) am
fost un şcolar ca oricare altul. Totuşi, trebuie să Hnm că aveam o situaţie privilegiată, pentru că eram copilul
I ii i.minei şi al Domnului (aşa le spuneau toţi copiii) şi recunosc că un profitat de această împrejurare. Am avut
tăbliţă şi abecedar, ca ii iţi o ipiii, şi mai târziu am avut caiete şi cărţi de citire, dar nu le-am i li is iilciodată
acasă. La sfârşitul orelor de clasă, le lăsam în cancelarie •i li recuperam a doua zi dimineaţă. Profitam de accesul
pe care-1 iu .un la cancelarie, dar şi de memoria mea, care mi-a permis şi la In i II să învăţ lecţiile în clasă, fără

2
9
să am nevoie de manual. Profitul
I I i lilxrtatea de care dispuneam pe drumul până acasă; îmi plăcea să mă zbenguiesc, să alerg, să am mâinile
libere şi să mă zgâiesc la 11 se petrecea în fiecare curte sau pe drum. Al doilea privilegiu era i ă. începând din
clasa a doua, am fost numit monitor al clasei, onoare de care n-am profitat prea mult, pentru că eram la fel de
zurbagiu şi de neastâmpărat ca toţi ceilalţi. O singură dată am I II < ilîtat ca să iau comanda.
l i ram atunci în clasa a doua, aveam deci şapte ani împliniţi.
(.< irpul didactic al şcolii din Moroeni se compunea din părinţii mei, i li imnul Haralambie Iordache şi domnul
Bănulescu, a cănii situaţie n-am înţeles-o prea bine, poate pentru că nu-1 luam în serios ca pe ceilalţi, din cauză
că era la fel de înalt ca mine. într-o zi — era o zi de vară — am fost chemat la cancelarie în calitatea mea de
monitor, în prezenţa corpului didactic complet, constituit în şedinţă plenară. Mi s-a explicat că toţi Domnii, şi
Doamna la fel, erau chemaţi în mod urgent la Pietroşiţa, la o importantă întrunire, mi se pare că a corpului
didactic dâmboviţean (dar nu sunt sigur); că nu puteau să se sustragă ordinului peremptoriu şi imperativ pe
care îl primiseră telegrafic, chiar în acel moment; că din această cauză se vedeau siliţi să suspende orele de
clasă. Şcolarii totuşi nu trebuiau să plece acasă, pentru că Domnii calculau că drumul şi şedinţa nu aveau să
dureze decât cel mult două ore şi, prin urmare, se vor întoarce cât vor putea
mai repede ca să continue orele întrerupte. Toate astea mi le comunicau mie, ca monitor, pentru că urma să fiu
responsabil de prezenţa şi de liniştea celor patru clase ale şcolii. îmi reveneau onoarea şi sarcina de a împiedica
fuga şcolarilor şi de a supraveghea şi nota eventualele turbulenţe şi conflicte dintre clase. După o peroraţie
însoţită de câteva sfaturi cu caracter general, Domnii şi Doamna şi-au luat rămas-bun şi au plecat pe jos la
Pietroşiţa.
Nici nu puteau face altceva, pentru că între Moroeni şi Pietroşiţa nu exista altă posibilitate de locomoţiune
decât întrebuinţarea picioarelor; dusul şi întorsul cu o întrevedere şi o discuţie intercalată şi eventual cu o ţuică
la despărţire, toate aceste activităţi realizate în două ore erau un fel de VENI, VIDI, VIEI, care mă depăşeau. Eu mi-am
luat treaba în serios. Am vizitat toate sălile de clasă, explicând situaţia şi propovăduind liniştea, spre binele
comunităţii. Am încuiat pe dinăuntru cele două uşi ale şcolii, ca să împiedic încercările de dezertare şi am pus
cheile în buzunar; după care, ca în orice bună democraţie, am lăsat pe fiecare să facă ce-1 va tăia capul.
Deşi n-am nici un merit, nu mă sfiesc să spun că cele patru clase au avut o purtare exemplară. Absenţa
neaşteptată a dascălilor crease un vid pe care şcolarii nici nu ştiau, nici nu îndrăzneau să-l umple. Eu mă
plimbam de la o clasă la alta, cu un carnet într-o mână şi un creion în cealaltă şi luam din când în când
atitudini ameninţătoare, de care nu era nevoie. Toată şcoala moţăia liniştită; orele treceau lente, dar treceau.
Aşteptarea era lungă şi plicticoasă, ca într-o gară în care trenul aşteptat nu soseşte sau ca în zilele în care tata
mă lăsa singur pe o buturugă. Aducându-mi aminte, mi-a venit deodată o bănuială sau mai bine zis o spaimă: şi
dacă nu mai vin?
Bineînţeles, nici unul dintre noi nu avea ceas; dar, judecând după foamea care mă apucase, cele două ore
trecuseră de mult. Am fost silit să iau o hotărâre eroică. Am deschis uşa spre curtea de recreaţii şi am scos afară
pe toţi şcolarii, încolonaţi câte doi. Am luat steagul tricolor care se păstra după uşă, în cancelarie, şi l-am dat în
primire Leanei, înaintată la gradul de portdrapel. Cu mine în frunte şi cu Leana după mine, am ieşit toţi în mod

30
foarte disciplinat, la drumul mare, cu obiectivul Pietroşiţa, cântând TRĂIASCĂ REGELE şi strigând „Ura“.
I »Hilarea noastră a avut un succes cum nu s-a mai cunoscut altul l.i M( >r<>eni. Femeile deschideau
ferestrele ca să privească defilarea, probabil cea dintâi pe care aveau ocazia s-o vadă. Trecătorii ne mu chau
unde ne ducem şi noi le dădeam lozinca „la Pietroşiţa“.
» um cele două sate aveau între ele legături ca ale câinelui cu pisica, •a unu obiceiul de a iubi pe vecin pare a fi
necunoscut, unii trecători înţelegeau că ne ducem să cucerim Pietroşiţa şi, plini de emoţie, ne im urajau. Şcolarii
nu fuseseră niciodată mai disciplinaţi şi mai mândri de ei; şi doar erau printre ei destui găligani din clasa a
patra, ••I >< cializaţi în repetenţie. Pentru moment făceau curte Leanei, i ih rindu-se să ducă ei steagul, ca să nu
obosească fata.
Totul a mers foarte bine până la moară, adică aproximativ un kilometru de la şcoală. Moara era situată la
drum, în fundul unei depresiuni a terenului. Drumul cobora până în dreptul morii şi de acolo începea să urce
spre Pietroşiţa. Noi tocmai coboram cântând voiniceşte, pe prima pantă, când am văzut coborând spre noi, pe
panta cealaltă, compania celor patru Domni. Cu tot eroicul entuziasm care ne însufleţise, am înţeles că am
băgat-o pe mânecă. Am dai coloanei ordinul de oprire şi, în poziţie de „drepţi“ am aşteptat si isirea superiorilor.
Lucrurile s-au aranjat mai uşor şi mai repede decât mă aşteptam, f ără îndoială, Domnii se simţeau vinovaţi,
pentai că nu ne-au certat. Au lăsat imediat copiii să plece pe la casele lor. Despre expediţia noastră nu s-a mai
vorbit niciodată: pe mine nu m-a boscorodit, nici IUI m-a lăudat nimeni. Sunt convins că, în sinea lor, tata şi
mama, departe de a se supăra, s-au amuzat de escapada mea. Politica tatei era să fie mereu aspru cu noi şi să
ne certe când greşeam, dar să nu ne spună nici o vorbă de laudă când o meritam. în toată viaţa lui şi a mea, tata
nu m-a bătut decât o singură dată, în faţa unei clase îngheţate de frică, în ziua în care am venit la şcoală cu
problemele de aritmetică nescrise şi deci nerezolvate, pentai că eu credeam că le ştiu pe dinafară. De lăudat, nu
ştia, sau poate nu voia să ne laude, pentru că avea prea multă încredere în noi. Când am terminat examenul de
bacalaureat nici n-am mai aşteptat rezultatele şi am plecat a doua zi la Techirghiol. Rezultatele nu le-am ştiut
decât o lună mai târziu, când m-am întors acasă, la Moroeni. Mi le-a spus
mama şi mi-a povestit si cum i le-a anunţat tatei. El era în grădina casei, trebăluind printre pomi cu
secatorul, ca de obicei. Ea a coborât din casă, fluturându-i jurnalul pe care i-1 aducea: — Felicită-ţi băiatul,
i-a spus; a trecut bacalaureatul, primul pe toată ţara. Răspunsul tatii a fost istoric; a pronunţat o singură
onomatopee, pe care dicţionarele noastre n-o menţionează, deşi o definesc „zgomot din natură“, si care ar
trebui să se transcrie „pârţ“. Mie mi-a făcut plăcere şi am râs: era o dovadă mai mult de încrederea totală pe
care o avea în mine şi în noi toţi.
Revenind la precocitatea mea şcolară, soarta s-a ocupat de regularizarea situaţiei. Terminasem clasa a
treia, când familia mea s-a stabilit la Bucureşti. Am continuat studiile la şcoala primară de la Şoseaua
Kiseleff, numită Mavrogheni, după biserica pe al cărei teren fusese construită. în realitate, n-am continuat
studiile, numai m-am plictisit. Nu ştiu în virtutea cărui mister, ce reformă sau din cauza cărui capriciu al
învăţământului primar am fost obligat să repet clasa a treia, a patra fiind, nu ştiu de ce, inaccesibilă nevino-
vaţilor care se prezentau cu certificate bucolice, de la tară.

3
1
 în cei trei ani de şcoală de la Moroeni am avut timp destul ca să-mi îngrijesc singur educaţia literară.
Dispuneam acasă de biblioteca tatei, relativ bine alimentată, şi alta în cancelaria şcolii, unde aveam de
asemenea intrarea liberă. Cea de la şcoală era o bibliotecă populară, din care multe nu m-au atras. Am
digerat mai ales colecţia revistei ALBINA, care se publica cu acelaşi scop de informare şi culturalizare, şi venea
trimisă de minister sau de Casa Şcoalelor, nu mai ţin minte. Am răsfoit-o în întregime; era o revistă bine
făcută, atrăgătoare; nu mi-a scăpat nici unul dintre articolele lui Coşbuc, anecdotice, filologice şi culturale în
general. Dispuneam de câte o bibliotecă mai mult sau mai puţin identică, la Sterie Şoiculescu, învăţător la
Piatra-Iepii şi bun prieten al tatei, la care mă opream în drumurile pe care le tăceam uneori, pe jos, la Râul-
Alb, şi la Râu, în casa lui Nenea Alecu, fratele lui tata. Ambele biblioteci difereau de cea de la şcoala din
Moroeni, prin interesul personal al
III M ............. . pentru romanele pseudo-istorice, în care eroii
t HI i li iiilui i, d( Iclul lui lancujianu sau al bandiţilor contemporani. Him inii li S . ,i im U ist victimă şi eu al
acestei literaturi, citită de mine Mmuilm ins ilela povestea lui Gruia lui Novac până la NickCarter •i MM , l. H k
I li ilmes, ale căror isprăvi se publicau în fascicule şi pe
tun . . .. . .pmmutam la Moroeni de la băieţii popii, la fel de ahtiaţi ca
ii mim il.n .i iui mai mult. Acasă m-am delectat multă vreme cu
.............lulele anecdote în versuri ale lui Theodor Speranţia, cu
11111H111 HUILEI, ilustrată de Jiquidi, cu proza lui Caragiale şi M i. ill. i ,,i I im biblioteca tatei am devorat seria
aproape completă a LIIHLI,. ii /<< LITRU TOŢI, CĂMINULUI MINER\A, pe care le-am dat gata
li. ii........le a începe liceul. M-am familiarizat cu literatura de toate
i. lunii .1. la poezie la roman şi la teatru. M-am familiarizat cu Aii. * nulii, liminescu, Coşbuc, Vlahuţă,
Iorga, Agârbiceanu, Sandu Ai. i. i i. m Vissarion, Radu Rosetti, Şt.O. Iosifşi nu mai ştiu câţi alţii, i" imn i ,1
eram un cititor impenitent.
iun. înţeles, literatura străină n-am citit-o decât în traduceri. Tata • HIM di la berlin cu operele complete
ale lui Goethe, Schiller şi ic ui. mir-« > serie uniformă, frumos legate în roşu: mă uitam la ele ■ i | ■ is 11 a n
calendar. în schimb, am dat de un manual de lecturi I. un. /c de (iustave Beleze, destinat studiilor primare de
limbă li iu.. /,i şi folosit de tata pe vremea studiilor lui la Târgovişte. Era un li | de manual DE VIRIS ILJUSTRIBUS
adaptat intereselor franceze,
........ ui şi foarte întrebuinţat în Franţa în secolul trecut. Avea
dublul agrement că împărţea lecţiile în porţii mărunte, de d 111 ie 11 si miile unui paragraf şi conţinea foarte
multe ilustraţii. Limba
. .......... ¡mi era la fel de străină ca şi limba lui Goethe; dar, cum
i’ipna era mai mare, am încercat să văd dacă pot înţelege. Imitând i» < liampollion, am vrut să mă sprijin pe
ilustraţii, care nu mi-au I' 'si de nici un folos. M-a ajutat mama, traducându-mi, şi după ea am lin. o ai şi eu
să traduc, dar fără să ştiu să pronunţ. Naşa mea, oii' i.iivu soţie a lui Miron Niculescu, locuia cu părinţii ei la
Pucioasa: inii o /.i au venit să ne vadă şi s-a speriat de tupeul cu care 1 1 aduceam, la orice pagină pe care
mi-o deschidea ea, şi de absoluta nu a nulitate în ceea ce privea tainele pronunţării.

32
 în orice caz, pot afirma că în vremea când m-am mutat la Bucureşti, duceam cu mine un bagaj de lecturi
literare mai bogat decât cel pe care e silit în general să-l poarte un absolvent de bacalaureat. Multe dintre
lecturile mele de atunci au trecut peste mine ca apa peste gâşte; unele nu mi-au lăsat nici o amintire, altele
îmi răsună şi acum în minte, în clipele în care aducerea-aminte le cere să cânte. Un singur amănunt m-a
marcat pentru totdeauna şi m-a preocupat de atunci în mod constant: a fost arta poetică, pe care am învăţat-
o citindu-1 pe Alecsandri, cred că la vârsta de cinci sau de şase ani. Am început s-o învăţ cu Alecsandri, dar
nu de la el: mai degrabă împotriva lui, pentru că m-a obligat să-i fiu exeget atunci când încă nu ştiam să
citesc. Nici nu mai ştiu dacă totuşi am citit-o în vremea în care abia începusem să buchisesc, sau dacă sunt
două strofe pe care le-am auzit din gura altcuiva şi mi s-au încrustat pentru totdeauna în memorie, ca un
refren perfid de care nu mai pot scăpa.

ARTA POETICĂ

Nu pot afirma cu siguranţă că a fost cea dintâi. Cred că, mai degrabă, altele au precedat-o, auzite de la
alţii, şi a căror amintire mi-a rămas. Sunt însă sigur că a fost prima poezie descifrată de mine, cu propriile
mele mijloace, surprinsă şi înhăţată ca un sglăvoc sub pietrele greoaie ale slovelor încă nedeprinse, purtată
apoi cu un fel de preocupare neliniştită şi satisfăcută în acelaşi timp:

Auzit-aţi de-un Oltean, de-un Oltean, de-un Craiovean ce nu-ipasa

de Sultan?
Auzit-aţi de-un Mihai ce sare pe şapte cai, de striga
Stambulul: vai?
Nu i până astăzi nu m-am lămurit dacă strofa a doua reclamă la *l,n mi un semn de mirare sau de
întrebare; după câte bănuiesc, ar ,m.i nevoie de amândouă, ceea ce e într-adevăr destul de iii liniştitor.
l >,u obiectul preocupărilor mele de atunci era altul. Ceea ce mi ii |Mica cu totul exaltant şi-mi umbla prin
gură, muncindu-mă pe illn.hmtru ca o durere de vintre, aşteptând musai să facă explozie,
11 ,i minunea nouă a versului ţăcănit ca o potcoavă de cal. Slove mai ■ ii IM ni, cu chiu cu vai; elemente
dispersate pe care le adunam ca la |i *i 111 cu pietricele, A-CÂ, AC; CU-CÂ, cuc şi pe urmă, când devenisem ir va mai
iscusit, cuvinte care-şi scotoceau anevoie ilaţiunea, surcele i II care aprindeam o pălălaie, umbre care se
ridicau din ea cu toată pi ivcstea: Ionel, pe care nu-1 cunoşteam şi care alerga zurliu după llmuri (se şi vedea
pe poză că-i cădeau ciorapii de grăbit), Marioara ni şorţ şi plesnind de grasă ca o pătlăgică roşie. Dar până
atunci Iu erele povesteau pe şoptite, din umbră; poezia asta striga la mine, sărea peste gardul literelor
mărunte, mă obliga să-i răspund. într-un lei, eu o făcusem, eu o trăsesem de limbă; acum nu mai aveam
Încotro, mă invadase şi cerea să iasă. Cred că m-am plimbat câteva /lle de-a lungul balconului care înconjura
casa, dându-mi aere marţiale şi repetând ca un tam-tam menit să trezească toţi vecinii, acele versuri care

3
3
scârţâiau din pantofi la fiecare treaptă şi dumicau lacom înţelesul devenit inutil.
Sonoritatea m-a sedus înainte de orice înţeles. La început, era rotunjimea cuvântului, nu miezul lui. Din
fericire, de altfel: dacă aş li început prin a înţelege, poate că ar fi fost de ajuns ca să mă vindece tle poezie. Ştiu
numai că a fost înainte de a intra în clasa întâi primară, pentru că atunci ştiam să citesc binişor. Deduc din
asta, cu precizie suficientă, că primul meu contact adevărat cu poezia s-a produs între cinci ani, când am
început să citesc, şi cinci ani şi zece luni, când m-am dus pentru prima oară la şcoală, de unul singur, fără
condei şi fără abecedar, ca să văd ce-i aia şcoală. Curiozitate nelegiuită, pesemne; poate de asta n-am mai
scăpat de şcoală de atunci.
Oricum, nu eram copt ca să înţeleg. Cuvintele zbâmâiau ca sârma telegrafului când o chiteam cu pietre,
dar nu eram în stare să le prind din zbor. Aveam totuşi oarecare vocabular; afară de

34
Stambul, nici o vorbă nu mă luase prin surprindere. Ştiam de olteni, pentai că treceau uneori cu căaiţele lor cu
coviltir şi cu un singur cal, pline stup cu pepeni sau castraveţi; mergeau să vândă la târg la Sinaia, dar de cele
mai multe ori lichidau marfa înainte de a fi ajuns la podul de Ia Pucheni. Sosea Lina cu sufletul la gură: —
Doamnă, e un oltean cu varză. Imediat varza trecea să-şi ocupe cartierele de iarnă într-una din cele trei sau
patru putini care aşteptau în pivniţă, spălate gata, pentai că în timpul goliciunii lor de peste vară fiiseseră
adăpostul jocului nostai de-a piticuşul. Aşadar, sigur că auzisem de olteni; dar era la mintea oricui, şi chiar şi la
a mea, că de data asta nu mai era vorba de un oltean oarecare.
Mă întreb de unde-mi venea impresia aceea de singularitate. Din harul poetic? Ar fi prea multă indulgenţă
pentru gimnastica boierească a lui Alecsandri. Cred că explicaţia e mai prozaică şi în acelaşi timp mai subtilă.
Dicţiunea poetică, cu care hu eram obişnuit, îmi înfăţişa o lume pe dos, simula valori necunoscute, crea dincolo
de reprezentările accesibile mie un nivel misterios şi izolat de realităţi. Ştiam de olteni, dar cel din poezie era
oltean la pătrat, sau de două ori, adică cu totul altfel şi cu totul altceva decât cei cu căruţe. Nu văzusem, nici nu
m-am învrednicit să văd de atunci, un oltean oltean, chintesenţă misterioasă de Ia care se pot aştepta orice
năzdrăvănii. Treaba devenea cu atât mai serioasă, cu cât acel oltean distins prin oltenie cumula acest merit
eminent cu cel de-a fi şi craiovean, rasă de oameni de a căror existenţă auzisem, dar din care nu văzusem până
atunci nici un exemplar. Ai mei veneau de la Băleni, din jos de Târgovişte, şi vorbeau şontâc-şontâc, pentru că
erau mai mult bulgari.
Nu mai adaug că acest personagiu, care parcă erau trei în unul, ca la biserică, se insinua pieziş, prin
mijlocirea unei întrebări viclene. AUZIT-AŢI? mă luau la zor trăgătorii măninţi din tranşeele pline cu versuri. Auzit
sau nu, formula aceea ambiguă mă încurca şi mă intimida; eu nu ştiam decât de AI AUZIT? Poezia însă îmi vorbea
anapoda, şi oarecum bănuitoare, de parcă mă obliga să mă uit peste umăr, nu cumva să mă pomenesc şi cu alţii
pe care nu-i ştiam. Nu erau; dar întrebarea pusă insidios îmi crea senzaţia unei răspunderi colective şi mi-ar fi
fost ruşine, la o adică, să recunosc că eu eram cel mai nătâng. Provocare plurală, inversiune alarmantă, totul mă
situa
i.iţ.i unui tribunal mascat, un fel de pluton de execuţie sau de II klux-klan care mă teroriza; dar îmi plăcea
aventura şi ştiam că visez.
Nu eram cu totul lipsit de noţiuni, nici cu privire la sultani în general; unul ca Grigorescu de la Pietroşiţa,
care bea bere în loc de ţuică şi se plimba duminica în trăsură cu doi cai; sau ca Nenea (.(istea, care-şi petrecea
dimineaţa în vârful patului, răsucind ţigări illn tutunul pe care-1 păstrează, împreună cu câţiva bani de aur, în i
afini de jos al dulapului; când mai vrea tutun, mă pune pe mine să 11 caut, pentru că el huzureşte ca un sultan.
Nu înţelegeam însă relaţiile încordate dintre el şi oltean. Mie-mi plac sultanii şi mi-ar conveni să huzuresc ca ei,
chiar şi fără tutun, care pute. Dar lui, de • c nu-i pasă? Poate pentru că nu acordă nici o importanţă ordinelor I
u imite, sau pentru că nici nu-i răspunde, când îl trimite după tutun. Asia, la urma urmei, n-ar fl prea frumos,
şi de altfel contrazice însăşi ulcea de bază a sultanatului. Există deci un punct obscur în felul de ,i se purta al
olteanului. îmi dădeam perfect seama de asta; dar, de bună-credinţă şi obişnuit a înţelege multe lucruri numai
pe jumătate, descoperirea aceasta, care în realitate nu era decât o lipsă de descoperire, nu mă intriga peste
măsură. Mai importantă decât semnificaţia exactă a atitudinii lui faţă de sultan, rămânea condiţia lui personală
de oltean; oltean şi craiovean, ajutată, de altfel, şi nu puţin, de opoziţia nelămurită şi sonoră cu rima
sultănească.

35
 Strofa a doua, în schimb, constituia pentru imaginaţia mea o enigmă deosebit de tulburătoare. în primul
rând, nu găseam în vocabularul meu icoana Stambulului, nici puncte de referinţă care să mă ajute să ghicesc;
dar, în mod instinctiv, şi urmând criterii de pură simetrie, n-aş fi fost surprins să aflu că era prieten cu Sultanul.
Soluţia, până la un punct, era destul de satisfăcătoare; dar mă nelinişteau relaţiile deloc clare ale lui Mihai, de-o
parte cu olteanul craiovean şi, pe de altă parte, cu caii.
în primul caz, bănuiam existenţa unei oarecari rubedenii, fără a exclude eventualitatea ca Mihai, el însuşi,
să fi fost oltean, întrucât, ca toţi oltenii, avea şi cai. Nu înţelegeam cum poate sări pe şapte cai deodată: recunosc
de altfel că nici acum nu înţeleg prea bine. Cel puţin astăzi sunt mai liniştit, pentru că am devenit, de nevoie,
destul de obraznic ca să admit în fond meu interior că Alecsandri a umplut

36
 acest vers oribil cu o platitudine incorectă; dar e evident că asemenea ispite nu puteau
germina în mintea unui cititor de cinci ani. Nu puteam să prevăd atunci că săritura trebuie
înţeleasă ca o succesiune în timp; pentru că, dacă înţeleg astăzi mai bine decât atunci, fraza
ar trebui să însemne că Mihai schimbă unul după altul şapte cai care cad sub el, în cursul
unei singure bătălii. Mi se pare că ar fi mai bine să nu însemneze nimic.
în orice caz, eu mi-1 închipuiam altfel. De câte ori aveau o belea cu calul sau cu căruţa, prima soluţie la
care recurgeau oltenii mei era că-şi lepădau sumanul pe capră. După asta scuipau în palme, începând de la a
treia fază, operaţia se adapta împrejurărilor şi necesităţilor contingente. După ritualul acesta comun, totul mi se
făcea negru în închipuire, pentru că de cazul cu săritura pe cal nu mai auzisem; pe şapte cai o dată, cu atît mai
puţin. Simţeam totuşi că tocmai de aici venea tot interesul eroic şi enorm al isprăvii: fireşte că, dacă e ispravă cu
adevărat, e şi inedită. Cu alte cuvinte, aplicam lui Mihai metoda critică numită în mod obişnuit LECTIO DIFFITILIOR.
asta-i mai greu, deci aici stă adevărul, cred pentru că e absurd.
Dar ce greu e să crezi, când vrei să ştii! Pe şapte cai o dată, asta indică din partea lui Mihai o corpolenţă cu
totul neobişnuită. Eu nici pe unul nu puteam deschide compasul picioarelor, suficient ca să mă ţin în şa. Odată,
când a încercat cineva să mă cocoaţe, am ţipat aşa de frumos, că a ieşit Doamna în drum. Prin urmare, ca să
sară pe atâţia cai, Mihai dispunea de un gabarit excepţional: o fi fost uriaş ori balaur. Totuşi, afacerea nu era
lămurită, pentru că, dacă era uriaş, ce nevoie mai avea să sară pe cai, când putea să-i încalece din mers, ’ca pe
un scăunel? Poate că specialitatea lui era să sară peste ei, nu pe ei; înşira toţi caii, şapte, unul după altul (unul
lângă altul nu putea, pentai că n-ar fi încăput pe şosea) şi dintr-o săritură, hop! zbura peste ei şi intra drept în
trăsură. De-aia se şi mira aşa de tare Stambulul; deşi nu-mi dau prea bine seama dacă se mira sau se văita.
Pentru că adevăml e că nici cu strigătul acela al Stambulului nu eram mai dumirit. Noi nu spuneam VAI, ci AOLIO.
Nu mai auzisem va; decât la Zinca bocindu-şi copilul, şi la Vămeşoaia: — Vai, soro, azi iar mă doare urechea! Va
să zică, nu se spunea decât pentru lucruri grave, sau doar aşa, ca să te afli în treabă. Nu se vedea prea bine ce
vrea să spună Stambulul cu acest strigăt neobişnuit, nici ce impresie îi făcea

3
7
n.ii mira lui Mihai; dar se înţelegea lesne că Stambulul acela era cam lilmpit.
fireşte, toate acestea nu mi le spuneam; sunt numai încercări de im.iliză A POSTERIORI. Ce e sigur e că această
primă lectură poetică I,Ki.se în mine un iz de nelinişte curioasă şi bogată în surprinderi. Altfel, întrebările mele
nu comportau nici un răspuns, pentru că eram dispus să accept, fără ca lămuririle să mi se pară necesare.
( And întrebam câte ceva pe Domnul, mă lămurea el; dar dacă explicaţia ameninţa să se lungească, sau
comporta prea multe Implicaţii metafizice, sau coincidea cu păstrăvul care tocmai se agăţase de râmă, el se
mulţumea să-mi răspundă: — Eh! şi atunci mi se părea a înţelege că nu e răspunsul de vină, ci întrebarea. Prin
urmare, când spun întrebare, în legătură cu primele mele încercări poetice, trebuie să adaug că neliniştea mea
nu venea de la ele; altfel, ar fi trebuit să fiu neliniştit tot timpul, pentru că totul în jurul meu era un semn de
întrebare. Neliniştea mea venea din revelaţia unei lumi diferite, în care lucairile nu se petrec ca la Moroeni şi în
care oamenii au comportamente bizare; ca sfinţii care se zgâiesc la tine de pe zid, la biserică, parcă ar vrea să te
sperie, şi care, totuşi, pare-se că sunt oameni de treabă; ca noaptea când trebuie să trec curtea pe întuneric, cu
părul vâlvoi, deşi râd toţi de mine şi nu se întâmplă niciodată nimic.
Lume echivocă, făcută din imagini fără formă şi din sonorităţi gratuite; lume în care n-am ştiut niciodată,
nici n-a ştiut nimeni să mă înveţe cum să separ bine una de alta, ce se-aude şi ce se pricepe. Chiar dacă nu-i
datorez altceva lui Alecsanclri, el m-a învăţat să cânt versul. E de crezut să mi s-a lipit. Cui, dacă nu lui, îi
datorez faptul că, încă înainte de a şti o boabă franţuzeşte, ştiam pe dinafară strofele încălţate cu cizme ale lui
Clovis Hugues, pe care nici acum nu le-am uitat, de la început până la sfârşit (şi sunt multe):

L’empereur des Francs, le roi Charlemagne, a mandé vers lui tous ses grands
barons, pour faire la guerre aux Maures d’Espagne, qui sont mécréants, païens et
larrons?

38
ni, faptul că am ştiut să scandez hexametri înainte de a şti ;şte? Mi-a trebuit mult până să învăţ a înmuia
violenţa unui ndrin şi să apreciez (niciodată total) ritmuri interioare care lasă :sia inertă şi dezlânată. Fără
îndoială, pentru că prima mea fusese sonoră.
i se întâmpla uneori, pe când mă plimbam prin moşia mea din n zbierând ca un apucat:

El e domnul cel vestit care-n lume a venit pe luptat şi biruit,

frate mai mare şi mai isteţ să-şi bată joc de mine, corectân- i prefăcut:

pe băut şi chefuit.

:menea variante obraznice nu mă indignau. Aparţineau altei pe care eu o cunoşteam prea bine. Cealaltă era
domeniu s, câmpia visului şi scara lui Iacov: limba în care încape ce ştim nu ştim, ce înţelegem şi ce ne
depăşeşte, ce zace-n noi ând să fie chemat de alţii, dacă nu ne-a fost dat nouă să n.

Bucureşti, şcoala de la Mavrogheni m-a plictisit de moarte. 1 era frumos, destul de nou şi aproape aristocratic,
datorită iţei elegante şi răcoroase a Şoselei. Colegii erau de vârsta mea, epţia unei duzini de repetenţi
profesionali, Mai trist era faptul iile pe care le da Domnul Petrescu, directorul şcolii şi torul nostru, eu le ştiam
pe dinafară, pentru că erau simpla ie a programului de anul trecut la Moroeni. Moţăiam cu atâta gere, că
răspunsurile pe care le inventam când eram întrebat rprindere, nu pledau în favoarea pregătirii mele anterioare,
copiii trec repede peste astfel de probleme. Experienţa doi ani n-a fost cu totul negativă. Plictiseala din ora de
clasă
iilirma cu recreaţiile. Câţiva dintre noi ne strecuram pe nesimţite prtnă la cimitirul din curtea bisericii, unde ne
zbenguiam pe iarba verde, printre mormintele risipite, dintre care nu-mi aduc aminte iln .11 de cel al lui Heliade
Rădulescu. înspre Şosea nu aveam voie vl ieşim, probabil pentru a evita eventualele accidente. De partea i
e.ilaltă a străzii Mavrogheni accesul era mai anevoios până la carcasa roşie, cu aspect de ruină, a clădirii care
era destinată Mc metăriei Statului şi a sfârşit prin a fi muzeu de artă populară.
 Mă împrietenisem cu un băiat din clasa mea, Vasilescu, fiul unui avocat, care locuia într-o casă de la Şosea,
dincolo de casa Toma Stelian, în fundul unei grădini imense, neîngrijită, plină de tufişuri şi de bălării, printre
care ne ascundeam noi în calitate de bandiţi. Alt prieten, care locuia la Băneasa, a murit în timpul anului şcolar.
Cu Domnul Petrescu în frunte, am fost toţi la înmormântarea lui. Pe drum, Domnul Petrescu mi-a spus că în
calitate de coleg ar trebui să pronunţ eu câteva cuvinte la cimitir. Domnul m-a orientat, mi-a propus câteva idei
pe care le-am rumegat tot timpul mersului pe jos. A fost primul meu discurs, dacă pot să-i dau acest nume. Nu
m-am poticnit în vorbire, pentru că învăţasem bine ceea ce aveam de spus, dar m-au podidit lacrimile şi am
terminat plângând.
în timpul şcolii am luat un obicei prost pe care nu l-am pierdut până acum. Locuiam pe atunci pe strada
Scărlătescu, la mică distanţă de şcoală, în teorie, adică în linie dreaptă. Linia dreaptă însă nu era practicabilă,
pentru că mă despărţeau de şcoală patru străzi paralele, pe care trebuia să le trec şi să fac dramul zig-zag.
Înţeles aşa, dramul până la şcoală era lung şi plicticos. Am găsit o soluţie: luam cu mine o carte pe care o citeam
mergând. M-am obişnuit cu asta şi dramul nu mi s-a mai părut lung; dimpotrivă, uneori, când nimeream o
lectură pasionantă, aş fi preferat ca dramul să fie mai lung. în schimb, din pricina cititului, mergeam mai încet;
uneori mi se întâmpla să ajung târziu la şcoală. Ca să nu mai vorbesc de riscurile meseriei, de oamenii care
treceau pe lângă mine dând din cap sau dându-mi sfaturi părinteşti, ca vatmanii tramvaiului de pe strada
Doctor Felix, care protestau făcând un zgomot îndrăcit cu soneria de sub picior; de femeile de care mă izbeam
din nebăgare de seamă şi care nu mă binecuvântau. Obiceiul mi s-a înrădăcinat aţâţ de bine, încât şi astăzi,
când cumpăr un jurnal, îl arunc înainte de a ajunge
 acasă, pentru că l-am citit pe drum — spre scandalul familiei, al prietenilor, al trecătorilor şi, dacă s :ar
putea, al omenirii întregi.
Dar descoperirea cea mai senzaţională a anului a fost Virginica. Era fata directorului şcolii; probabil avea un
an mai mult decât mine, pentru că era în clasa a patra. Era o brună frumoasă şi mai ales cochetă. Eu nu mă
întâlnisem până atunci cu cochetăria, aşa încât această caracteristică personală mi-a apărut ca un simplu
atribut al frumuseţii. Mă uitam la ea cu jind; şi ea, fiind cochetă, se uita şi ea la mine, dar fără jind. O vedeam
mai ales în recreaţie. întâlnirea cu ea era ca o scurtă încrucişare de spade, pentru că ea se ducea de-a dreptul
acasă, în partea opusă a curţii de recreaţie. Mă mulţumeam să-mi ung ochii cu graţia ei de animal tânăr şi să
mă legăn în presupuneri şi în închipuiri. N-am avut prilejul (sau curajul) să vorbesc cu ea. De altfel, n-a fost o
convorbire, numai ceva spus în treacăt, nu mai ştiu ce. Totuşi, atunci s-a legat firul dezlânat care exista nevăzut
între noi. Ea continua să se ducă acasă în timpul recreaţiei, dar trecea pe lângă mine şi eu o conduceam până la
uşa casei, chipurile ca s-o feresc de îmbulzeală. în uşă ne dădeam mâna, dar nu ca pentru o despărţire: era doar
prima mea recompensă. Impresia contactului era atât de nouă şi de inefabilă pentru mine, că, dacă aş fi putut,
mi-aş fi pus mâna în ramă, ca s-o ador; sau poate nu m-aş mai fi spălat.
Pe urmă, limbile s-au mai dezlegat. îmi aduc aminte când, dar nu mai ştiu, în urma cărei înţelegeri, am
recunoscut şi stabilit amândoi că modestul ceremonial pe care l-am descris nu era o legătură suficientă şi că era
de dorit să ne explicăm prin alte mijloace prietenia. Virginica mi-a făgăduit că după-masâ, la ora când nu mai
rămânea nimeni în şcoală şi Domnul Director îşi făcea siesta, va fi prezentă la poarta de zăbrele a şcolii; şi din
partea mea i-am făgăduit, cu o fervoare uşor de înţeles, că voi fi cel dintâi la întâlnire. Ne-am dat mâinile, care
au rămas legate îndelung. Mai mult nu puteam face, pentru că poarta cu zăbrele de fier se încuia cu lacăt în
fiecare zi la prânz. Nu ştiu ce nimicuri am putut să ne spunem şi nici nu ştiu dacă ne-am mai spus ceva.
După-masă ne-am revăzut potrivit înţelegerii. Eu eram pierdut într-un fel de vis, sau poate chiar visam. îi
mângâiam printre zăbrele braţul gol, mai catifelat decâţ orice braţ. O priveam în ochii mari şi
Illlillfi< >>i, larg deschişi ca într-o mirare perpetuă, şi mă întrebam i mu | >< tate să fie o fată aşa de frumoasă.
Ea părea că se miră, dar UIUM.II părea; mirarea era în mine, jucându-se de-a fericirea. La di «părţlrc nu m-am
putut stăpâni: mi-am băgat capul printre lllnrlr, cu riscul de a rămânea înţepenit între ele; cu amândouă
iM.iimli , am tras spre mine capul ei şi am sărutat-o pe gură, uimit că 11 vti ut, că nu mai ştiu ce fac, că nu mai
ştiu, nu mai simt, nu mai iuti leg şi că sunt atât de departe, că s-ar putea să nu fie nimic ai li va rai. Eram atât
de sigur şi de nesigur, că nu mai aveam nevoie di nici un adevăr, cât timp aveam buzele şi obrajii ei. întâlnirile ui
i.isire, toate la fel, au durat până la vacanţa mare. După asta n-am mul văzut-o niciodată; dar acea sărutare, cea
dintâi, rămâne ca un ill.iniant al amintirii.

(iei şase ani de studii primare, din toamna anului 1916 până în neptembrie 1922, când am fost admis în
clasa întâi a Liceului „Spiru I laret“ din Bucureşti, se prezintă în memorie atât de învălmăşiţi, Încât nu sunt în
stare să stabilesc o cronologie a amintirilor. Le voi relua înşirate în altă ordine, săpând în trecut, aşa cum sapă
.irlieologii printre ruine, punând obiectelor dezgropate nişte date plauzibile şi aproximative, ca să stabilească
puncte de reper în Interiorul epocii de referinţă. încep cu istoria familiei, de care n-am adus vorba decât

44
tangenţial.
Tata a fost nepotul unui Gheorghe Cioranu, care trăia la Moroeni pe la jumătatea secolului trecut. Fiul
acestuia, Ion Cioranu, bunicul meu, s-a stabilit la Râul-Alb, unde a trăit căsătorit cu Maria Mărculescu, de fel
din Moeci-Ungureni. Această pereche a avut zece copii, şi anume şase băieţi şi patru fete. Cel mai mare a fost
Ion, tatăl meu, născut în 1874. I-au urmat Petrache, care a murit la vârstă fragedă; Alexandru sau Alecu, care a
fost institutor la Râul-Alb, excelent gospodar, prietenos şi agreabil, bun prieten de şcoală cu Ion Mihalache,
fondatorul Partidului Ţărănesc, şi toată viaţa foarte strâns de tata; apoi Constantin, pentru noi, nenea Costea.
Mizantrop incorigibil şi introvertit, căsătorit de două ori, dar fără copii, intelectual curios şi subţire, cititor
pasionat, a făcut parte din

4
5
 grupul de militanţi SOCIALIŞTI DIRIJAT ELE PANAIT Muşoiu; bănuitor, gelc şi veşnic nemulţumit, a păstrat numele autentic de familie,
Cioranu Al treilea băiat, Traian, a fugit de MAI MULTE ORI DE LA ŞCOALA ŞI A ţinu o PRĂVĂLIE LA Moroeni, unde s-a căsătorit. A LĂSAT un băiat
care a mu fără să LASE urmaşi, şi DOUĂ FETE măritate în Moroeni. DESPRE ULTIMUL BĂIAT, Vasile, nu ştiu nimic; nu ştiu nici măcar de ce nu
ŞTIU, POAT pentru că n-am auzit niciodată vorbindu-se de EL ÎN FAMILIE; sau MURISE DE MIC COPIL, SAU fugise în lume. CEI TREI BĂIEŢI, Alecu, Coste şi
TRAIAN AU FOST trimişi şi ţinuţi LA ŞCOALĂ DE tata. TRAIAN A foşti singurul căruia nu i-a fost DE FOLOS.
FETELE au fost patni: LUCREŢIA ŞI ELENA (ŢAŢA LILA) AU TRĂIT IA Râu; Steliana (ţaţa STELICA), măritată LA Moroeni cu un Purghel, căruia i-a
dăruit o progenitură cu adevărat IEPUREASCĂ, AL CĂRUI număr l-am PIERDUT DE MULT. DESPRE A patra fată nu ştiu să spun nimic. Pe fata
Stelica o VEDEAM venind des PE LA NOI; BĂRBATUL EI N-O AJUTA, DIN principiu, şi ÎN LOCUL LUI O AJUTA mama. ŢAŢA LUCREŢIA m-a AJUTAT odată, mai târziu, în
CERCETĂRILE MELE ISTORICE. M-a dus odată, nu mai ştiu în ce sat, mi se pare Piatra iepei, în casa unui Diaconu, despre care ŞTIA ea că
are un sipet PLIN DE hârtii vechi. Când am AJUNS LA CASA Iui, el plecase. Ne-a primit nevasta lui, care NE-A deschis sipetul. ERA mare şi
adânc, PLIN DE suluri DE HÂRTIE, CÂTE un sul de HÂRTIE groasă, de cele mai multe ori cu pecetea DE CEARĂ ROŞIE. Am avut timp să văd o serie
DE documente domneşti, DE LA MIHAI Viteazul la Matei Basarab. Pluteam DE FERICIRE, AŞ FI VRUT SĂ SCOT copii, dar nici nu aveam materialul
necesar, nici n-aş fî putut, pentru că ne-a întrerupt întoarcerea bărbatului. Când m-a văzut scotocind PRIN sipet, a scos un
răcnet şi, pur şi simplu, m-a DAT AFARĂ, CU ŢAŢA Lucreţia cu tot.
N-am avut timp să-i spun cel PUŢIN UN cuvânt DE EXPLICAŢIE SAU DE scuză; n-am înţeles decât că mă acuza că vreau să-i fiir pământurile
şi m-am retras.
Mama era nepoata lui Chiriac Mavrodin, grec sau aromân stabilit la Bucureşti în decada .1820. Când am avut casa la
Bucureşti, mama mi-a dat paşaportul cu care venise în Muntenia străbunicul meu. Nu semăna în nici un fel cu ceea ce
numim noi paşaport. ERA O AGRAFĂ DE bronz, nu mai mare de un deget în lungime. Se compunea din două plăci de bronz în formă
de ir' 'ă sau de scut, sudate între ele printr-un FEL de chenar TOT de brom, care LĂSA între CELE două plăci
 Im np mo i .1 de
buzunar, accesibil prin
partea de sus a agrafei,
care I.«iM im i deschisă. Pe
una din feţe era sudat un
ac de siguranţă cu
Fi.ni .. puica prinde
agrafa de haină. Pe
cealaltă parte era o F||i*'
llpbc in relief, care ocupa
toată faţa, şi în care se
menţionau Huituri' vărs ta
şi locul de baştină ale
călătorului. Graţie acestui
L.O I|>< HI. AM aflat numele
străbunicului meu. Locul
naşterii l-am 1111 ii
Paşaportul a dispărut în
jaful casei de la Bucureşti.
( lilriac Mavrodin a
făcut bune afaceri la
Bucureşti. Ştiu că a
tmiipai.ii mari
suprafeţe neconstruite
în Bărăţie, pe care pe
urmă
I. simit şi le-a
vândut. Mama n-a ştiut să-mi
spună decât că
bum. ui ci fusese
proprietarul terenului ocupat de magazinul LA 1 ULMI UL DE MARE şi toată zona aferentă, prin care ne plimbam noi iiiiiiu i,
pentru cumpărături. Din acea avere mama n-a moştenit du ai o bucată de pământ la Şosea, care i-a fost cumpărată, mi se
p.m , de Primăria Bucureştilor, ca să completeze terenul de care ivea nevoie Muzeul Satului, imaginat de Guşti,
( liiriac Mavrodin a lăsat patru fii: Ştefan Mavrodin, negustor, singurul care a păstrat numele de familie, pentru că
ceilalţi s-au
.....iii Teodorescu, nu ştiu de ce. Gheorghe a fost ofiţer de cavalerie
şl protector al copilăriei mamei, Dimitrie (nenea Mitică), medic u icrinar şi mare şugubăţ, distrat, amuzant, făcut pentru
chefuri şi glume; şi Constantin Teodorescu, tatăl mamei, preot la Biserica Mavrogheni.
Preotul Constantin a murit de tuberculoză, foarte tânăr, mi se pare că la 25 de ani. Se însurase cu Vasilica, care era pe
jumătate Inilgăroaică (nu-i ştiu numele de familie); mi se pare că era înrudită cu familia Cavalerii şi mai ştiu că prin ea
eram noi rude de departe cu Marioara Voiculescu, pe care n-am cunoscut-o personal niciodată. Rămasă văduvă, Vasilica
s-a căsătorit a doua oară şi pe mama a crescut-o nenea Gheorghiţă, cavaleristul. Al doilea bărbat al bunicii mele era nea
Petrache Mărculescu, mahalagiu din zona Scărlătescu, care citea ziarul, dar nu avea nici o meserie; numai în ultimii ani ai
vieţii ajunsese să fie controlor de tramvai. Am moştenit de la el mai multe carnete cu bilete de tramvai inutilizabile şi vreo
patru sau cinci mărci poştale cu capul de bour, pe care le-am făcut praf în încercările mele repetate de a le lipi în album
cu cocă de făină. Cu el a avut Vasilica a doua fată, Alexandrina, de la care cred
că se trage numele meu. A murit foarte tânără, de tuberculoză. Mama ţinea mult la ea. O fotografie uriaşă, aproape de
mărime naturală, în picioare, a dominat totdeauna sala de intrare de la Moroeni. O arată de o splendidă frumuseţe, cu o
privire îndurerată care probabil îi exprima destinul. La moartea fratelui meu Nelu, am fost silit să asist la dezgroparea ei, la
Sfânta Vineri, unde trebuia să-i facă loc. Ca un Hamlet, groparul a aruncat pe marginea gropii un craniu, care păstra intact
un păr superb, neobişnuit de lung, de negru şi de lucios.
Când mama a ajuns la vârsta şcolară, nenea Gheorghiţă, unchiul şi tutorele ei, a înscris-o la Azilul Elena Doamna,
unde a rămas internă până la terminarea studiilor. Când a primit diploma, care o capacita pentru învăţământul primar, a
început să-şi administreze singură viaţa. Mi se pare că primul ei post a fost la Pietroşiţa, de unde, mai târziu, a fost
transferată la Moroeni. Acolo s-a căsătorit şi acolo a crescut pe cei nouă copii care i-a avut.
Prima odraslă a fost Ana (pentru noi, Neta, pentru aide Aneta); a deschis ochii cu zece ani înaintea mea. Am frecventat-o
(ca să zic aşa) puţin sau deloc, pentru că nu venea la Moroeni decât în vacanţe. A făcut studiile secundare la Bucureşti,
întâi la Liceul Carmen Silva şi apoi la Institutul Moteanu. S-a înscris apoi la Litere, unde a fost licenţiată în Geografie; după
asta a fost profesoară de această materie la diferite licee din Bucureşti. Era o femeie frumoasă şi romanţioasă. Ii plăceau
militarii în uniformă şi romanele în genul Pierre Benoât sau Claude Farrere. A cheltuit mult pe aceste romane; şi cred că
ştia că după ea le citeam eu, în secret. S-a măritat cu căpitanul Ion Stănică, general în ultimul război. N-a avut copii şi cred
că asta i-a marcat viaţa. Avea un sens al familiei discret, dar solid. Fără nici o sărbătoare în perspectivă şi fără să-i spun eu
ceva, mi-a adus într-o zi, când aveam vreo paisprezece ani, prima mea cămaşă „bărbătească“ şi prima mea cravată. în
cancelaria liceului ei se întâlnea cu George Călinescu; şi prin ea mi-a trimis Călinescu invitaţia de a colabora la revista lui,
CAPRICORN. Cred că Neta era mai introvertită decât ar fi vrut să pară. N-a avut o viaţă cu adevărat fericită, probabil pentru că,
dezintegrată de familie, n-a mai putut să-şi formeze alta.
 Al doilea copil a fost Nicolae. Ca şi în cazul Netei şi al lui Nelu, iu I vedeam la început decât când veneau
vacanţele, pe care le treceam toţi la Moroeni. A făcut primul an de liceu la Mănăstirea I )ealu dar nu s-a împăcat
cu regimul militar şi cu severitatea cazonă M .11 reçut, în anul următor, în clasa a doua a Liceului Mihai Viteazul II
Bucureşti. Când am trecut şi eu la Bucureşti, am profitat intens pasiunea lui pentru comunicarea directă cu
literatura. A fost I II Hor scrupulos al tuturor revistelor vremii, şi eu după el: GÂNDIREA, LLACĂRA, VIAŢA ROMÂNEASCĂ, CUGETUL
ROMÂNESC: eu n-am cumpărat niciodată un număr din aceste reviste şi din altele care nu-mi vin în minte, pentru că
pe toate le moşteneam de la el. Această pasiune ar putea să surprindă la un matematician. Nu era el unicul:
bunul lui prieten, Miron Nicolescu, era, ca şi el, un ahtiat de poezie. Era prieten cu Ion Barbu, matematician şi
poet, şi cu Alexandru Rosetti. Ambianţa îl îndemna nu numai să citească, dar să şi scrie. Barbu, Kosetti şi Nicu
formau grupul pe care noi îl numeam „cei trei stâlpi de la Nestor“, pentru că se întâlneau zilnic la această
cafenea, punând ordine în regatul poeziei şi al imaginaţiei. Când se întâmpla, uneori, să nu fie la Nestor,
însemna că sunt la Capsa. Nicu se simţea bine în această ambianţă. A publicat târziu, în 1939, o curioasă
culegere de aforisme; a pregătit îndelung a doua ediţie, mult mai copioasă, dar pe care n-a avut timp s-o publice.
în saloane pariziene, am avut prilejul să cunosc doi profesori ai lui, mi se pare că Borel şi Montei, care au sărit în
sus când au aflat că mă cheamă Ciorănescu şi mi-au spus cît de mult îl apreciau, ca om şi ca matematician.
Sever cu sine însuşi, era serios cu ceilalţi, dar dispus să asculte şi să ajute, şi mai ales să înţeleagă. în tinereţe a
avut două idile efemere, cu o discreţie pe care noi, cei mici, încercam zadarnic să le descifrăm. A avut o căsătorie
nefericită şi alta care i-a adus liniştea; dar n-a profitat de ea îndeajuns, pentru că s-a stins prea devreme, împins
spre groapă de o câinoasă persecuţie politică. Nu i s-a iertat nici opţiunea politică (era naţional-ţărănist), nici
categoria (era rector al Şcolii Politehnice din Bucureşti), nici meritul (nu s-a aprobat alegerea lui ca membru al
Academiei Române). Bolnav de inimă, mi-a cerut să-i trimit nişte medicamente care nu se găseau în România. I
le-am trimis în două pachete, pe două căi diferite. Unul s-a întors de la poştă, la Paris, cu menţiunea „Refuzat la
primire“; altul a fost reţinut,
cu mai multă câinoşenie decât cea oficială, de cineva care îmi dator, şi care a vândut medicamentele pe piaţa
bucureşteană, cum a vândut cele 22 000 de volume ale bibliotecii mele rămasei Bucureşti.
Al treilea fiu a fost Nelu sau Neluş, pentru că întrebuinţ ambele nume. A făcut studiile secundare la Liceul
Mihai Viteazul, Nicu, dar în ultima clasă a trecut la Spiru Haret. A fundat acolo, cj aprobarea şi cu sprijinul
material al direcţiei, revista şcola VLĂSTARUL, care a avut o viaţă relativ lungă şi la care au colaborat sai| au fost
directori, pe rând, Mircea Eliade, Constantin Noica, Bărbi' Brezianu, Haig şi Arşavit Acterian, Alexandm Elian şi
alţii pe care nu i-am cunoscut, după ce am trecut şi eu pe acolo. Nelu s-a înscris la! Litere, dar practic n-a urmat
cursurile decât câteva săptămâni, pentai că a suferit o hemoptizie severă, nu ştiu dacă rezultatul une
tuberculoze care nu fusese detectată la timp sau cauză primordial a bolii de care a murit la 21 de ani. în ultimii
ani a dus o viaţă cu totul sedentară, mai întâi acasă şi după un an la sanatoriul Geoagiu şi uneori la spitalul din
Sibiu, în care a şi murit. Mama fusese la Sibiu, ca să vadă dacă era bine instalat şi îngrijit. A stat la căpătâiul lui
vreo două săptămâni, până când Neluş a rugat-o să se întoarcă acasă, pentru că doctorii care îl tratau îl
asiguraseră că problema pentru care era spitalizat, o fistulă benignă, era vindecată şi că în câteva zile îl vor
trimite din nou la Geoagiu. Mama l-a crezut şi a luat trenul spre Bucureşti. Nelu a murit a doua zi, ceea ce cred
că însemnează că avea preştiinţa morţii apropiate.
Nelu avea o fire blajină şi sfioasă, pe care n-am regăsit-o la nimeni în acelaşi grad. Era prietenos şi atent,
dar numai la nivelul individual. Nu-i plăceau sindrofiile, petrecerile zgomotoase, sporturile care implică oricât de
puţină violenţă. Avea o minte ageră (studiile lui au fost excelente) şi o imaginaţie vie care-1 făcea adeseori să
viseze. Avea o mare uşurinţă la studiul limbilor străine. A învăţat bine franceza şi germana la liceu şi, fără
profesor, engleza şi italiana şi a făcut frumoase traduceri din toate aceste limbi; între ele, a rămas nepublicată
traducerea lui din NIEBELUNGENLIED. Scria versuri cu o facilitate pe care, retrospectiv şi poate nedrept, nu o consider
ca un avantaj permanent. Ritmul şi rima, la fel de improvizate şi spontane, îi veneau cum ne vine nouă proza şi
mă întreb dacă nu cumva se

50
Mi|'i .ivcghea, uneori, ca să nu vorbească în versuri. Eu am fost Iun un lei discipolul lui. îi aduceam aşa-zise
„poezii“ scrise de mine *i > I ml le corija; după care, pentru satisfacţia lui de autor, mi le citea 11 pi ale Iui. Pe
mine mă umilea arta lui de a găsi fără să caute, aşa i u iii pe el îl surprindea obiceiul meu de a înşira gogoşi
incoerente, învăţate din revista de avangardă 75 HP. Opera lui a fost 11 mslderabilă, mai ales dacă se ţine seamă
de viaţa lui prea scurtă. E Ktlcvărat că a murit prea tânăr, dar nu poate fi considerat ca Im xpert. Multe din
poeziile lui traduse din poeţi francezi, germani n italieni sunt cele mai bune în limba română; multe din poeziile
originale împletesc o sensibilitate, o maturitate şi o sprintenă xpi mtaneitate, care numai rareori se întâlnesc
împreună. Continuă vi mi se pară o inepţie judecata lui George Călinescu, care îl menţionează în curioasa tagmă
a „poeţilor tuberculoşi“.
(iu o singură excepţie, toţi ne-am născut la o distanţă de doi ani unul de altul. Al patrulea copil a fost
Constantin, pentru noi Tică, al treilea dintr-o triadă de băieţi. în copilărie a fost cel mai neastâmpărat dintre noi
toţi şi cel mai zurbagiu. Odată, nu ştiu cum .1 făcut, s-a întors de la joacă şchiopătând; îşi rupsese un peroneu. I
Joctorul, chemat de la Pietroşiţa, i-a pus nişte aţele şi i-a recomandat să stea în pat nu ştiu câte zile, cu condiţia
să rămână nemişcat. Ne mişcăm noi pe lângă el, pentru că se plictisea şi pentru că rămăseserăm fără şeful de
trib. Odată îi era foame şi mi-a cerut o lartină de pâine cu unt. I-am pregătit-o conştiincios, dar aşa, în glumă, i-
am întins un strat de piper pe pâine, ascuns sub unt. Când a început să mestece, Tică a sărit ca ars şi a dat să
fugă după mine. Norocul lui şi al meu că nu putea să fugă. Recunosc că nu era o glumă inteligentă, dar n-am
auzit de glume inteligente între copii.
Tică a făcut studiile secundare la Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu. A înnodat acolo multe legături
trainice cu colegi pe care i-am cunoscut şi eu şi una mai puţin trainică cu singura persoană de sexul opus
prezentă în incinta militară şi a cărei prietenie, din fericire, l-a costat mai puţin decât ar fi putut să-l coste. Acest
intermezzo era previzibil. Tică era un băiat, şi apoi un bărbat de o rară frumuseţe, cu atât mai atrăgătoare cu cât
era vesel, agreabil, încântat să spună glume, să se amuze cu prietenii, să se simtă bine în cercul lui, în care se
ştia iubit. A studiat ingineria la Şcoala Politehnică din Bucureşti.
 A fost apoi inginer mecanic la Fabrica de Avioane din Braşov; pri lui
leafă mi-a dat-o mie în întregime, pentai că ştia că visam să f
cercetări de arhivă la Veneţia. A fost după asta inginer în Direcţi
Căilor Ferate. A scris versuri, unele din ele publicate de mine cân<j
mi-a venit rândul să conduc revista Vlăstarul. Când venea în vacanţ

gura mare ODELE lui Horaţiu, din care am învăţat şi eu câte ascultându-1 fără să le înţeleg: le învăţam pentru că
îmi plăcea felul în care scanda. A tradus din limba franceză manuale pe domenii diferite ale ingineriei; unele le-
am publicat eu, când eram director al Editurii Contemporane; dar ştiu că a mai publicat altele în lipsa mea. în
momentele grele, a fost cel care s-a ocupat mai mult de problemele familiale. A murit în urma unei operaţii
nefericite, în proaste condiţii, la vezica biliară.
Ecaterina, pentru noi Tota şi, când vream să fim mai distinşi, Titel, a preferat să vină pe lume cu părul
blond, nu ştiu de ce; Ion Barbu pretindea că din cauza coordonatelor berlineze ale tatălui meu, abia întors de la
studiile la Charlottenburg. Tota e chimistă şi, afară de asta, nu mai spun nimic despre ea, pentru că scriu la ea
în casă şi nu-i place să se vorbească despre ea nici bine, nici rău. A fost o vreme când sărbătoream patru
Ecaterine o dată: mama, Tota, Catrinel, soţia lui Tică, şi fata lor, măritată Teleman.
Tota a fost, într-un fel, miezul familiei: a fost al cincilea copil într-o familie de nouă. Al şaselea am fost eu.
Mi-au pus numele Puiu, pentru că m-am născut la şapte luni şi nu-mi prevedeau viaţă lungă. Nu mi-am
schimbat porecla în renume, ca Peneş Curcanul, dar alt nume n-am. în Spania sunt Don Alejandro şi, în Franţa,
când vorbesc profesorii sau studenţii de BIBLIOGRAFIA MEA, mi-au scurtat numele şi-mi spun CIO. La Bucureşti, o colegă
de facultate, care pretindea că mă iubeşte şi îmi trimitea bilete prin poştă, credea că acasă îmi spuneau Sandu şi
nu-mi spunea niciodată altfel. N-am putut să-i corectez greşeala, pentru că nu mi-a spus nimeni, nici ea, cine
era. De altfel, nu avea importanţă, pentru că fata şi-a corijat repede sentimentele. în legătură cu numele meu de
familie, adaug că de multe ori numele Ciorânescu apare, în corespondenţa mea din Franţa şi Spania, sub forma
de Cionarescu. Nimeni n-a ştiut să-mi explice de ce le vine mai la îndemână această metateză.

52
 După mine s-a născut Maria, pe care noi am botezat-o Bâzâilă, (lin (auza uşurinţei fenomenale cu care putea
să plângă. Mai târziu, oul '< >tczat-o Mimi, nume romantic care a obligat-o să fie toată viaţa u MI ui mentală, cu
un picior înfipt în realitate şi cu celălalt în lltuglnaţie. E medic, a avut o carieră frumoasă, dar nu vreau să insist,
pi ni ru că aş face-o să plângă. E blondă, caTota, dar nu din spirit de Imitaţie. Ca bun medic, a îngrijit bine
multă lume şi mai puţin bine pr ca.
Aşa cum Mimi a fost a doua ediţie a femeii blonde, Elena (pentru noi, Lilica sau Lula) a fost a doua ediţie a
brunetei. Semăna întrucâtva cu Neta, ceea ce însemnează că era frumoasă. A făcut «ludiile secundare la
Institutul Moteanu. După examenul de h.K alaureat, când urma să-şi determine vocaţia, a declarat că simte in
ea dorinţa de a odihni neamul şi a evitat contaminarea univer- • n.iră. Asta nu însemnează că votase în favoarea
obscurantismului s u i a lenei intelectuale. A citit mult, ca noi toţi, dar era femeie de Interior, mai satisfăcută în
mediul familial. A scris un roman, care poate se va publica odată, pentru că l-a scris în vremuri grele, când
tipărirea era o utopie. Era spirituală, pricepută şi spontană în replici care, după împrejurări, puteau să fie vesele,
glumeţe sau înţepătoare. Căsătorită, cu un fiu chimist în Germania, a lucrat la Bucureşti în nu ştiu ce birouri. A
suportat ultimele cruzimi ale istoriei şi ale vieţii cu ajutorul fumatului, care a omorât-o.
Benjaminul familiei a fost George. S-a născut, ca noi toţi, la Moroeni, în casa părintească. Mama aştepta ora
naşterii, asistată de o moaşă, o vecină pe care noi o numeam Vămeşoaia; pe Tota şi pe mine ne închiseseră într-o
cameră alăturată, cu porunca să nu facem zgomot. Noi căutam, pe şoptite, un nume frumos pentai copilul pe
care îl aşteptam. Când am aflat că era băiat, Tota a propus numele de Mircea; dacă îmi aduc bine aminte, eu
propuneam Mihai. Ideile noastre n-au fost agreate şi tata a declarat pe noul-născut cu numele de Gheorghe.
Presupun că alesese acest nume în amintirea bunicului lui care îi lăsase terenul pe care se clădise casa noastră.
Gheorghe a alternat de multe ori cu George şi, între noi, îi spuneam Gică — poate pentru că băiatului popii îi
spuneam Gicu. Varianta aristocratică pe care am adoptat-o mai târziu şi care i-a rămas a fost
 Jurj, nume considerat franţuzesc, tradus, de bine de rău, în româneşte. Mulţi prieteni şi
colegi i-au spus Gogu.
Copilăria lui a fost relativ dificilă. S-a născut cu o alergie pentru lapte, sub toate
formele, ceea ce l-a obligat la un regim alimentar complicat şi probabil insuficient. Mai târziu,
când călătorea cu trenul, legănatul vagonului îl ameţea. Noi n-am dat importanţă acestor
probleme, care nu-1 împiedicau să ducă o viaţă normală, ca toţi copiii de vârsta lui. In epoca
studenţiei a contractat o tuberculoză, foarte bine îngrijită între casa părintească şi sanatoriul de
la Dobreşti. S-a vindecat în mod satisfăcător; dar a suportat un pneumotorax, fără alte
repercusiuni sau neajunsuri. După doctoratul în drept a trecut la Paris şi apoi la München,
unde s-a căsătorit şi a locuit până la sfârşitul vieţii, în 1993. Toată viaţa lui a fost foarte densă,
pentru că a vrut să facă multe lucruri, pe care le-a şi fiicut, iară să-şi menajeze niciodată timpul
de odihnă. Acesta a fost, de altfel, singurul punct de discrepanţă dintre noi. Ii plăcea să lucreze
şi, dacă ar fi putut, ar fi lucrat 24 de ore pe zi, ceea ce n-a intrat niciodată în speculaţiile mele. îi
plăcea să primească, oricând şi pe oricine, pe când eu am considerat totdeauna vizitele ca o
corvoadă. EI nu era niciodată liber. După ce plecau vizitatorii, se aşeza la maşina de scris. De
cele mai multe ori se scula la 4 dimineaţa, ca să scrie câteva versuri sau o poemă. Când pleca în
vacanţă, îşi organiza călătorii cât mai îndelungate şi mai laborioase; turismul lui era un turism
studios, pe care-1 repovestea apoi în fotografii, în note şi descrieri din care a publicat impresiile
din Canare şi din Grecia. Practic, a vizitat toată Europa, afară de Rusia şi America de Ia
Valparaiso la Niagara. Unele descrieri de călătorie au rămas amestecate printre hârtiile lui. A
avut şi o activitate politică impresionantă, pe plan românesc şi european, în cadrul criticii
comunismului. Ani întregi a vorbit pe undele Europei Libere, adresându-se românilor subjugaţi.
A scris şi a publicat o sută de scrieri personale, versuri, traduceri din poezia străină, studii
istorice, literatură în proză; şi, pentru românii din exil, a fundat şi condus până în ultimele zile
Asociaţia culturală „Apoziţia“ şi revista literară a acestei asociaţii. I se datoreşte iniţiativa
bustului lui Eminescu inaugurat la München. A murit când mai putea să aducă ţilrii multe şi
mari servicii, chinuit de o suferinţă pe care n-o merita Si pe care a suportat-o cu stoicism.

în momentul rupturii frontului românesc, în toamna anului 1916, tata a considerat că e mai
cuminte să ne trimită pe toţi la bucureşti, unde se aflau deja cei trei copii mai mari, Neta, Nicu şi
Neluş. El nu putea să vină cu noi, pentru că a rămas mobilizat pe loc la Moroeni; prin urmare,
am plecat numai cu mama. Ne-am instalat în casa lui nenea Gheorghiţă, care plecase spre
Moldova, cu tot restul armatei în retragere. Cred că ideea a fost a lui, pentru că plecase lăsând
singure pe cele două fete ale lui, Rina şi Rica; prin urmare prezenţa noastră în casa lui însemna
o linişte pentru el.

54
 Fetele erau amândouă frumoase, dar cea mai frumoasă era Rica, de vreo paisprezece ani. Lui
Tică i-a căzut cu tronc fata, deşi el era mai mic decât ea (avea atunci vreo zece sau unsprezece
ani). Se ţinea scai de ea, bineînţeles , fără nici un succes. N-am văzut intrarea armatei germane
în Bucureşti, fiindcă mama ne-a obligat să stăm acasă. Condiţiile de viaţă erau grele. Cozile erau
interminabile, mai ales la brutării: pâinea se obţinea cu mare greutate, pentru că lipsea făina. Pe
strada noastră era o brutărie care rămânea deschisă o oră pe zi: nu căpăta pâine decât cine
ajungea la timp s-o ceară. Tică era delegatul nostru pentai aprovizionare: s-a dus de vreo două
ori să Iacă coadă, dar s-a întors cu mâinile goale. în schimb, a observat cu atenţie cum se
petrecea distribuţia şi a înţeles că nu primeau pâine decât clienţii care vorbeau nemţeşte cu
brutăreasa. Cum era descurcăreţ, a învăţat numaidecât lozinca. în zilele următoare s-a strecurat
mai uşor printre cei din coadă, care l-au lăsat să treacă fiindcă era mai mic, şi striga tare din
uşă, aşa cum auzise strigând pe ceilalţi: „Madame Kahal, gib mir ein Brot“. De atunci, nu s-a
mai întors niciodată mofluz.
Iarna aceea a fost foarte grea şi din cauza frigului: bineînţeles, lipseau şi lemnele de foc. într-
o dimineaţă ne-am trezit blocaţi în casă, care era o construcţie veche şi fragilă, cu un singur etaj.
Ninsese peste noapte şi zăpada ajunsese până la chenarul de sus al ferestrelor; uşa era blocată
şi ea. Am deschis uşa trăgând de clanţă spre interior, cu multă grijă şi teamă, ca să nu se
prăbuşească zăpada peste noi. în realitate, nu era nici un risc, pentru că zăpada se bătuse,
formând o masă destul de compactă. Am putut săpa un coridor pe sub zăpadă, ajutaţi de vecini,
care erau toţi blocaţi ca noi. Zilele următoare am fost toţi fericiţi, pentru că nu făceam altceva
decât să ne plimbăm cu săniuţa, profitând de munţii de zăpadă care au rezistat mult timp în
străzile mai largi.
De Crăciun, am primit de la tata, printr-un căruţaş care venea de la Moroeni, un pachet
enorm, cusut cu aţă dintr-o pânză albă. Când am deşirat aţa, a apărut un curcan pantagruelic,
care avea şi el burta cusută. în burtă încăpuse un potop de muşchi şi de alune, o bucată de unt
şi un caşcaval. Am dansat un dans de apaşi în cinstea tatei şi am mâncat, pentru prima oară de
când venisem la Bucureşti, pe săturate.
Toate aceste amintiri sunt urma unor impresii trăite şi le păstrez întregi. în schimb, îmi vine
greu, dacă nu imposibil, să pun ordine în alte amintiri care vin din aceeaşi epocă, sau numai mi
se pare mie că vin de atunci. Nu-mi aduc aminte, de exemplu, care a fost situaţia mea şcolară în
timpul şederii noastre la Bucureşti. Uneori, cronografía imaginilor care îmi revin mi se pare de-a
dreptul imposibilă. Văd, de exemplu, un moment în care eu mă aflu în Piaţa Victoriei,
aproximativ în colţul pieţei cu strada Buzeşti, şi văd sosind dinspre Muzeul de Istorie Naturală
un soldat rus care se apropie clătinându-se, se împiedică de trotuar şi cade, spărgând un borcan
plin cu un lichid gălbui şi înjurând pe ruseşte. Nu văd nici o explicaţie pentru acest tablou, care
greu ar putea să coincidă cu prezenţa trupelor germane în Bucureşti. S-ar putea să fie o scenă
trăită şi povestită de altcineva şi asimilată de amintiri ca un episod trăit de mine. Poate l-am trăit

55
în realitate, după retragerea trupelor germane, dar nu pot afirma nimic. N-am menţionat acest
episod decât ca să semnalez incongruenţa nebuloasă a amintirilor relative la această epocă.
Ceea ce e sigur e că n-am reluat imediat activităţile mele şcolare. Mu ştiu când le-am reluat,
dar n-aş fi putut să le reiau după întoarcerea la Moroeni, pentru că şcoala era închisă. Am fost şi
am văzut-o cu tata de mai multe ori. Trei din cele patru săli erau transformate în depozite de jir
şi de coarne, pline şi înalte cam până la genunchi şi reţinute de trei pereţi şi un parapet de
scânduri care împiedicau uşoara risipire a acestor fructe. Pe jir m-am urcat şi m-am tăvălit de
mai multe ori, pentru că ştiam că nu voi mai avea niciodată această posibilitate şi pentru că
salteaua de jir era o senzaţie nouă şi curioasă. Tata mi-a explicat că primise ordin de la
comandamentul german al zonei să comunice populaţiei locale, şi mai ales copiilor, că armata
germană va plăti fiecare kilogram de coarne şi de jir prezentate la şcoala satului, unde vor fi
cântărite şi plătite. Fructele urmau să fie păstrate la şcoală până la ridicarea lor de către o
delegaţie trimisă de armata germană şi transportate în Germania. Jirul era destinat extracţiei de
ulei, iar coarnele se puteau transforma în marmeladă. Tata comunicase aceste dispoziţii
primăriei şi elevilor săi, care se repeziră numaidecât pe această posibilitate de a căpăta câţiva lei,
pentru că altfel nu era deloc uşor să câştigi câţiva gologani şi pentru că munca ce li se propunea
era mai mult o joacă. Aşa se explica prezenţa fructelor la şcoală, pentru că alt depozit nu se
găsea în sat. Mandatarii germani plătiră cu regularitate cantităţile obţinute, care formau
depozitul văzut de mine. Pe urmă situaţia se schimbă şi nemţii plecară fără să mai dea semne de
viaţă. Tata propuse primăriei şi autorităţilor româneşti să profite de această recoltă gratuită, dar
sugestia lui nu avu nici un ecou, mai ales că în curând interesul satului se întoarse spre altă
sursă, spre cantităţile enorme de lapte şi cacao, primite gratuit din Canada şi din care se
înfruptau toţi copiii care veneau la şcoală, serviţi în recreaţie cu o cană de ciocolată fierbinte, cu
care făceau cunoştinţă pentm prima oară. Cât despre jir şi coarne, tata fu silit să le arunce pe
gârlă, ca să poată folosi din nou sălile de clasă.

1922 a fost un an hotărâtor pentru viitorul familiei. în anii anteriori, tata fusese deputat de
Dâmboviţa, în Partidul Ţărănesc al lui Ion Mihalache, care era pentru el un vechi cunoscut. în
timpul cât a stat la Bucureşti, ca deputat, a cumpărat un foc de casă în strada Maria Hagi-
Mosco. Proprietarul, Carol Blaha, ceh căsătorit cu o româncă, era culegător la tipografia ziarului
ADEVĂRUL. îşi construise o casă-tramvai, cum erau multe în Cartierul Filantropia. Se chemau aşa
pentru că erau zidite în lungime cu o faţadă cu o fereastră sau două la stradă, înguste cât o
cameră. Construcţia se compunea dintr-un şir de camere uniforme care mergeau de la stradă
până la fundul proprietăţii, cu spatele Ia terenul vecinului şi cu intrările prin partea opusă.
Rămăsese un spaţiu sensibil mai larg, în care Blaha adăugase în fundul curţii două magherniţe
pe care le închiria. Tata ştia asta, pentru că în timpul prezenţei lui la Bucureşti, cele două

56
magherniţe erau închiriate de el, pentru Nicu şi pentru Nelu. A vorbit cu Blaha de curtea care
rămânea liberă şi i-a cumpărat-o. A stabilit planul construcţiei unei case cu un arhitect şi a
angajat numaidecât un antreprenor, aşa încât în 1922 casa era gata şi ne-am mutat toţi în ea.
Se prevăzuse şi un zid care ne separa de Blaha. Pe el nu-1 vedeam decât când se întorcea de la
tipografie şi trebăluia în curtea lui, care rămăsese mult mai îngustă ca a noastră.
în acelaşi an, am terminat şi eu cursul primar. Ultima amintire pe care o am de la şcoala din
Mavrogheni este asistenţa, cu toată şcoala, la defilarea care a încheiat serbările ce au urmat
încoronării de la Alba Iulia. Am fost scoşi toţi să facem front la marginea Şoselei, ca să vedem şi
să aplaudăm defilarea. Au trecut întâi trupe din diferitele arme, pe care le-am aplaudat agitând
nişte steguleţe de hârtie. Pe urmă au defilat grupuri folclorice din toate regiunile şi la urmă a
trecut cortegiul istoric, în care figurau nu numai uniforme din trecut, dar şi personagii ilustre,
principi şi voievozi îmbrăcaţi aşa cum îi vedem pe zidurile mănăstirilor sau în manualele de
istorie. Era cald, dar noi eram la adăpost, sub frunzişul stufos al copacilor din faţa şcolii. în
dreptul meu se opriseră Matei Basarab şi Vlad Ţepeş, foarte arătoşi amândoi. Matei Basarab şi-a
şters cu batista sudoarea de pe frunte şi a întrebat pe antecesorul lui: — Cât e ceasul, mă? Vlad
Ţepeş avea ceas brăţară, aşa că l-a putut informa: unsprezece şi jumătate. Nu pot spune că erau
fericiţi, dar nu s-au clintit din loc. Ştiau cine erau; erau mândri de rangul for şi de misiunea
importantă care le fusese încredinţată.
în toamna aceluiaşi an m-am prezentat la examenul de admitere la Liceul Spiru Haret. Mai
bine zis, m-a prezentat mama, pentru că a venit cu mine până la liceu — eu n-aş fi fost în stare
să ajung singur.
M-a dus până la locul meu, în sala de examene; mi-a spus: „să scrii frumos şi să nu te
grăbeşti“ (îmi cunoştea metehnele), şi s-a dus s.i mă aştepte în altă sală. Eu venisem convins şi
entuziasmat ca viţelul la tăiere: nici nu ştiam bine ce e examenul. Mai mult decât teama, mă
intimidau noutatea solemnă, aproape evlavioasă, a sălii pline ca un stup şi neliniştea care se
citea pe fata tuturor. Mi-am dat seama că era ceva foarte important. Intram într-un univers
deosebit m care mă vedeam deodată încărcat cu răspunderi necunoscute. Mă prezentam în faţa
viitorului cu o călimară în formă de păhărel cu buza răsfrântă spre interior şi un toc nou-nouţ,
cu două peniţe, una de rezervă. Nu mai ţin minte dacă hârtia am adus-o eu sau dacă ne-a
furnizat-o şcoala. Am scris ce ni se cerea să scriem şi am alergat s-o caut pe mama.
Rezultatele s-au publicat peste câteva zile. în fruntea listei era numele meu şi EX- EQUO al
viitorului meu prieten Nicolae Anastase Gheorghiu. Nu mai rămânea decât să mă îmbrac cu o
haină care să semene cât de cât cu o uniformă, pentru că uniformă adevărată nu exista, şi să-mi
cumpăr o şapcă, cu şnurul mov care era distinctivul liceului.
De la începutul cursului m-am instalat în banca întâi, din cauza miopiei, şi în prima bancă
am rămas până la bacalaureat, deşi sala de clasă am schimbat-o de multe ori. Norocul meu a
fost că n-am avut niciodată conflicte cu colegii, pentru că majoritatea elevilor trăgeau spre fund.

57
Fiecare bancă avea trei locuri şi cei cu care le-am împărţit de-a lungul anilor au fost totdeauna
miopi ca mine.
Seria noastră a fost numeroasă până aproape de sfârşit; media anuală se menţinea în jurul
numărului de 40 de elevi. Pe unii îi pierdeam pe drum, pentru că abandonau studiile sau
rămâneau repetenţi; dar aceste pierderi se compensau cu alţi camarazi, dintre repetenţii claselor
superioare. Media clasei era bună, pentru că şi liceul era bun în general.
Calitatea unei şcoli o fac profesorii, ceea ce însemnează că profesorii noştri erau buni.
Bineînţeles, nu erau croiţi toţi după acelaşi calapod, nu aveau aceeaşi pregătire, nici acelaşi fel
de a înţelege meseria. Unii mai tineri erau interimari; alţii durau câteva săptămâni sau câteva
luni, în aşteptarea unei catedre în altă parte. Pe unii i-am uitat şi pe alţii nu-i voi menţiona aici,
pentru că n-aş şti ce să spun despre ei.

58
 *

Mi se pare că cel dintâi pe care l-am văzut la catedra noastră a fost Nanul, profesorul de limba română. Era bătrân, de şcoală
veche şi a ieşit la pensie repede, mi se pare că atunci când eram în clasa a doua. Era bun profesor, ceva cam pedant. Preda limba şi
literatura, dar era sensibil mai îmbibat de prima decât de a doua. Semna „Nanul“, cu / final. Odată l-am întrebat în ora de clasă, nu
ştiu dacă eu sau altcineva, dar în orice caz, în urma unei consfătuiri la care a luat parte toată clasa, care era justificarea acelui 1
final pe care nimeni nu-1 mai pronunţa. Bănuiesc că întrebarea i-a făcut plăcere, pentru că ne-a răspuns printr-o adevărată
conferinţă. Explicaţia era cam aşa: în cuvintele de origine latină, U final precedat de N nu s-a păstrat decât în limba veche, ca de
exemplu în ANU, care acum se scrie şi se pronunţă AN. Numele lui se pronunţa NANU, cu U sonor. Dacă l-ar fi scris aşa, ortografia ar fi
fost corectă, pentru că ar fi trebuit să se pronunţe NAN; drept care sacrificase ortografia ca să salveze pronunţia autentică. Deşi trei
sferturi din clasă n-a înţeles nimic, această explicaţie ne-a impresionat, pentru că ne introducea în mistere filologice care ne
impuneau respect. N-am îndrăznit să-l întreb, nici atunci, nici mai târziu, dacă mai există în limba română un I final care să nu se
pronunţe şi dacă finala numelui lui nu era eventual amintirea unei articulări, fără nici o legătură cu N anterior.
Nanul a fost câţiva ani directorul liceului. Era sever ca profesor, dar ca director cred că era şi mai sever. Era foarte riguros cu
elevii, mai ales în privinţa aşa-zisei uniforme, care în realitate se limita la trei detalii foarte strict supravegheate şi controlate: şapca
cu vipuşca mov; numărul individual, ţesut cu fir auriu pe o bucată de stofă mov şi cusut pe mâneca stângă (eu aveam numărul 186,
inamovibil până la terminarea studiilor secundare) şi părul relativ scurt. Aceasta a fost pentai mine exigenţa cea mai greu de
suportat, pentru că nici nu-mi plăcea să pierd vremea făcând coadă la frizer, nici n-am reuşit niciodată să fiu de acord cu controlul,
asupra înţelesului pe care îl avea în acest caz cuvântul „relativ“. Totuşi, nu pot să mă plâng de Nanul, care a fost totdeauna
binevoitor şi tolerant cu mine.
Dintre profesorii de la Spiru Haret, cel mai aproape de noi, cel mai drag nouă şi întregului liceu, cel mai uman şi mai înţelegător
a fost Nicolae Moisescu. Era profesor de ştiinţe naturale şi totalmente dedicat ştiinţei. Format la şcoala germană (era doctor al nu
ştiu cărei universităţi, cred că de la Jena), păstra în aspectul şi în seriozitatea lui ceva germanic, adică sobru, corect şi serios, ceea
ce nu-1 împiedica să fie în acelaşi timp prietenos, atent cu noi şi interesat într-o strânsă colaborare cu elevii. Am studiat cu el
zoologia; la fiecare oră de clasă venea încărcat, ca o gospodină care vine încărcată de la piaţă, cu o coşniţă din care scotea un iepure,
sau o broască, sau un şobolan. La fiecare explicaţie teoretică adăuga contactul direct cu realitatea, fie că diseca broasca sau ne
obliga să examinăm pe dinăuntru iepurele deja disecat. Când nu putea să aducă „obiectul“, plecam cu el la Muzeul Antipa. Alteori
ne punea pe rând cu nasul în microscop. Zic nasul, pentru că primele mele observaţii la microscop au fost de-a dreptul catastrofale,
cel puţin din punctul meu de vedere: mi-ar fi fost totuna să mă uit cu nasul sau cu urechea, pentru că eram sigur de la început că
nu voi vedea nimic. Totuşi, nu pot să spun că lecţiile şi explicaţiile lui mi-au fost inutile; ceva a rămas din curiozitatea ştiinţifică pe
care a ştiut s-o trezească în noi. Dacă m-au atras mai târziu biologia şi fiziologia, a fost în mare parte din cauza talentului său care
ştia să ne implice în studiul a ceea ce e real în noi.
Era bătrân când l-am cunoscut noi; a fost primul nostai profesor pe care l-am condus la cimitir. Era autorul unor cărţi
interesante, publicate de Casa Şcoalelor şi pe care nimeni nu le citea. Păstrase o prospeţime aproape copilărească. Mai mult decât
profesor, ne-a fost complice. îmi aduc aminte de un conflict pe care îl avusese clasa noastră cu monitorul liceului, într-o împrejurare
în care dreptatea era de partea noastră. Asupra acestei dreptăţi violate discutam noi în clasă, când ne-a surprins Moisescu. I-am
spus ce aveam pe suflet şi el a pus la punct riposta potrivită. A chemat pe monitor, l-a mustrat şi i-a spus că dreptatea era de partea
noastră, terminând cu concluzia indignată: asta-i scandalos, la care toată clasa în picioare a strigat ca un singur om: scandalos! Nu

59
mai e nevoie să spun că intervenţia noastră fusese orchestrată cu complicitatea lui Moisescu.
Profesorul nostru de istorie era Constantin Moisil, istoric de mare reputaţie, ale cărui merite nu au nevoie de lauda mea. Era în
acelaşi timp director al Arhivelor Statului şi şeful Cabinetului numismatic al Academiei Române. Avea multe obligaţii profesionale,
ceea ce îl silea de multe ori să ne trimită un suplinitor. Lecţiile lui erau aproape de nivel universitar. Ca bun istoric, nu se mulţumea
cu o simplă înşiruire de fapte şi de date: ştia să evoce pentru noi, dincolo de împrejurări şi de evenimente, conexiunile şi logica lor,
cu o claritate şi o simplitate puţin comune. Deşi citisem relativ multe cărţi de istorie din biblioteca tatălui meu, am intuit graţie lui,
pentru prima oară, cum se scrie şi cum se citeşte istoria.
... Ioaniţescu a fost profesoail nostru de geografie şi, în acelaşi timp, de logică. Fusese elenii lui Titu Maiorescu, pentru care avea
o adevărată adoraţie. Ne obliga să lucrăm cu manualul de LOGICĂ al lui Maiorescu, care era excelent, dar se găsea numai în mod
întâmplător, la anticari. El învăţase multă logică de la Maiorescu, dar noi n-am învăţat multe de la el. Era un personaj fantezist,
elegant, preţios, care radia satisfacţie şi trecea repede peste tot ce putea fi sau deveni o problemă. Nu ştia să distingă între ce e
glumă şi ce e serios. Umbla despre el o anecdotă a cărei autenticitate n-o garantez, dar care i se potriveşte. Fusese deputat, dacă nu
mă înşel, de Vlaşca. Cu ocazia discuţiei la buget, Ioaniţescu, care făcea parte din opoziţie, rosti o filipică deosebit de aspră. Din
majoritate strigă cineva: „N-ai dreptul să vorbeşti, dumneata care ai furat un milion“. Ioaniţescu răspunse de la tribună: „Mare
brânză un milion“. SE NON E VERO E BEN TROVATO. Familia lui avea legături de rudenie cu a colegului nostru Axentie. Intrarea lui Ioaniţescu la
ora de clasă se producea conform unui ritual neschimbat. Trântea cu zgomot catalogul pe catedră şi pronunţa : „Axentie, ieşi afară
din clasă. Berlescu, nu te scobi în nas! Ciorănescu, ce stai ca o caracatiţă?!“. Orele lui de clasă erau agreabile şi vesele. Metoda lui,
presupunând că avea o metodă, semăna cu a lui Salomon Reinach, în tratatul lui, LATINA FĂRĂ LACRIMI. Rezultatele erau minime, dar asta
nu preocupa nici pe elevi, nici pe profesor.
Ultima oară l-am văzut întâmplător la Veneţia; cred că era în 1933. M-am oprit în stradă, când l-am văzut de departe, privind o
vitrină. Ţinea de mână o fetiţă care părea să aibă cel mult zece ani, probabil fata lui. Ei îi plăcuse ceva din vitrină şi îl ruga insistent
să-i cumpere acel ceva. Discuţia dura cam de un sfert de oră, copilul rugându-se şi el explicându-i avantajele economiei. In cele din
Uimi, începu să-i povestească ceva, o snoavă, o glumă. Fata se lipi ii mai tare de el, şi amândoi plecară mai departe, fata ocolindu-1
Inii-un picior, ridicând spre el priviri care semănau cu adoraţia. El 11 mtlnua să fie omul care ştie să ocolească problemele.
Profesorul de matematică, Ion Banciu, nu ne intimida, ne îngrozea. Dar trebuie să recunosc că nu ne îngrozea el, ci matematica.
Ion Barbu a scris despre el tot binele pe care l-a făcut şi I aş putea repeta în mod inutil. Avea o prezenţă şi o prestanţă Impunătoare
şi o asprime nenaturală în elocuţie, pentru că, în realitate, era un om bun. Cred că asprimea, aş putea spune chiar « i iizimea lui,
era un reflex al dezamăgirii lui de a nu-şi putea aduce elevii la înălţimea la care ar fi vrut să-i vadă ajunşi. Cu mine a fost totdeauna
foarte binevoitor, prin excepţie, pentru că avusese elevi pe Nicu şi pe Neluş şi credea că şi eu mă voi distinge ca ei. Am fost si eu bun
la matematică: aritmetica o ştiam la perfecţie, de frica tatei, şi la geometrie pentru că îmi plăcea. Când am intrat în algebră, m-am
îngrozit şi eu. Matematica e o ştiinţă, sau o serie de ştiinţe abstracte, şi abstracţia n-a fost domeniul meu preferat. Un adagiu
cunoscut afirmă că ştiinţa nu există fără abstracţie, ceea ce însemnează că eu nu sunt un om de ştiinţă. Sau, cum spunea Molière:
şi, din pricina asta, nevasta dumitale e mută. Banciu a văzut că eram bun în primele clase, dar n-a ajuns să constate inepţia mea
matematică, pentm că a ieşit la pensie şi noi am încăput pe mâna altor matematicieni, mai întâi Focşa, care a fost şi director al
liceului, şi apoi Bădulescu, de care îmi aduc aminte că sosea dimineaţa la liceu fercheş, bărbierit şi pleca la prânz cu o barbă
considerabilă, albăstrie şi ţepoasă.
La fizică şi, în anul următor, la chimie am avut profesor pe Voitinovici, care mi se pare că era şi farmacist. Semăna la înfăţişare

60
cu domnul Blaha: păr roşcovan mai mult decât blond, din cauza căruia şcolarii îl porecliseră „câinele roşu“ şi mustaţă blondă pe
ulcică, părpălită de numeroasele ţigări din fiecare zi. Liceul dispunea de un laborator pentru ambele discipline. Eu nu l-am
frecventat decât pe jumătate, pentru că ajunsesem pe atunci la rangul important de director al revistei liceului, ceea ce îmi permitea
să chiulesc AD LIBITUM, sub pretext că trebuia să mă duc la tipografie ca să duc sau să aduc corecturi, pentru că erau gata clişeele care
se lucrau în alt atelier, sau pentru a pune la punct coperta sau ordinea
articolelor. Toate aceste chiuleli metodice m-au ajutat, pentru c4 m-au familiarizat cu tehnica tipografică, care mi-a fost mai târziu
de mare folos, mai ales în Spania. Din păcate, chiulelile a trebuit să le plătesc, din punct de vedere al studiilor. Eu eram obişnuit de
mic să învăţ lecţia viitoare în clasă, profitând de expunerea profesorului şi de buna mea memorie. Cu Voitinovici n-am mai putut
profita de acest avantaj; absenţele prea dese mă făceau să pierd firul problemelor. înainte de examenele de sfârşit de an a trebuit să
„tocesc“ de-adevărat, pentru că ajunsesem la sfârşitul anului cu o pregătire egală cu zero.
La limba română, după retragerea lui Nanul, am avut profesor pe Vasile Haneş. Fusese deputat de Dâmboviţa pe aceeaşi listă cu
tata şi era în acelaşi timp directorul ziarului ţărănist ŢĂRANUL, care apărea la Târgovişte. Fie din cauza jurnalului, fie din alte motive pe
care nu le cunosc, nu s-au înţeles şi nu s-au apreciat, deşi militau în acelaşi partid. Haneş era un om agreabil, petrecăreţ, hotărât
să-şi trăiască viaţa, nu să se lase târât de ea. Nu era studios şi cercetător ca fratele lui mai mare, Petre, pe care nu l-am cunoscut,
dar ale cărui publicaţii în domeniile literaturii române le-am întrebuinţat de multe ori. Cu Vasile, orele noastre de clasă erau, ca să
zic aşa, informale. El ne asculta şi noi îl ascultam, cu schimbul şi mai mult ca să ne aflăm în treabă. Eu n-am avut nici un conflict
cu el, dimpotrivă, aş spune că m-a cultivat. în ultimul an de studiu al seriei noastre m-a chemat în cancelaria profesorilor, pentru o
convorbire tot informală. Mi-a făcut o propunere, mai mult o rugăminte, destul de surprinzătoare. Mi-a spus că avea anumite
obligaţii faţă de două fete: nu ştiu ce fel de obligaţii, poate de rubedenie sau poate de simpatie. Fetele erau amândouă studente la
Litere, în ultimul an. în ultimul an şi în ultimul hal, fără îndoială, pentru că trecuseră toate examenele şi nu le mai rămânea decât
un singur hop ca să capete diploma de licenţiate: nu prezentaseră teza de licenţă şi nici nu erau în stare s-o scrie. Toată această
afacere mă privea într-un fel foarte direct, pentru că ceea ce îmi cerea Haneş era să le scriu eu cele două teze, una despre Miron
Costin şi alta despre Ion Neculce. El nu avea timp pentru asemenea fleacuri şi îmi trecea mie factura, zaharisită cu laude care erau,
în acelaşi timp, felicitări.

61
 I'». >|>«iiu,rca m-a lăsat perplex, dar nici nu puteam s-o refuz, nici «ti s .1 părut
exorbitantă. Cu siguranţă, eram şi măgulit să constat lA pii lies» n ul meu m-a considerat
capabil să fac două teze de licenţă. 1ui nul citisem cărţile de ISTORIA LITERATURII ROMÂNE ale celebrului
K M itgc l’ascu şi aveam acasă, dar regesc al prietenului Corneliu Am mic, ceaslovul
monumental al LETOPISEŢILOR lui Kogălniceanu. O Upiăinână mai târziu, cele două teze au fost
gata. îmi pare rău că
. ..... avut curaj să-i pun lui Haneş condiţia de a le remite eu
puşi mal celor două fete. La urma urmelor, s-ar fi putut să fie doi (iiUcţi, pentru că Haneş n-
avea nici o obligaţie să-mi spună drept. IIAIcp sau fete, ambele teze au fost aprobate.
Am avut profesor de limba germană pe Papadopol, care a fost i ă(Iva ani şi director al
liceului. Ca director era şi mai aspru decât Nanul, care, în comparaţie, era pâinea lui
Dumnezeu. Localul Iu cului era cel din prima lui fază, în strada Nicolae Filipescu, fostă St
atine. Biroul directorului era la parter, între uşa de intrare şi baza M ării care ducea la etaj.
Uneori, când coboram în recreaţie, t lirectorul apărea în uşa biroului şi poftea pe câte un
şcolar, pe care il pândise, ca să-l urmeze în birou. Ne înfioram toţi şi ieşeam în curte in vârful
picioarelor, pentru că ştiam ce îl aştepta pe nefericit. I'apadopol decidea şi executa pedeapsa
în acelaşi timp. îşi scotea cureaua de la pantaloni şi ardea vinovatului o serie variabilă de
lovituri pe partea cea mai sensibilă a corpului, atât de sensibilă, că în ora de clasă următoare
victima nu mai putea să se aşeze în bancă.
Clopoţelul care suna recreaţia stârnea pe scară şi în curte o adevărată vijelie. Ne
înghesuiam şi ne băteam la uşă şi ne precipitam pe scară ca un puhoi. Odată, cred că eram în
clasa a doua, coboram scara în spatele Iui Axentie, care mi-o luase înainte. Eram atât de
înghesuiţi, că nu răzbăteam să-l depăşesc. De necaz, sau ca să simplific, i-am sărit în cârcă.
El a întors capul spre mine şi am rămas de gheaţă când am văzut că „el“ nu era Axentie, ci
Domnul Director în persoană. în îmbulzeală, nici nu ştiu cum m-am zbătut ca să cobor de pe
calul-director pe care-1 strângeam de gât. El mi-a făcut semn cu degetul şi l-am urmat în
cancelarie ca un mieluşel. Aşteptam să scoată cureaua, dar s-a purtat cu mine ca un domn.
Nu mi-a spus nimic de aventura de pe scară. Mi-a spus să mă feresc de sporturile brutale, m-
a întrebat ce face fratele meu (Nelu) şi s-a pus s:i
frunzărească nişte hârtii de pe birou. Eu am dat vina pe ochel.i care, într-adevăr, erau aburiţi,
m-am scuzat bâlbâindu-mă şi el mi făcut semn că pot să plec. Am ieşit din cancelarie de-a-
ndaratele, c gravitatea şi demnitatea care corespundeau situaţiei. După ce aii închis uşa, mi-
am consultat cu mirare muşchii fesieri, pe care nU| credeam că-i voi scoate din cancelarie
intacţi.
Culmea e că am fost un elev bun la limba germană, ceea ce era 1 altă mirare. Studiul limbii
începea în clasa a treia. La sfârşitul anului şcolar ştiam mai multă germană decât acuma. în
clasa a patra, examenul de sfârşit de an era o traducere făcută în clasă. Papadopol ne-a dat să
traducem monologul lui Faust. Cum îl citisem de mult în româneşte şi aveam destul timp la
dispoziţie, eu l-am tradus în versuri, spre marea satisfacţie a profesorului.
Mai târziu, în calitatea mea de director al VLĂSTARULUI, l-am rugat pe Papadopol să colaboreze
ai un articol la revista liceului. Invitaţia l-a emoţionat. Articolul mi l-a dat mai târziu. Era un
studiu academic despre Lessing, de cinci sau şase ori mai lung decât îl aşteptam eu, o
monografie prea complicată pentru nivelul nostru. Nu eram în măsură să judec cât era de
original, dar se vedea că lucrarea fusese muncită şi că autorul nu avea experienţa scrisului.
îmi închipui că era singura lui operă şi mă bucur că am reuşit să-i procur această satisfacţie.
Papadopol era un foarte bun profesor. N-aş putea să spun acelaşi lucru de un suplinitor
pe care ni l-a trimis pentru câtva timp. Nu-mi amintesc cum îl chema; era neamţ, poate din
Germania, poate din Transilvania şi nu cunoştea bine limba română. Ar putea să fie un
avantaj, din punctul de vedere al studiului unei limbi străine, dar metoda lui era aberantă.
Deschideam toţi manualul de limba germană şi el, pe-al lui. Citea textul german şi după asta
îl traducea într-o românească pe care n-o înţelegeam şi, de multe ori, ne făcea să râdem. îmi
aduc aminte de lectura intitulată Johann Wolfgang von Goethe, titlu tradus de el „loan Fuga
Lupului de Goethe“. în orice caz, pot spune că de la el n-am învăţat nimic.
Ar fi nepotrivit şi, practic, n-aş fi în stare să amintesc aici pe toţi profesorii, suplinitorii şi
înlocuitorii pe care i-am schimbat în şapte ani de studii. Voi mai vorbi de doi profesori la care
ţineam, la ei şi la materia pe care o predau şi care au sfârşit prin a mă dezamăgi.

66
 iMtt'liul limbii franceze, despre care aveam puţine noţiuni, nu *1 1 m-a interesat, dar m-a pasionat. Toţi
fraţii mei mai mari i Ai|i Inuiţuzeşti; Tota, la institutul ei de domnişoare, era cu lliMlnlea mea. Am învăţat şi
eu repede, graţie mai ales metodei failli 1.1 are consta din capitole foarte reduse de vocabular şi de mi ii a, pe
care nu le abandona până nu le asimilam integral. Nu-1 un greşeală, dacă era vorba de un detaliu nou
pentru noi, dar •prii ni greşelile despre care ar fi trebuit să ştim că sunt greşeli, it'liii aminte de un
extemporal pentru care trebuia să traducem IHIIMI r< imânesc. Am făcut o singură greşeală, am atribuit
unui verb II Imm.i imposibilă; era vorba de viitorul unui verb neregulat pe MU bineînţeles, îl ştiam pe dinafară.
Lucrarea mea a fost calificată iu II nulă la fel de imposibilă: „insuficient spre foarte bine“. Am inii li S şi am
înghiţit găluşca.
Din punctul de vedere al limbii franceze, eram la largul meu în i li Iul .superior, care era consacrat în
întregime literaturii. Şi din acest I II i net de vedere Frollo mi-a fost un foarte bun profesor. îl apreciam, nu
numai pentru asta, dar probabil şi pentru că el mă aprecia pe mine. Mă interesa în mod foarte particular
natura cunoştinţelor spre ■ ,11 c ne îndruma şi care mergeau de la Jurământul de la Strasbourg
l.i Sully Prudhomme. Buna noastră înţelegere s-a stricat dintr-o dată, nici acuma nu ştiu prea bine de ce.
Ca student, Nicu primea din când în când, prin serviciile I Inlversităţii, câte un bilet gratuit la Teatrul
Naţional sau la Operă, in baza unui acord inteligent între teatre şi Universitate. într-o tlupă-amiază, mi-a
spus că are un bilet la Operă şi că nu-1 poate întrebuinţa, pentru că la ora aceea trebuia să se întâlnească cu
nu ştiu cine,—sigur că era cu misterioasa lui adorată. Bineînţeles că am profitat de ocazie, mai ales că se
cânta LUDA DE LAMERMOORPE care nu o auzisem niciodată. Biletele studenţeşti erau pentru ultimul rând de locuri,
sub acoperiş, la nivelul care se chema atunci cucurigu. M-am prezentat la intrare printre cei dintâi şi m-am
cocoţat pe locul cu numărul meu. Până la începutul spectacolului am rămas cufundat în lectura
programului, căutând să-mi fixez în memorie sensul acţiunii dramatice, pentru că nu aveam nici o speranţă
să înţeleg din muzică ce se petrece pe scenă.
 în pauza care a urmat actului întâi m-am ridicat să dezmorţesc. în galerie nu era nici un loc liber.
Aproape t< spectatorii erau studenţi şi studente de la Conservator, ca urmăreau acţiunea cu partitura în
mână, făcând comentarii fl discutând între ei. Ceva mai sus (locul meu era în rândul întâi), am văzut pe
Frollo, aşezat pe un capăt de bancă şi oarecum pierdu printre studenţi. L-am salutat cum puteam să-l salut
de departe, făcându-i semn cu capul. Nu mi-a răspuns — poate că nici nu mi văzuse. Mi-am reluat locul în
primire şi am studiat urmarea, adică rezumatul actului II. Pe urmă nu s-a mai întâmplat decât ceea ce
trebuie să se întâmple pe scenă. La sfârşit n-am putut ieşi din teatru decât printre cei din urmă.
A treia zi, când aveam oră de franceză, Frollo nici nu s-a uitat la mine. De la un monitor al clasei am
aflat în aceeaşi zi că în salonul profesorilor s-a vorbit şi continuă să se vorbească mult despre mine: că Frollo
voia cu orice preţ să fiu dat afară din şcoală, pentru că m-a surprins la Operă fără numărul meu individual
pe braţ şi că ceilalţi profesori luptă ca să-l potolească, pentru că lipsa numărului de uniformă, când nu eram
în uniformă, nu era un motiv suficient ca să fiu eliminat din şcoală. Nu ştiu dacă s-a mai vorbit în
continuare, nici ce s-a vorbit, nici ce s-a hotărât. Dintre profesorii cu care, ca să zic aşa, „mă aveam bine“,
nici unul nu mi-a vorbit despre acest incident şi nici eu nu i-am întrebat vreodată. Aşteptam să-mi spună
Frollo ceva, dar nu mi-a spus nimic.
Trebuie să adaug că purtarea lui ca profesor a fost la fel de corectă ca mai înainte, dar nu la fel de
cordială. Nu m-a persecutat în nici un fel şi până la sfârşit am avut notele cu care mă obişnuise. Eu am
răspuns purtării lui îngheţate cu un respect îngheţat. îmi pare rău, pentru că ţineam la el, pentru că ştiu că îi
datorez mult şi, mai ales, pentru că nu l-am înţeles.
Pentru limba latină am avut ca profesor pe N. D. Locusteanu, eminent latinist, traducător al lui Titus
Livius în româneşte. Era un om bătrân, cu aer obosit, poate pentru că era vegetarian îndârjit. în urma unui
accident pierduse braţul stâng, înlocuit de atunci cu un sul de cauciuc negru care părea a cântări greu,
pentru că totdeauna îl lăsa să se odihnească pe catedră. Nu se plimba niciodată prin clasă, dar îi plăcea să
stea de vorbă cu elevii. Mie îmi cădea bine. Studiam

68
 I M < ti plăcere, nu numai pentru că mă încântaseră declamaţiile iiiillnie ale lui Tică, dar şi pentru că
descoperisem manualul lui iţ M Llsseanu, pe care îl citisem din scoarţă în scoarţă, ca pe un Hinuii care
începe: ITALIA EST TERRA EUROPAE; IN ITALIA SUNT MULTAE M/T ,K , III SILVIS ITALIAE SUNT MULTAE BESTIAE. Nu era o învăţătură, ci o
pwcoperire şi, într-un fel, o prinsoare.
învăţământul secundar era conceput pe atunci conform unui |t|,ni bifid. Se compunea, adică din două
cicluri paralele, care se ii|tlicau începând cu clasa a cincea. Programul zis clasic, pe care l-am <ili M U,
privilegia cultura umanistă, centrată în jurul limbilor latină ti greacă; pe când programul zis modern avea un
caracter ştiinţific şi Insista mai ales în jurul studiilor matematice. Clasa noastră nu se împărţea decât în
aceste ore privilegiate, unii plecând să fiică ora de latină, în acelaşi timp în care ceilalţi făceau matematică. în
clasa a sasi a, Locusteanu ne-a propus o serie de teme din istoria culturii antice, pe care le preparam în
vederea unei expuneri orale sau i lisertaţii, menită să înlocuiască tradiţionalul extemporal. Eu am ales t a
subiect orfismul, pentru că citisem ceva despre el în Reinach şi în I ACŢIONARUL MITOLOGIC al lui Daremberg,
împrumutat din biblioteca liceului. Cum nu era suficient ca informaţie, am atacat biblioteca lui Mircea
Eliade, care m-a lăsat să aleg cărţile în legătură cu tema. Pctazzoni, Macchioro şi TUTTI QUANTI, cât am putut să
duc cu mine în două pachete. Biblioteca lui Eliade era mai mică decât a lui Nelu, dar era neobişnuit de
funcţională, limitându-se la subiectele care pe el îl pasionau (vorbesc, bineînţeles, numai de ce am văzut în
turnul lui de fildeş, o chiţimie care semăna cu un porumbar). Faptul că m-a lăsat să plec cu cărţile lui
preferate, unele dedicate, cărţi rare şi inexistente în biblioteci, a fost cu atât mai agreabil pentru mine, ca
dovadă de prietenie şi de încredere, cu cât era între noi multă diferenţă de vârstă şi de preocupări.
La sfârşitul aceluiaşi an (dar repet că memoria mea cronologică nu merită multă încredere), am dat toţi
cu Locusteanu examenul final. Aveam să traducem un capitol din DE BELLO GALLICO. în secţia clasică nu eram
mulţi, cred că eram toţi 15. Lucram pe textul latin din ediţia şcolară Hachette; toţi, afară de mine, aveau în
pupitru traducerea juxtalineară, care le simplifica toate problemele; nu
 riscau nimic, pentai că am spus deja că anatomia pachidermică a lui Locusteanu îl împiedica să se
plimbe printre bănci.
In ziua aceea s-a produs un miracol fără precedent în istoria liceului: toţi au prezentat o traducere
impecabilă. Bineînţeles că Locusteanu, care era liber-cugetător, a dat minunii o explicaţie prozaică şi a pus la
toţi nota zero. Eu m-am ridicat din banca mea şi am protestat, pentru că eram singurul care nu copiase: nici
textul lui Cezar nu era greu de tradus, nici eu nu aveam juxtă, adevăr pe care îl confirmă toţi colegii.
Locusteanu nu m-a crezut, nici n-a crezut de demnitatea lui să-mi dea alt examen, cum îl aigam eu, ca să-i
dovedesc că eram în stare să traduc singur. încăpăţânarea lui m-a încăpăţânat şi pe mine. Era prima oară
când mă supăram pe un profesor, dar n-a fost ultima. N-a avut nici o influenţă asupra situaţiei mele şcolare,
dar la asta nici nu mă gândisem. Ceea ce mă râcâia pe suflet era să ştiu că mă crede mincinos.

Nu mi-aş putea aduce aminte de toţi colegii mei de clasă, nu numai pentru că erau prea mulţi (la
început, în clasa întâi, eram 45), dar şi pentru că de-a lungul anilor compoziţia clasei a variat. Pe de altă
parte, relaţiile mele cu colegii cu greu ar putea fi reduse la un numitor comun, pentru că am fost strâns legat
de câţiva şi am frecventat mai de departe pe alţii. Cred că în orice clasă se organizează în mod spontan
diferenţe şi clanuri. Eu formam parte din grupul din prima jumătate a clasei; „fundul“ forma un univers
diferit. Diferenţa nu se întemeia pe criterii sociale, nici pe afinităţi elective. Pentru primul grup, explicaţia era
că eram toţi „ochelarişti“, adică miopi, ceea ce ne obliga să căutăm loc cât mai aproape de tablă. „Fundul“
avea deja experienţa necesară, ca să ştie că presiunea profesorilor e mai puternică în primele bănci. Această
lege de bază comportă un corolar evident: jumătatea a doua a clasei se supunea legii codaşilor, care ştiau că
atenţia profesorului şi frecvenţa întrebărilor erau în raport direct cu distanţa. încolo eram toţi o apă şi-un
pământ, mai ales când venea recreaţia, sau când băteam oină sau mingea pe maidanul din spatele liceului,
pe care s-a construit apoi Teatrul Naţional. Trebuie totuşi să adaug că aceste ultime ocupaţii dovedeau de
fiecare dată că „fundul“ era evident superior ochelariştilor.
Marea majoritate a colegilor aparţinea burghezimii înstărite, care plătea bine ca să-şi vadă odraslele
corespunzător tratate şi pregătite pentru viaţă. Excepţiile erau foarte puţine. Una din aceste excepţii eram eu,
dar nu pentru că părinţii mei ar fi fost săraci: afară de lefurile lor, tata câştiga bine cu manualele şcolare.
Drepturile de autor i-au permis să întreţină o familie de nouă copii, să-şi ajute rudele sărace, să aibă casă şi
pământ la Moroeni şi la Râul-Alb şi trei case în Bucureşti. Excepţia consta în faptul că, părinţii mei fiind
membri ai corpului didactic, nu numai că nu plăteam taxele şcolare, dar primeam şi o bursă de 3 000 de lei
pe an, pe care tata m-a lăsat s-o cheltuiesc cum vreau eu şi pe care, bineînţeles, am cheltuit-o prosteşte.
Dintre colegi, singurii care s-au deosebit în oarecare măsură de noi erau evreii; dar îmi dau seama că
expresia întrebuinţată nu e exactă, pentru că noi nu făceam nici o deosebire. Dacă exista vreuna, era
libertatea de a lipsi de la ora de religie, pentru că atunci religia era materie de învăţământ. Afară de asta, nu
aveam nici cum, nici pentai ce să-i segregăm. La liceu, dimineaţa începea cu TATĂL NOSTRU, pe care îl recita unul
dintre noi, pe rând, respectând ordinea numerelor din catalog. Bineînţeles, evreii erau scutiţi; dar nu-mi aduc

70
aminte de nici unul dintre ei care să se fi eschivat: fiecare spunea rugăciunea la rândul lui şi adevărul e că o
ştiau la fel de bine ca noi. Când ne băteam în recreaţie, fie că era în glumă sau în serios, e adevărat că evreii
nu prea se amestecau, pentru că din fire nu erau bătăuşi; dar dacă se certau între ei, nu se insultau decât
tratându-se reciproc de „jidan scârbos“. Nu ştiu cum era atmosfera în alte licee, în ceea ce mă priveşte, în
clasa noastră erau patra elevi evrei. Pe doi i-am pierdut din vedere; ceilalţi doi, Javitz şi Steinhardt figurează
în lista prietenilor de care mi-e drag să-mi aduc aminte.
Cel dintâi coleg de care m-am apropiat a fost Nicolae Anastase Gheorghiu. Era normal să fie aşa, pentru
că fuseserăm capete de listă la examenul de admitere în clasa I. într-un fel, ne şi asemănăm. El era inegal şi
leneş şi eu, la fel; dar era mai mult decât mine şi toată viaţa a rămas aşa. Avea mult talent la desen (tatăl lui
era pictor zugrav de biserici şi fratele lui mai mare, Adrian, care a studiat tot la Spiru
Haret,eminent arhitect şi matematician, era foarte bun pictor, deşi n-a lucrat mult); dar pentru el desenul nu
era o tentatie, ci un capriciu. Ştia sâ picteze, dar n-a pictat; scria versuri, dar n-a insistat. Dacă am înţeles eu
bine, moştenise de la tatăl său apatia care îl caracteriza şi, în acelaşi timp, exploziile imprevizibile de mânie,
în care îşi pierdea cumpătul şi devenea alt om. în afară de aceste accese intempestive şi rare, era un om
blajin, slab, în care apatia ştergea dorinţa şi mijloacele de a se manifesta. Vrând-nevrând, am fost până la un
punct mentoail lui: îmi dădeam seama că Iară un stimul sau, mai clar, fără să-l împingă cineva de la spate,
nu va realiza nimic. Poate exagerez, pentru că, în realitate, dispunea de alt atu important. Avea un cap
frumos, cu profil de camee, respirând o virilitate pe care n-o avea, şi a făcut multe victime printre femei.
După triumful iniţial, studiile lui secundare nu s-au mai ridicat niciodată la acelaşi nivel. Nu s-au mai
ridicat pentru că nu-1 interesau. Trebuia ceva care să-l pasioneze şi era greu de găsit. După bacalaureat a
ales Facultatea de Litere cu specialitatea Limba română; aşa alesesem şi eu, dar nu mai ţin minte dacă
înainte sau după el. Eram obligaţi de program să urmăm un curs de greacă bizantină şi asta, într-adevăr, l-a
entuziasmat. Pe urmă s-a înscris cu mine la şcoala de Arhivistică şi Paleografie: nu s-a înscris pentai că l-am
împins eu, ci ca să studieze paleografia bizantină. în această specialitate, pe care a urmat-o cu o asiduitate
care m-a surprins, a şi ajuns mai departe ca mine. Nu cred că a fost numai un foc de paie. în anii în care eu
eram absent la Paris, el a elaborat singura lui lucrare, o monografie despre mitropolitul Grigore al Sidei. A lu -
crat-o încet, dar bine: dovedeşte o acribie şi o cunoaştere a paleografiei cu totul remarcabile. E păcat că
această lucrare rămâne aproape necunoscută în România. I-am tipărit-o eu, în Canare, pe când el era la
Paris.
La întoarcerea mea de la Paris, după doctorat, credeam că întoarcerea va fi definitivă. Lăsasem liber
postul de profesor de limba română la Universitatea din Lyon. I-am spus asta lui Gheorghiu, care nu avea în
vedere nici o carieră. L-ar fi interesat postul, dar i se părea că posmagii nu erau destul de înmuiaţi. I-am scris
eu cererea către Ministerul Şcoalelor şi am prezentat-o

71
 amândoi. A fost numit la Lyon aproape prin surprindere şi cred că nu i-a părut râu.
Pe urmă lucrurile s-au schimbat şi am plecat a doua oară la Paris, unde am rămas vreo doi ani. Pe
Gheorghiu l-am găsit victimă a celei de-a doua pasiuni a lui, dragostea pentru cărţile vechi. Cumpăra numai
cărţi vechi privitoare la România şi în cele din urmă şi-a făcut o frumoasă şi preţioasă bibliotecă specializată
în acest sens. L-a informat şi l-a servit bine un anticar din dinastia $araga, pe care îl cunoşteam de la
Bucureşti amândoi şi care alesese libertatea.
La Paris, Gheorghiu a devenit alt om; viaţa lui a fost mult mai activă şi mai fecundă decât fusese până
atunci, la Bucureşti. ( ălătorea de două ori pe săptămână la Lyon; a fost redactor la postul de radio francez
care transmitea pentru România; a fundat, a dirijat si a publicat o revistă literară, ANOTIMPURI, unul din cele mai
semnificative eforturi culturale ale exilului românesc. La sfârşit, a l< ist multă vreme bolnav. în ultimii ani nu
l-am mai văzut: de câte ori mă duceam la Paris, el era internat într-o clinică din împrejurimile Parisului, pe
care n-am reuşit s-o identific. A murit la Paris, fără să ştiu nimic, la el acasă, nu departe de sala în care eu
luam parte la aniversarea morţii lui Eminescu.
Ion Cazacu (noi îi spuneam Neli) a fost poate cel mai bun prieten al meu, de la început până la sfârşit.
Era şi greu să nu fie aşa, pentai că el era din firea lui prietenos şi avea nevoie de prietenie: timid şi introvertit,
nu se băga dacă nu era chemat. Când vorbeam cu el, avea un fel curios de a demara. Asculta ce i se spunea,
îşi lua un timp de reculegere şi de calcul, se legăna ca un înotător înainte de a se arunca de pe trambulină,
apoi răspunsul venea ca aruncat cu praştia, proaspăt, ca ieşit din cuptor. Prietenia noastră a trecut prin
multe faze, ca şi viaţa lui şi a mea. Istoria lui şi a familiei lui este exemplară din punctul de vedere al
descompunerii burgheziei româneşti şi nu mă pot împiedica de a o povesti.
Neli locuia cu familia lui într-o casă fastuoasă de pe strada Basarabia, construită pentai el însuşi de
Anghel Saligny; gurile rele povesteau că folosindu-se de piatra fasonată care-i rămăsese după construirea
podului peste Dunăre. Neli venea la liceu pe jos; mie nu-mi plăcea să iau tramvaiul, care era, la ora aceea,
câmpul unor bătălii epice. Când mă sculam mai devreme, luam pe jos drumul lui
Neli, cu diferenţa cà aveam în plus toată strada Doctor Félix. Odată, nu ştiu cum, ne-am gândit să facem
drumul împreună. Eu îl culegeam pe el în trecere şi mergeam împreună spre Calea Victoriei. Combinaţia era
potrivită pentru amândoi, pentru că nu se descurca bine singur şi pentru că era abonat la câteva reviste
franceze: CINÉMA, LES PIEDS NIQUELÉS, BÉCASSINE, pe care el le culegea în treacăt de la librăria care i le servea, după care
le citeam în comun. Pe drum, ne amuzam cum puteam, de exemplu scoţând şapca respectuos la trecerea
unor indivizi, care ne răspundeau încântaţi că erau aşa de cunoscuţi, sau că suntem noi aşa de bine
crescuţi. Alteori număram trecătorii cu barbă. într-o zi am oprit, foarte respectuoşi, pe un preot înzestrat cu o
barbă asiriană şi, scuzân- du-ne frumos, l-am rugat să ne spună dacă obişnuia să doarmă cu barba sub
plapumă sau afară. Bietul om s-a aplecat serios asupra problemei şi a mărturisit că nu se gândise la asta şi
că, pentru moment, nu era pregătit să ne răspundă.
Aceste exerciţii extraşcolare şi drumul pe care îl băteam împreună de două ori pe zi au stabilit între noi o
legătură sau mai bine zis o complicitate foarte strânsă, care m-a făcut să intru repede în familia lui, încântată
să ştie că Neli şi-a găsit un tovarăş de zbenguială şi de studii.
Obişnuit cu casa de la Moroeni, care mi se părea enormă, şi cu arhitectura modestă din strada Maria
Hagi-Mosco, locuinţa din strada Basarabia m-a uluit. Făcea parte dintr-un grup de trei case boiereşti,
probabil construite în acelaşi timp. La stânga era casa Caragea, asemănătoare cu a lui Neli ca arhitectură şi
ca spaţiu exterior: conţinea, între altele, şi trei fete cam de vârsta noastră, cu care şedeam uneori de vorbă,
căţărându-ne pe zidul despărţitor. La dreapta, a treia casă nu ştiu a cui va fi fost. La puţin timp după
intrarea mea în toate aceste mistere, casa a fost cumpărată şi transformată în local de noapte, cu grădină de
vară, grădină- restaurant şi program artistic, la care asistam fără plată, tot peste zid.
Casa şi, mai ales, interiorul mi s-au părut mirobolante. Camera lui Neli, ca toate celelalte camere, era
lambrisată pe două treimi din înălţime şi capitonată cu mătase roşie de damasc. Tavanul nu era cum ştiam
eu că sunt tavanele, pentru că era susţinut de bârne aparente de culoarea cafelei şi faimos lucrate.
Sufrageria era cât trei
camere la un loc şi serviciul făcut de două fete în uniformă care se plimbau tot timpul pe la spatele
nostru, mă cam intimida. Am spus că Neli nu era destul de dezgheţat, dar asta nu însemnează că eu
eram.
Familia era, sau ar fi trebuit să fie, foarte bogată. Tatăl, grec de (irigine, se stabilise în România ca
exportator de grâu. Avea o moşie nu prea importantă pe undeva prin Vlaşca, cu un conac la care se
duceau toţi vara. Exportul îl făcea el, concentrând producţia mai multor moşieri, plătind-o peşin, şi
trimiţând-o el în Occident, pe contul lui. în vara anului 1916 încărcase 60 de vagoane de grâu care

Î
aşteptau ordinul de plecare, undeva între Turnu-Măgurele şi Craiova, sau poate în mai multe gări în
acelaşi timp. Până la urmă, nu apucă să le expedieze din cauza nesiguranţei transporturilor. După
câteva săptămâni, cele 60 de vagoane luară drumul spre Berlin, calificate ca pradă de război.
Bineînţeles, la încheierea păcii de la Versailles, Germania fu obligată să plătească despăgubiri, care fură
achitate treptat, din cauza crizei economice din Germania. în epoca la care mă refer, despăgubirile începuseră
să devină efective. Cazacu aştepta să-i vină rândul, care nu-i mai veni niciodată. Nu ştiu de ce şi cred că nici

74
el nu ştia.
în epoca de care e vorba, familia credea în despăgubiri şi în aşteptarea lor nu modificaseră teatrul de
viaţă normal. în primăvara anului 1923, s-a întâmplat să fiu în casa lor în ziua în care mama lui Neli se
întorcea de la Nisa. Venea cu sora ei, Elpida, cu o cameristă şi cu şaisprezece valize noi, încărcate cu
mărfuri franţuzeşti.
Neli avea două surori: Maria, căreia îi spuneam Gigi, ceva mai mare ca el, şi Margareta, cu câţiva ani
mai mică. Avuseseră guvernantă franceză, deşi nu aveau nevoie, pentru că ambele fete studiau la
Moteanu. Au fost, amândouă, mai mult agreabile decât frumoase. Gigi a fost ceea ce se cheamă IA
COQUELUCHE, răsfăţata saloanelor bucureştene. Avea în ea ceva de băiat ratat, care o distingea printre fetele
faimoase ale Bucureştilor. Era inteligentă, spontană, cu bun-gust, amatoare de muzică, de lecturi variate,
veselă, bucuroasă să vadă şi să cunoască lume, curioasă de tot şi prietenoasă cu toţi. Margareta nu-i
semăna. Era mai introvertită, mai lentă, întrucâtva mai frumuşică, dar mai stângace şi fără
spontaneitatea lui Gigi. I-ar fi plăcut şi ei, cu siguranţă, o viaţă socială

75
ca a lui Gigi, cu prieteni, cu sindrofii şi recepţii, dar pentru ea toate veneau prea târziu.
în epoca în care noi ne pregăteam pentru bacalaureat, familia Cazacu şi-a dat seama că despăgubirile de
război erau o himeră. Descompunerea îşi încheie primul ciclu, terminat printr-o cădere continuă într-un abis.
Pentru ei nu mai era vorba de viaţă uşoară, ci pur şi simplu de viaţă. Tatăl, bătrân, bolnav şi dezintoxicat de
iluzii pierdute, fii silit să vândă ce mai putea vinde: moşia şi casa din strada Basarabia. Se mutară într-o casă
închiriată, nu pot să spun unde, pentm că harta amintirilor nu mai seamăna cu planul oraşului. I-am vizitat
de multe ori, dar nu cu frecvenţa cu care îi vedeam în strada Basarabia, pentru că şedeau mult mai departe,
în cealaltă parte a oraşului. Acolo a murit tatăl lui Neli, la o dată pe care nu pot s-o precizez.
După moartea lui, a doua casă se făcuse prea mare şi prea ¡cumpă. Noi terminaserăm liceul. Gigi se
măritase cu Fernand lerck, belgian, inginer, şi se mutaseră în cartierul care se chema pe tund Bonaparte.
Dispăruse şi camerista: rămâneau mama, Neli şi largareta, care se mutară într-un apartament modest,
undeva în mea de jos a Bulevardului Elisabeta.
Gheorghiu şi cu mine ne întâlneam aproape în fiecare seară pe lea Victoriei, noi venind de la Facultate şi
el de la Politehnică, âlnirea era o plimbare în trei. Mai bine zis, în şase, pentru că puneam şi de libertatea
provizorie a trei colege de la Litere: urile nu se aruncaseră, încât n-am ştiut niciodată cine cu cine. lori am
fost împreună la Şosea, la câte un bal în localuri cu pistă lans în aer liber. M-am lipsit repede de această
iluzie, pentm că trei aveam idei foarte particulare despre dans şi ne achitam de stâ obligaţie cam cum
dansează peştii pe uscat. Rezultatul cel sigur e că stricam pantofii fetelor. Eu n-am fost niciodată itor, dar
mă consola ideea că Neli era sensibil mai nepriceput ne,
i Neli m-am întâlnit într-o vară la Sibiu, unde el făcea stagiul de studiile lui de inginerie, într-o fabrică
din oraş, pe când eu i pe detectivul în Arhiva Istorică a Sibiului,căutând urmele lui t al IlI-lea, în vederea
lucrării mele de licenţă. Margareta încă îinase liceul. Mă duceam uneori să-i văd în a treia locuinţă.
i heile, care nu erau multe, le purta la brâu doamna Cazacu, cu o demnitate de matroană romană. Era o
femeie care impunea respectul de la prima vedere. O mască tragică, o rigiditate care înainte fusese traducerea
demnităţii, era o fină observatoare şi, cum se spune în mod vulgar, cu nasul pe sus. Se schimbase mult,
rămânând aceeaşi.
A treia fază a fost şi mai puţin clementă. Bombardamentele aliate asupra Bucureştilor au ales ca ţintă,
într-o noapte, locuinţa soţilor I lerck, care au fost obligaţi să se mute la tatăl lui Femand. Mai târziu, regimul
comunist a impus, între alte programe absurde care aveau drept scop distrugerea burgheziei, campania
numită la fel de absurd muncă voluntară obligatorie. Uneori destinul glumeşte şi glumele lui sunt de obicei
pline de cruzime. Doamna Cazacu îşi revizuise de mult actele de stare civilă, cu scopul de-a şterge din trecut
zece ani, cu alte cuvinte, întinerindu-se cu zece ani, ceea ce în timpuri normale nu avea nici o importanţă.
Acum nu mai era la fel. în baza documentelor corectate, era obligată să se încadreze în aşa-zisa muncă
voluntară. în baza adevărului istoric şi al unei sănătăţi diminuate, n-ar fi fost în stare să ţină în mână o
lopată. A trebuit să alerge şi să plângă prin multe birouri ostile, ca să-şi regăsească cei zece ani pe care îi
ştersese cu guma.
Margareta, care n-a profitat în nici un fel de epoca de opulenţă anterioară, a trebuit să-şi caute un rost în
viaţă; şi a găsit un loc de funcţionară la Telefoane. Credea că îşi găsise şi un tovarăş de viaţă, într-un fost
coleg al nostru, care n-a menţinut ceea ce i se părea ei că făgăduieşte. Familia Herck a plecat în Belgia,
profitând de paşaportul belgian al amândurora. Cât despre Neli, fără să ştie de ce, a fost trimis la sinistrul
Canal, unde şi-a măcinat viaţa timp de mai bine de doi ani. Eu nu ştiam nimic, pentru că plecasem la Paris
şi, de acolo, în Canare. N-am mai ştiut de ei câţiva ani, până când am primit o scrisoare de la Gigi. La data
când îmi scria de la Bruxelles, doamna Cazacu murise şi Neli se întorsese de la Canal.
Ultima fază a însemnat căderea în abisul final a ceea ce mai rămăsese dintr-o familie risipită. Gigi îşi
regăsise ritmul vital; lucra la Biblioteca Naţională din Bmxelles (mai înainte lucrase la Academia Română) şi
Femand îşi câştiga bine viaţa ca inginer. Ajutau pe cei doi rămaşi acasă şi se întorseseră la stilul vechi de
viaţă, călătorind mult ca simpli turişti (au venit şi în Canare), şi se duceau la Paris cu orice pretext, la un
concert, la o expoziţie, sau pentai simpla plăcere de a regăsi Parisul. Din nefericire, Gigi nu mai avea aceleaşi
rezerve de energie şi şi-a consumat viaţa ca o lumânare. Intr-o seară, în plin concert la Bruxelles, a avut un
atac de hemiplegie din care nu s-a refăcut. Fernand s-a zbătut din răsputeri ca s-o aducă cât mai repede la o
clinică, când el însuşi suferea de insuficienţă cardiacă. Când s-a întors acasă, a avut timp să deschidă uşa şi
a căzut pe covor, victima unui infarct.
Margareta murise puţin înainte. Era bună prietenă cu Lyda şi fusese invitata noastră la Santa Cruz. Din
pricina unei tumori maligne, suferise o ablaţiune a sânului, care n-a împiedicat metastaza finală. Pe Gigi am
văzut-o pentru ultima oară la Bruxelles, pe patul pe care a zăcut mai mult de patm ani. N-a putut să facă
altceva decât să plângă. Hemiplegia, care nu-i permitea decât să mişte cu mare greutate braţul stâng, venise
însoţită de o afazie totală. Pentai o femeie ca ea, era cel mai urât sfârşit de viaţă.
Pe Neli l-am avut oaspete de trei ori în Canare: o dată pentru că l-am invitat pe el înainte de Margareta; a
doua oară, pentai a-i da posibilitatea de a face un ocol la Baixelles, ca să vadă cel puţin mormântul proaspăt

77
al lui Gigi, şi a treia oară, câţiva ani mai târziu. Dintre toţi prietenii care m-au vizitat în Tenerife (n-au fost
mulţi), el e cel care a respirat mai profund aerul libertăţii. Totuşi, nu e adevărat că se simţea liber, pentru că
fusese marcat cu fierul roşu al experienţei lui de la Canal. Am stat mult de vorbă cu el, acasă, pe malul mării,
în restaurantele pescăreşti pe care le adora, la munte, pe plajă sau plimbându-ne prin oraş, pe stradă sau
prin parcuri: niciodată n-am putut sta de vorbă cu el mai mult de un sfert de oră, fără ca el să pună pe tapet
obsesia Canalului. L-am oprit, l-am rugat, l-am certat, am schimbat vorba. A recunoscut că era monoton, dar
nu putea trăi fără acest reper vital, stea a mării fără care ar fi fost pierdut.
Oricum, era pierdut. L-am revăzut cu prilejul primei mele călătorii la Bucureşti, în 1991. Fusese dat
afară din apartamentul care-i fusese atribuit, pentru a face loc la altceva; ieşise cu aceeaşi linişte interioară
din apartament şi din realitate. A murit într-o nobilă sărăcie, ultim supravieţuitor al unei drame de mii de ori
repetate.

78
 Am fost şi sunt în cei mai buni termeni de prietenie cu Corneliu Am ntie, dar nu vreau să fac caz aici de
această lungă prietenie, I" ntru că nu i-am cerut voie să vorbesc despre toate năzbâtiile noastre. Abuzând de
amintirile comune, voi menţiona aici două m> imente: nu l-am consultat, de teamă că va protesta şi cu
credinţa i A, POST FACTUM, mă va ierta.

79
 Am avut odată, la liceu, o şedinţă de hipnotism, care ne-a amuzat mult. Hipnotizatorul a făcut
experienţele obişnuite în asemenea împrejurări, utilizând pentru asta câţiva colegi; pe mine m-a refuzat, 11
msiderându-mă inapt. Pe Nelu Axentie l-a găsit potrivit, pentru că la sf ârşitul şedinţei termină cu o

80
experienţă deosebită de celelalte. îi spuse lui Nelu că, a doua zi, la ora zece şi jumătate, se va urca pe Ixincă
şi va striga cucurigu. A doua zi, toţi eram cu ochii la ceas şi, în acelaşi timp, la Axentie. Era ora de
matematică; la zece şi jumătate precis (pentru că şi el îşi controla ceasul, cu un aer foarte preocupat), Nelu se
urcă pe scaun, apoi pe pupitru şi strigă cucurigu, spre marea noastră satisfacţie şi spre surprinderea
profesorului.
Odată am ajuns târziu la şcoală. Era o zi de iarnă cu lapoviţă; am coborât la subsol, unde era garderoba,
ca să-mi las paltonul şi galoşii; acolo am dat peste Axentie, care întârziase şi el. Ştiam că nu mai puteam
intra în clasă, după profesor şi, prin urmare, nu mai aveam nimic de făcut până la recreaţia următoare. în
această tristă situaţie, nu mai ştiu care din noi doi avu o idee năstruşnică. Ne-am pus amândoi să cărăm toţi
galoşii şi şoşonii, care erau frumos aşezaţi la locul lor, fiecare sub paltonul proprietarului, şi i-am dus într-un
colţ în care am construit cu ei un maldăr monumental, având grijă să-i ascundem la loc sigur pe ai noştri.
După turnul Babei, acesta a fost a doua confuzie de limbi, când a sosit ora plecării. S-a produs atunci şi o
minune; nimeni nu ne-a bănuit. Bineînţeles, noi strigam mai tare ca toţi ceilalţi.
Am fost un timp, nu ştiu cât, coleg de bancă cu Dan Berlescu, fiul unui moşier care a fost cândva
ministru. Exagerat de înalt, cu un profil în care mărul lui Adam şi nasul deosebit de proeminente puneau
ceva caricatural, era o apariţie singulară. Părea mai stângaci decât era în realitate. Bine crescut şi prieten
agreabil, nu-i lipsea o

81
 doză de grandomanie. Nebuniile le făceam de obicei în trei, ctf Axentie. O dată am făcut-o numai în doi.
Ministrul Şcoalelor, prin intervenţia lui Kiriţescu, director general al învăţământului secundar şi bun
cunoscut al tatălui meu, organizase pentru instrucţia muzicală a şcolarilor o serie de concern- cu explicaţii,
care aveau loc la Ateneu şi pe care eram invitaţi şl îndemnaţi să le urmăm. Ne duceam la aceste concerte în
grup sau, cum spuneam noi, cu şcoala, la orele care ar fi trebuit să fie consacrate şcolii. Programul era foarte
bine organizat şi am profitai foarte mult, în ce mă priveşte, de această experienţă pedagogică.
La Ateneu, fiecare liceu avea locurile de mai înainte rezervate; al nostru era în partea din fund a
parterului, sub balconul rezervai Liceului de fete Carmen Silva. Berlescu şi cu mine ne uitam cu neobişnuită
atenţie la fetele care ne dominau cu privirea, într-un fel de extaz poetico-muzical care ne împiedica să
judecăm caracterul neobişnuit al extazului şi al poziţiei noastre, pe trei sferturi cu spatele la scenă. în
schimb, acest caracter neobişnuit era uşor perceput de restul sălii, provocând, dacă nu o rumoare, cel puţin
un freamăt la fel de perceptibil în rândurile colegilor din sală. în pauză, un plasator veni să ne spună că
domnul din prima lojă de lângă scenă voia să ne vadă. în drumul spre scenă am avut timp să bănuim şi să ne
convingem că domnul care ţinea atât de mult să ne vadă era chiar domnul Kiriţescu.
Domnul Kiriţescu nu s-a ridicat ca să ne ofere loc lângă el. Ne-a spus că ar trebui să ne fie ruşine, ceea
ce era perfect inutil, pentru că noi deja veneam nişinaţi, şi ne-a întrebat cum ne cheamă. Noi ne-am
identificat şi asta nu l-a înduioşat pentru soarta noastră, pentru că ne-a spus că-i plânge pe părinţii care au
astfel de copii, mai ales că el ştie că sunt oameni de treabă. Ne-a propus să ieşim imediat din sală şi să
plecăm acasă, pentru că suntem eliminaţi pentru o lună din liceu.
Am ieşit la aer liber, Berlescu fluierând a pagubă şi eu socotind până la ce punct pot spera că părinţii,
fiind oameni de treabă, vor fi obligaţi să fie de treabă cu mine. Am povestit totul mamei, ea fiind ca de obicei
ambasadoarea mea pe lângă tata. Tata i-a spus că nu-1 priveşte, că sunt măgar bătrân şi trebuie să învăţ
singur cum să mă port în viaţă.
Atic vărul e că eliminarea nu era o sperietoare pentru mine; mă fliiii eliminase o dată directorul, Nanu,
pentru că mă prezentasem Iii v t i.ilă netuns şi, la observaţia lui, îi răspunsesem că tocmai atunci I Mn< .un
de la frizer. îmi spusese că sunt eliminat şi că să vin la şcoală iaiul voi fi tuns; aşa că a doua zi mă
prezentasem ca de obicei. De 1 duri ista, era vorba de o lună şi asta mi se pâai cam exagerat. Ca să nu Mau
degeaba, m-am hotărât să scriu un roman. L-am intitulat IT.UHALHASCRĂ şi, bineînţeles, personajul principal eram
eu. Numele MII I meritasem nu pentru că omoram femeile, ci pentru că mureau f i Ic, de moarte, ca să zic aşa,
naturală, mai bine zis, de amor. Am început să iau note, să pun nume personajelor şi să organizez o v'firmă
când, a treia zi după-masă, apăru Berlescu: —Hai, mă, la |C(>ală, că te-am căutat ca un nebun. De ce n-ai
venit ieri? Credeam i â le-ai sinucis. Au urmat explicaţii mai coerente, din care am înţeles i Berlescu-tatăl
făcuse o vizită de politeţe la minister şi că, o mână spălând pe alta, un ministru „spălase“ pe copilul altui
ministru şi • Iccizia de eliminare fusese suprimată.
Povestea a avut totuşi o urmare. La sfârşitul anului şcolar, nltrunindu-se consiliul profesoral, am fost
propus pentru premiul mtâi al clasei. S-a discutat îndelung asupra problemei dacă un elev eliminat poate
fi premiant. S-a stabilit că se poate, nu ştiu pentru care motiv, eventual pentru că eliminarea fusese
anulată.
Prietenia cu Berlescu a durat până la bacalaureat. Pe urmă, el a urmat cursurile de Medicină, ca şi
Axentie, şi eu nu l-am mai văzut. La un moment dat, amândoi au hotărât să se lase operaţi de apendicită,
fără alt scop decât cel de a scăpa de o preocupare, care putea să apară intempestiv. Berlescu a rămas pe
masa de operaţie.
Rafael Cristescu era un băiat cuminte, serios, incapabil de copilăriile în care ne complăceam noi. Evita
sistematic zgomotul şi învălmăşelile celorlalţi. Dacă nu mă înşală memoria, era orfan de tată; cred că tatăl
lui fusese militar de carieră; poate de la el primise o educaţie mai severă decât a noastră, în sensul unei
discipline mai stricte. Era foarte studios, poate cel mai bun dintre noi în această privinţă. Rezultatele lui
şcolare au fost totdeauna eminente şi, de câteva ori, a fost premiantul clasei, la sfârşitul fiecărui an şcolar
se discuta între colegi care candidat avea să capete premiul întâi, Cristescu sau Ciorănescu. Din toate
aceste motive purta stigmatul
de tocilar, dispreţuit în mod general de toţi şcolarii. Aş fi fost de acord cu acest epitet, dacă n-ar aduce cu
sine acest subînţeles răuvoitor, pentru că e sigur că lucra mult, dar bine, şi ajunsese a fi cel dintâi graţie
unui efort de voinţă constant. Ceea ce ne despărţea era această deosebire: eu n-aş fi fost capabil de un efort
la fel de constant pentru că mi-au plăcut totdeauna eforturile şi curiozităţile variate şi risipite, pentru că am
cedat tentaţiilor mai uşor decât voinţei, pentru că, în loc de a-mi programa drumul, l-am urmat în mod
capricios, până la sfârşit sau până la jumătate, după cum mă plictisea sau mă pasiona peisajul. Numai
acuma, când mă judec, îmi dau seama de ce n-am fost atât de prieteni cât am fi putut să fim, sau poate de ce
n-am fi putut să fim, — pentru că felurile noastre de a ne asuma pe noi înşine erau prea deosebite. în
schimb, n-am fost niciodată rivali; eu am fost totdeauna mai satisfăcut de plenitudinea mea decât de cea care
mi se oferea, nu din egolatrie, ci dintr-un fel de sibaritism pe care ar fi poate mai bine să-l numesc lene, — o
lene de un fel particular, care mă împiedică să mă supun unui efort susţinut (nu unui efort în general), unei
norme care-mi impietează libertatea unei pasiuni exclusive.
După liceu, l-am văzut pe Cristescu numai o dată, când m-am întâlnit cu el întâmplător, în nordul Italiei,
într-un tren care ne ducea spre destinaţii diferite. A fost profesor de franceză şi a murit pe frontul din
Transnistria; am putut asista la înmormântarea lui la Bucureşti. Am fost foarte sensibil la pierderea lui, nu
numai pentru că murise un om tânăr şi un coleg, dar şi pentru că sunt sigur că ar fi putut să dea mai mult
decât ce i-a fost îngăduit să dea.
Nicolae Steinhardt era un „tocilar“ ca Rafael Cristescu şi ca mine, dacă se înţelege prin acest cuvânt că e
vorba de o persoană studioasă, un om care citeşte mult. Cred că aşa se explică formarea cuvântului, pentru
că presupune o întrebuinţare a cărţilor până la tocirea sau la fărâmiţarea lor. Lectura a fost cea mai mare,
dacă nu unica pasiune a lui Steinhardt. Avea şi norocul de a putea citi în patru limbi; lecturile lui mergeau
mult mai departe decât ale mele, din două puncte de vedere; pentru că eu nu citeam nici germana, nici
engleza şi, prin urmare, mă mulţumeam cu traducerile existente şi pentru că lecturile lui erau mai bine alese,
mai puţin risipite şi întâmplătoare decât ale mele. De altă parte, avea o excelentă memorie, care păstra citate
întregi din lecturile lui, când i se părea i \ merită să fie păstrate. Memorie bună aveam şi eu, dar n-o
întrebuinţam la fel şi, în general, citeam mai superficial, fără să mă opresc ca să subliniez, ca el. Eram buni
prieteni, dar nu ne Irccventam afară de clasă şi la şcoală. Adevărul e că nu aveam multe schimburi de idei.
Nu ştiu de ce: poate pentru că nu aveam aceleaşi lecturi, nici aceleaşi pasiuni, sau poate pentru că, la vârsta
aceea, schimburile şi comentariile critice ni s-ar fi părut pedanterie.
Situaţia lui şcolară era foarte bună, pe terenul ştiinţific, ca şi pe cel umanist. în ultimul sau penultimul
an de şcoală palmaresul lui era mai bun ca al meu, între altele, pentru că eu mă ocupasem cu revista liceului
mai mult decât cu chimia. Ştiam şi era evident că premiul trebuia să fie al lui; totuşi nu l-a avut, nu ştiu de
ce, dar bănuiesc că pentru că era evreu. Mi-a părut rău, oricare ar fi fost motivul deciziei, dar el a fost cel
care m-a felicitat cel dintâi.
O dată cu despărţirea de liceu m-am despărţit într-un fel şi de el, de altfel, ca şi de marea majoritate a
colegilor. Nu l-am mai văzut decât o singură dată, întâmplător. Ne-am întâlnit în dreptul Cercului Militar, în
strada Constantin Miile, şi am stat de vorbă pe loc aproape o oră. Era pe vremea dezlănţuirii sângeroase a

82
antisemitismului legionar şi l-am întrebat dacă nu s-a simţit ameninţat. L-am găsit foarte liniştit, se ducea
chiar să depună un articol literar la un jurnal de pe Sărindar şi nu se gândise nici o secundă să plece în
străinătate cum făcuseră alţii. L-am întrebat de ce, şi mi-a răspuns că România e ţara lui. Asta o ştiam eu de
mult, dar mărturisesc că o profesiune de credinţă atât de tăios exprimată, în împrejurări atât de nepotrivite,
m-a surprins. Mai mult încă, atâta fervoare patriotică mi-a dat de bănuit. Băiatul ăsta, mă gândeam, nu se
poate să nu aibă o fibră iudaică biologic prezentă, orice ar spune el: dacă nu recunoaşte acest adevăr, nu
poate fi vorba decât de un camuflaj. L-am descusut în toate felurile şi îndelung şi el a susţinut că nu numai
că este, dar se şi simte sută la sută român. Nu discutam cu el ca să-l contrazic, ci ca să-l înţeleg mai bine.
Ne-am despărţit în cei mai buni termeni de prietenie şi de atunci nu l-am mai întâlnit ca să-i pot spune că
avea dreptate.
Pentru că e de la sine înţeles că avea dreptate. Când îl iscodeam cum am spus, eu mă gândeam la
arborele lui genealogic, la
condiţionarea lui biologică, la lucruri care nu au nici o legătură felul în care se asuma el însuşi.
Naţionalitatea nu e numai un JUS S cum vor toate legile în general, nici o formaţie şcolară sau o liml comună
sau un serviciu militar: toate astea le facem ca români, d- nu suntem români pentru că le facem.
Naţionalitatea, bineînţele înţeleasă ca patrie, este şi o vocaţie, pe care e adevărat că n-o ave toţi. Din punct de
vedere genetic, Steinhardt era sută la sută evreu şi de altfel nu se sfia să o recunoască; dar viaţa psihologică,
de ca* depindem, nu ne e dată şi se naşte cu noi, adică într-un sens, s-a născut după noi. Steinhardt avea
dreptate şi, de altfel, a dovedit-o Sunt alţii care, în felul lor, sunt mai români decât Steinhardt, d n-au
dovedit-o.
Steinhardt a păstrat prietenie cu câţiva colegi, mai ales cu Nelu Axentie şi cu Cazacu. Presupun că prin
ei a aflat adresa mea din Tenerife, căci am primit de la el o scrisoare, de simple salutări şi aduceri aminte. I-
am răspuns şi după asta am avut o corespondenţă relativ frecventă care a durat peste douăzeci de ani. M-a
ţinut la curent cu publicaţiile lui, cu călătoriile lui, cu viaţa lui la Rohia, dar niciodată cu suferinţele lui.
Nicolae Iavitz era fiul bancherului Felix Iavitz sau Javitz, proprietar al Băncii Iavitz din Bucureşti. Era
altfel de evreu decât Steinhardt, cu care era foarte bun prieten; strămoşii lui erau stabiliţi în Moldova de cel
puţin o sută de ani şi, într-o carte pe care am văzut-o şi am uitat-o de mult, în care se făcea istoria, mi se
pare, a Botoşanilor, am văzut portretul unui boiernaş Iavitz, ctitor al unei biserici din acel oraş (sau în alt
oraş, dacă nu mă înşel în ce priveşte titlul cărţii). Iavitz cel tânăr era mai vorbăreţ şi mai extravertit decât
Steinhardt. Am fost de mai multe ori la el acasă, invitat de el împreună cu alţi colegi, în vederea unei gustări
care se dovedea excelentă. Unii dintre noi profitau şi în altfel, fumând ţigările puse la dispoziţie pe masă în
mod generos şi uneori umplându-şi buzunarele cu rezerve. Felix Iavitz nu fuma decât ţigarete fabricate pe
comandă la Constantinopol şi marcate cu numele lui. Casa respira bogăţie şi confort: Iavitz era un băiat
agreabil, extrem de manierat şi de atent. Cred că a făcut studii de economie politică.
După licenţa în Litere, eu am plecat la Paris, unde am rămas şase ani. în tot acest timp l-am pierdut din
vedere. La întoarcerea mea «i iis.i am aflat prin colegii de altădată că Félix Iavitz murise şi că Iii iu a lui fusese
confiscată sau naţionalizată. Nu ştiu în ce ordine i iiti produs aceste evenimente. Ştiu numai că într-o zi am

83
primit un n Hon de la Nicu Iavitz că vrea să mă vadă. A venit peste vreo două (Kc (eu locuiam atunci în strada
Doctor Lueger) Mi-a spus că mama Iul avea un safé într-o bancă pariziană, în care erau depuse bijuteriile 11,
voia să le recupereze, dar nu putea nici să se ducă el să le ia, nici *A le treacă cele trei sau patru frontiere în
timp de război. Mă ruga pe mine să încerc a le scoate, pentru că ştia că socrul meu rămăsese la l'.n is, cu
paşaport diplomatic. Am înţeles că situaţia lui economică nu mai era cea dinainte. I-am făgăduit că voi face
sondajele necesare.
I I îmi adusese şi o împuternicire pentru Banca lui; am trimis-o Imediat la Paris, unde socrul meu a putut
scoate bijuteriile de la Bancă şi le-a încredinţat pentru transport Iui Marthe Manoliu, mătuşă prin căsătorie
cu Lyda. Marthe era soţia lui Florin Manoliu, diplomat în funcţie la Berna şi se pregătea tocmai să vină ia
Bucureşti. Era o femeie încântătoare, inteligentă, cultă, serioasă, liica librarului Gamber, editorul lui lorga la
Paris. N-a făcut nici o dificultate ci a adus bijuteriile ca şi când ar fi fost ale ei. Când a venit cu ele acasă, le-
am întins pe o masă, ca să controlăm dacă coincid cu inventarul. Nu mă pricep la bijuterii, dar am văzut
destule ca să nu mă sperii. Cu toate acestea, m-am speriat. Erau vreo două duzini de piese somptuoase,
diamante, briliante, solitari, rubine, smaragde, montate în diademe, coliere, cercei, inele, broşe; toate
fuseseră semnalate în inventar, dar una e să ştii că există şi alta să le vezi şi să le pipăi sau să le cântăreşti în
palmă. Am chemat pe Iavitz la telefon şi el a venit imediat să le ia în primire.
Partea nostimă a acestui episod a fost că lui Iavitz nu i-au căzut cu tronc bijuteriile, pe care le ştia pe
dinafară, ci Marthe. l-a mulţumit cu toată politeţea lui excesivă, i-a luat numărul de telefon şi a doua zi a
invitat-o la masă, sub pretextul că mama lui vrea să-i mulţumească şi ea, dar nu poate ieşi din casă; Marthe
l-a văzut de două sau de trei ori. întâmplarea făcea că era în instanţă de divorţ cu bărbatul ei. Curtea pe care
i-o făcea Iavitz îi cădea bine, ca un reconfort, dar nu ca o răzbunare de femeie abandonată. Ne-am amuzat cu
ea, urmând peripeţiile acestei aventuri care nu putea să
dureze; Marthe ştia că are peste zece ani mai mult ca el, detaliu nu se vedea bine, mai ales cu ochii lui
de îndrăgostit.
în anii nefericirii, Iavitz a fost utilizat ca reprezentant al Roi în tratativele sau negocierile economice cu
guvernul germ Cunoştea la perfecţie limba germană şi studiase economia politi asta explică pentru ce fusese
folosit. De câte ori venea câte o corni germană, el îi primea şi le servea de mentor în timpul şederii lor
Bucureşti. Legăturile lui cu delegaţii erau mai cordiale decât le-ar vrut guvernul. Fapt este că uneori păcătuia
prin sinceritate — s: poate păcătuia dinadins. Odată, cu prilejul semnării unei convenţi fu întrebat pentru ce
îl interesa pe Ceauşescu să pretindă u comision adiţional de 2% în toate contractele bilaterale. Pe el îl lu gura
pe dinainte; nu era un comision, ci o contribuţie la războiţi din Vietnam; în felul acesta, războiul nu era
susţinut de români de Puterile Occidentale. Până la urmă toate se află şi Iavitz îşi plăti indiscreţia cu câţiva
ani de închisoare. A fost eliberat, cred, în urma] unor presiuni germane, şi putu să plece din ţară. A fost bine
primit în Germania, pentru că în fond, deşi nu era un spion al nemţilor, suferise în închisoare pentru ei. Fu
numit redactor la revista STERN, dar cred că redacţia era o sinecură sau mai probabil un alibi. Fragil din fire,
regimul penitenciar îi minase complet sănătatea. Ultimii ani din viaţă i-a petrecut în sudul Spaniei, într-o
localitate pe malul Mediteranei nu departe de oraşul Almería. Retragerea aceasta fusese | aprobată de

84
autorităţile germane, pentru a-şi îngriji sănătatea, fără ca această schimbare să modifice pensia la care avea
drept. în acest timp a încercat, prin Germania, recuperarea sau despăgubirea Băncii paterne; dar demersurile
în acest sens n-au avut nici un rezultat.
L-am văzut pentru ultima oară în liniştea lui spaniolă. într-una din călătoriile noastre anuale la Paris
ne-am abătut din drum ca să-l vizităm. L-am găsit mult mai pirpiriu decât îl lăsasem. Umbla prudent,
supraveghindu-şi mişcările. îl ajuta un văr al lui, un băiat tânăr pe care nu-1 cunoşteam şi care-i servea de
infirmier, de bucătar şi de şofer. Am plecat să mâncăm toţi patru într-un restaurant de pe drum, la jumătatea
distanţei dintre localitate şi Almería. A fost vioi şi bine dispus tot timpul. Ne-am despărţit la ieşirea din
restaurant. A murit cam la un an după această ultimă întâlnire.

85
 *

M im întrebat de multe ori, în cursul redactării acestor pagini, tliii ;ire vreun sens
continuarea acestor amintiri fără memorie. Multe din faptele de care vorbesc sunt mai puţin
fapte decât sforţări, tinc'i >ri inutile, de a salva trecutul de înec. E mai mult decât probabil [(A
Iu multe împrejurări povestite lipseşte parte sau mult din adevăr. MA consolez spunându-mi
că trecutul nu e al lui, ci al meu. Eu nu lai istoria trecutului, ci a mea prin el şi printre
ceilalţi. îmi pare rău iIc lot ce nu mai ştiu. îmi pare rău de aţâţi colegi şi prieteni pe care şl iu
că i-am avut şi nu-i mai am, din punctul de vedere al memoriei. II cunosc dar nu-i recunosc,
îi ştiu dar nu-i regăsesc. Mai mult n-aş şti s.l spun despre mine printre ei şi printre atâtea
amintiri care nu se mai lasă amintite.

Examenul oral era cea din urmă din probele examenului de bacalaureat. în dimineaţa
zilei fatidice am hotărât câţiva prieteni şi candidaţi să ne pregătim moralul şi curajul cu
câteva halbe de bere într-o simpatică grădină de vară, aproape de liceu. Ne-am prezentat la
examen în cea mai bună dispoziţie. Preşedintele comisiei examinatoare era Eugen Lovinescu.
Pe mine mă cunoşteau toţi profesorii, ca un elev bun şi neastâmpărat. Lovinescu nu mă
cunoştea, dar îl cunoştea pe tata, care avea acelaşi editor cu el. Când mi-a venit rândul, mi-a
spus să vorbesc despre formaţia limbii române. Puţin a lipsit ca să-i mulţumesc. Citisem
această primă parte a istoriei limbii, din tratatul încâlcit şi, pe atunci, exhaustiv, al lui
Philippide. Am ţinut o conferinţă mai curând decât un răspuns de examen. Ideile mele, care
erau ale lui Philippide l-au şocat pe Lovinescu, mai ales ideea că limba latină pătrunsese în
Dacia în secolul întâi după Christos. Mi-a reproşat această ipoteză; m-am apărat citând pe
autorul adevărat şi a trecut peste asta. Judecând după mutrele onoratei comisii, eram deja
bacalaureat. In virtutea acestei condiţii, mi-am făcut valiza şi am plecat să mă odihnesc la
Techirghiol.
 LA MARE

La mare am fost pentm a doua oară, şi pentru prima oară sin| în 1927. îmi mai lipseau câteva luni pentru a împlini 17 ani, cc<
mi se părea o vârstă respectabilă. Suficientă, în orice caz, ca s.\<4 asigure autonomia; dar până la urmă s-a dovedit a nu fi la fel
suficientă pentru a-mi evita, în răstimp de o lună, două drame I de mare spectacol.
Aveam o cameră închiriată pe undeva, la Eforie, şi luam mjj într-un restaurant improvizat sub un frunzar. Eram mândru mine,
pentru că era prima oară când îmi făceam singur progranui de viaţă, ca un om mare. Pe plajă, unde la drept vorbind nu era nlC o
îmbulzeală, pentm că încă nu se descoperise turismul de masi îmi găsisem un loc la egală distanţă între un grup de golani
bucureşteni, cu care de voie, de nevoie, am sfârşit prin a m.\ împrieteni, şi o familie respectabilă şi prin urmare puţin predispus! a
se împrieteni cu golanii. Nu ştiu cum s-a făcut această alegere, poate era datorită numai întâmplării, sau poate vorbise în mine un
glas subconştient, indicându-mi cea mai potrivită formulă dc echilibru instabil. Familia se compunea din mamă, severă, înfăşurat!
cast într-un-fel de burnuz cenuşiu şi violet, culori stinse şi feştelite, parcă ar fi fost vorba de o stofă din secolul trecut; dintr-un
prunc de patru sau cinci ani, terorizat de îngusta supraveghere maternă şi care-şi învăţase pe dinafară limitele şi aria de activităţi pe
nisip; dintr-o fată cu vreo zece ani mai mare; şi duminica, din tată, de care nu-mi aduc aminte.
Fata era o frumuseţe. Dacă nu era, mi se păruse mie; dar cred că nu mă înşelam, pentru că aveam ochelari, care mă
predispuneau să văd totul urât. De altfel, în privinţa frumuseţii feminine, n-am fost niciodată amator de concesii. E drept că la
vârsta aceea — vârsta Julietei, cum ar fi spus Musset — e uşor să fii frumoasă: sânge proaspăt în obraz, miere neprelucrată în
privire, încheieturi elastice şi rotunjimi care stau să împungă, totul plin de seva superbă care trezeşte în închipuire imaginea
animalului tânăr şi a fructului copt. Nu-mi alesesem locul din cauza ei, pentm că în realitate nu împinsesem atât de departe
prospectarea terenului: dar din cauza

88
 iii IUI IN.II mişcat de acolo. Petreceam dimineaţa studiind ||li ii IS gn imetria acelui CORPS FÉMININ QUI TANT EST TENDRE; de JIKI ui
simţământul ei, pentru că-şi dăduse repede seama de ţ-HMi li mele manevre. Suporta examenul cu un stoicism Iii H si când
se întorcea pe o partej aveam impresia că nu se
| Iii...II jertfă soarelui în perspective de fiecare dată îndoite, şi
|VI Inul medaliei era la fel de bine studiat ca şi aversul. A treia sau |l ii /i n am, mai mult decât prieteni, complici. r|)iii mama
era un fel de ienicer, care nu se lăsa nici sedusă, nici | lliţrli Iţea să-şi slăbească o clipă consemnul. Toate încercările pli dăduseră
greş. O dată culegeam mingea scăpată din mâna faliilui. altă dată, pălăria luată de vânt: ea îmi mulţumea cu buze |||i|ii i, ÎŞI potrivea
burnuzul pe genunchi şi continua să croşeteze, ■li i and eu n-aş fi existat. îmi făceam planul să vorbesc cu fata când ' pim h
amândoi în apă — dar niciodată n-au fost mai absurde astfel lie pi.uniri. întâi, pentru că, în clipa când intram în apă, începeam f 11
im altfel de probleme, cu mult mai urgente; şi, al doilea, pentru | ) mama n-o lăsa decât la margine, de unde putea s-o supravegheze
din picioare, ca un jandarm. Ne uitam cu jale unul la altul şi mi se nAn a că privirile ei treceau printre gratii. Minunea care ne-ar fi
îngăduit să vorbim se îndărătnicea să nu se producă. Toată pxperienţa mea de lector asiduu de romane sentimentale, toate
amintirile cinematografice nu-mi sugerau nici o soluţie valabilă pentru un caz atât de neprevăzut.
intr-o dimineaţă, am simţit că făceam progrese definitive în Imaginaţia fetei. Era târziu, golanii cred că plecaseră sau nu
veniseră, nu rămăsese decât puţină lume pe plajă: în zona noastră eram aproape singurii. Tocmai atunci s-a apucat un băiat să se
înece, aşa, de bunăvoie, foarte aproape de mal. S-a dat o dată la fiind, apoi a ţâşnit în sus un cap speriat, cu ochi holbaţi, care abia
avu timp să strige o dată, cu glas plin de apă. După asta, nu s-a mai văzut. Mama şi fata s-au uitat la mine în aceeaşi secundă.
Eram singurul „domn“ situat din întâmplare la distanţa optimă pentru a interveni şi datoria mea faţă de societate era evidentă şi
ineluctabilă. Dar societatea ignora că eu nu ştiu să înot. De câte ori mă făceam că mă anine în apă, cu atitudini neglijente şi sigure
sfidând lichidul sărat care mă năpădea pe nas, pe gură şi prin urechi, o făceam de ochii fetei mai mult decât de dragul sportului
acvatic, căruia nu-i descoperisem

89
hazul. Eram deci foarte încurcat, pentru că perspectiva de a mă da la fund cu înecatul nu-mi surâdea în nici un fel. Dar privirea
aceea a fetei, în care încăpea o imensă încredere, amestecată duios cu un fel de admiraţie prealabilă şi care ar fi putut să vireze
repede în reproş şi dispreţ, nu-mi lăsa nici b libertate.
Aşadar, m-am repezit spre mare cu un entuziasm calculat. Am înotat câţiva metri, după care am început să gâfâi şi să arunc
apă pe nas, ca delfinii — dacă nu-i confund cumva cu balenele. Pipăind discret cu vârful oblic al piciorului, am înţeles nu numai că
puteam umbla prin apă liniştit, pentru că ajungeam foarte bine la fund, dar şi că întreprinderea în care mă lansasem nu reprezenta
nici un risc. Băiatul căzuse într-un fel de groapă şi acolo rămăsese, probabil fulgerat de spaimă. M-am apropiat de el, prefăcându-
mă că înot şi l-am cules de păr, de departe, cu graţii de balerină pezevenghe, nu cumva să mă tragă şi pe mine peste el. Restul era
un joc de copii. Strânsese lume în jurul nostru şi am fost viu admirat şi felicitat.
A doua zi, am primit recompensa atât de frumos meritată. Aşezată pe-o rână, cu faţa întoarsă spre maică-sa şi cu profilul spre
mine, ca să se încredinţeze cu coada ochiului că nu-i pierd nici una din mişcări, fata şi-a înmuiat degetul şi a scris cu el o literă pe
pulpă. Nu se vedea ce literă e, dar ea prevăzuse dificultatea. Cu aceeaşi mână, culese un pumn de nisip şi-o cernu pe pulpă, aşa, în
joacă: tot nisipul se scurse pe piele, afară de cel care, aderând cu saliva, formă pe pulpă un S cu reflexe de aur, ca fluturaşii care
sclipesc pe unele rochii de seară. Pe urmă şterse tot şi începu de la capăt. Operaţia era lentă şi laborioasă, cred că a durat, între
jocuri şi întreruperi, mai bine de o oră; dar peste o oră îi ştiam numele, adresa şi numărul de telefon. Bineînţeles că n-am pierdut
nici o slovă. Am urmărit-o chiar cu mai multă uşurinţă decât probabil îşi închipuise ea. Eram obişnuit de la şedinţele de spiritism să
citesc pe dos şi să înmagazinez în memorie literă după literă, pentru a descoperi un înţeles numai după ce s-a terminat toată
operaţia.
Aşa am ştiut că se numeşte Simona. Şi eu, care tocmai citisem în primăvara aceea pe Remy de Gourmont:
Simone,
la neige est blanche comme ton cou,
Ia neige est blanche comme tesgenoux.

90
Se potrivea ca nuca-n perete; dar mie mi se păreau versurile scrise pe măsură, ca pentru ea.
Strada din Bucureşti, pe care mi-a indicat-o prin acest sistem inedit de corespondenţă, avea un
nume de personagiu francez; nu ştiam nimic de ea, şi la început m-a surprins, ca o greşeală
eventuală de transmisie, dar la întoarcere am situat-o uşor, în cartierul de reşedinţe de la
Cotroceni. Totul era uşor de reţinut. Dar mă temeam totuşi să nu uit cumva numărul de telefon;
l-am pus în versuri pe care le-am recitat în gând până acasă, unde le-am adăpostit în carnet. Dar
ceea ce nu se poate scrie nici cu nisip, nici cu dalta în marmură, a fost privirea care indica şi
sublinia sfârşitul acestui mesaj. Azi am uitat şi numărul de telefon şi culoarea exactă a ochilor ei;
dar n-am pierdut lumina conotativă a mesajului, care continuă să iradieze, înlocuind tot
conţinutul refuzat.
Astăzi, când acea lumină s-a depărtat şi se confundă cu fantasmele imaginaţiei, mă
surprinde atâta pricepere într-o fată de paisprezece ani. A doua zi, am ştiut, nu cum a putut
inventa acea stratagemă, dar pentru ce era obligată, într-un fel, s-o inventeze; pentru că a doua zi
n-a mai venit pe plajă. Plecaseră la Bucureşti. M-a întristat plecarea ei, dar nu prea mult.
Rămăsesem gardianul unui depozit preţios. Peste două săptămâni, aveam să mă întorc şi eu, cu
inventarjil scurt, dar complet, a tot ce ştiam despre ea. Până atunci, am trăit într-un fel de
exaltare lirică; imaginea Bucureştilor se modificase în mod simţitor în închipuire. A fost,
bineînţeles, epoca în care Remy de Gourmont a fost poetul meu favorit.
Drama lirică avea să-şi găsească deznodământul la Bucureşti; un deznodământ nedramatic,
aşa cum le oferă viaţa de obicei. Chiar a doua zi după sosire, m-am înfiinţat în Aleea Regnault;
obloanele erau trase şi nu se vedea nici un semn de viaţă. Am chemat la telefon, cu oarecare
sfială, pentru că îmi închipuiam toată casa aceea locuită de ieniceri; dar nu era locuită de nimeni.
Mi-am închipuit, cum era probabil, că familia plecase să-şi completeze vacanţele în alt loc, poate
undeva, la munte. Am aşteptat mai bine de o lună întoarcerea lor, apoi am reluat drumul aleii de
la Cotroceni. Trebuie să recunosc, cu mai puţin entuziasm; trecuse timpul, începuseră cursurile
şi firul poeziei se mai subţiase. Totuşi m-am întors, şi nu numai o dată. Casa era acum locuită,
ziua intra şi ieşea tot felul de lume, seara se aprindeau lumini şi se închideau obloane; dar, în
douăzeci de drumuri, câte am făcut desigur până a dat zăpada, n-am văzut-o niciodată pe
Simona. Am sunat la telefon. Răspundea totdeauna, la orice oră, o voce de bărbat, şi mărturisesc
că n-am îndrăznit să întreb de ea. Poate vor fi vorbit de asta în casă, şi ea singură va fi înţeles
cine era necunoscutul care chema şi nu vorbea niciodată. De altfel, îmi era şi greu s-o chem. Pe
vremea aceea nu aveam telefon acasă, ceea ce abia atunci tni-a apărut ca o scădere şi ca un
handicap. Cu timpul, fervoarea iniţială a cedat, cum cedează orice febră, şi n-am mai ştiut
niciodată de Simona.
Până atunci, la Eforie, nu-mi mai rămăsese decât ceata de golani. M-am împrietenit mai ales
cu doi dintre ei, amândoi sensibil mai mari ca mine, pentru că aveau în jurul a douăzeci de ani.
Aurel, blond spălăcit, pistruiat, cu ochii numai albuş, cu părul căzând ca o pală de fân pe fruntea
îngustă, rămăsese cu nasul cam într-o parte pentru că pasiunea vieţii lui era boxul şi-i cârmiseră
nasul într-o luptă din iarna trecută. De altfel, cred că făcea bine consacrându-se nobilului sport,
pentru că bicepşii şi cutia toracică, făcuţi ca să dea şi să încaseze, erau singura lui avere. Şi
celălalt tovarăş încasa, dar nu în acelaşi fel, pentru că la el nu se pomenea nici de bicepşi, nici de
torace. Se numea Tomiţă, mă speriase anunţându-se ca expert contabil, dar în realitate era casier
la o întreprindere de pe Dudeşti; titlul pompos pe care şi-l conferise singur era numai o
anticipare, pentru că urma cursuri serale la un fel de şcoală de comerţ. Era înalt, slăbănog şi în
costum de baie semăna mai mult cu un cuier. Mâneam la restaurant între amândoi, făcând haz
de glumele lor neroade şi admirând cu invidie ascunsă isprăvile lor galante, ale lui Aurel mai ales.
Pentru că, la palmaresul lui de boxer, Aurel adăuga altul care-1 interesa aproape la fel şi în care
figurau, ca nişte capete de mistreţ pe pereţii unui castel de vânătoare, bone de copii din
Transilvania, vânzătoare de magazin de pe Şelari, gospodine de pe Radu de la Afumaţi şi alte
produse autohtone de aceeaşi categorie. Tomiţă şi cu mine eram mult mai modeşti. în prezenţa
unui vânător de clasă ca prietenul nostru, ne simţeam deodată sub nivelul normal şi oarecum
vinovaţi; şi, pentru a acoperi puţinătatea trofeelor noastre, atacam noi întâi, exprimând tot felul
de bănuieli veninoase asupra autenticităţii aventurilor povestite de Aurel.
Seara, ne băgăm într-o colonie de vacanţă, instalată într-o tabără de corturi şi compusă din
vreo două sute de copii al căror singur merit era că veneau însoţiţi şi supravegheaţi de câteva fete
de vârsta noastră. Copiii se culcau devreme şi fetele nu erau libere decât după şapte şi jumătate.
Era încă lumină. Ne adunam toţi, claie peste grămadă, în câte un cort liber, cântam încetişor ca
să nu se trezească copiii, mai povesteam, mai înghesuiam fetele şi le ciupeam. Cea mai grea de
ciupit era Anişoara, un drac de fată brună ca o ţigancă, bună de gură şi de glume, dar care punea
îndrăznelilor noastre limite mult mai scurte decât tovarăşele ei. Asta nu făcea decât să ne
întărâte. De fapt, aceste libertăţi nu mergeau prea departe, şi probabil n-am voie să adaug că
aceste întruniri ale noastre erau departe de a sfârşi în orgii. Sfârşeau de obicei în plimbări pe
plajă sau pe faleza care duce spre Movilă. Nu veneau decât jumătate dintre fete, cu rândul,
cealaltă jumătate rămânând în tabără, pentru orice eventualitate. Atunci râdeam şi cântam mai
în voie, pentru că toată plaja era a noastră. Uneori alergam după fete, aşa, ca să le speriem,
pentru că eram mai speriaţi ca ele de eventualitatea de-a le prinde. Anişoara era cea mai
sprintenă şi mai bună organizatoare de jocuri şi de amuzamente, poate chiar cu un strop de spirit
cercetăşesc sau didactic. Adevărul e că toţi trei îi pusesem gând rău, dar nu-1 alimentam decât
cu imaginaţia. încercam s-o atragem, când unul, când altul, când în urma, când înaintea
grupului. Ea se lăsa furată şi nu prea, se făcea că intră în joc şi deodată ne dădea de gol, nu
încuraja şi nu înfrunta pe nimeni şi se mulţumea din toate cu amuzamentul.
Totul se reducea la un joc agreabil şi în acelaşi timp iritant. Nu ştiu cum ne-a venit, nici cui i-
a venit întâi ideea năstruşnică şi destul de surprinzătoare, că jocul a durat prea mult, că nu
trebuie să ne lăsăm îmbrobodiţi de o fată şi că demnitatea noastră de bărbaţi reclama ca această
situaţie ambiguă să fie limpezită imediat. Am ţinut noi trei un fel de consiliu de război, în care am
hotărât în unanimitate că era cazul s-o obligăm pe Anişoara a alege; şi bineînţeles că alegerea ei
trebuia să se limiteze la unul dintre noi trei. Văzută aşa, de departe, ideea aceasta apare destul
de caraghioasă, pentru că nu eram numai noi pe lume. De altfel, nici nu aveam motive suficiente,
nici nu dispuneam de mijloace pentru a obliga pe Anişoara în vreun
chip oarecare. Dar convieţuirea aceea ne sucise capul şi eram cu totul convinşi de frumuseţea
şi de necesitatea gestului nostru. Probabil ne imaginam în ipostaza de zeiţe aşteptând mărul de
aur. Şi parcă ar fi fost vorba de trei mere de aur, pentru că nici unul dintre noi nu se concepea
pe sine însuşi în rolul sublim şi ingrat de viitor refuzat.
Eu mai puţin decât ceilalţi, fără îndoială, pentru că aveam motive serioase pentru a fi sigur
de mine. Ceilalţi erau nişte bădărani şi nişte inculţi. Eu fusesem întotdeauna întâiul, din clasa
întâi primară, şi această prioritate, mai mult decât o recompensă, devenise de mult o simplă
rutină şi aproape un drept. Ştiam pe dinafară vreo douăzeci de ode de Horaţiu şi aproape tot
cântul întâi din ENEIDA, bagaj care mi se părea a constitui o superioritate şi o platformă
discutabile. E adevărat că pectoralii mei nu aveau volumul şi relieful plastic al celor pe care
Aurel îi punea necontenit în valoare, ca fetele care se fotografiază în costum de baie; dar mie
parada aceasta mi se părea ridicolă şi de prost gust — şi era evident că Anişoara era o fată
inteligentă. De Tomiţă nici nu mai vorbesc, mi se părea, ca să zic aşa, HORS CONCOURS. Şi, afară de
asta, eram sub impresia imediată a recentului triumf secret, repurtat faţă de Simona. Această
circumstanţă, pe care ceilalţi o ignorau liniştiţi, îmi oferea cheia succesului şi mă situa într-o
categorie cu totul deosebită de a lor. De fapt, eram atât de sigur de rezultat, încât nici nu mă
mai preocupam de detaliile acestui concurs de frumuseţe. Mă gândeam mai de aproape la ceea
ce avea să vină după asta, adică după momentul în care Anişoara îmi va cădea în braţe, aşa
cum îmi cădeau maldărele de cărţi la distribuirea premiilor. Mă vedeam între amândouă,
Simona în dreapta şi Anişoara în stânga, fericit şi încurcat, exclusiv preocupat de amenajarea
unui orar potrivit. Problema mea nu semăna nici pe departe cu a celorlalţi, pentru că depăşise
de mult faza îndoielilor şi se afla, ca să zic aşa, în faza programării.
într-o seară, cu lună, am izolat-o pe Anişoara de grupul celorlalte fete. I-am expus
doleanţele şi datele procesului: trebuia să aleagă neapărat, HIC ETNUNC, şi să declare pe care din
noi trei îl prefera. Ba chiar cred că termenul exact era, pe care din noi trei îl iubea. Mi se pare
că eu fusesem delegat cu partea retorică a chestiunii. Nu ştiu cum m-am descurcat şi nici cât
am reuşit să fiu de convingător. în realitate, eram emoţionat şi aveam de ce. O înconjuraserăm
toţi trei,
I ic un taur în arenă; eu cred că pe cât ne temeam să ne scape, pe
ii.i ne era frică să nu cadă peste unul din noi. Spre surprinderea urrală, ne-am dat seama
foarte repede că strania noastră iniţiativă părea destul de nostimă, ba chiar mai mult,
oportună. Fapt e că m avut nevoie să epuizez resursele artei retorice, nici să ajung la dpi
isirofă sau la prosopopee. Anişoara s-a agăţat de gâtul lui Aurel i .1 declarat, în cuvinte mult
 mai simple decât ale mele, că pe el îl ui ieste. Mi-am strâns repede efectele ratate şi
argumentele devenite Inutile, cum strânge gospodina rufele când începe să plouă.
Tomiţă şi cu mine ne-am întors agale spre restul grupului, ca doi i lovi care se întorc acasă
ca să anunţe că au rămas repetenţi. Până să ajungem, am avut prilejul să-mi dau seama că
discursul n-ar fi trebuit s.i-l fac eu, ci Tomiţă. în cinci minute, mi-a ţinut o conferinţă
excelentă, perfect misogină şi nu lipsită de aluzii piezişe la lipsa evidentă de merite în
persoana lui Aurel, şi de gust şi judecată în Anişoara. Eu îl ascultam cu plăcere.
Deznodământul acela neaşteptat mă lăsase nedumerit şi speriat, ca în ziua în care, crezând
că beau apă, înghiţisem o jumătate de pahar de spirt alb. Ce avea să urmeze acuma? Prezenţa
elocventă a tovarăşului de pagubă îmi dădea iwsibilitatea de a-mi restaura echilibrul interior.
Pierderea Anişoarei reprezenta, în realitate, mult mai puţin decât descoperirea neaşteptată că
puteam să pierd. Exista, deci, în judecăţile mele o greşeală de calcul, un viciu ascuns, scara
mea de valori nu fusese constituită corect. Se impunea o revizuire, pe care nu ştiam unde s-o
încep. Să-mi schimb părerile despre fete şi ce se petrece în capul lor? Despre Horaţiu şi
interesul pe care-1 poate prezenta pentru ceilalţi ceea ce se petrece în capul meu? Despre
lume şi raportul exact între cutia toracică şi cea craniană? Până acum, m-a consolat iluzia că
repede aveam s-o găsesc pe Simona. Şi aşa, trecând de la un eşec la o speranţă şi de la
speranţă la eşecuri noi, am început lunga acumulare de capitole noi şi inutile, pentru că
repede au devenit apoi capitole moarte.

Abia după reîntoarcerea din vacanţă mi-am dat seama că nu aveam nici un proiect de
viitor. în timpul verii, ca greieail din fabulă,
mă amuzasem fără să mă gândesc ce voi face la iarnă. Axentie şi Berlescu mă trăgeau de mânecă
să fac medicina cu ei. M-am dus s;i mă înscriu, dar pe când aşteptam la coadă să-mi vină rândul,
mi-a venit în minte tot ce ştiam despre cadavre, despre disecţii, despre oasele şi oscioarele care
formează scheletul. Mi-am adus aminte că, vreo câţiva ani mai înainte, alunecasem pe gheaţă în
Banu Manta şi că în Spitalul Colţea mă adormiseră cu formol ca să-mi poată aşeza oscioarele la
locul lor, înainte de a-mi agăţa braţul susţinut de aţele. La sosire, ca şi la plecare, trecusem
printr-o sală imensă, în care aşteptau, din lipsă de loc, zeci de persoane în genunchi, pe vine sau
sprijiniţi de zid, unii plini de bandaje, alţii aşteptând să fie bandajaţi, alţii culegând într-un
lighenaş sângele care li se scurgea dintr-o tăietură sau dintr-o bubă, din colţul gurii sau de sub
genunchi. Toate aceste fantasme au avut un efect imediat de disuasiune.
M-am înscris Ia Facultatea de Drept şi, ca să-mi dau seama de ce mă aşteaptă, am fost
prezent la două clase de drept roman ale profesorului Longinescu. Credeam că sunt la mine
acasă, pentru că mă consideram cât de cât latinist. în viaţa mea n-am cunoscut ceva mai
soporific, dacă n-au fost cumva lecţiile de biblioteconomie ale lui Georgescu-Tistu, excelent
specialist al materiei, la Şcoala de Arhivistică şi Paleografie. în orice caz, recomand din suflet
persoanelor care suferă de insomnie, să-şi procure un tratat de drept roman.
După o săptămână de tergiversări, soluţia mi-a dat-o tata. M-a întrebat ce aveam de gând să
fac. I-am răspuns că nu sunt hotărât între mai multe soluţii şi că pentru moment nici una nu mi
se pare convingătoare; că mi-ar place să fac Litere, dar nu mi se pare o meserie bună. Atunci el
mi-a spus: — înscrie-te unde îţi place. Nu te lăsa convins de prieteni, pe motivul că anumite
profesiuni ar fi mai avantajoase. într-o meserie care nu-ţi place nu vei fi niciodată cel mai bun.
Mi-am dat seama numaidecât că avea dreptate şi-i datorez lui că m-am înscris la Litere.
M-am înscris la două licenţe în acelaşi timp, limba română (literatură şi filologie) şi franceză,
pentm că nu eram sigur care îmi place mai mult, şi-mi spuneam că pot în orice moment să aleg
cu care voi rămâne. E adevărat că m-am gândit mult şi la istorie, dar mi
părut puţin practică şi greu de ţinut prezenţa la trei serii de i suri şi, de altă parte, istoria
avea un program de studii destul de bricat cu cel de limba română, ca să pot opta oricând pentru
itm.lndouă. Soluţia cea mai potrivită am găsit-o în săptămânile Următoare: m-am înscris la
Şcoala de Arhivistică şi Paleografie, care luucţiona în localul Arhivelor Statului, în incinta Bisericii
Mihai Vqdă u al cărei program nu coincidea cu al Universităţii, deşi avea nivel universitar.
Cele două specializări pe care mi le alesesem pentru licenţa de l itere presupuneau două
programe de studiu diferite, dar care în unele cazuri coincideau. De exemplu (citez din memorie),
licenţa de limba română presupunea asistenţa la patru cursuri succesivexle filologie romanică şi,
bineînţeles, patru examene reuşite în această disciplină; avantajul pentru mine a fost că
examenele îmi serveau în acelaşi timp pentru ambele licenţe, pentru că filologia romanică ligura
şi în programul de limba franceză. Al doilea noroc al meu şi al seriei mele e că am început studiile
superioare într-o universitate cu adevărat superioară, solid structurată şi încredinţată unui corp
didactic de valoare excepţională, căruia îi datorez în realitate tot ce ştiu. Cu două excepţii puţin
semnificative, cred că n-aş fi putut să-mi doresc alţi profesori mai buni, nici n-aş fi putut să-i
găsesc, la Bucureşti sau în altă parte.
Catedra de literatură română fusese ocupată mult timp de Ion Bianu şi scindată în două
catedre deosebite la ieşirea lui la pensie, în anul anterior accesului meu la Universitate. Catedra
de literatură modernă fusese obţinută de' Dimitrie Caracostea, om relativ tânăr, cu bune studii de
teorie literară în străinătate, mi se pare că în Germania şi la Praga; dacă mă înşel în această
ultimă afirmaţie, sunt sigur de izul perspectivelor teoretice pe care ni le deschidea el, atât în
problemele de literatură generală, cât şi în ramura, pe atunci puţin frecventată, a literaturii
comparate. Avea şi suficientă experienţă didactică, pentru că fusese asistentul lui Bianu, sau
poate conferenţiar la catedra lui. Nu-i lipseau nici pregătirea, nici pasiunea, nici modernitatea.
Ceea ce îi lipsea era contactul direct cu studenţii, lipsa de interes personal şi curiozitatea pentru
ce gândea sau la ce aspira fiecare. Era mai mult conferenţiar EXCATHEDRA şi mai puţin maestru. Asta
nu l-a împiedicat să introducă un aer nou în înţelegerea practică a studiilor literare. Cea mai
fericită iniţiativă a lui a fost organizarea, în Universitate şi în orele lui de clasă, a unei serii de
mărturisiri literare ale celor mai importanţi scriitori ai vremii; din fericire, aceste preţioase
documente literare au fost publicate, cel puţin în parte.
Contactul meu personal cu el a fost nul. I-am făcut lucrări de examen bune, dovadă că mi-a
pus note bune, dar n-am vorbit niciodată cu el. Cred că nu eram singurul în cazul acesta. O repet
aici, nu ca răzbunare, dar pentru ca să pot explica singurul conflict pe care l-am avut cu el,
câţiva ani mai târziu.
în ultimul an de studii şi în vederea tezei de licenţă la care eram obligaţi, Caracostea ne
ceruse lucrări individuale, pe care trebuia să le alegem în mod liber. Eu am ales ca subiect TEATRUL
ROMÂNESC ÎN VERSURI. Am lucrat mult la această teză, nu numai la Biblioteca Academiei, dar şi în arhiva
Teatrului Naţional. Rezultatul a fost un text mai voluminos decât ar fi fost normal, pe care l-am
prezentat asistentului lui Caracostea. Toate tezele prezentate au fost citite de autorii lor, în
ordinea alfabetică a numelor, şi comentate de profesor în prezenţa studenţilor. în realitate, toate
textele TREBUIAU să fie citite, dar nu s-a putut respecta această normă, pentru că eram la sfârşitul
anului şcolar şi studenţii-autori erau prea numeroşi. N-au fost citite decât până la litera C, din
care n-au încăput decât una sau două. Celelalte, ca a mea şi ca marea majoritate a tezelor, au
rămas pentru a fi citite de profesor, în vederea calificării lor; a mea a fost calificată foarte bine,
textul rămânând, ca toate celelalte, în păstrarea seminarului corespunzător. Nu vreau să spun cu
asta că teza mea fusese citită, dar a fost calificată în mod normal.
Câţiva ani mai târziu, după întoarcerea mea de la Paris, am avut cu el conflictul de care
vorbeam mai înainte. Cunoscusem la Paris pe Ion Petrovici, în urma unei conferinţe a lui la
Sorbona; el era de altfel prieten mai vechi al socrului meu. La Bucureşti l-am văzut mai des,
pentru că fără să-i cer eu nimic, s-a purtat cu mine foarte prieteneşte, numindu-mă la Radio în
comisia de programe prezidată de el, recomandându-mă pentru direcţia Teatrului Municipal şi
tratându-mă în toate împrejurările cu o prietenie la care nu m-aş fi aşteptat, dată fiind diferenţa
de vârstă care ne separa. între alte
I.ivoruri prieteneşti, mi-a propus să-mi publice prin Casa Şcoalelor i .trţile pe care aş fi vrut să le
public. Aşa am publicat, datorită lui, volumul intitulat LITERATURA COMPARATA, care e, în parte, reluarea i
onferinţelor mele de la Radio. Profitând de acest sprijin, cu adevărat preţios pentru mine, am
găsit în oferta lui mijlocul de a publica şi lucrarea mea despre TEATRUL ROMÂNESC ÎN VERSURI, care mucezea
în arhiva seminarului de literatură modernă. Am luat c ontact cu asistentul lui Caracostea, care
la rândul lui a rugat pe profesor, în numele meu, să-mi autorizeze împrumutarea textului meu, în
vederea unei copii destinate imprimării. Caracostea şi-a dat acordul, fără ca eu să ajung a vorbi
cu el. Am păstrat manuscrisul câteva luni, pentru că pe atunci era foarte greu să scoţi o copie.
Am utilizat textul în redactarea cea nouă, care a fost publicată, şi am înapoiat manuscrisul
seminarului. Cred că am făcut bine că l-am întrebuinţat, pentru că bănuiesc că a dispărut cu
ocazia bombardamentului german.
în vremea aceasta, Caracostea era directoml REVISTEI FUNDAŢIILOR REGALE şi duşman declarat al lui
Petrovici, din motive pe care nu le cunosc, după cum nu cunoşteam nici existenţa acestei
duşmănii. Petrovici, care în tinereţe fusese cât de cât poet, rival al lui Panait Cerna la curtea pe
care i-o făceau amândoi viitoarei doamne Petrovici, era autorul unei scurte comedii în versuri, în
genul pe care francezii îl numesc UNE BLUETTE, uşoară, spumoasă şi intranscen- dentă. Nu era o
capodoperă, dar fusese jucată pe scena Teatrului Naţional şi publicată, mi se pare că în
„Biblioteca pentru toţi“ (vorbesc de amintiri de acum 50 de ani). Fiind vorba de o comedie în
versuri, o examinasem, judecând-o mai degrabă favorabil în lucrarea mea de teză. Cum lucrarea
tipărită nu e o reproducere a tezei, ci un AGGIORNAMENTO, nu mă îndoiesc că am putut îndulci o critică
în care în orice caz nu fusesem sever. Cred că Petrovici, care nu ştia de teza de licenţă şi nu-mi
făcuse niciodată vreo aluzie la comedia mea, a fost foarte mulţumit văzând cum l-am tratat.
Cine n-a fost mulţumit a fost Caracostea. în primul număr al revistei pe care o dirija a
publicat un articol fulminant în care făcea praf servilismul literar (al meu) pus în slujba orgoliului
incapabil (al lui Ion Petrovici). Articolul era pentai mine o surpriză totală şi, bineînţeles, extrem de
iritantă pentru amândoi. Petrovici nu era omul care ar fi suportat şi promovat un prieten lingău
şi, dacă avea un prieten de teapa asta, nu eram eu. In cearta lor eu nu intram decât printr-o
greşeală de tactică a lui Caracostea. Dacă ar fi avut prudenţa sau curiozitatea de a citi paragraful
respectiv din lucrarea mea, pe care o avea la îndemână, nu m-ar fi putut trata de servil, în baza
unui text recent care reproducea alt text pe care el era obligat profesionalmente să-l cunoască.
Dar chiar dacă nu se ţine seama de această greşeală, cele două sau trei pagini consacrate de
mine comedioarei lui Petrovici nu erau un elogiu extravagant şi nu dovedea nici un servilism. Era
evident că eu eram numai un pretext, cu atât mai jignitor.
Am rugat pe bunul meu prieten Mihai Niculescu, care atunci era director al revistei UNIVERSUL
LITERAR, să-mi publice un articol de răspuns, care a apărut pe prima pagină a revistei lui. Articolul
era o diatribă mult mai dură contra acestei lovituri piezişe, contestându-i nu numai autoritatea,
dar şi capacitatea de a utiliza limba română, pe care e adevărat că o scrie în mod foarte pocit. A
fost cea mai violentă replică pe care am scris-o până acum şi de altfel singura în felul ei.
Profesorul de limba română veche era Nicolae Cartojan. Mai în vârstă decât Caracostea,
fusese profesor de liceu, mi se pare Ia Giurgiu şi apoi asistent sau conferenţiar al lui Bianu. Era
un om cu totul devotat catedrei şi cercetării, modest, afabil şi chiar cu o doză de timiditate. Ştia
şi-i plăcea să se ocupe de orele de clasă şi de conferinţele magistrale, ca şi de studenţii lui. Am
urmat cu interes şi ai folos toate cursurile lui. Mă duceam să-l caut cu plăcere, chiar şi la el
acasă, uneori pe nepusă masă, şi n-am avut niciodată impresia că-1 plictisesc. A fost, împreună
cu Drouhet şi cu Ortiz, profesorul de care m-am simţit mai legat. Sunt convins că şi el ţinea la
mine, însă în alt fel. Numai după ce l-am frecventat un an sau doi, mi-am dat seama că în
atitudinea lui prietenoasă şi foarte deschisă era loc şi pentru o reticenţă. A sfârşit prin a mi-o
spune chiar el: îl neliniştea felul meu de a studia, alergând după doi sau trei iepuri în acelaşi
timp. Singuml punct în care nu eram de acord era felul de a înţelege cercetarea ştiinţifică: el o
considera ca o devoţiune, pe când eu scotoceam din curiozitate. Cred că ambele atitudini nu sunt
incompatibile; de altă parte, nu mi se pare că greşeam; n-am fost şi nu sunt capabil de devoţiune
totală, de o specializare exagerată şi care face din unii savanţi nişte cai cu ochelari sau, cum
spunem în meseria noastră, HOMO UNIUS IIBRI. Inteligenţa e natural limitată şi limitărilor ei nu-i nevoie
să le adăugăm altele fabricate de noi.
Vreau să spun cu asta că, din punctul meu de vedere, nu credeam că, urmărind mai multe
poteci în acelaşi timp, nu făceam decât să-mi sporesc povara, sau să-mi pun în primejdie şansele
viitoare de reuşită. Dar în acest punct ideile mele nu coincideau cu ale lui Cartojan. El urmărea
studiile mele cu interes şi cu prietenie, dar şi cu o doză de neîncredere; se îndoia că, lucrând în
acest fel, puteam să ajung la rezultate serioase. Am avut dovada că în părerile lui despre mine
exista această cenzură secretă, în una din puţinele ocazii pe care le-am avut ca să colaborez cu el.
Cartojan pusese la punct publicarea unui buletin al catedrei lui şi ne ceruse colaborarea,
între alţii lui Dan Simonescu, care era asistentul lui, şi eminentului meu prieten Emil Turdeanu.
Eu frunzăream prin manuscrisele Academiei şi mi se păruse curioasă compilaţia cunoscută sub
numele de ÎNTREBĂRI ŞI RĂSPUNSURI, din care există un număr destul de mare de copii. I-am propus un
studiu asupra acestui text şi a fost de acord. M-am pus pe lucru, am compilat toate textele
prezente, am stabilit un text definitiv, am cules variantele, am indicat de bine de rău filiaţia
manuscriselor şi am ajuns astfel la partea cea mai spinoasă a cercetării, la studiul surselor
eventuale. Din acest punct de vedere nu dispuneam de nici un ajutor, pentru că nu avusesem
nici un înaintaş. Dat fiind că întrebările se refereau de preferinţă la materia din VECHIUL TESTAMENT, am
compulsat Biblia în episoadele evocate de ÎNTREBĂRI; dar nu mi-am dat seama că această consultare
era necesară, dar insuficientă.
Ştiam că în sala de lectură a Academiei, printre cărţile puse pe rafturi la dispoziţia imediată a
cercetătorilor, se aflau şi cele două PATROLOGII ale lui Migne. N-am rezistat ispitei de a profita de
această înlesnire. în două săptămâni am forfecat toată PATROLOGIA GREACĂ. N-am de ce să mă laud,
pentru că la prima înlesnire am adăugat alta. Dacă aş fi consultat textul grec, probabil că mi-ar fi
trebuit un an de muncă, pentru că limba greacă a fost pentru mine ceea ce era Dulcineea pentru
Don Quijote: SIEMPRE QUERIDA, NUNCA ALCANZADA,
adică mereu dorită, niciodată cucerită. Din fericire, Migne prevăzu. cazuri ca al meu, şi pusese în
partea de jos a fiecărei paglit traducerea latină a textului grecesc corespunzător. N-am avut da
decât să parcurg textul latin, fără să-l citesc, pentru că scopţ cercetării era să identific paragrafele
al căror conţinut avea legătură cu ÎNTREBĂRILE mele, al căror text îl ţineam lângă mine. Câf detectam
câte o apropiere posibilă, îmi permiteam luxul de a-ir^ sparge ochii pe textul grecesc, pe care îl
copiam pentru a-1 folosi în notele mele. în felul acesta, am adunat o recoltă de texte din Sfinţii
Părinţi, cu mult mai voluminoasă decât cea pe care o aşteptam. Adevărul e că aceste texte
semănau mai mult sau mai puţin cu ÎNTREBĂRILE, dar semănau între ele, pentru că Sfinţii Părinţi nu
aveau obiceiul să se contrazică între ei. De altă parte, asemănările nu făceau din citatele reţinute
de mine modelul direct sau sursa textului românesc; dar eu nu pretindeam să caut în ele
continuarea unei tradiţii comune. S
Am făcut deci, acasă, o selecţie între citate, fără să reuşesc a reduce sensibil numărul lor,
şi am dus opusculul meu, în sfârşit întreg, lui Cartojan. S-a speriat când a văzut citatele
greceşti şi m-a privit cu un aer bănuitor. M-a întrebat de unde le scosesem şi i-am răspuns că
din Migne. Nu cred că l-am convins. M-a privit dând din cap, ca după o lovitură neaşteptată,
mi-a mulţumit pentru manuscris şi l-a publicat pe de-a-ntregul. Nu lipseau în tipăritură decât
citatele din Sfinţii Părinţi. Am dat şi eu din cap: OPERA ETIMPENSA PERDIDI.
Asta n-a alterat în nici un fel legătura noastră, nici recunoştinţa pe care i-o datorez. Am
colaborat şi la al doilea volum al Buletinului, îmi pare rău că l-am pierdut din vedere după
plecarea mea la Paris şi mă gândesc la el ca la un maestru exemplar, ca un om de omenie, ca
un profesor care m-a împins de la spate, apreciindu-mă poate mai mult decât meritam. în toate
contactele mele cu universitatea europeană în general n-am cunoscut decât două feluri de
profesori: unii care erau mai întâi de toate persoane şi alţii care în ziua în care primiseră
ordinul de numire înghiţiseră un baston care li se oprise în gât şi-i ridicase deasupra vulgului,
separându-i de cei care până atunci fuseseră semenii lor. Cartojan a reprezentat cu fermitate
prima categorie.
An putea să spun acelaşi lucru despre Ramiro Ortiz, profesorul •utilii de italiană şi
personalitate bine cunoscută în literele |MlAncşti, cărora le-a făcut mari servicii. Contactul
nostru cu el n-a (pii Imediat, pentru că am trecut în primul rând prin mâinile Anitei Urli
lugăţeanu, eminentă profesoară cu care am învăţat normele şi •Mi tica limbii vorbite. Am urmat,
bineînţeles, şi cursurile lui, 11 mlerinţe pronunţate într-o românească delicioasă, foarte corectă,
ifir semănată din când în când de pronunţări sau de accentuări •iu prinzătoare. Mi-aduc aminte,
de exemplu, de felul în care rostea •Int.iţţme „un bulgăr de pământ“, transformată de el în „un
bulgăr tir pământ“.
Spre sfârşitul cursului, în primul an de italiană, Ortiz ne dăduse
l.i toţi câte un subiect pe care trebuia să-l tratăm în româneşte, în Im rarea scrisă de sfârşit de
an. în general, toate temele erau în legătură imediată cu o carte de literatură italiană, aleasă
printre cele i c se găseau în biblioteca seminarului. Mie mi-a căzut întâmplător i ibligaţia de a
judeca ediţia critică a poeziilor lui Leopardi — nu pe leopardi, ci prezentarea operelor lui. Era o
noutate de librărie, Intrată în bibliotecă puţin înainte. Eu citisem pe Leopardi, îl aveam printre
cărţile mele şi ştiam pe dinafară LA GINESTRA şi mare parte din poema dedicată Silviei. Ediţia nouă pe
care trebuia să lucrez era un volum gros ca o enciclopedie, care cuprindea poeziile şi II ZIBALDONE,
adică textul carnetului de note al poetului. întregul era un mare magnum de variante, de note, de
comentarii şi de trimiteri, care mi s-a părut exagerat în măsura în care obosea atenţia cititorului
eventual. Fireşte, cartea nu era concepută ca să fie citită, ci pretindea, ca orice ediţie critică, să
facă accesibile toate detaliile în legătură cu opera. Prezentarea acestor date mi s-a părut confuză
şi dezordonată şi m-a îndemnat să fac o critică negativă. Probabil că Ortiz era de aceeaşi părere,
pentru că m-a chemat ca să mă felicite, îmi aduc aminte că ceea ce m-a mirat mai mult a fost
ceea ce îl mirase mai mult pe el în lucrarea mea. M-a întrebat unde şi de la cine am învăţat cum
să introduc citatele şi trimiterile, pe care se vede că ceilalţi studenţi nu le dominau. I-am răspuns
că le-am învăţat citind cum făceau ceilalţi; pentru căîntr-adevăr metodica studiilor literare nu era
explicată şi nu se învăţa atunci nicăieri, aşa încât fiecare
trebuia să-şi fabrice singur, potrivit cu mijloacele sale, imc viitoarei sale profesiuni.
Ştiu că toate acestea sunt detalii intranscendentare şi sli nimicuri; dar sunt nimicuri
dragi mie şi care, de altă pane, pretind să mă arate pe mine cum eram; mai degrabă înţeleg
sâ în ce fel am fost ajutat, aş putea spune în toate împrejurările, maeştri înţelegători care
au făcut din mine ceea ce sunt. Dacă n* putut să facă mai mult, vina nu e a lor.
Din acel moment, am avut în Ortiz un sprijin şi ca să întrebumţ un cuvânt pe atunci
necunoscut limbii române şi mie, un sponsi u fel de primitor şi de eficace ca şi Cartojan. M-a
invitat la el la manii — la prânz —, în apartamentul lui plin de cărţi, din Şoscatfl Bonaparte. Avea
un perete plin de cărţi chiar în sufragerie, unde am văzut între altele cele 16 volume frumos
legate ale romanului Iul Marcel Proust, pe care eu nu-1 aveam, dar tocmai începusem s.i I citesc,
de împrumut. M-a întrebat ce citisem până atunci 3n| italieneşte. Biblioteca mea italiană era
foarte modestă şi cred că c o fanfaronadă să-i spun bibliotecă. în schimb, descoperisem mai de
mult lada cu cărţi a prietenului Titus Pârvulescu, colegul lui Tică la Mănăstirea Dealu convertit la
studiul limbii şi literaturii şi, încetul cu încetul, îi împrumutasem aproape tot ce avea în ladă, de
la FIORETTIŞi Iacopone da Todi, până la Guido Gozzano, din care ştiam pe dinafară o mulţime de
versuri. I-am spus cam ce avusesem ocazia să citesc până atunci, şi i-am mărturisit slăbiciunea
mea pentru Guido Gozzano, din care vream să traduc şi până la urmă am şi tradus poema
DOMNIŞOARA FELICITA SAU FERICIREA. Această traducere a publicat-o Ortiz în revista lui, ROMA. I-a plăcut şi
tatei, care mi-a făcut cadou tipărirea separată a poemei. In felul acesta am văzut pentru prima
oară numele meu tipărit pe coperta unei cărţi, care de altfel nu era chiar carte, ci o broşură în
format de buzunar.
Pentai lucrarea de licenţă am ales subiectul SCRIITORII ROMÂNI ŞI ITALIA, lucrare publicată, de
asemenea, în revista ROMA, în mai multe numere consecutive. După asta, Ortiz a plecat în Italia,
în împrejurări foarte neplăcute pentru el. Catedra lui de italiană dispunea, afară de un
asistent, de un post de conferenţiar, ocupat de Alexandru Marcu, om foarte bine pregătit, fost
elev al Şcolii din Roma, autor de studii serioase şi interesante, bun traducător al lui
S
||l iii lut r.tpini, dar dotat cu un caracter execrabil. Cum era şi ^ft, ,t I Acut tot ce a
putut ca să-l oblige pe Ortiz să plece, şi în II urmă a reuşit. Când am ştiut că
plecarea lui Ortiz era ia. m am dus să-mi iau rămas bun de la el, în apartamentul Iii
iiuparte, care era acum plin de geamantane şi de lăzi. Pleca m ,i, unde i se oferise
un loc ca profesor de filologie romanică, L|A i H in mijlocirea lui Tagliavini. Nu mai
era omul vioi şi rotund i n cleam că-1 cunosc. Am vorbit cu el, dar nu mi s-a plâns de i'tti M de
nimic. Mi-a spus doar că regretă schimbarea de cada» şi i vi,u i l )upă asta nu l-am mai văzut; de
altfel, n-a mai trăit decât iin,. uni. Când am fost a doua oară la Veneţia, m-am dus să-i văd
ţMtiti.iiiiul modest din cimitirul din Padova. Un om uitat pe iu .lu pt.
In epoca acestor schimbări eu nu-1 cunoşteam pe Marcu, nici nu Ift.l s i l fi văzut vreodată,
pentru că nu asistam niciodată la cursul Im .1. conferenţiar. Din cauza evenimentelor relatate
mai sus, dar mi mimai din cauza lor, omul nu mi-a fost niciodată simpatic. L-am t'linoscut ceva
mai târziu, când el abandonase revista lui Ortiz, HONU, şi începuse publicarea unui buletin
profesoral. Eu terminasem atunci un studiu pe care-1 pregătisem pentru ROMA, despre METASTASIO ÎN
ROMÂNIA, care a apărut în cele din urmă în revista lui Marcu. Am colaborat la această publicaţie şi în
anii următori, ceea ce nu m-a apropiat de el, dimpotrivă. Nu pot să-i K proşez nimic, n-am avut să
mă plâng niciodată de el; mai mult l-am apreciat sincer la adevărata lui valoare ca italianist, dar
nu m-am împăcat niciodată cu felul lui de a fi, orgolios şi sforar, binevoitor şi •Uent ca de pe
înălţimi, condescendent şi taler cu două feţe, florentin şi machiavelic, din cap până în tălpile
picioarelor. M-am ferit cât am putut să colaborez cu el într-un mod mult mai întins, câţiva ani
mai târziu şi în afara universităţii. Poate n-ar fi trebuit să-l vorbesc de rău, întrucât n-a fost
niciodată profesorul meu, dar am făgăduit opinii şi judecăţi sincere, chiar dacă sunt nedrepte sau
greşite.
La istoria artelor am urmat un an cursul lui George Oprescu, care ne-a vorbit de pictura
franceză. Era, evident, un eminent specialist în materie. N u vorbea niciodată în vânt, ci cu
proiecţia tabloului pe un ecran, pe care analiza şi explica secretele desenului, compoziţiei,
perspectivei, culorilor, fără să uite un singur detaliu. Uneori ajungea chiar să mimeze
detaliile, cu siguranţă fără să-şi dea seama, preocupat fiind numai de claritatea
explicaţiilor. La INTRAREA CRUCIAŢILOR ÎN IERUSALIM, punea bagheta pe picioml îndoit al calului din
primul plan, explica impresia de mişcare şi ridica în acelaşi timp un picior, reproducând
imaginea calului în mers. Era un om foarte cult, serios şi sever în felul lui. L-am frecventat
după întoarcerea mea de la Paris, la muzeul din casa Toma Stelian. Prima mea achiziţie de
artă la Paris a fost, la un anticar de pe cheiul Senei, un desen în peniţă reprezentând un leu
culcat, semnat Rembrandt; mă costase cinci franci şi bineînţeles, semnătura era un fals. I l-
am arătat odată şi a râs de mine, deşi nu prea l-am văzut râzând. I-am spus să treacă peste
semnătură şi să se uite la leu, care mă lacuse să cheltuiesc cinci franci, cu tehnica,
siguranţa şi expresivitatea desenului. A rămas pe gânduri, dar n-a ştiut să-mi spună de
cine sau de când ar fi putut să fie. Ştiu că mă aprecia, de la examenul de sfârşit de curs, în
care ne ceruse să vorbim despre Ingres, şi eu scrisesem aproape numai despre deformările
voite ale anatomiei, pentru a crea efecte de compoziţie, ca în LE BAIN TURC.
Pe Nicolae Herescu nu l-am avut profesor, dar l-am cunoscut datorită faptului că el era
directorul revistei ORFEU, de studii latine. Această revistă propunea adeseori concursuri de
traduceri din poeţii latini, aleşi printre cei mai puţin studiaţi în învăţământ. Eu mă
prezentasem la aceste concursuri, încă de pe când eram în liceu şi am fost premiat pentm
o traducere în versuri, dar n-aş şti să spun din ce poet era luat textul. Am fost odată, în
acest context de colaborare, la el acasă şi am stat de vorbă cu el; mă chemase ca să mă
întrebe ce studii vreau să fac. în timpul întunericului comunist a plecat în străinătate. A
fost profesor la Universitatea din Lisabona, unde presupun că fusese convins să vină de
arheologul bine cunoscut Scarlat Lambrino, pe care eu n-am avut prilejul să-l cunosc. Pe
Herescu l-am întâlnit de mai multe ori la Paris, în Biblioteca de la Sorbona. A fost un
latinist strălucit, bine cunoscut şi apreciat în cercurile speciale. La Paris a fost ajutat de
prietenii latinişti, dar aceştia nu puteau să facă mult pentru el, pentm că studiile clasice n-
au îmbogăţit pe nimeni. Herescu a trăit cu demnitate într-o sărăcie lucie şi a murit la fel, la
Paris. Cred că sunt puţini cei care ştiu cât de mult am pierdut cu el şi cât de semnificativă
pentm mizeria noastră este ignoranţa liniştită cu care am trecut peste moartea lui. Poate
nu mai e nevoie să spun că era ultimul urmaş al boierului Năsturel Herescu, învăţat şi
scriitor din vremea lui Matei Basarab şi latinist ca el. Numai că a fi urmaş de boier
însemnează siguranţa de a pierde orice prinsoare.
Charles Drouhet a fost profesorul de franceză al generaţiei noastre. îl ajuta din punctul
de vedere al practicii gramaticale şi stilistice asistentul Perieţeanu, om cu bună experienţă
didactică şi metodă. Drouhet era doctor în Litere de la Sorbona, cu o teză care e utilă şi
acuma cercetătorilor interesaţi de personalitatea lui François Mainard. Nu ştiu nimic
despre antecedentele lui familiale, deşi am cunoscut la Paris pe un nepot al lui, născut în
România şi profesor la Institutul Pasteur şi de la care n-am avut prezenţa de spirit de a
cere informaţii.
Drouhet era un om bătrân când l-am cunoscut eu; a ieşit la pensie în epoca absenţei
mele de la Paris şi a murit puţin după aceea. Nu era numai bătrân, era şi bolnav. N-aş
putea să explic de ce suferea, cred că era o hemiplegie care-i inutilizase partea stângă a
corpului; felul lui de a merge, de a se aşeza pe scaunul catedrei, de a scrie, mi-1 amintea
pe Locusteanu. Facultăţile lui rămăseseră neatinse şi nu încetase activitatea de cercetător.
Ca profesor utiliza metoda universităţilor franceze, dedicând unei teme sau unui autor nu o
oră de curs, ci un an întreg. Din programul lui îmi aduc aminte de un an consacrat lui
Pascal şi altul poeziei parnasiene. Era o metodă foarte eficace pentru a ne familiariza cu
totul altfel cu studiul literaturii, cu scriitorii şi curentele literare. în acelaşi timp, nu ne
mărginea orizontul, pentru că aveam în plus obligaţia de a învăţa singuri, cu ajutorul
manualului de literatură franceză al lui René Doumic sau al lui Charles Le Goffic, câte un
secol de literatură pe an, program de a cărui execuţie dădeam seamă printr-un examen
scris, sub supravegherea lui Perieţeanu, la sfârşitul fiecărui an şcolar.
Profesorul avea o ciudată monomanie: nu putea să sufere fetele care veneau la examene
neîngrijite sau nefardate. Fetele ştiau asta, pentru că informaţia se transmitea de la o serie
de studenţi la seria următoare. N-am avut de multe ori ocazia să fac eu însumi această
observaţie, pentru că ele făceau tot ce puteau ca să-i fie pe plac. Aş fi crezut până la capăt
că era vorba numai de glume şi bârfeli
studenţeşti, dacă n-aş fi asistat la examenul oral de sfârşit de cariei la o scenă în care Drouhet a respins pe o candidată, fată
frumuşk şi bună studentă, pentru că se prezentase pieptănată cam pe grab şi nefardată. N-a respins-o de la examen, ci de la
examinare, 1 trimis-o acasă, ca să revină îngrijită. Fata a ieşit din sală plângând şi s-a prezentat din nou a doua zi. Gătită şi fardată
ca un manechin, 4 obţinut un dublu succes, nota bună a profesoailui şi privirile admirative ale colegilor. Nu-mi explic această manie
curioasă, da cred că e greu, dacă nu imposibil, să explici maniile altora, şi uneori chiar pe cele proprii. Sunt sigur, în orice caz, că
nu încăpea îri mintea profesoailui şi în privirea lui nici un strop de concupiscenţă. | Era un bătrân paralitic, pe care-1 irita ca o
dezordine a naturii) prezenţa unei femei lipsite de cochetărie. La urma urmelor îi dau dreptate, deşi nu m-am purtat niciodată ca el.
Dar poate că nu m-am ; purtat ca el pentru că nu aveam o hemiplegie şi puteam suporta spectacolul unei femei frumoase şi
nepieptănate.
Drouhet nu a fost pentru mine numai un exemplu de profesor; m-a tratat totdeauna cu prietenie şi bunăvoinţă, fără condes -
cendenţa înfumurată care mă irita la Marcu. M-a invitat de câteva ori să vin să-l văd acasă; locuia într-o vilă frumoasă, pe undeva în
zona Gradinei Icoanei; îl îngrijea o femeie relativ tânără, care, bineînţeles, era frumos pieptănată şi îmbrăcată ca o păpuşă. Prima
oară când m-am dus să-l văd, m-a rugat să-l ajut într-o lucrare despre Macedonski şi poezia franceză — lucrarea pe care n-o
terminase pentru că nu mai putea umbla prin biblioteci pentru a contempla materialul de care avea nevoie. Ceea ce îl determinase
să mi se adreseze era articolul despre Rollinat şi poezia română, pe care-1 publicasem cam atunci şi care avea multe afinităţi cu al
lui. A doua oară, când i-am adus materialul cerut, am stat mult de vorbă cu el, pentru că mă întreba ce aveam de gând să fac
pentru licenţă, şi eu nu eram cu totul sigur de ce aveam în gând. A treia oară şi ultima, a fost ca să-mi iau rămas bun de la el,
înaintea plecării mele la Paris. I-am spus că eram hotărât să prezint o teză de literatură comparată. M-a felicitat şi m-a încurajat,
mi-a dat o scrisoare pentru Basil Munteanu. N-am mai avut altă legătură cu el, decât colaborarea pe care am oferit-o de departe la
volumul omagial pregătit de colegii şi prietenii lui. Vreo patruzeci de ani mai târziu, am înţeles, datorită publicării
I'I II (spondenţei lui Basil Munteanu, că Drouhet, ca şi Cartojan şi i ilurescu, au zorit tot timpul pe Munteanu ca să-şi termine cât mai
Itpede teza, pentru că se temeau de eventuala prezenţă a mea la »i.irtul cursei spre catedra de literatură comparată, care încă nu i
«Ista. Această descoperire târzie m-a mirat, dar nu m-a întristat, nici n ,i întins vreo umbră asupra frumoaselor amintiri ale
profesorilor mei. Adevărul e că descoperirea mi-a făcut plăcere, pentru că era încă o dovadă de bună părere pe care şi-o formaseră
profesorii mei i li spre mine, cu siguranţă mai bună decât a mea. Punctul meu de vedere era fundamental deosebit de al lor, mai
întâi pentru că trecuseră de atunci patruzeci de ani care spulberaseră iluziile tuturor. Iluziile mele, de altfel, erau greşit interpretate.
Foştilor mei I irofesori le spusesem, bineînţeles, că vreau să prezint la Paris o teză de literatură comparată; dar nici nu mă gândeam,
nici nu le spusesem lor că doream să fiu profesor de literatură comparată. Nici nu-mi trecuse vreodată prin minte că aş putea face
umbră lui Munteanu, care avea mai mult de zece ani de comparatism activ când am luat eu trenul spre Paris, şi pe care-1
consideram ca pe un fel de precursor şi-l respectam (înainte de a-1 cunoaşte) tocmai pentru că era comparatist. De altă parte, eu nu
mă pregăteam să fiu comparatist în vederea unei catedre care nu exista, ci în urma sfatului părintesc de a studia ce-mi place: şi
comparatismul era cea dintâi curiozitate sau poate cea dintâi vocaţie a mea. în sfârşit, dacă cu adevărat aş fi dorit sau visat să fiu
profesor, aş fi fost ridicol să mă erijez în rival al lui Munteanu, când ştiam bine toţi că în România existau atunci patru universităţi,
cu loc pentru toţi. Adevărul este că viitorul nu mă preocupa şi nu ştiam încă ce voi fi. Ca lord Byron, care era şchiop şi visa să treacă
înot Canalul Mânecii, aş fi vrut să ştiu multe lucruri, dar meseriile mele nu le-am vrut eu, ci împrejurările.
Studiile de licenţă în specialitatea limbii române comportau o serie de cursuri şi de examene anuale în materii destul de
deosebite între ele. A trebuit să facem un an de latină şi unul sau doi de greacă modernă, pentru care nu exista mare entuziasm
printre studenţi. Pe Evolceanu, profesorul de latină abia dacă l-am văzut de două ori. Toate activităţile catedrei erau în seama
asistentului Victor Buescu, eminent latinist şi prieten atât în Bucureşti cât şi în lungii ani de exil. M-am prezentat Ia examenul scris,
la care Buescu, băiat inteligent, n-a apăsat prea tare pe accelerator, pentru că îşi dădea seama că viitorii profesori de limba română
nu aveau nevoie să fie latinişti desăvârşiţi, ca să fie profesori buni; aşa că ne-a trecut la fiecare din noi câte o fiţuică cu un text scurt
şi uşor de tradus, dar diferit în fiecare fiţuică, pentru a elimina posibilitatea de a copia peste umărul colegului din faţă, — pentru că
sala era în amfiteatru. Eu mă aşezasem în fundul sălii, din cauza lui Fifi, care habar n-avea de limba latină. Era de la sine înţeles că
trebuia s-o ajut. Am tradus întâi fiţuica ei şi i-am trecut-o ca să scrie ea traducerea cu mâna ei, şi după asta am tradus-o şi pe a
mea. Abia terminasem, când fata din stânga mi-a împins fiţuica ei, pe care era normal să i-o traduc. După asta a venit rândul fetei
din spate, care asistase de sus la spectacol, după aia al fetei de lângă fata din spate, şi după aceea altele al căror număr nu l-am
studiat dar era superior lui zece. Afacerea era mai păguboasă pentru că începuseră să mă asedieze şi băieţii. Buescu şedea la
catedră şi se făcea că nu vede nimic. Poate că nu se făcea şi într-adevăr nu ne vedea, pentru că fundul sălii era departe; dar nu sunt
sigur că era posibil, pentru că el nu era chior, era numai daltonist. Oricum ar fi, dat fiind că glumele bune sunt cele mai scurte, am
preferat o retragere sănătoasă şi i-am dat lui Buescu fiţuica şi traducerea mea, i-am făcut cu ochiul, ca să văd dacă era la curent, şi
am ieşit să aştept pe Fifi pe coridor. Cred că am lăsat multe regrete în fundul sălii şi că niciodată n-am fost atât de apreciat de fete
ca atunci.
Şi pentru că am vorbit de Fifi şi de fete, cred că nu e inutilă o explicaţie. Fifi era fata profesorului Ionescu-Boteni, profesor de
franceză la Bucureşti. Ea făcuse studii la Paris, unde s-a şi întors după câţiva ani. Era o fată frumoasă, veselă, prietenoasă, mică de
statură şi aş putea să spun că era o frumuseţe în format de buzunar. Visa să fie cântăreaţă şi actriţă, şi a şi fost, la Paris. Până
atunci, familia o sfătuise probabil să termine studiile, cu o diplomă de licenţiată în Litere. Mie îmi plăcea fata, ceea ce nu
însemnează că eu îi plăceam ei. Ce-i plăcea ei mai mult era să aibă succes, şi ar fi avut şi la alţii, dar cu mine era probabil mai
sigură, pentru că eu îi trăgeam clopotele cu mai multă constanţă. De multe ori ieşeam de la Facultate împreună şi o însoţeam până
acasă, undeva pe partea cealaltă a Dâmboviţei. Eram sigur că-mi place şi mă simţeam bine lângă ea, dar a intervenit între noi un
factor neprevăzut care mi-a temperat serios entuziasmul. într-una din zilele în care, spre amurg, o întovărăşeam după ieşirea din
Universitate, ne-am întâlnit la portiţa casei ei cu sora ei, Viorica, care venea de la tenis, însoţită de un partener cu aspect de
admirator. S-au făcut prezentările de rigoare, ne-am strâns mâna şi am devenit şi eu admirator. Ne-am despărţit şi am făcut calea
întoarsă cu o povară de meditaţii mai grea decât cele cu care eram obişnuit. Viorica mi s-a părut mai frumoasă şi mai atrăgătoare
decât Fifi, — ceea ce e suficient pentru a înţelege cât de atrăgătoare mi s-a părut. Era evident că noua mea slăbiciune nu avea nici o
noimă şi nici perspectivă. Viorica avea deja un curtezan care juca tenis (eu n-am jucat tenis decât la Paris şi am rupt două rachete
într-o săptămână), şi de altă parte rivalul meu eventual avea un nume mai sonor ca al meu, întrucât făcea parte din dinastia
Chrisoveloni.
Am continuat s-o frecventez pe Fifi şi s-o conduc până acasă, cu singura deosebire că, ajungând la portiţă, trăgeam cu coada
ochiului spre colţul străzii, ca să văd dacă vine şi Viorica. Aceste plimbări au continuat până când, într-una din după-amieze, am
fost poftit să intru în casă. Am intrat cu plăcere, am fost primit cu multă amabilitate de doamna Boteni, am avut drept la o cafea şi o
linguriţă de dulceaţă, am ascultat câteva exerciţii la pian ale doamnei gazde, şi am plecat foarte tulburat, pentru că doamna Boteni
era mai faimoasă decât cele două fete la un loc.
Din fericire pentai liniştea mea sufletească, împrejurări personale m-au obligat să mă îndrept spre alte orizonturi. Am cunoscut
o fată încântătoare, Valentina, studentă în medicină, cu care mă întâlneam o zi da şi alta nu, în Grădina Icoanei, cu condiţia să-i
scriu o poezie pentru fiecare întâlnire; o Circe cu un corp superb, care m-a inspirat câteva săptămâni, după care m-am scârbit de
poezie. A înlocuit-o o studentă de la Litere, cu care mă întâlneam la cursul lui Iorga şi căreia îi spuneam îngeraşul, pentai că era
mică, o adevărată frumuseţe format de buzunar.
Pe urmă am făcut serviciul militar, la început într-un regiment de infanterie, în care am tradus STANŢELE lui Moréas, pentru că
dispuneam de mai mult timp liber decât la Universitate, şi la sfârşit la Statul-Major, unde am învăţat să scriu la maşină, pentru că
unul
dintre ofiţeri avea o carte pornografică în limba franceză, pe care trebuia să i-o traduc în timpul şi mai liber ca la regiment. După
asta am plecat la Paris, m-am întors la Bucureşti şi am plecat din nou la Paris, ceea ce presupune un spaţiu de doisprezece ani
în care n-am mai bătut podul Dâmboviţei. Ştiam sau aflasem că Viorica se măritase cu un aviator care murise pe frontul rusesc
şi că plecase împreună cu Fifi la Paris; avusesem aceste informaţii de la Ion Lugoşanu, care era unchiul lor.
A doua perioadă pariziană a mea a început sub zodia, ca să zicem aşa, diplomatică. Eram ataşat cultural pe lângă Ambasada
Română, într-o zi şedeam de vorbă în biroul meu cu Stan Golestan, un compozitor bine cunoscut pe atunci şi de care nu se mai
vorbeşte astăzi. Golestan era bătrân şi şubred, vioi la vorbă şi vizita des ambasada, nu ştiu de ce: poate pentru că n-avea nimic
de făcut, sau îi plăcea mediul românesc, sau, mai plauzibil, aştepta ceva, o pensie, o recunoaştere a meritelor lui, o decoraţie. Mie
îmi plăcea să stau de vorbă cu el, pentru că era sfătos şi cunoştea bine viaţa artistică pariziană. Pe când era în biroul meu, uşa se
deschise deodată şi în încăpere năvăli un fel de furtună tropicală, un vânt colorat purtător de parfumuri: erau fetele, Viorica şi
Fifi, aşa cum le lăsasem în ultima noastră întâlnire. Ne-am sărutat, ne-am feritisit, le-am prezentat lui Golestan şi, cerându-i
iertare acestuia, am plecat cu ele, să mâncăm împreună undeva, fără să fim deranjaţi de alte vizite. A doua zi Stan Golestan era
din nou instalat în fotoliul lui din birou. îmi aduc aminte AD LITTERAM de primul lucru pe care mi l-a spus: — Dumneata ai să fii un
om mare, dacă vin să te sărute fete aşa de frumoase. Bineînţeles că am râs. Nu era o profeţie, ci un compliment agreabil, dar în
realitate nici acest argument nu-1 meritam. Prietenia mea cu fetele, devenite doamne, a fost durabilă şi sper că va continua la fel,
deşi îndepărtarea mea în Canare nu ne-a ajutat să ne revedem.
Dar e timpul să mă întorc la galeria profesorilor mei. în această galerie, Demostene Russo ocupă un loc cu totul deosebit. Nu
ştiu dacă era grec din România sau din Grecia, dar era grec mai mult decât sută la sută. Fusese interpret în Ministerul Afacerilor
Străine şi devenise profesor de greacă bizantină. Era de aspect sever,puţin maleabil şi puţin comunicativ. Impresia pe care mi-o
făcea mie e aceea pe care mi-o fac totdeauna oamenii nemulţumiţi şi bolnavii
de ficat. A scris puţin, dar lucrările lui se disting printr-o adâncime de cercetări, o scrupulozitate şi o minuţiozitate critică,
considerate pe bună dreptate drept cel mai bun exemplu de acribie dar care, în schimb, i-au cenzurat şi împuţinat activitatea
ştiinţifică şi nu l-au condus întotdeauna la cele mai bune rezultate. Severitatea efigiei lui şi gravitatea vocii, poate şi temperamentul
acestuia pentru cei care îl cunoşteau mai bine impuneau respect şi chiar un fel de teamă nu numai elevilor lui, dar chiar şi celorlalţi
profesori. Cu timpul mi-am dat seama că multe din rezoluţiile consiliului profesoral depindeau de votul lui Russo, care obliga pe
colegi să-l respecte. Cartojan, care avea aceleaşi tendinţe spre microanaliză şi epuizarea detaliilor, credea în Russo ca într-un oracol,
deşi n-a dus până la exces metoda lui de lucru, excelentă desigur, dar definitiv certată cu spiritul de sinteză.
Am spus mai înainte că am studiat greaca bizantină împreună cu colegul meu de liceu, Gheorghiu. Ne serveam de antologia lui
Pernot, din care eu preferam textele poetice, publicate la sfârşitul cărţii, ceea ce a făcut că până la sfârşitul cursului n-am ajuns
până la ele. Eu le-am citit însă pe toate, şi îmi plăcea să le citesc cu glas tare, sau chiar să le recit, pentru că multe din ele le ştiam
pe dinafară. Câteva din ele aş mai şti să le recit şi acuma. Ne ajuta în lecturi şi în traduceri o asistentă, domnişoara Himu, care
pregătea în acelaşi timp şi ultima formă a lucrărilor profesorului. Russo, ca toată lumea, avea şi el maniile lui. Cea pe care i-am
cunoscut-o eu era ideea fixă că limba greacă nu poate sau eventual nu trebuie să se scrie decât cu literele mai mult sau mai puţin
unciale sau rotunjite, preferate de scribii medievali. în practică, această manie a magistrului însemna pentru domnişoara Himu
obligaţia de a nu scrie decât cu peniţe ronde, ale căror vârfuri boante permit alternarea pe acelaşi traseu a liniilor fine cu rotunjimile
îngroşate. în felul acesta scrisul devine o operă de artă şi arta comportă o doză excesivă de muncă, de răbdare şi de talent. Am
admirat-o pe amabila noastră asistentă pentru toate aceste virtuţi. Acuma trăieşte în Atena şi am uitat s-o întreb dacă tot mai scrie
cu unciale.
Legăturile mele cu Russo, în timpul studiilor de greacă bizantină, au fost practic inexistente; dacă nu mă înşală memoria, n-am
avut cu el decât un singur contact personal. Pe când pregăteam ediţia
 textului ÎNTREBĂRI ŞI RĂSPUNSURI, am găsit într-un catalog vechi manuscriselor greceşti din Biblioteca Imperială din Viena, publi în secolul
XVIII şi consultat de mine în Biblioteca Academiei, că înt acele manuscrise exista unul care, după datele menţionate catalog,
părea a fi o versiune grecească a textului care mă inter pe mine. L-am informat pe Cartojan, rugându-1 să-mi spună dacă avea
timp să cer la Viena o fotografie (pe atunci nu se întrebuinţa procedeul fotocopiei). Cartojan m-a sfătuit să-l consult pe Russo şl a
vorbit numaidecât cu el la telefon, rugându-I să-mi fixeze o oră l.i care aş putea să-l vizitez.
Aşa am aflat că Russo avea o splendidă bibliotecă de specialitate N-am văzut din casa lui decât salonul, tixit de cărţi
vechi, şi biroul profesorului, care avea acelaşi aspect. Aveam impresia că nu mai încăpea acolo nici o carte şi că, prin urmare,
mai erau şi alte camere- depozit. Russo trona în această peşteră a minunilor, ca un vrăjitor în laboratorul lui. M-a primit cu o
afabilitate pe care nu i-o cunoşteam, şi i-am povestit scopul vizitei mele, de care de altfel îl informase şi Cartojan. M-a întrebat
de unde ştiam de existenţa acelui manuscris, şi i-am spus. S-a ridicat de la birou şi mi-a adus de pe un raft un ceaslov. Mi-am
dat seama numaidecât că era acelaşi catalog pe care îl consultasem eu la Academie şi că, dacă mi-1 arăta, nu era ca să mă
informeze, ci ca să văd cât de completă era biblioteca lui. Nu era surprinzător pentru mine, ştiam că tofi bibliofilii se mândresc
cu colecţiile lor şi eu, dacă aş fi fost în locul lui, m-aş fi lăudat ca el. Era probabil singurul lucru care îl făcea să zâmbească.
L-am rugat să-mi spună dacă poate să mă ajute ca să obţin o copie a manuscrisului de la Viena, şi el m-a întrebat de ce
eram aşa de grăbit. A tras apoi un sertar al biroului la care era aşezat, a scos din el un mănunchi de foi gălbejite, fluturându-
mi-le sub nas, dar de departe. Erau fotografiile textului după care umblam eu. Am înţeles că nu-mi mai rămânea decât să-mi
iau pălăria şi să plec (era un fel de-a spune, pentru că nu purtam pălărie). L-am rugat să mi le arate, ca să pot vedea dacă
conţin ceea ce credeam eu că trebuie să conţină, şi ca răspuns a închis sertarul, spunându-mi că le păstrează pentru un studiu
pe care se gândea să-l facă el. L-am întrebat atunci dacă le avea de mult şi mi-a răspuns că de vreo douăzeci de ani şi că nu
fusese uşor să le obţină şi atunci m-am ridicat mulţumindu-i
 mm huna primire şi asigurându-1 că puteam să aştept şi eu ItVeci de ani. Nu cred că a fost o
obrăznicie, pentru că n-am fost li iil.uă obraznic cu profesorii mei, nici cu colegii mei de altfel, şi
mm că convorbirea noastră nu era deloc crispată. Nici n-am i ii dezamăgit, pentai că mă aşteptam
la o vizită fără satisfacţii. M ,i,neuitat pentru prima oară sfatul profesorilor mei, care îmi bir ui să
nu mă risipesc în cercetări sterile şi n-am căutat alte LN.IS|tunsuri“ la „întrebările“ mele.
[ (ici mai antipatic dintre profesorii mei, şi în realitate singurul cu dilrv lrat antipatic, era Petre
Cancel, profesorul catedrei de limbi ifcvc. Nu ştiu nimic despre el, pentru că n-am căutat să ştiu.
Era un nrvn >pat. Mohorât, bizar, suferind şi dur, n-am asistat decât de două i II i la orele lui de
clasă. într-a doua a început să strige ca un apucat |l a crezut că ne insultă pe toţi cei prezenţi în
aulă, tratându-ne dispreţuitor de valahi. De atunci n-am mai fost niciodată la orele lui de clasă.
Puţinele mele cunoştinţe despre limba slavă bisericească li am căpătat de la soţia şi asistenta lui, o
femeie încântătoare din li iate punctele de vedere, pe care o apreciam dar n-o invidiam şi din
Irccventarea faimoasei biblioteci de specialitate formată în anii anteriori de Ion Bogdan, sau din
studiile mele la Şcoala de Arhivistică.

Din punctul de vedere al programului fixat pentru licenţa în limba română, greaca, latina şi
slava erau discipline auxiliare, după cum tot auxiliare erau şi cursurile de istoria românilor, de
care voi vorbi mai departe, şi de limba germană, încredinţat doamnei Gerda Barbilian, şi din care
n-am tras mult profit şi nu din vina ei. Materiile fundamentale ale licenţei noastre erau cele
explicate de Cartojan şi Caracostea şi, de altă parte, teoria literară, care era terenul de vânătoare al
lui Mihail Dragomirescu, şi cele trei catedre de filologie, deţinute de Densusianu, Candrea şi
Rosetti.
Pe Mihail Dragomirescu am impresia că nimeni nu l-a luat în serios. A fost ţinta tuturor
epigramiştilor, începând cu A Mirea, şi desconsiderat de aproape toată critica epocii. Cred că aura
comică în care rămâne înfăşurată amintirea lui are două explicaţii care se completează. De o parte
l-a discreditat aspectul lui pachidermic, produs al masivităţii fizice şi al placidităţii care îl
caracteriza. De altă
parte, teoretizarea literaturii pe care o propunea el, era prezent cu atâta stângăcie încât se
discredita prin ea însăşi. E probabil că! presiunea deschiderii orizontului fenomenalist, care nu
crede posibilitatea cunoaşterii obiectului în el însuşi, Dragomirescu mulţumit şi el să considere
opera literară ca un fenomen care nu I cunoaşte decât ca formă sau ca aspect. Ideea e nouă în
literatură anticipează cu mulţi ani tezele structuraliste; dar apărarea acestt poziţii teoretice e
nulă, baza filozofică a autorului e inexistentă t literatura nu e judecată, ci cântărită după un
barem artificial distribuită în categorii de-a dreptul ridicole.
N-am asistat la cursul lui Dragomirescu, pentru că mi-am dai seama de la prima experienţă
că n-aveam nimic de câştigat, ii schimb, am urmat cu regularitate şedinţele de seminar alt
asistentului lui, N.Creţu. Nu ştiu în ce măsură era de acord Creţu cu doctrina maestrului, dar în
seminar nu era niciodată vorba de asta Acolo nu vorbeam decât de literatură. Creţu căuta în
fiecare şedinţă un voluntar printre studenţi, şi uneori doi, care pregăteau pentru şedinţa
următoare o lectură, fie o compoziţie literară proprie, fie critica unei cărţi recent apărute cu
conţinut literar. Am avut două intervenţii în acest program, una fiind o schiţă despre impresiile
unei vacanţe la mare, şi alta, critica unui roman de mâna a doua, care nu avea decât meritul
noutăţii.
Examenul meu de sfârşit de curs a fost mai degrabă conflictual. Pentru examenul scris,
Dragomirescu ne-a dat un subiect abracadabrant: trebuia să spunem dacă LA MARSEILLAISE era o
operă literară oarecare, o operă de valoare sau o capodoperă. Cred că nu reproduc exact treptele
tipologiei dragomiresciene, dar acesta e înţelesul ei fundamental şi orice operă literară trebuie să
se acomodeze cu una din cele trei ipostaze ale acestui pat al lui Procust. Nu ştiu ce tâmpenii am
putut să înşir, dar trebuia să fac act de prezenţă sau să mă retrag de la examen. Nu ştiu nici
dacă el ne citea lucrările, pentru că pe el îl interesa mai mult oralul. Pentru acest oral, fiecare
student trebuia să se prezinte nu numai cu lecţia învăţată, dar şi cu un exemplar al cursului din
acel an, cu semnătura studentului, ca să împiedice posibilitatea de a prezenta exemplare de
împrumut. Dragomirescu avea într-adevăr obiceiul reprobabil, pe care nu l-am mai întâlnit la
nici unul dintre profesorii mei, de a k r comerţ cu textele multigrafiate ale cursurilor lui.
Comerţul era (tun. pentru că studenţii erau mulţi (ştiu că pe atunci eram vreo 1000 (le studenţi
la Litere, dintre care vreo 400 la specialitatea de liml u română), şi pentru că profesorul nu
încasa numai drepturi de umor, deoarece era în acelaşi timp editor, difuzor şi librar. La
►».imenul oral m-am prezentat cu mâna goală, pentru că nu i iimpărasem cursul. Când mi-a
venit rândul, mi-a spus că nu mă poate examina, pentru că nu aveam cursul. Cred că mi s-au
roşit urechile de necaz. Am cumpărat cursul, care se vindea în cancelaria di alături, şi l-am
prezentat în faţa lui. Drept recompensă, m-a i ledarat aprobat, fără să mă examineze. Mă întreb
dacă m-a scutit de examen pentru că eram furios, sau din cauza notelor bune ale lui (Ircţu.
în departamentul de filologie am urmat, în mod cu totul conştiincios, cursul lui Ovid
Densusianu. Era unul din profesorii pe care-i admirasem înainte de a-i cunoaşte, pentru
prestigiul care-1 înconjura încă din vremea doctoratului la Paris, pentru calitatea şi claritatea
cărţii lui, ISTORIA LIMBII ROMÂNE ŞI pentru ţinuta revistei lui de literatură. Despre felul lui de a fi nu pot
spune nimic, pentru că nu l-am frecventat şi nici măcar nu l-am cunoscut. în a doua serie a
revistei lui am găsit publicat un jurnal al lui din epoca studiilor la Paris, în care vorbeşte de o

116
legătură sentimentală, după cât se pare destul de acaparatoare. Această descoperire m-a
surprins, pentru că nu corespunde cu imaginea pe care mi-o formasem despre el; îl vedeam mai
curând ca pe un ascet. Nu vreau să spun că aveam dreptate, numai că eu îl vedeam ca pe un
om devotat cercetării şi, ca să zic aşa, ca pe un benedictin fără glugă. Poate că la formarea
acestei impresii a contribuit în mod inconştient aspectul lui firav; din acest punct de vedere, din
Dragomirescu s-ar fi putut scoate patru Densuşeni. N-am urmat în mod regulat cursul lui,
tocmai din cauza acestei constituţii plăpânde, acestei aparente slăbiciuni pe care memoria o
exagerează, dar care nu-i permitea să vorbească cu glas tare. Calitatea vocii e prima condiţie
pentru cel care vorbeşte într-o aulă. Densusianu vorbea cu un fir de voce care i se pierdea pe
buze şi abia dacă ajungea în primele bănci. Singurul avantaj al acestei glăsuiri şoptite era
liniştea totală care domina în aulă, în care s-ar fi putut auzi bâzâitul unei muşte. Această
profundă tăcere era
dovada respectului acelui public, dar era în acelaşi timp o necesitate, pentru că toţi studenţii
ciuleau urechile ca să poată lua note şi un şopotitor ar fi fost dat afară imediat. în această
situaţie, şi cu ţoale că nu eram neapărat un şopotitor, mă simţeam stingherit în sală; d| atât
mai mult, câtă vreme memoria mi-a fost credincioasă, am fost obişnuit să învăţ lecţia
ascultând-o, ceea ce nu mi-era posibil acolo. |
Am fost mai interesat şi mai prezent la cursul de filologie romanică al lui Tache Papahagi.
Era să spun că vorbea clar şi frumos de la catedră; dar nu vorbea de la catedră, pentru că nu
mi-1 amintesc decât la tablă, cu creta şi buretele în mână. Deşi vorbea răspicat, n-avea destulă
încredere în atenţia studenţilor, şi scria trei sferturi din ceea ce pronunţa, ortografiind cu grijă
cuvintele străine, schematizând, subliniind, explicând totul ca pentru copiii mici, care nu ajung
să ştie şi să judece ca oamenii mari, mai mult văzând decât auzind. în felul acesta ne-a făcut să
înţelegem diferenţele din evoluţia limbilor neolatine, deşi porneau toate din acelaşi izvor, şi
mărturisesc că, cel puţin din punctul meu personal de vedere, lecţiile lui mi-au fost de mult
folos. Avea şi el maniile lui, de exemplu opoziţia lui violentă la pronunţarea literelor alfabetului,
aşa cum o ştiam noi: nu admitea formele EL, EM, EN sau er, ES, ZED şi uniformiza locul vocalelor de
sprijin pronunţând LE, ME, NE, RE, SE, ZE. Noi nu ne-am obişnuit cu pronunţarea lui, dar
încăpăţânarea lui ni-1 făcea cu atât mai simpatic.
Simpatic ne cădea şi Aurel Candrea, care ne vorbea, în teorie, de dialectologie şi folclor, dar
care intra de multe ori de-a dreptul în filologie. Ştiu că am urmat cu interes un curs al lui,
consacrat în întregime limbii albaneze. Pentru colegii mei subiectul n-ar fi avut interes, dacă el
n-ar fi avut darul de a-1 trezi; pentru mine, am învăţat multe şi de la el. L-am revăzut mai
târziu, la întoarcerea de la Paris, când am aflat că se pregătea să plece în străinătate şi că îşi
vindea biblioteca. Avea un apartament pe Calea Victoriei, peste drum de Teatrul Naţional şi o
bibliotecă frumoasă, în care predominau operele literare ale autorilor români. Fratele meu Gică,
emigrant în Franţa în 1948, mi-a spus că în vapoail cu care venise de la Constanţa la Marsilia,
cunoscuse pe Candrea, că emigrase şi el cu o fată sau poate o nepoată a lui. A murit în Franţa,
dar nu mai ştiam nimic de el, pentru că mi se pare că se stabilise în sudul Franţei.
Al patrulea profesor al departamentului de filologie era Alexandru Rosetti, personalitate
proeminentă în cultura şi în lingvistica acestei jumătăţi de secol în care ne aflăm. Ar fi meritat şi

117
un studiu atent al personalităţii lui. Era de o totală bonomie, pe care şi-o camufla uneori facându-
se că se ia în serios, imperios la nevoie, expansiv şi exuberant. Studiase la Paris fonetica
descriptivă şi experimentală care era pe atunci o noutate. Fusese membai al Şcolii Române din
Fontenay-aux-Roses. Lyda, care era copil pe atunci, mi-a povestit că l-a văzut de multe ori în
grădina şcolii, plimbându-se împrejurul unui bazin cu peşti roşii, pe care-i ameninţa cu bastonul,
strigând la ei: ,Je suis le Roi Soleil“. Eu l-am cunoscut când eram student. înainte de a-1 cunoaşte
ştiam de el numai că se distinsese ca director literar al Editurii Cultura Naţională, apoi ca director
al Fundaţiei Regale şi în cele din urmă ca prieten al lui Nicu şi al lui Ion Barbu. Nici nu ştiu dacă l-
am văzut vreodată în vremea asta. La cursul lui de fonetică n-am fost niciodată, pentru că
coincidea cu alt curs, nu ştiu dacă de franceză sau de italiană şi pentru că Rosetti îşi convoca
studenţii în altă parte, într-un laborator. Prima mea întâlnire cu el a fost deosebit de bizară.
Terminasem tot ciclul de studii pentru licenţă. Ţineam socoteală pe o foaie de hârtie separată
de examenele ce trebuia să trec pentai ambele licenţe, — mi se pare că erau cincisprezece. Pe
măsură ce treceam un examen, îi puneam o cruce şi îl înmormântam trăgând peste el o bară
orizontală. Când mă apucam să desenez ultima cruce mi-am dat seama că trecusem cu vederea alt
examen pe care îl uitasem. Prin urmare, nu terminasem. M-a trecut un fior, nu pentai că mai
aveam un examen, ci pentru că data examenului cu Rosetti, clar indicată pe lista mea, era o zi
oarecare din săptămâna trecută. L-am rugat pe Nicu, care încă nu plecase la Nestor, să-i explice
păţania mea şi să mă înveţe ce trebuie să fac. Nicu a venit cu răspunsul că trebuie să mă duc să-l
văd mâine la ora zece precis, şi mi-a dat adresa. Nu sunt sigur că pot explica la ce corespundea
această adresă. Sunt sigur că m-a primit într-un apartament la ultimul etaj al unei clădiri
importante. Poate că era universitatea, şi mai precis colţul dinspre statuia lui Ion Brătianu; poate
că era chiar laboratoml lui de fonetică, la care nu fusesem niciodată. Ştiu doar că am asudat
urcând o scară care lăsa în urmă multe etaje şi că Rosetti dormise acolo unde mă convocase,
pentru că m-a primit în pijama. M-a întrebat dacă cunosc materia, şi i-am răspuns că da, foarte
sigur pe mine, pentru că nu dormisem toată noaptea învăţând pe dinafară manualul lui de
fonetică. Mi-a pus două întrebări, nu mai multe, m-a felicitat, nu pentru răspunsurile mele, ci
pentru norocul pe care-1 avusesem, pentru că în aceeaşi dimineaţă el trebuia să depună lista
rezultatelor la secretariatul facultăţii. Am respirat uşurat. Acest examen are pentru mine o
semnificaţie deosebită, pentru că e singurul examen din multele pe care le-am dat, la care m-am
prezentat înaintea unui profesor în pijama, şi în acelaşi timp singurul pe care l-am trecut prin
protecţie, — pentru că sunt sigur că Rosetti nu m-ar fi primit dacă n-aş fi fost fratele prietenului
lui.
în anul următor i-am făcut o vizită la Fundaţii, pentru a-i prezenta manuscrisul traducerii
mele, a STANŢELOR lui Moréas; îi datorez publicarea lor. L-am văzut mult mai des şi pot să spun că am
devenit prieteni după întoarcerea mea de la Paris. în momentul în care mi s-a aprobat proiectul de
ENCICLOPEDIE de care voi vorbi mai târziu, cu latitudinea de a-mi alege colaboratorii, I-am vizitat ca să-l
rog să primească sarcina, bine plătită, a părţii pur lingvistice a dicţionarului. Mi-a răspuns
spontan, cum răspundea totdeauna şi fără să ceară mai multe explicaţii, că primeşte propunerea,
cu o condiţie, pe care mi-a explicat-o. Ne aflam atunci în epoca „românizării“, adică a înlăturării
evreilor din viaţa publică, iar elevul şi prietenul lui, Alexandru Graur, fusese înlăturat din liceul în

118
care era profesor. Bietul om rămăsese pe neaşteptate lipsit nu numai de resurse ci şi de
posibilitatea de a-şi căuta altele. Rosetti îmi propunea să-l ajutăm: Graur să redacteze articolele
fără să apară, Rosetti să le revizuiască şi să le semneze, eu să le plătesc lui Rosetti şi el să treacă
banii elevului său preferat. Eu nu cunoşteam pe Graur, dar girul lui Rosetti era suficient. Pe baza
acestei înţelegeri, colaborarea a început imediat şi a durat până la semnarea Armistiţiului. E
adevărat că totul s-a surpat atunci şi că n-a mai fost vorba de nici o enciclopedie; dar nu e mai
puţin adevărat că Graur s-a menţinut mai mult de un an din sumele primite lunar de la Rosetti.
Nu mai avea nevoie de ele pentru că fusese numit aproape imediat director al postului de Radio
Bucureşti. Prieteni din instituţie mi-au spus că primul lui act ca director a fost să ceară lista
colaboratorilor externi şi să şteargă de pe ea numele meu. Nici asta nu avea importanţă.
într-o zi, cam pe vremea asta, l-am întâlnit întâmplător pe Rosetti pe stradă. M-a luat de braţ
şi m-a dus să vizităm pe Camil Petrescu, la care se ducea el. Camil era bolnav. Eu nu-1
cunoşteam. îl apreciam ca scriitor, dar nu-1 admiram. Văzut prin oglinda scrisului său sau poate
cu ochii mei de miop, îl ţineam drept manierat şi mofturos, pe un fond nu cu totul natural şi
spontan. Nu aveam de ce să-l vizitez, dar n-aveam nici de ce să refuz să-l văd. M-am lăsat condus.
Scriitorul zăcea pe o somieră, într-o cameră îngustă şi supraîncărcată care, în amintire, mi se pare
mai curând un demisol decât un parter. Au vorbit ei doi, eu numai m-am prezentat şi pentru rest
m-am mulţumit cu rolul meu de chibiţ. îmi aduc aminte de această vizită pentru că a fost ultima
oară când l-am văzut pe Rosetti înainte de plecarea mea la Paris, a doua oară.
L-am mai văzut o dată pe Rosetti, vreo douăzeci de ani mai târziu, cu ocazia unui congres
eminescian organizat la Veneţia de eminenta prietenă a mea şi a românilor în general, Roşa del
Conte. Noi îi spuneam Rosetta, pentru că venise foarte tânără la Bucureşti, ca lector de limba
italiană. întâlnirea de la Veneţia era prezidată de cunoscutul filolog, profesorul Monteverde, şi
Rosetta îmi făcuse cinstea de a-şi aduce aminte de mine şi de buna noastră prietenie la Bucureşti.
Ajungând la Veneţia, am fost condus împreună cu alţi congresişti la casa în care ni se rezervaseră
camere. Casa era mai degrabă un PALAZZO, şi se bucura de privilegiul atât de rar la Veneţia, de a
dispune de o grădină destul de importantă ca s-o pot boteza parc. Era prima oară când puteam să
văd de aproape o grădină veneţiană. M-am grăbit să cobor ca să iau în primire noile mele
posesiuni. Cam în mijlocul grădinii l-am văzut de departe pe Rosetti, tolănit pe o bancă. M-a văzut
şi el în acelaşi timp: a sărit în sus şi a alergat spre mine cu braţele în aer strigând în gura mare: —
Acuma putem vorbi, acuma putem vorbi!
Se referea la cunoscutul „dezgheţ“ din decada ’60, care încă nu se arăta a fi o falsă primăvară.
Am vorbit vrute şi nevrute. Ştiind din mai multe surse că Graur făcea tot ce putea să se şteargă
numele meu, în puţinele împrejurări în care ar fi putut sau ar fi trebuit să apară, nu m-am putut
împiedica să-l întreb ce are Graur cu mine. în

119
 loc să-mi răspundă, s-a uitat mirat la mine şi m-a întrebat: „Şi c dumneata?“. Erau două
mirări care se descopereau în acelaşi tim| şi în acelaşi timp am izbucnit amândoi în râs.
După această ultimă întâlnire am reluat cu el legătura prii corespondenţă. Când am publicat
cartea mea despre ION BĂRBII i-am trimis un exemplar, ca omagiu prietenului meu şi al poetului
pentru a cărui valorificare făcuse atât de mult. Mi-a scris făgăduin- du-mi că va face tot posibilul
ca s-o publice în româneşte, dar n-a reuşit. Mi-a părut rău, din cauza eşecului şi supărării lui,
decâi pentru că nu mi se publicase cartea. îmi scrisese ca să se scuze şi Iară să-şi ascundă iritaţia,
dând vina pe stilul nou de viaţă la care era constrâns „dans le pays du roi Pausole“. Eu eram mai
blazat ca el, pentru că nu era prima decepţie.
Mai rămâne să vorbesc de studiile mele istorice. Trec repede asupra cursului de la Şcoala de
Arhivistică şi Paleografie, creată prin străduinţa lui Constantin Moisil, profesorul meu de la Spiru
Haret. Am urmat toate aceste cursuri, chiar şi cele care nu m-au entuziasmat, ca de exemplu
cursul de biblioteconomie al lui Georgescu-Tistu, paleografia greacă, predată de Ştefănescu,
asistentul lui Demostene Russo, sau grafologia lui Stahl, materie de felul ei curioasă şi foarte bine
explicată de titular, care a fost cel mai bun grafolog al nostru. Am urmat un curs de instituţii, cu
Panaitescu, care ar fi fost un excelent profesor, dacă debitul n-ar fi fost de o monotonie
omorâtoare. LAST BUT NOT LEAST, domnişoara Maria Holban, fiica generalului Holban, al cărei singur elev
am fost la cursul ei de paleografie latină şi franceză. Această disciplină mi-a fost de cel mai mare
folos în împrejurări pe care atunci nu puteam să le imaginez. Lecţiile domnişoarei Holban mi-au
permis să profit fără pierdere de vreme de toate arhivele pe care le-am frecventat la Veneţia, la
Paris, la Simancas, şi mai ales în Canare, unde am stors cu uşurinţă sucul a câtorva zeci de mii de
documente locale. Domnişoara Holban era o foarte pricepută profesoară. Făcuse studiile în Franţa,
publicase la Paris un volum de traduceri frumoase din poezia populară românească şi studii
despre Marguerite de Valois. Era prietenă cu altă domnişoară în vârstă, domnişoara Droz, celebra
editoare de cărţi de erudiţie publicate la Paris şi apoi la Geneva, cercetătoare emerită ea însăşi şi
fondatoarea revistei
I LUMANISME ET RENAISSANCE. Pe domnişoara Droz am cunoscut-o I >rin domnişoara Holban, care m-a dus
să mă prezintecu ocazia unei vizite de-a ei la Paris.
în istoria românilor am trecut examenele şi m-am pregătit să prezint o lucrare de licenţă. Nu
ştiu din ce motiv m-am oprit asupra subiectului pe care mi l-am ales singur: m-am hotărât să
prezint o lucrare monografică despre domnul Munteniei, Mihnea al IlI-lea, care prefera să-şi dea
numele de Mihail Radu. în vremea în care făceam aceste pregătiri, şi care era ultima etapă a
drumului spre licenţă, intrase deja în mine microbul comparatismului, ceea ce nu înseamnă că-mi
făcusem o idee, măcar aproximativă, asupra înţelesului şi metodelor acestei discipline. Citisem în
Iorga că Mihnea al IlI-lea era, în felul lui, un imitator al lui Mihai Viteazul. Citind şi examinând
această afirmaţie, mi-am adus aminte că Mihai Viteazul era un fel de imitator al lui Alexandru
Macedon şi m-am gândit că Alexandru Macedon era poate imitatorul lui Achile. Ceea ce îmi
atrăgea mai mult atenţia în această construcţie imaginară era ideea de imitaţie, despre care ştiam
că e fundamentală în comparatism. M-am gândit atunci că mai târziu, după licenţă, aş putea să
fac un studiu asupra acestor imitaţii sau influenţe în cascadă, fără să-mi treacă prin minte că
imitaţiile de acest fel nu încap în câmpul comparatismului. Cu alte cuvinte, fără să-mi dau seama,
am fost printre cei dintâi, poate cel dintâi? cercetător care a încercat să studieze istoria
mentalităţilor, care nu se aplica atunci decât studiului societăţilor primitive. în orice caz, ideea
unui studiu viitor am pus-o deoparte şi nu m-am mai gândit la ea. Presupun, pentru că nu-mi
aduc bine aminte, că nevoia de a găsi o temă pentru îucrarea mea de licenţă mi-a adus aminte de
Mihnea al IlI-lea, chiar dacă uitasem în acel moment aspectul caracterologic al personalităţii lui.
Cât despre lucrare, cred că am luat-o mai în serios decât ar fi fost necesar. Am citit tot ce se
putea citi despre Mihnea al IlI-lea; am căutat în Arhivele Statului şi în copioasa colecţie de
documente a Academiei Române, tot ce privea epoca lui; am cercetat în Arhiva Sibiului, am copiat
din actele dietei ardelene tot ce se lega de relaţiile cu el şi, cum nu ştiam ungureşte, am căutat şi
am găsit pe un tânăr student maghiar care mi-a făcut nepreţuitul serviciu de a-mi
traduce în scris toate aceste texte. Graţie generozităţii lui Tică, tic care am primit indispensabilul
NERVUS RERUM, am cercetat în Arhi din Veneţia, unde am adunat un număr considerabil de document
în baza cărora am scris teza. Rezultatul a fost o carte voluminoa care, dacă eu aş fi fost licenţiat,
ar fi putut servi ca teză de doctor;
Acest intermezzo veneţian merită o paranteză mai consistent Era cel dintâi contact al meu cu
străinătatea. în vremea studii! secundare liceul nostru organizase câteva excursii în străinătate, cu
caracter turistic şi cultural. Cam un sfert din colegii mei au cunoscut în felul acesta Grecia şi
Egiptul. Eu n-am luat parte la aceste călători pentru că mi se părea nepotrivit să cer bani
părinţilor, când fraţi mei nu făcuseră nici o călătorie de acest fel şi, ca să spun drept pentru că nu
se trezise în mine spiritul de aventură, pe care nu-l vedeam decât ca o formă a imaginaţiei
sedentare sau ca o satisfacţie care se culege prin lecturile literare. Fusesem de mai multe ori la
mare, la Eforie sau la Balcic, dar nu erau călătorii, ci vacanţe. Primele mele călătorii au fost în
interiorul frontierelor, o dată la Alba lulia şi altă dată la Cernăuţi, cu excursiunile şcolare
organizate o dată pe an de Tinerimea Română. Acolo am înţeles că şi călătoriile sunt un fel de
lecturi purtătoare de învăţături şi de satisfacţii. Pe urmă, la Universitate mi-am dat seama că
drumul Occidentului va fi pentru mine o necesitate.

123
 Cea dintâi călătorie peste hotare a fost la Veneţia, cu ajutorul lui Tică şi cu justificarea
cercetării în vederea tezei de licenţă. Ţinând seamă de scop, mi-am spus că Nicolae Iorga ar putea
să mă ajute. L-am vizitat acasă şi l-am rugat să-mi permită găzduirea la Casa Romena, care purta
numele lui. El a scris câteva cuvinte pe o fiţuică, cum avea el obiceiul, şi m-a trimis să iau contact
cu un domn Cuzin, care administra la distanţă unele din interesele lui. Cuzin mi-a spus că nu e
nici o dificultate, pentru că erau camere libere. N-aveam să plătesc nimic pentru găzduire, dar
trebuia să plătesc cele două mese pe zi sau, dacă nu, să mănânc în oraş. Am preferat prima
opţiune, care era cea mai economică.
La Casa Romena era o locuinţă oferită de oraşul Veneţia Iui Nicolae Iorga, ca o dovadă de
recunoştinţă pentru interesul cu care studiase în numeroase studii şi publicaţii trecutul Republicii
Veneţiene şi locul ei preponderent în istoria universală, şi pentru
ITin Ic lui frecvente în oraşul lagunelor, unde era bine cunoscut IfNinui conferinţele şi legăturile
lui cu principalele instituţii ŢULIUIALC ale oraşului,
( .isa era o clădire veche, medievală, dar solidă şi spaţioasă, miu.it i în Campo Santa Fosca,
lângă biserica cu acelaşi nume şi «|ii< iximativîn prima treime a drumului întortocheat care duce
de la Iţai .1 la l’iazza San Marco. Am luat o cameră la etajul întâi, pe care am ni upat-o timp de trei
luni. Am cunoscut pe econoama casei, o bătrână care era în acelaşi timp bucătăreasă şi
îngrijitoare şi pe un li.ltrân care mânca la prânz cu mine, în sufrageria casei, dar care li icuia în
oraş. Femeia, cred că o chema donna Bianca, m-a uluit cu llcrgăturile ei tăcute de la un etaj la
altul, de la cumpărături la bucătărie şi la sufragerie, totul fără s-o simţi. Mi-am dat seama repede
că slujba nu era totuşi supraomenească, pentru că, afară de rare excepţii, eu eram singurul
locatar şi că meniul spartan al casei se compunea în baza unei alternanţe dramatice între rizotto şi
macaroane, azi un fel şi mâine celălalt, dar totdeauna pregătite în mod deosebit. Bătrânul meu
comesean era domnul Marin, un pensionar italian foarte vorbăreţ, fericit că are cu cine vorbi. Mi-a
povestit toată viaţa lui, chiar din prima zi. Era muzicant şi fusese vreme de mulţi ani şeful muzicii
unui regiment cu garnizoana în Târgovişte. Era mândru că figura lui apărea, cu toate
semnalmentele, într-o nuvelă dâmboviţeană a lui Brătescu-Voineşti, cu a cărui prietenie era cel
puţin la fel de mândru. M-am înţeles foarte bine cu el şi am înţeles şi învăţat multe, mai ales în
domeniul mixt al macaroanelor cu rizotto, cu speciile şi subspeciile lor, pe care mi le explica cu
lăudabilă răbdare.
în aceeaşi după-amiază am făcut prima mea cumpărătură veneţianâ, pe care am studiat-o
seara, acasă, ca să învăţ drumul la Arhivele oraşului, la Santa Maria dei Frari, şi să nu pierd
timpul a doua zi. Dar timpul tot l-am pierdut. Ca să ajungi de la Casa Romena la Ponte del Rialto
nu e nici o minune, dar o dată de cealaltă parte a Canalului Grande, tot ce privea numele străzilor,
orientarea în general şi direcţia dei Frari a fost o intensă orbecăială. Numai a treia sau a patra zi
am putut respira pentru că în sfârşit ştiam dnimul, graţie unor repere pe care mi le fixasem în
memorie. Chiar şi aşa, dnimul din fiecare zi de acasă la Arhive îmi amintea de fiecare dată
meşteşugul de a trece gârla, la Moreni, sărind de pe o piatră pe alta, cu riscul permanent de a-ţi
muia pantalonii. Reperul cel mai sigur era cerşetoarea oarbă, LA POVERA CIECA, dincolo de care ştiam că
trebuie s-o iau la stânga pentai a ajunge de-a dreptul la biserica dei Frari. Mai târziu mi-am dat
seama că sunt şi alte itinerare mai potrivite pentru mine decât cel care mă împotmolea pe mine în

12
4
labirintul de dincolo de Rialto, şi de multe ori am preferat să iau VAPORETTO din Canal Grande.

LA POVERA CIECA

La Veneţia am lucrat timp de două luni fără întrerupere în Arhivele fostei Republici Adriatice,
astăzi depozitate în vechea mănăstire de la Frari. în fiecare zi făceam de două ori drumul dus şi
întors de la Santa Fosca peste Rialto până la Santa Maria dei Frari: drum lung şi încâlcit, pe care
l-am învăţat anevoie. Poate în realitate nu era atât de complicat cât mi se părea mie: în ani mai
târzii l-am reiacut fără prea mari greutăţi. Dar eram nou pe atunci în astfel de isprăvi şi fiecare colţ
de zid mă atrăgea şi mă distra: şi când mă trezeam, ajunsesem aproape de Accademia, sau
intrasem într-o curte înfundată din toate părţile. Calea întoarsă era nespus de grea: mi se părea că
nu mai recunosc nimic şi toate îmi ieşeau anapoda. Eram fericit când, după orbecăieli felurite,
ajungeam din nou la Rialto, s-o pot lua de la capăt.
Cu timpul m-am mai învăţat minte. Deprinsesem binişor unde trebuia să fac la stânga, după
ce se terminau căruţele cu fructe şi munţii de morcovi din piaţă. Pe urmă venea o cafenea la
stânga, mai departe în colţul din dreapta o prăvălie cu perdea de mărgele în loc de uşă, un pod, un
magazin de încălţăminte sub o galerie, şi cădeam într-o piaţă piezişă, din care nu mai reuşea
nimeni să mă scoată. Până la urmă, tot făcând drumurile înainte şi înapoi în toate direcţiile, m-am
obişnuit şi cu asta. Am înţeles unghiul de atac sub care trebuia să traversez piaţa, primejdia
străzii care se deschidea la stânga, parcă mai îmbietoare decât cea care se făcea la dreapta; şi
respiram uşurat, în sfârşit sigur pe mine, când descopeream după asta, la primul colţ de stradă, o
cerşetoare oarbă care s-ar fi zis că mă aşteaptă să-mi semnaleze ultima cotitură îndoielnică.
Dimineaţa ca şi după-amiaza, cerşetoarea era nelipsită. Şedea în picioare, rezemată de un zid
murdar şi scorojit; dar pentru mine toate zidurile murdare şi scorojite erau monumente istorice.
Dacă n-ar fi spus ea singură că e oarbă, aş fi crezut că priveşte ceva, o luptă de furnici sau altă
scenă invizibilă pentru mine, care ar fi trebuit să se petreacă foarte aproape de vârfurile scarpeţilor
ei de pâslă cenuşie. Distanţa de la nasul plecat la vârful scarpeţilor era neverosimil de redusă. Dar
principala ei caracteristică era cenuşiul. Tot era cenuşiu în ea, şi părul din care scăpau câteva
şuviţe de sub un fel de broboadă de lână, şi broboada, care dădea semne că fusese cândva roşie, şi
rochia veche care încă mai păstra urme de albastru spălăcit. Primul rezultat al bătrâneţii e că
decolorează tot ce atinge: şi cerşetoarea mea era probabil foarte bătrână. Era scundă, puţină la
trup, şi broboada care-i înfăşură umerii şi tot bustul s-ar fi zis că fusese agăţată de un cuier.
O vedeam de departe şi mă apropiam de ea cu bucuria de a fi pe drumul cel bun. Ea rămânea
la fel de nemişcată ca Madonna care veghea într-o firidă deasupra ei. Când auzea paşi care se
apropiau, parcă i se ghicea o mică tresărire. Totuşi nu se clintea; şi numai când trecătorul, eu sau
altul, ajungea la doi paşi de ea, ridica privirea uscată şi recita molcom, fără intonaţie, ca o lecţie de
prea multe ori repetată:

125
 — Abbiatepietâ perlapovera cieca... cheprega tantoper voi... Abbiatepietâ perla povera cieca...
Nu spunea niciodată altceva. Dar în acelaşi timp se vedea că urmăreşte intens, cu puţinele ei
antene, ce se petrece fără ştirea ei, aproape de ea. De sub broboadă apărea un nas ascuţit care, cu
bărbia repezită înapoi, îi făcea o figură ca de şoricel; şi pe pomeţii obrazului apăreau două pete de
sânge bătând în vineţiu, singurele culori pe care şi le permitea: două pete care sunau fals şi o
făceau să semene cu păpuşile de lemn vopsit care se văd uneori prin bâlciuri. Şi ochii ei erau tot
cenuşii, ca o pâclă.
Strada era foarte îngustă, cum sunt multe străzi vechi «lut Veneţia. Eu mă feream
strecurându-mă pe lângă zidul din fată, ca || când aş fi bănuit-o că vrea să-mi taie drumul.
Treceam ţinându-ml respiraţia, cu un sentiment confuz de culpabilitate, pe care nul astăzi nu-1
înţeleg. Ea nu se clintea. De sub broboada adunată pe piept ieşea o mână micuţă şi chircită, parcă
ar fi fost degerată, daffl mâna nici nu se mişca. Numai auzeam:
— Abbiate picta per la povera cieca... .H
Nu înţeleg de ce mă simţeam vinovat. Dacă mă simţeam, ar II trebuit să-i dau ceva: era
singurul mijloc de a lichida un astfel de complex. Dar adevărul e că ideea de a-i da pomană nici
nu-mi trecuse prin gând.
Dacă ar trebui să mă justific astăzi, aş face-o cu alte argumente. Am avut totdeauna
senzaţia inutilităţii şi neputinţei fundamentale a unor anumite gesturi. Caritatea e unul din
ele. Caritatea nu e atât un fel de a ajuta, cât un fel de a-şi cumpăra conştiinţa. E răspunsul
sentimental la o problemă care are nevoie de alt fel de soluţii; fără a fi împotriva sentimentului,
mi se pare că e mijlocul cel mai sigur de a tergiversa şi de a menţine o problemă universală la
nivelul individual. Dar, în sfârşit, acestea sunt gânduri de azi şi pe atunci vedeam lucrurile cu
totul altfel.
în primul rând, însăşi ideea de mizerie şi de pomană mă jena. Eram foarte tânăr şi
concepţiile mele despre viaţă nu semănau cu nimic ce s-ar putea mărturisi cu plăcere. Nici nu
erau concepţii, aş putea spune mai degrabă nişte umbre pe care le evitam instinctiv. Viziunea
mea era solară şi mioapă: cred că amândouă caracterizările se ţin şi se explică. Cu ani în urmă
învăţasem italieneşte, în ciuda celui mai elementar bun simţ, pe Jacopone da Todi şi pe CÂNTECUL
CREATURILOR al sfântului Francisc. Tot în ciuda bunului simţ, Dante mă zgâria, Leopardi mă
stingherea şi nu mă simţeam bine decât în tovărăşia lui Ariosto sau a lui Lorenzo dei Medici. CHI
VUOL ESSER LIETO, SIA. Mă aflam în Italia, fericit că pot contempla în fiecare dimineaţă, măcar câteva
minute, Assunta lui Tiţian, fericit de culorile de pe canaluri, de scările de marmură care parcă
erau ale mele, de fata care, într-un bal popular dintr-un campiello de care nu-mi mai aduc
aminte, îmi spusese că prea se vede că sunt fericit. Nimic nu mă face mai obtuz ca fericirea;
mai bine zis, mă făcea. Aveam încă
Im I il iiivenil de a abstrage chintesenţe, astfel că nici nu-mi dădusem ti .una că pe canaluri nu
plutesc numai culori, ci şi miresme.
(HI VOUL ESSERLIETO, SIA. Prima condiţie pentru a te simţi bine e să |r convingi că toţi cei din jurul tău
se simt bine; şi de asta eram 11 învins de mai înainte. Ideea că lepra zidurilor ascunde mizerii şi (A
cineva ar fi putut să plângă la Veneţia nu mă ispitise. Pe i rişetoarea întâlnită la locul ei în fiecare
zi o consideram, dacă pot t| nine aşa, în mod obiectiv, ca pe un element din decor. Din fericire nu

12
6
analizam atât de departe; altfel aş fi fost capabil să găsesc că peisajul câştigă prin prezenţa ei şi că
în acel colţ de umbră umedă culorile ei erau cele care se potriveau mai bine. Poate n-aş fi mers .11
ât de departe; fapt e că bătrânica aceea pătrunsese în conştiinţa mea pe calea simplei percepţii a
simţurilor, fără ca eu să reacţionez sau să particip ca la o prezenţă umană. Mai mult decât
insensibilitate, lipsa aceasta mi se pare o nepotrivire de lungime de undă. Nu învăţasem să
pătrund dincolo de suprafeţe şi aş fi fost surprins să aflu că bătrâna aceea n-avea ce mânca dacă
nu-i dădeam cu şi că o jumătate de liră i-ar fi prins bine.
Al doilea, jumătatea aceea de liră n-o aveam, sau mi se părea mie că n-o am. Călătoria mea la
Veneţia fusese un fel de miracol fragil şi aş putea spune că n-am crezut în ea până nu m-am
întors. Tainul zilnic fusese asigurat de acasă. Singura mea cheltuială, mai bine zis singura mea
risipă, era loteria anticarilor cu movilele de tomuri răvăşite pe mese: o liră bucata. Cu o liră bucata
mi-am format bună parte din biblioteca italiană. Mi se părea totuşi că sunt foarte sărac, pentm că
niciodată nu ajungeam să cumpăr cât aş fi vrut şi pentm că tânjeam după rafturile din interior,
printre care nu îndrăzneam să mă aventurez. Aşa că, socotind totul în volume de literatură
italiană, care erau singura mea monedă de cont, ajunsesem să suprim radical celelalte cheltuieli.
Duminică seara nu lipseam din Piaţa San Marco; dar nici picat cu ceară nu m-aş fi aşezat la
cafenelele unde lumea asculta muzica sorbind pe îndelete o cafea cât Pindemonte sau o îngheţată
cât NOTTI ROMANE. Fiecare cu mania lui. Lumea pe care o cunoşteam în treacăt la Santa Fosca se
repezea chiar din prima zi la cravatele de mătase sclipitoare sau la articolele de piele fină, dacă nu
la camelota de sticlă suflată de Murano: eu n-am cărat acasă decât două valize şi un pachet legat
cu sfoară, toate pline cu cărţi.
în sfârşit, trebuie să mai mărturisesc şi altă lipsă, de care nu suni sigur dacă a fost numai a
tinereţii. Am avut de totdeauna o repulsie fizică pentai obiectele neplăcute. Nu un nas subţire ca al
lui Cezar, care ar fi fost în stare să leşine dacă un soldat ar fi mirosit greu lângă el. Nu un
rafinament ca al lui Bacon, care nu înţelegea să trăiască decât între covoare orientale, parfumuri şi
pietre scumpe. Dacă aş fi fost aşa, de mult n-aş mai fi ştiut să trăiesc. Mai modest şi mai puţin
provocator, resentimentul meu faţă de urât s-a redus la un fel de laşitate care m-a făcut să fug de
el şi să-l evit pe cât cu putinţă. Am preferat opoziţiile dinăuntru celor din afară. De multe ori, ca să
pun capăt unor discuţii, dau celuilalt dreptatea pe care n-o are. La fel, ca să nu realizez interior
ceea ce ştiu că nu mi-ar plăcea, am preferat de multe ori perdeaua opacă a refuzului, care poate
nici nu se vede pentru spectatorul din interior. Am avut în Las Palmas un prieten surd, Santiago
Ferrol. Purta în ureche un aparat minuscul cu baterie, pe care-1 comanda prin butonul de la
manşetă. Cu el auzea destul de bine. Dar îl surprindeam uneori în cursul unei conversaţii: cu un
aer distrat îşi pipăia butonul de la manşetă şi-l răsucea o jumătate de tur. Acest simplu gest îl
izola imediat în surzenia lui; ceilalţi continuau să vorbească şi el moţăia din cap benevol, dar fără
să mai fie acolo. II plictiseam, şi el poseda mijlocul de a ne scoate fără violenţă din orizonturile lui.
Cam în acelaşi fel anulam şi eu, prin acte de voinţă mai mult instinctive decât cântărite, aspectele
triste, urâte sau crude ale vieţii. Cred că mai mult decât un sentiment estetic, e o formă mai
subtilă de egoism. Am regăsit-o mai târziu, considerabil multiplicată, la Sadoveanu.
Datorită acestei serii de coeficienţi personali, biata cerşetoare de care mă împiedicam de patru
ori pe zi nu reuşea să depăşească, din punctul meu de vedere, categoria abstractă de reper

127
geografic. Devenise totuşi ceva familiar; aşteptam momentul când aveam să-i aud refrenul, ţineam
seama de ea în calculele mele topografice. în realitate, relaţiile mele cu ea erau cam de aceeaşi
natură cu cele pe care aş fi putut să le am, de exemplu, cu statuia lui Goldoni sau cu balustrada
de marmură a unui pod.
într-o zi m-am încurcat prin meandrele veneţiene mai mult ca de obicei şi m-am trezit la San
Tomâ. Am luat-o înapoi, lucru cu care eram obişnuit. Am făcut vaste şi complicate ocoluri şi am
ajuns din

12
8
 no» la San Tomâ. După îndelungate conciliabule cu distribuitorul ele bilete de la vaporetto,
apoi cu un brutar şi pe urmă cu doi trecători, m-am pomenit a treia oară la San Tomâ. Am avut
atunci senzaţia că sunt prizonier într-o cuşcă din care nu voi mai ieşi niciodată, şi toată dragostea
mea pentai Veneţia s-a evaporat într-o serie de gânduri asasine şi blasfeme. Mi-era şi ruşine de
vânzătorul de bilete şi nu mai îndrăzneam să întreb pe nimeni. Am pornit din nou, descurajat,
strivit din două părţi de ziduri roşii şi dintr-odată ostile, cu senzaţia că mă voi întoarce foarte
repede la San Tomâ. Ajunsesem chiar la hotărârea de a abandona o luptă inegală şi a lua
vaporaşul până la Accademia, când am auzit din dreapta o voce cunoscută, care ieşea de după
cotitura îngustă a unei străzi nevăzute.
— Abbiate pietâ perla povera cieca... che prega tanto per voi...
Mă auzise de departe. In fond, nici nu era departe, numai că eu n-o văzusem. în sfârşit, am
respirat uşurat, şi de data aceea am privit-o cu oarecare recunoştinţă. într-un fel, mă salvase.
Lucrul acesta crea o situaţie nouă şi între noi o legătură inedită: cerşetoarea începea să existe.
M-am gândit de mai multe ori la ea, în cursul acelei după-amiezi. La întoarcere, am trecut cu
paşi mai lenţi, ca s-o privesc mai bine. Nu era atât de urâtă cât mi se păruse la început. Figura
aceea ascuţită, cu cei doi bănuţi de culoare în obraji, cu privirea absentă, mi-a pricinuit deodată o
imensă milă. Cred că era, cum am mai spus, o milă interesată, sau ca să zic aşa compensatorie, de
vreme ce n-am simţit-o decât atunci când am avut conştiinţa că-i datorez ceva. Oricum, numai aşa
am vindecat trista prejudecată care confunda mizeriile vieţii cu valorile plastice şi persoana
necunoscută cu decorul. Mi-am dat seama că mai frumos mă purtasem, vreau să spun pe
dinăuntru, cu Lăbuş, câinele de-acasă, pentru simplul motiv că pe el îl cunoşteam; dar în acelaşi
timp am înţeles că şi pe biata oarbă o cunoşteam.
în seara aceea am fost cuprins de un fel de fervoare a socotelilor. Luasem hotărârea solemnă
nu numai de a-i da ceva a doua zi, dar şi să-i spun un cuvânt, orice, cât de puţin. Amândouă
gesturile mi se păreau la fel de importante şi eram foarte pătruns de datoria nouă pe care mi-o
recunoscusem şi de urgenţa unei reparaţii. Rămânea
de văzut ce puteam să-i dau: o liră, sau cinci. îmi spuneam că una prea puţin pentru ea, şi
cinci prea mult pentru mine. însemna să abandonez speranţa teatrului complet al lui
Metastasio, în nouă volume, pe care-1 ochisem în trecere. O liră însemna un kilogram tL
struguri sau trei pâinişoare: ce mare lucru! De altfel, problema nu era numai de o singură
dată, pentru că aveam s-o văd mai departe, în fiecare zi. N-ar fi mai bine cincizeci de
centime pe zi? Am adormit legănând cifre, cu speranţa că noaptea va decide pentra mine.
A doua zi, cerşetoarea nu era la locul ei de lângă zid. Am crezut la început că iar am
greşit dramul, pentru că aşa ceva nu mi se mai întâmplase. M-am întors deci la piaţa
piezişă: dar nu mă înşelasem. Am refăcut acelaşi drum, dar am identificat locul şi firida
Madonnei. Apoi am continuat dramul spre Frari, cu speranţa că o voi regăsi la întoarcere.
Dar n-am mai văzut-o niciodată.

La Arhive am lucrat în foarte bune condiţii. Creşterea depozitelor de arhive şi laicismul

secolului trecut au determinat aşezarea arhivelor, într-un foarte mare număr de cazuri, în
edificii care aparţinuseră înainte mânăstirilor. Această secularizare a fost mai fericită ca
multe altele, pentra că arhivele au păstrat ceva din spaţiul de linişte protejată şi de
devoţiune al vechilor mânăstiri. La Frari m-am orientat repede, deşi arhivele sunt imense şi
cum lectura scrierii din secolul XVII nu are probleme, am putut lucra cu cel mai bun
randament. Am avut ocazia să observ că în DOCUMENTELE HURMUZACHI, această epocă a fost
explorată în mod insuficient: Academia Română plătise unor funcţionari ai Arhivelor, ca să
copieze documentele sau părţile din documente în care se vorbea de Valachia sau de
Moldova. Funcţionarii au lucrat cu conştiinciozitate şi acurateţea profesiunii lor, dar n-au
ţinut seama decât de textele în care se găseau numele menţionate. Dacă un document
vorbea de II PRINCIPE, sau de TARGOVIŞTE sau de SUCZAVA, nu ţineau seamă de el, pentru că nu
cunoşteau nici istoria, nici geografia celor două principate. Bineînţeles că nu mă puteam
îngropa în aceste cercetări, care necesitau o revizuire. Am fost

13
2
mulţumit cu ce am găsit; am avut norocul să găsesc până şi buletinele de informaţii
comunicate poliţiei veneţiene de spionii delegaţi de ea ca să se împrietenească cu solul lui
Mihnea al IlI-lea şi oă supravegheze purtarea şi contactele lui.
Cercetarea nu-mi cerea decât o jumătate de zi. Timpul liber l-am dedicat altor cercetări,
care aveau drept scop familiarizarea cu spaţiul geografic şi istoric în care mă vedeam
cufundat. Am cunoscut Veneţia aşa cum văd toţi turiştii, numai că poate cu mai multă
devoţiune. Am vizitat toate bisericile, de la cea găsită lângă gară până la Guidicea; dar marea
mea slăbiciune a rămas cea de la Frari, din cauza Ascensiunii din altar. Am frecventat cele
trei biblioteci din oraş şi am lucrat mai ales în Biblioteca Marciană, unde am găsit şi am
copiat o comedie din Renaştere, inedită, pe care încă n-am publicat-o, dar care e schiţa unui
studiu pe care l-am publicat de curând, după şaizeci de ani. Dar cea mai mare descoperire a
mea a fost existenţa unui anticar la cincizeci de paşi de Casa Romena, pe care l-am
frecventat practic în fiecare zi. Vindea într-o chichineaţă situată sub nivelul străzii şi foarte
slab luminată. Probabil din această cauză avea lângă uşă, în stradă, o masă pe care turna în
fiecare zi un maldăr de cărţi, pe care le vindea cu o liră volumul. Preţul era cu totul
excepţional. în trei luni am cumpărat de la el cam o sută de cărţi, pe care le-am cărat apoi la
Bucureşti. Erau toate cărţi vechi, în general din secolele XVII şi XVIII şi câteva din secolul
XIX. Am intrat astfel în posesia unei mici biblioteci italiene, în care tronau operele complete
ale lui Metastasio şi ale lui Alfieri, ale lui Paşti, ale lui Gravina şi multe altele de care nu-mi
amintesc; între ele şi operele minore, în trei volume, ale lui Ariosto, cu care am avut astfel
primul contact.
Cum nu ştiam când voi mai avea ocazia să călătoresc din nou în străinătate, am profitat
de şederea mea la Veneţia ca să cunosc Italia, în măsura posibilităţilor mele. Căile ferate
italiene stabiliseră pe atunci un program de excursii populare, cu preţ foarte redus în
comparaţie cu tariful normal, în trenuri speciale care plecau din oraşele mai mari sâmbătă
seara, sau duminică dimineaţa, şi se întorceau la punctul de plecare duminică seara.
Profitând de această organizaţie, am făcut o excursie foarte plăcută la Vesenzano, cu o
plimbare cu vaporetto pe lacul de Garda, până la Riva şi înapoi. A fost o zi agreabilă, de
amestec întro mulţime de tineri, care au cântat arii veneţiene, cu scurte opriri la Malcesine şi
Riva. în altă duminică am vizitat în acelaşi fel Milano şi într-o altă călătorie, cea mai
obositoare din cauza distanţei, am văzut Genova.
în flecare duminică, în anumite pieţe sau campi din Veneţia se organizau seara, în mod
spontan, baluri populare cu acordeon şi zgomot de care e plin oraşul. Unul din aceste baluri
se făcea auzit până la Casa Romena şi nu-mi dădea voie să dorm. într-o duminică am
coborât să văd şi eu un bal popular: nu ca să dansez, pentru că am mărturisit de mai înainte
completa mea incapacitate în acest domeniu al artelor, ci în calitatea mea de turist
anchetator social. M-am aşezat la o masă şi am cerut o bere. Nu trecuseră zece minute, se
aşază la masa mea o fată, probabil pentru a vindeca două singurătăţi. I-am oferit o îngheţată
şi m-a întrebat unde locuiesc; probabil că pe cei din cartier îi cunoştea. S-a bucurat când i-
am spus că stau în Casa Romena. — Ce bine! îmi spuse. Anul trecut am cunoscut pe un
băiat care şedea acolo. Venea în fiecare duminică să danseze aici. îl chema Paolo. N-ai auzit
de el? Nu auzisem. — M-a învăţat şi câteva cuvinte româneşti, rece, mâncare. Şi cântece
româneşti. Ştiu să cânt imnul regal român. — Nu se poate, m-am mirat eu. II mai ţii minte?
— Sigur, răspunse ea şi începu să cânte:
Cu tiribomba uite-aşa
ţuică şi mastică-aş bea.

Avea şi voce, şi o pronunţare românească impecabilă. Am felicitat-o călduros şi i-am

făgăduit că voi veni şi duminica următoare. Nu-mi aduc aminte dacă m-am ţinut de cuvânt.
Duminica mă duceam de obicei la concertul orchestrei municipale din piaţa San Marco.

La sfârşitul celor trei luni pe care mi le fixasem pentru cercetările mele la Frari, mi-am
numărat banii: puteam să mai fac câteva excursii turistice. Mi-am cumpărat un bilet de tren
care-mi dădea acces la un număr destul de important de kilometri, mi-am lăsat lucrurile şi
cărţile cumpărate în paza doamnei Bianca şi am plecat haihui, fără ţintă precisă, dar cu
ideea că, pentru a înmulţi numărul locurilor vizitate, cel mai sigur procedeu, şi cel mai ieftin,
ar fi să mă opresc la fiecare gară. Am vizitat Padova, apoi Vicenza, Verona şi Milano, dormind
o noapte în primele oraşe şi trei la Milano. Nu voi face inventarul lucrurilor şi locurilor
văzute, pentru că deja inventarul oraşelor vizitate e prea lung. Mă mulţumesc să semnalez că
la Milano am cântat pe scena de la Scala aria din Rigoletto, QUESTA O QUELLA, e adevărat că numai
cu caracter întâmplător. Intrasem cu trei tineri, şi ne-am sfătuit să plătim ghidului ca să ne
lase să cântăm pe rând. Ne-am aplaudat şi ne-am felicitat pe rând. Aveam şi nevoie de
încurajări, pentai că toţi patru făceam parte din categoria tenorilor care plătesc ca să poată
cânta. Hotelul meu la Milano era peste drum de catedrală; camera era sub acoperiş, adică pe
o cosoroabă, şi fereastra era la acelaşi nivel cu pădurea de statui care se descoperea de acolo
pe acoperişul celebrului Domo. Impresia acestei convieţuiri cu templul nu e la îndemâna
celor bogaţi. Inutil să spun că în toate aceste vizite, ca şi în cele următoare, mă întorceam la
hotel ameţit de oboseală şi încântat de ameţeală.
Din Milano am luat trenul la Parma. N-am vizitat oraşul cum aş fi vrut. N-am putut
vizita decât catedrala, pentru că ieşind din ea am intrat sub o ploaie torenţială care m-a
obligat s-o iau la fugă spre hotel. Am ajuns murat, mi-am stors îmbrăcămintea şi m-am vârât
în pat tremurând nu de frig, ci de friguri. Am dârdâit aşa douăzeci şi patru de ore, până a
doua zi, când m-am îmbrăcat ca să-mi pot cumpăra o aspirină şi să mănânc ceva. Incidentul
acesta m-a debilitat îndeajuns ca să mă oblige să-mi ofer douăzeci şi patru de ore de odihnă
şi să-mi modifice programul. Am plecat din Roma spre Modena, unde am avut surpriza să
aud în gară un băieţel care trecea pe sub ferestrele trenului strigând în gura mare.- Mere
coapte! Nu mai aveam febră, dar nu ştiam atunci că aceasta era pronunţarea corectă, în
dialectul modenez, a sintagmei MELE COTTE. M-am oprit la Mantova, probabil din cauza lui
Rigoletto, pentru că n-am avut timp să vizitez decât palatul ducal şi am luat primul tren spre
Florenţa.
în Florenţa am rămas două zile. Socoteala din târg nu se mai potrivea cu cea de acasă.
Parma îmi mâncase două zile din itinerar şi mă obligase să trec prin Bologna iară să mă
opresc. La Florenţa arn forţat mersul: am intrat la Uflzzi dimineaţa şi am ieşit prin Pitti la
închiderea muzeelor, sărind peste masa de prânz. A doua zi am vizitat bisericile şi muzeele,
m-am plimbat în cartierul casei lui Dante, şi a treia zi eram la Veneţia. Acest final mi-a
amărât ultimele zile italiene. M-am consolat în mod foarte aproximativ cu ideea că voi avea
alte ocazii să călătoresc; mi-am strâns catrafusele veneţiene şi am luat trenul spre Bucureşti.
In timp ce trenul trecea pe puntea care leagă oraşul de-Mestre, m-am căutat prin buzunare
şi am descoperit că mai aveam două piese de o liră. Le-am aruncat în mare pe fereastră, ca
să-mi vrăjesc întoarcerea în Italia (nu confundam cu Fontana di Trevi, de care atunci nu
ştiam nimic). Până la Bucureşti n-am mâncat nimic şi n-am băut apă decât în gările mai
importante, în care vedeam câte un robinet deschis.

în 1932 am terminat studiile universitare la Bucureşti. Urmasem cursurile care formau

programul a două licenţe în litere, una în limba şi literatura română, alta în franceză. Pentru
limba română era obligatorie o asistenţă de doi ani şi de examene Ia materia intitulată istoria
românilor. Catedra aceasta era ocupată de C. C. Giurescu. Pot deci să spun că am fost doi
ani elevul lui; în realitate, întrucât nu se controla şi nici contabiliza prezenţa efectivă la
cursuri, nu-mi amintesc să fi asistat vreodată la cursurile lui. Cum au trecut mulţi ani de
atunci, s-ar putea să mă înşel, dar sigur e că nu m-am prăpădit cu firea şi că până la licenţă
n-am avut nici un contact personal cu Giurescu.
în schimb am fost asiduu la cursul de istorie universală al lui Nicolae Iorga, pentru că mi
s-a părut mai interesant şi mai instructiv, pentru că materia şi examenele erau obligatorii
pentru licenţa de franceză şi pentru că la cursurile lui Iorga întâlneam pe colega pe care am
numit-o îngeraşul şi care nu atrăsese numai atenţia mea, ci şi a lui Iorga, deşi într-un fel
deosebit.
Bineînţeles că la cursuri eu îmi căutam locul lângă îngeraş şi că din când în când
schimbam câteva cuvinte pe şoptite sau, eventual, câteva răvaşe împinse pe bancă. Graţie
acestor „licenţe“ am înţeles, cam târziu, că lui Iorga nu-i scăpa nimic din ce se petrecea în
sală; deşi noi preferam fundul sălii, el ne fulgera cu privirea de mai multe ori şi chiar când
eram să zic aşa cuminţi, nu înceta să ne observe.
O dată a întrebat pe asistentul lui, după sfârşitul orei de clasă, cum mă chema pe mine; şi
asistentul a avut prezenţa de spirit să spună că nu mă cunoaşte. Asta ne-a mai liniştit şi
fulgerele olimpice ale profesorului au procedat la fel în continuare.
în anul următor, nu mai ştiu cu ce motiv, cred că în legătură cu o lucrare de seminar la
Cartojan, am căutat la Academie o serie de cronici medievale franceze, englezeşti şi italiene
pe care le consideram utile. Nu le-am găsit pe toate, şi am încercat în biblioteca lui Iorga, de
care ştiam că nu închide uşa cercetătorilor. Căutam prin fişier, cu ajutorul bibliotecarei,
doamna Dvoicenko, când apăru Iorga, care avea şi el nevoie de o referinţă. Când m-a văzut, a
încruntat sprâncenele în modul lui olimpic. — Dumneata aici? s-a mirat, ca şi când prezenţa
mea ar fi fost un sacrilegiu. Dar i-a trecut supărarea numaidecât, când i-am spus ce doream.
Textele pe care le căutam erau foarte rare, şi n-am găsit nici unul la el. M-a întrebat cum mă
cheamă; îl cunoştea pe tatăl meu, ceea ce l-a îmblânzit cu totul. — Dar cine e fata aceea
frumoasă? m-a întrebat înainte de despărţire.
De atunci, contactele mele cu Iorga au fost, ca să zic aşa, cordiale, în 1933 i-am
prezentat o serie de articole, rezultate modeste ale primului meu contact cu Veneţia şi de
atunci am fost colaborator la REVISTA ISTORICĂ a lui.
Cum am spus mai sus, mă interesase personalitatea lui Mihnea al III-lea. Alesesem
domnia lui ca subiect al tezei mele de licenţă; mă documentasem temeinic şi aşteptam de la
Veneţia date noi, care într-adevăr au fost copioase. Imediat după întoarcerea la Bucureşti am
redactat lucrarea şi am scos din ea două copii, una pe care am depus-o la facultate, şi alta
pe care i-am prezentat-o lui Iorga, cu speranţa că mi-o va publica. Această dublă
întrebuinţare a fost o greşeală sau o prostie, dar n-o regret. Greşeala a fost că nu rn-am
gândit niciodată la războiul declarat de cei doi profesori de istorie, duşmănie care era bine
cunoscută de public şi forma obiectul comentariilor în toate ziarele şi centrele culturale.
La câtva timp după depunerea tezei, asistentul lui Giurescu m-a căutat să mă roage în
numele profesorului ca să trec pe la biroul lui de la Facultate. M-am prezentat într-o
dimineaţă. Giurescu, cu care vorbeam atunci pentru prima oară, mi-a oferit un scaun în faţa
mesei
lui şi mi-a spus că lucrarea mea îi plăcuse, şi că nu numai că i calificase cu cea mai
bună notă: mă recomandase şi obţinuse pe mine premiul Hillel, care recompensa
periodic cea mai bună t anului.
Bineînţeles că aceste cuvinte m-au uns la inimă, cu atât mai nu că, neştiind pentru ce
mă chemase, mă aşteptam la o săpuneală, u la felicitări. Partea a doua a convorbirii a fost
însă mai puţin plăcui în continuare, Giurescu mi-a vorbit de revista pe care o fundase el
câţiva prieteni, NOUA REVISTĂ ISTORICĂ, care apărea în condiţii tehni neobişnuit de bune şi cu
colaborări excelente. însuşi titlul revistei, care promitea o reformă sau o reînnoire a
disciplinei, se anunţa ca un băţ în roatele REVISTEI ISTORICE, şi e de la sine înţeles că Iorga
considerat-o din primul moment ca o trădare, sau poate ca o cruciadă a copiilor, pentru că
fondatorii noii publicaţii trecuseră toţi prin şcoala de la Fontenay-aux-Roses.
Giurescu mi-a vorbit de revista lui, pentru a-mi propune să colaborez la ea, integrându-
mâ unei redacţii compusă din istorici printre care aş fi fost mândai să mă număr şi eu.
Propunerea era seducătoare, dar nepotrivită. I-am explicat că apreciam şi admiram aspectul
ştiinţific şi tehnic al NOII REVISTE, dar că nu puteam întoarce spatele lui Iorga, care îmi
deschisese uşile REVISTEILUI şi ale cosei Iui veneţiene, înlesnindu-mi în felul acesta cercetarea
surselor inedite care făceau tot meritul lucrării mele. A urmat o lungă tăcere. în cele din
urmă, Giurescu mi-a spus că mă înţelege, după care s-a ridicat din fotoliul lui şi mi-a
deschis uşa. Am plecat, foarte mulţumit, pentru că îmi închipuiam că am scăpat.
La câtva timp după această întâlnire—nu ştiu după cât timp, dar în orice caz în acelaşi
context universitar, m-a căutat acasă asistentul lui Iorga. Trebuia să mă prezint imediat la
Universitate, ceea ce am şi făcut, foarte mirat, cu urgenţa care mi se recomandase. Iorga era
în aula lui. Mă chemase pentru a-mi înmâna, în faţa studenţilor lui, o cupă de argint pe care
o primise, în cursul voiajului recent în Statele Unite, de la românii stabiliţi acolo. Cupa era
destinată celei mai bune lucrări istorice a anului şi Iorga mi-o rezervase mie pentai lucrarea
cu pricina, pe care mi-a şi publicat-o în lunile următoare.
în felul acesta, fără să vreau şi fără să ştiu, m-am trezit în situaţia mielului blând care
suge la două oi. Mielul se afla însă în mai bune
miliţii pentru că oile nu se bat între ele. Eu, în orice caz, nu aveam i |i ce să mă plâng;
dar cui nu i-a plăcut carambolul acesta a fost (ilmescu. Nu ştiu care a fost prima lui reacţie,
dar am avut prilejul să Mllucă nu m-a iertat.
in noiembrie 1933 am primit diploma de licenţă. în iarnă şi în I II imăvara următoare am
făcut serviciul militar, cu gândul tot timpul
l.i programul viitor. Hotărârea mea era luată de mult şi aşteptam realizarea ei. De o parte,
alesesem titlul viitoarei mele teze, care 11cbuia să fie de literatură comparată. Citisem pe
Ariosto şi pe Tasso la Moroeni, în vara anului 1932, şi îmi impusesem ca subiect Influenţa
lui Ariosto în Franţa.
Lunile petrecute la Veneţia mă obişnuiseră şi familiarizaseră cu siilul de viaţă italian, cu
idiosincrazia naţională, cu bibliotecile, arhivele şi monumentele, cu oraşele pe care le-am
vizitat unul după altul, până când lichidasem banii şi biletul kilometric. Cunoşteam tot
nordul Italiei până la Ferrara şi alegerea mea era făcută: ca să cunosc toată Italia şi ca să-mi
pot face teza, am solicitat o bursă la Şcoala Română din Roma.
în fiecare an se publicau opt burse pentru Roma şi opt pentru Paris, câte două pentru
fiecare universitate (Bucureşti, Iaşi, Cluj, Cernăuţi). Fiecare universitate recomanda doi
bursieri. Eu eram relativ liniştit, pentru că aveam un curriculum vitae pe care îl credeam
suficient. Alegerile bursierilor se făceau în toamnă. La Bucureşti, cererea mea a fost respinsă
prin majoritate de voturi, în urma opoziţiei formulate de Giurescu.
După un moment de panică, mi-am dat seama că singura mea şansă rămânea Fontenay-
aux-Roses. Bineînţeles, eu candidasem pentru Roma, şi o nouă cerere nu era posibilă,
pentru că m-aş fi prezentat pentru un concurs închis. Am avut însă prezenţa de spirit să mă
întorc imediat spre Iorga, care ştia foarte bine tot ce se întâmpla în Senatul universitar şi în
comisii, deşi nu obişnuia să ia parte la ele. N-am avut nevoie să-i explic ce păţisem, pentru
că era la curent. Mi-a spus ce trebuia să lac, pe cine trebuia să văd (Alexandru Cuzin, omul
lui de încredere), şi la 4 decembrie m-am prezentat la Şcoala Română de la Fontenay.
în toamna lui 1939 am primit titlul de doctor în litere. Puţin mai târziu, poate la
începutul anului 1940, am primit prin Ambasada
Română de la Paris o telegramă de la Ministerul Propagandei, prin care mi se anunţa că
fusesem numit consilier cultural la ambasadă. Ministru era Alexandru Radian, pe care nu-1
cunoşteam. Nici până azi nu ştiu de ce sau la propunerea cui fusesem numit. Bineînţeles,
mi-am luat imediat postul în primire. Peste vreo două luni s-a produs la Bucureşti o
schimbare de guvern, şi am primit o altă telegramă, semnată de noul ministru al
Propagandei, care mă înştiinţa că fusesem greşit informat de telegrama precedentă şi că nu
eram consilier ci ataşat cultural. Ministrul semnatar era C. C. Giurescu. Presupun că decizia
lui nu se explica numai prin pica pe care mi-o purta, dar şi prin grija de a chivernisi pe fostul
lui coleg de la Fontenay, Basil Munteanu, care într-adevăr se prezentă să ia în primire
postul. Alegerea nu era injustă, dar nu era ajustată împrejurărilor, pentm că Basil fusese
numit profesor de franceză la Universitatea din Bucureşti, la care se întoarse imediat.
Mult mai târziu, după 25 de ani, am avut ocazia să mă revanşez. Nu l-am mai întâlnit pe
C.C.Giurescu decât cu prilejul congresului de la Salonic, dedicat fanarioţilor. Printre
numeroşii invitaţi români, eu eram singurul din diaspora, ceea ce m-a obligat, la început, să
nu mă amestec cu ceilalţi. La micul dejun din prima zi mi-am ales o masă singuratică,
departe de ceilalţi, pe care nici nu-i vedeam bine, din cauza miopiei. între ei se lăsase o
tăcere. Doi dintre ei au venit apoi spre mine: erau Mihai Berza şi C.C.Giurescu. Ne-am
sărutat şi ne-am firitisit în mod amical (Berza era prieten vechi) şi l-am felicitat pe Giurescu
pentru aspectul lui aproape tineresc şi înfloritor, pe care el l-a explicat imediat prin anii lui
de închisoare. El m-a întrebat ce leafă primeam ca profesor şi prima mea revanşă a fost că l-
am minţit dublând cantitatea reală a salariului, care cu chiu cu vai ajungea la o mie de
dolari. Inutil să adaug că efectul minciunii a fost distrugător.
în ajunul închiderii congresului, rectorul Universităţii m-a întrebat dacă am vreo dorinţă
sau curiozitate personală, înainte de despărţire. Eu i-am răspuns, crezând că vrea să ştie ce
aveam de gând să fac după congres, că voiam să-mi satisfac o veche dorinţă, vizitând
Stagyra, patria lui Aristotel. Am fost plăcut surprins când mi-a spus că la ora indicată de
mine vor veni să mă ia de la hotel şoferul, automobilul şi secretara Universităţii. A doua
revanşă a fost că am alergat să-i spun povestea lui Giurescu, care s-a înverzit şi roşii
alternativ. în calitate de invitat al rectorului i-am invitat pe el şi pe lîcrza să vină cu mine şi i-
am invitat şi la masa de prânz la Stagyra.
în timpul mesei ei se uitau cam des la ceas. I-am întrebat ce grabă au şi mi-au răspuns
că la ora cinci trebuiau să se prezinte la palatul guvernului Macedoniei, unde se aniversa nu
ştiu ce sărbătoare locală importantă a regiunii. A treia plăcere a mea a fost că am vait să vin
şi eu la recepţie. Nu le-a făcut nici o plăcere, pentru că ei erau persoane oficiale şi eu eram
un simplu fugar. N-au spus nimic, nici n-au mai vorbit între ei. Am ajuns la timp la palatul
guvernului, ba chiar prea devreme, pentru că salonul de recepţie încă nu se deschisese. Am
fost poftiţi într-un alt salon, unde ne-am aşezat toţi trei pe o canapea. Eu, bineînţeles, n-
aveam de gând să rămân acolo, voiam numai să-i plictisesc. După un sfert de oră, m-am
ridicat scuzându-mă politicos că nu mai pot aştepta, întrebându-i grijuliu dacă au cu ce să
se întoarcă la hotel. Ne-am despărţit în cei mai buni termeni, prieteni la toartă,—cum de
altfel şi eram cu Berza. La drept vorbind n-am fost niciodată supărat pe C. C. Giurescu,
pentru că eu îl refuzasem pe el, nu el pe mine; pentru că nu cred că aş putea fi supărat un
sfert de secol; îi datorez mai mult decât el ar fi putut să-şi închipuie, pentru că graţie lui am
luat doctoratul la Paris, nu la Roma, şi pentru că acolo am cunoscut-o pe Lyda, m-am
căsătorit cu ea, şi mi-am început cariera universitară.
De-a lungul anilor mei de studii nu m-am gândit niciodată la viitor; vreau să spun la
viitorul meu şi la cariera spre care era de presupus că mă îndreptam. Mie mi-a plăcut să
citesc, cum îmi place şi acum, să scormonesc prin documente neîntrebuinţate sau greşit
interpretate, să scriu când credeam că am ceva de spus; dar nu m-a preocupat niciodată
destinul sau utilitatea acestor activităţi. Până foarte târziu n-am fost nici practic şi nici
prevăzător. Călătoria la Veneţia a fost la fel de puţin de cugetată ca toate întreprinderile
mele.
Cu toate acestea, experienţa mea italiană mi-a deschis anumite perspective, care nici
prin gând n-ar fi putut să-mi treacă, cu câteva săptămâni mai înainte. M-am întors la
Bucureşti, rumegând asupra posibilităţii de a regăsi, cu noi pretexte, acest mediu nou şi
plăcut în care nu m-am simţit străin. Bineînţeles, ştiam de mult, fără să mă preocupe în mod
deosebit, că va trebui să trec dincolo de clipi de licenţă, să fac un doctorat şi să public o teză.
Italia, credeam îmi indicase unde şi cum aş fi putut ajunge la acest rezultat. Nu im în joc
numai experienţa mea veneţiană. E adevărat că nu fusesem Roma; dar înainte de a pleca la
Veneţia, în Veneţia şi după asia Bucureşti, am citit tot timpul; citisem literatură italiană;
parcă n-aş cunoscut vreodată limba franceză sau germană. Citisem în orice caz, cu creionul
în mână şi cu o atenţie care dovedea că fusese pentru mine o revelaţie, opera celor pătai
poeţi pe care italienii îi conside ră MAGGIORI: Dante, Petrarca, Ariosto şi Tasso. Din lecturile mele
italiene mi-a rămas şi mie această devoţiune. Cu Dante şi cu Petrarca am ajuns la cheile
poeziei; fervoarea pentni ei, lupta cu entuziasmul pentru imaginaţia debordantă şi uşurinţa
aeriană a lui Ariosto, şi pentru sensibilitatea crepusculară a lui Tasso, poet liric prin
excelenţă, singuail care a ştiut să fie epic în acelaşi timp.
în vremea aceasta, se deschisese la Bucureşti, pe Calea Victoriei, o faimoasă librărie
italiană, al cărei client am devenit numaidecât, şi unde am cumpărat ediţii mai responsabile
ale operelor celor patru poeţi. Am aaincat ancora în regatul lui Ariosto, pe care l-am recitit în
ultima vacanţă petrecută la Moroeni, pe balconul ocrotit de cei doi balauri ai tatei.
Ştiam atunci, deşi nu mai ştiu acuma de unde mi-a venit această idee imperativă şi
stăaiitoare, de a mă consacra literaturii comparate. încă nu ştiam cum se puteau imbrica
materia şi metoda, dar îmi spuneam în sinea mea că asemenea lacună nu se putea suprima
niciodată mai bine ca la Roma. Iată deci că, împotriva obiceiului meu, îmi prevedeam un
program de viitor, inspirat de experienţa mea italiană. Până la urmă acest program nu s-a
realizat, pentai că n-am obţinut bursa la Roma pe care o solicitasem, aşa cum am amintit
deja.
Acest refuz produsese o schimbare totală a proiectelor mele anterioare, dar n-a modificat
în nici un fel hotărârea pe care o luasem cu privire la subiectul viitoarei mele teze de
doctorat. Dimpotrivă, a trebuit şi am putut să-l examinez cu mai multă precizie. Tocmai în
vremea aceasta, Academia Română primise, nu ştiu dacă în dar, în schimb sau prin
cumpărare, catalogul imprimat al cărţilor care figurează în Biblioteca Naţională din Paris. Eu
mlinuam să merg zilnic la Biblioteca Academiei, unde am lucrat IU.II multe luni
distrându-mă, din proprie iniţiativă, cu alcătuirea Inw măriilor sau cataloagelor câtorva secţii
din fondul in.iiiuscriselor, la care nu se gândise nimeni până atunci. Până la plecarea mea la
Paris am examinat pagină cu pagină colecţia de manuscrise latine, italiene şi spaniole,
pentru care am redactate trei i aialoage. Nu ştiu dacă se mai păstrează; eu n-am publicat din
ele decât inventarul de manuscrise italiene.
Catalogul Bibliotecii Naţionale din Paris a sosit la Academia Română când eu terminam
ultimul catalog din manuscrise. Am asistat la preluarea catalogului parizian, compus din
vreo sută cincizeci de volume care ieşeau pe rând din cutiile lor de carton, ca să-şi ia locurile
pe rafturile din sala de lectură a Academiei. într-o zi am avut curiozitatea să caut în volumul
corespunzător aibrica acordată lui Ariosto. Am rămas surprins de număail considerabil de
traduceri franceze ale operei sale principale, ORIANDO FURIOSO, mărturie evidentă de succesul
acestei poeme. în ziua aceea am decis în mod definitiv că, orice s-ar întâmpla, subiectul tezei
mele va fi ORLANDO FURIOSO. Mie îmi plăcuse opera şi mă amuzase mult acest roman de aventuri,
aşa cum mă amuzase, cu ani înainte, saga celor Trei Muşchetari, cu deosebirea că aici
eroismul, vitejia, amorul erau un vârtej de glumă şi de poezie. Pentru mine era acum
hotărâtor să-mi dau seama că Ariosto a avut în Franţa publicul lui şi admiratorii lui, ca
mine, şi că epopeea care îmi plăcuse mie a fost o modă care a pasionat pe cititorii francezi
timp de trei sute de ani. Evrica, mi-am spus, cu bucurie că descoperisem Parisul.
Sigur pe mine de acum încolo, m-am dus să vorbesc de toate astea cu Iorga, la locuinţa
lui din Bulevardul Bonaparte. I-am spus ce plan de lucru îmi alesesem în vederea unui
doctorat în Litere, şi că nu reuşisem să obţin în acest scop o bursă la Roma. Nu i-am spus
cum şi de ce fusesem respins, pentai că bănuiam că era bine informat de tot ce se discuta şi
se hotăra în Senatul universitar, cu toate că el nu avea obiceiul să participe la şedinţe. Am
observat cu plăcere că n-a (acut nici o observaţie în legătură cu subiectul pe care mi-1
alesesem: mă temeam că n-are să-i placă, pentai că elevii admişi de el la Fontenay-aux-Roses
erau mai mult sau mai puţin obligaţi să-şi caute subiecte şi teme legate de trecutul istoric al
României.
Acesta era primul hop pe care trebuia să-l trec; al doilea era că veneam ca să-i solicit
ajutorul într-un moment în care examenul candidaturilor la cele două şcoli române din
străinătate era terminat şi nu mai permitea modificări.
Iorga mi-a răspuns că îmi dă avizul lui favorabil, dar că nu mi-1 dă decât în mod
provizoriu: nu mi-1 putea confirma imediat, pentru că nu ştia dacă mai sunt locuri libere la
Fontenay-aux-Roses. Pentru a limpezi această îndoială a trebuit să bat drumul pe care îl
învăţasem când a fost vorba să mă duc la Veneţia: Iorga m-a trimis să iau contact cu acelaşi
domn Cuzin pe care acuma îl cunoşteam şi pentru care îmi scrisese pe loc, pe una din
obişnuitele lui fiţuici, ca să caute soluţia acestei situaţii.
Am mulţumit profesorului şi am ieşit din casa lui fluierând. Mă consideram deja ca
plecat la Paris. Avizul favorabil al lui Iorga avea putere de lege. Nu mai aveam nevoie să mai
trec prin Consiliul Universităţii, pentru că părerea lui Iorga nu se discuta niciodată. Cuzin
m-a rugat să-i las patruzeci şi opt de ore ca să se informeze asupra situaţiei de la Fontenay.
Când m-am întors, la termenul prevăzut, totul era gata. Cuzin mi-a explicat ce demersuri
mai aveam de făcut, pentru a pune la curent Universitatea şi ministerul de resort de noua
situaţie, şi m-a informat în privinţa drepturilor şi datoriilor mele ca membru al Şcolii
Române* Bursa însemna o dotaţie de 800 de franci francezi pe lună, o cameră la Şcoală şi o
masă pe zi, înţelegându-se masa de seară; masa de prânz trebuia s-o luăm pe socoteala
noastră, la Paris, unde lucram în timpul zilei, fiecare în domeniul lui. Durata bursei era de
doi ani. Printre obligaţiile noastre, cea mai importantă era prezentarea în fiecare an a unui
studiu sau articol în legătură cu cercetările noastre; aceste texte se publicau în MÉLANGES DE
L’ÉCOLE ROUMAINE EN FRANCE, anuarul şcolii, al cărui director, editor, corector şi tipograf era directorul
şcolii.
Am început să mă pregătesc de plecare, pentru că toamna bătea la uşă. Am depus la
Academie manuscrisul unei lucrări monografice despre Alexandru Depărăţeanu, text care a
fost premiat şi publicat de Academie în anul următor.
Din partea Academiei am avut în ultimul moment o neplăcere cu tond neaşteptată. în
sala de lectură a bibliotecii era supraveghetor şi t IIstode Nicolaiasa, modei de funcţionar
comod şi lent, cu care mă înţelegeam destul de bine; nu cred că mă aprecia mult, pentm că îl
deranjam prea des cu cererile mele de cărţi, de documente vechi, şi in ultima vreme cu
maldărele de manuscrise în limbi străine, pe care nimeni nu le scuturase de praf.
într-o zi, cu două zile înainte de a lua eu trenul spre Paris, a sunat cineva la uşa casei
noastre din Maria Hagi-Mosco, tocmai când noi eram la masă. Era Nicolaiasa, care mi-a
trimis vorbă prin servitoare că trebuia să mă vadă neapărat. M-am dus să văd ce vrea de la
mine el, omul pe care trei paşi prin sala de lectură îl oboseau. Cu siguranţă trebuia să fie
ceva foarte important. Nu l-am poftit în casă, am vorbit cu el pe scara de la intrare. L-am
întrebat ce vrea şi mi-a răspuns: — Am venit să-mi dai catalogul. Care catalog? l-am
întrebat.
— Catalogul manuscriselor româneşti. Dumneata l-ai luat.
Am rămas cu gura căscată. — Domnule Nicolaiasa, dumneata ştii bine că e mai bine de
o lună de când n-am mai lucrat pe manuscrisele româneşti. — Dumneata ai luat catalogul, a
repetat el.
— Când a dispărut catalogul? — Astăzi. — Dumneata ştii bine că azi n-am fost la bibliotecă.
— L-ai luat mai de mult. Dacă nu mi-1 dai de bună voie sunt obligat să te denunţ. — Te rog
să te duci imediat să mă denunţi, sau unde vrei dumneata, ca să nu te dau afară.
Sunt convins că această convorbire e transcrisă aici aproape AD LITTERAM: sunt în viaţă
amintiri şi detalii care nu se şterg uşor. A doua zi de dimineaţă m-am dus la Academie şi am
prezentat preşedintelui o plângere contra lui Nicolaiasa. Preşedintele a citit reclamaţia mea,
mi-a spus câteva cuvinte despre neglijenţa cititorilor în general, ceea ce pentm mine nu era
nici o consolare. Preşedintele era generalul Rosetti, care era poate un bun general, dar
militar până la os, chiar şi la Academie, unde a introdus inspecţia zilnică a lavabourilor. L-
am mai întâlnit o dată, şi mai târziu poate voi mai avea prilejul să vorbesc de el.
După câţiva ani, când venisem în vacanţă de la Paris, am întâlnit întâmplător pe vechiul
şi bunul meu prieten Alexandru Elian, care era pe atunci funcţionar la Academie. De la el am
aflat că acel memorabil catalog al manuscriselor româneşti apăruse întâmplător: îl utilizase
un cititor care probabil uitase de el, pentru că îl dăduse
înapoi custodelui, nu cum se restituie un catalog, ci cuprins înt foile manuscrisului pe
care lucrase şi unde fusese descoperit.

Am plecat la Paris cu câteva scrisori de recomandare pe care eu nu le cerusem; una de

la Institutul Francez din Bucureşti, pentru Célestin Bouglé, filosof cunoscut şi director la
École Normal Supérieure, şi două pentai Basil Munteanu, una de la Cartojan şi alta de la
Drouhet. Mi-am luat rămas bun de la familie: eram al doilea care pleca la studii la Paris, pe
urma fratelui meu, Nicu.
Ghinionul de la Academie s-a ţinut după mine şi în tren. La vama Curtici am fost
reţinuţi de poliţie timp de mai mult de o oră. Câţiva poliţişti inspectau tot trenul, un
compartiment după altul. Nici nu s-au uitat la bagajele celorlalţi. M-au rugat să cobor valiza,
pe care au golit-o, au ciocănit-o şi au întors-o pe dos, fără să găsească ce căutau. După asta
mi-au golit şi buzunarele şi au fost foarte interesaţi de scrisorile mele de recomandare care,
din fericire, veneau în plicuri deschise. Apoi m-au pipăit prin cămaşă şl m-au rugat să mă
descalţ şi mi-au examinat şi ciocănit pantofii, mai ales pingelele, fără nici un folos. Eu îi
priveam cu acelaşi interes cu care mă priveau ei. După asta au controlat din nou conţinutul
valizei, scuturând bine fiecare ciorap, şi până la urmă s-au dat bătuţi: mi-au pus lucrurile la
loc şi mi-au cerut scuze. I-am rugat atunci să-mi explice care era pricina acestei tevaturi.
Aveau ordin de la Bucureşti să reţină şi să aresteze cu orice preţ pe un spion care trebuia să
se afle în trenul nostru şi care le fusese descris ca un tânăr relativ înalt, cu fruntea lată şi
ochelari. Au salutat, s-au dat jos şi trenul plecă imediat, pe când toţi poliţiştii făceau front şi
ne-au salutat. Cel puţin ei îşi ceruseră scuze. Cât despre spion, dacă exista cu adevărat, mă
întreb dacă nu cumva îşi lipise o pereche de mustăţi ungureşti.
PARIS

Şcoala Română din Franţa, cum se chema în mod oficial această instituţie, a fost
înfiinţată de Statul român, prin anul 1922, în acelaşi timp cu Accademia di Romania, adică
Şcoala Română din Roma. Organizarea celei din urmă a fost încredinţată lui Vasile Pârvan,
care propusese şi obţinuse construcţia unui edificiu AD-HOC, pe Gianicolo, în zona nobilă a
oraşului, în care se aflau concentrate cele mai multe şi mai somptuoase instituţii similare ale
altor ţări europene. Clădirea severă şi monumentală a Şcolii Române e vrednică de această
vecinătate şi continuă să atragă atenţia ca unul din cele mai frumoase edificii ale cartierului.
Pentru Paris, Iorga plecase de la premise cu totul deosebite. Considerase că Parisul era
un centra prea atrăgător, şi prin urmare prea acaparator, dacă nu de-a dreptul Sodoma
lumii moderne. Poate îi suna în amintire aspra judecată a lui Eminescu, privitoare la JUNII
CORUPŢI; sau poate se gândea la cazurile, reale, deşi nu frecvente, ale studenţilor împotmoliţi
pentru totdeauna la Paris şi rămaşi studenţi pe viaţă, pentru că e adevărat că existau şi
asemenea specimene. Fapt e că Iorga a imaginat Şcoala Română ca un falanster în
miniatură, consacrat muncii şi producţiei şi a căutat pentru această destinaţie un local
departe de centrul corupţiei, aşezat într-un mediu salubru şi cât de cât bucolic, care să
angajeze pe studenţi, mai devotaţi realizării proiectelor lor, decât atrăgătoarelor ispite ale
Babilonului.
Această concepţie era desigur discutabilă, pentm că în realitate avea şi ea neajunsurile ei
şi situa pe viitorii cercetători prea departe, nu numai de ispite, ci şi de centrele lor de
cercetare. Cred că Fontenay-aux-Roses i-a fost sugerat de colegul şi prietenul lui, cunoscutul
istoric Ferdinand Lot, specialist renumit al evului m francez, care locuia în partea de jos a
localităţii. Fapt e că guvr român, la propunerea lui lorga, a cumpărat un teren în partea sus
a acestei comune, cu toate edificiile şi acareturile lui. Ace instituţie a fost lichidată şi
vândută de guvernul comunist. Cuni| rătorul era o întreprindere de construcţii de locuinţe
ieftine, cart întrebuinţat în acest scop toată suprafaţa proprietăţii, aşa încât asi a nu mai
există nici un punct de reper pentru eventualul cercetău francez sau român, care ar vrea să
scrie istoria Şcolii Române dii Franţa. Din fericire există o asemenea istorie, publicată acum
câţi ani în revista LANGUES VIVANTES-, dacă nu mă înşel, aceasta e singura monografie consacrată
Şcolii şi are meritul de a fi foarte exactă şl completă, deşi, în absenţa oricărei informaţii
scrise, autoarea nu s-a putut folosi decât de amintirile ultimilor supravieţuitori ai Şcolii şl
uneori de fotografiile păstrate în albumul acestor amintiri.
îmi place să cred că mai târziu un cercetător român va publica o adevărată istorie a
Şcolii şi a importanţei ei din punctul de vedere al legăturilor franco-române pe terenul
ştiinţelor umane, al artelor şi al literaturii în general. îmi place să cred de asemenea că în
această lucrare nu va lipsi numele nici unuia din membrii Şcolii, dacă lista lor se mai
păstrează încă în Ministerul de resort. O listă sugerată de mine, la peste o jumătate de secol
POSTFACTUM ar fi ridicol şi inutil, pentru că nici pe departe nu-mi aduc aminte de toţi; pentru că
nu i-am cunoscut pe toţi (eu am fost prezent la Fontenay trei ani, în care timp mulţi au
plecat şi alţi mulţi au venit), şi pentru că nu i-am cunoscut pe toţi la fel de bine. Cred că e
mai prudent să spun numai ceea ce mai înoată în vechi amintiri, înainte de a se şterge.

Şcoala Română era situată pe strada Castanilor (50, rue des Châtaigniers), în partea de
sus a străzii, care era toată în pantă. Se intra în proprietate deschizând o poartă din tablă de
fier, compusă din patru foi: una mai îngustă, care se deschidea la dreapta, lângă edificiul
propriu-zis al Şcolii; alta la fel la stânga, care se deschidea lângă loja sau apartamentul
portarului; şi două foi care se deschi- lit in la mijloc şi se împingeau spre dreapta şi spre
stânga, pentru a fm « loc intrării sau ieşirii automobilelor.
I i rândul ei, Şcoala se compunea din patru localuri. La stradă, »ii.ins ca într-un corset
între poarta din dreapta şi zidul vecinului, lipit de Şcoală pe partea dinspre coborâş, se ridica
edificiul pe care I .un numit Şcoala propriu-zisă şi a cărei distribuţie interioară o voi llrscrie
mai departe.
în stânga, făcând faţă acestui bloc, se afla locuinţa portarului. în realitate era o
portăreasă, celebra doamnă Carteron, ale cărei răspunsuri numeroase priveau primirea şi
introducerea vizitatorilor, i (-partiţia corespondenţei, pe care o trecea interesaţilor pe sub
uşă, in fiecare dimineaţă, întreţinerea unei curăţenii atât pe scară cât şi în llecare cameră,
facerea paturilor şi spălatul rufelor. Ceea ce era mai puţin obişnuit era felul agreabil în care
suporta şi executa toate aceste sarcini care ar fi doborât un cal, cu multă familiaritate şi cu o
voie bună solid menţinută de raţia zilnică de vin roşu.
Casa în care trăia doamna Carteron avea două etaje: la parter îşi exersa primele atribuţii
în timpul zilei, şi sus avea două camere de dormit, una pentru ea şi alta pentru singurul ei
copil, José, care era pe atunci un copilandru.
La parter, sub camera lui José şi în prelungirea biroului portăresei, se afla sufrageria în
care mâneam noi seara şi uneori şi la prânz, când hotărâm să rămân acasă. Regimul nostru
alimentar are nevoie de o explicaţie. Bursa noastră se compunea dintr-o alocaţie individuală
de 800 franci pe lună şi de gratuitatea pensiunii, care se compunea din locuinţă şi masa de
seară. Se presupunea că la prânz mâneam la Paris, şi numai din când în când câte unul
dintre noi prefera să rămână acasă, în care caz mânca pe cont propriu, fie la unul din
restaurantele din apropiere, sau cumpărându-şi subzistenţa la prăvălia de produse
alimentare din capăml de jos al străzii. în acest caz, obiceiul era să mâncăm în sufragerie,
fără serviciu şi fără contact cu bucătăria. Cât despre aceasta din urmă, făcea parte din
structura Şcolii, dar nu avea decât o poartă pe latura din fundul casei, deci opusă străzii,
aşa încât rămânea oarecum disimulată pentru vizitatori, care de obicei nici nu-şi dădeau
seama de existenţa ei.
în prelungirea casei portăresei, dar cu faţada privind spre stradă, la oarecare distanţă de
ea, se afla locuinţa directorului administrativ al Şcolii şi a familiei lui. Această clădire, a treia
din cele patru menţionate, avea tot două etaje şi forma un unghi drept cu parterul portă-
resei, de care era legată, iară comunicare directă, prin câteva camere adăugate: la parter
două sau trei depozite de rezerve de tot felul, şi la etaj trei camere pentru cele trei fete ale
directorului-adminis- trator. Toată faţada acestei locuinţe era ocupată de o marchiză foarte
spaţioasă, care nouă ni se părea enormă, şi care de cele mai multe ori servea şi de salon.
Dincolo se deschidea un salon adevărat, care servea şi de sufragerie şi de birou de
administraţie.
Al patrulea şi ultimul local menţionat, care nu merita numele de edificiu, era un modest
pavilion compus din scânduri, cu spatele lipit de zidul vecinului din jos şi la oarecare
distanţă de Şcoală. Fusese fabricat cu puţine mijloace, după cumpărarea proprietăţii, cu
scopul de a servi de atelier artiştilor pictori sau sculptori, — pentai că printre bursele pe care
le oferea Şcoala figurau şi două burse pentru belle-arte. în realitate nu fusese cu totul
necesar, pentru că membrii Şcolii care aparţineau acestei specializări artistice preferau de
obicei atelierele pariziene. Eu am avut onoarea de a fi unul dintre puţinii membri ai Şcolii
care am folosit pavilionul, — deşi l-am întrebuinţat nu ca artist, ci ca model.
La sosirea mea, am cunoscut printre ceilalţi membri pe bursierul pentru sculptură — pe
Tureatcă. La câteva luni după sosire mi-a propus să-mi facă bustul din lut. Afară de frigul
care domnea în atelier, nu aveam nici un motiv serios ca să-l refuz. Frigul, de altfel, nu era
de speriat şi nu m-a împiedicat să caut posturi eroice care să mă avantajeze. Le-am căutat,
dar nu le-am găsit, pentru că Tureatcă a rămas foarte nemulţumit de rezultat. La sfârşitul
şedinţelor a pus mâna pe o bardă pe care o avea la îndemână şi mi-a spart capul în două felii
riguros simetrice. Din fericire nu s-a răzbunat şi pe mine personal.
în anul următor s-a procedat la o reformă importantă. Atelierul a fost desfiinţat şi în
locul lui s-a construit alt pavilion, mult mai spaţios şi cu adevărat elegant. A fost împărţit în
două, jumătate destinat întrebuinţării ca atelier, în care n-am mai avut curaj să mai intru a
doua oară. Cealaltă jumătate fusese concepută ca să servească de bibliotecă, sală de lectură
şi depozit în acelaşi timp. înainte, Biblioteca Şcolii fusese instalată la ultimul etaj al
edificiului principal, care devenise cu totul neîncăpător. La această reformă am contribuit şi
eu. Dată fiind pasiunea mea pentru anticariatele din Paris, eram în măsură să semnalez
administraţiei noastre cărţile care puteau fi considerate de interes primordial din punctul de
vedere românesc. Am izbutit să contribui în felul acesta la achiziţia unor cărţi vechi,
importante pentru trecutul nostru, unele din ele la preţuri excepţional reduse, pentru că
Şcoala nu dispunea de sume importante pentru a-şi permite excese. Din păcate, toate aceste
silinţe n-au fost de nici un folos, pentru că la descompunerea Şcolii Române, conducerea
comunistă de la Bucureşti a adăugat şi jaful bibliotecii, multe din ele fiind vândute în vrac
unui librar din Paris, care le-a cumpărat numai din cauza preţului neînsemnat care i se
cerea, pentru că trimisul de la Bucureşti nu ştia cum să scape de ele.

Curtea înscrisă între aceste clădiri era pavată cu piatră până la nivelul locuinţei
administratorului. în spatele casei lui mai fuseseră lipite două anexe: un garaj pentm
automobil şi o sală de baie pentru studenţi. în camerele Şcolii fiecare avea lavaboul lui cu
apă curentă, caldă şi rece, dar nu exista nici o sală de baie, poate din cauza spaţiului prea
strâmt de care se dispunea. Aşa se explică faptul că s-a introdus o sală de baie comună, care
se simţea ca o nevoie primordială. Bineînţeles că eram prea mulţi pentru o singură sală şi că
de obicei era coadă la intrare, dar era mai bine decât nimic. Dincolo de aceste anexe se
întindea spaţiul idilic la care presupun că se gândea lorga. Acest spaţiu era compus din două
zone verzi, adevărat că foarte apreciate de noi.
Prima zonă, în prelungirea curţii dar sensibil mai întinsă decât ea, fusese transformată
în peluză, loc de plimbare şi de odihnă, cu iarbă verde, cu bazin de piatră, rotund, în care se
plimbau peştişori roşii şi cu o modestă fântână arteziană la mijloc, pentru împrospătarea
apei. Am aflat că în jurul acestei fântâni se plimba în fiecare dimineaţă, înainte de a pleca la
Paris. Distracţia lui preferată era să ameninţe peştii cu nelipsitul lui baston, înştiinţându-i
cu glas tare: JE SUISLE ROI SOLEIL, după care pleca liniştit. Pe timp frumos, acolo se adunau
vizitatorii, formând un salon cu interminabile discuţii. La
 marginea din dreapta peluzei se afla pavilionul-atelier şi biblioteca. La stânga era un zid,
cu poartă deschisă în permanenţă spre grădină. Restul zidului sprijinea răzoare de flori şi
tufişuri de zmeură şi coacăze care îmi aduceau aminte de Moroeni; orientarea mea spre
comparatism mă împingea spre compararea fructelor roşii care mă pândeau sub umbra
frunzişului. Comparatismul obligă la multe studii ca să ajungă la un rezultat; eu am făcut
multe cercetări în jurul tufişurilor şi rezultatele erau numeroase şi pozitive, dar nu-mi mai
aduc aminte de rezultate.
Fundul peluzei se termina în alt zid, perpendicular pe celelalte; la mijlocul lui se
deschidea o poartă, cu o cheie agăţată de clanţă. Cheia însemna fără îndoială că poarta
trebuia ţinută încuiată. Din partea mea n-am văzut-o niciodată încuiată. Poarta ducea la
livada vecinului, şi în livadă aveam şi noi oarecare interese. Mai întâi, livada, care era
enormă, n-avea nici o cheie şi nici un zid. Termina la drumul mare, fără nici un semn de
protecţie sau aviz trecătorilor. Şoseaua, care era şi un fel de frontieră superioară a comunei
Fontenay-aux-Roses, era drumul care ducea la Clamart şi Versailles spre stânga, şi şoseaua
spre Paris, la dreapta. Dacă treceam prin livadă, staţia tramvaiului era mult mai aproape de
Şcoală, decât pe strada noastră coborâtoare, ceea ce ne obliga de multe ori să pierdem cheia
livezii sau să ne facem că n-am găsit-o. De altfel nici nu ne întreba nimeni, mai ales la orele
la care plecam noi. în zilele în care rămâneam acasă, mâneam singur sau cu vreunul dintre
cei care optaseră cu mine, la restaurantul care se găsea pe drumul Parisului, lângă staţia
tramvaiului. La întoarcerea de la Paris, livada vecinului era şi mai interesantă, pentru că ne
făcea să scăpăm de urcuşul străzii Castanilor, obositor, neîngrijit şi lung ca o zi de post. O
dată pe an aveam şi posibilitatea de a compara prunele vinete ale vecinului cu cele de la
Moroeni. Comparaţia nu putea dura decât câteva zile, până se hotăra vecinul să-şi culeagă
recolta.
După cum am spus, zona verde a Şcolii se compunea din două sectoare. Al doilea era
altă livadă, sau mai bine zis o grădină, în care se intra printr-o poartă practicată în zidul din
stânga al peluzei. Deosebirea principală a grădinii, în comparaţie cu celelalte zone ale Şcolii
era că grădina urca în pantă până la capătul proprietăţii, adică pe toată suprafaţa, care nu
era mică. Numai într-un punct se modificase solul, în colţul din dreapta intrării, unde
terenul se nivelase pentru a instala pe suprafaţa plană astfel obţinută, un joc de popice, care
era cea mai mare atracţie a Şcolii şi cea mai frecventă distracţie pentru noi. în restul grădinii
domneau pomii roditori, probabil mulţi din ei preexistenţi Şcolii: meri, peri, pruni şi mai ales
un străbun sigur, un enorm cireş pietros cu care m-am împrietenit chiar din cea dintâi
primăvară.
Din toate mărturisirile făcute până acum cred că se desprinde uşor o lăcomie de fructe,
de preferinţă mai mult sau mai puţin prohibite. Trebuie să adaug, poate cu gândul că ar
putea să-mi servească de scuză, că e o tară pe care am păstrat-o din copilărie. Primii mei ani

148
de experienţe exterioare casei căţărându-mă prin toţi pomii şi copacii accesibili, mâncând din
toate fructele cunoscute mie sau necunoscute. Unele rezvdtate au fost dezastruoase, pentai
că am învăţat prea târziu că nu tot ce zboară se mănâncă; am mâncat jir, care nu e chiar
comestibil, şi am încercat gustul ghindei, pe care, fireşte, n-am putut s-o mestec, şi nu
numai pentru că avea un gust scârbos. Am fost pe punctul de a mă otrăvi cu sâmburi de
piersică, pe care le mâneam în neştire. De atunci am rămas cu dragostea pentru parfumul şi
gustul fructului abia cules de pe cracă. Fructele pe care le mâncăm acasă sau în restaurant
sunt numai umbra unui parfum. Bineînţeles că am mai avut şi alte surprize. între altele îmi
aduc aminte de lecţia pe care am primit-o în vizita pe care am făcut-o singur ruinelor de la
Italica. M-am întâlnit pentru prima oară acolo cu peisajul andaluz, în care domină măslinii,
şi m-am trezit stăpân singur al măslinelor neculese. N-am putut să mă stăpânesc, am cules
o măslină mai rotunjoară şi am început s-o ronţăi cu devotament. Rezultatul a fost
fulgerător. Mi-am dat seama că, vrând-nevrând, va trebui să fiu înmormântat pe loc, la
Italica. Măslina era corosivă ca o otravă, şi eu rosesem deja o bucăţică bine aleasă. M-am
târât cum am putut până la locul în care mă aştepta taxiul închiriat la Sevilla. Am mai stat
la Sevilla două zile mai mult decât prevăzusem, până mi-a dat voie doctorul să-mi continuu
călătoria.
în alt gen mi-am dat în petic la un congres comparatist, cred că la Friebourg. Mă
nimerisem cazat la acelaşi hotel cu Marcel Bataillon, şi făceam cu el datmul până la sediul
congresului. Odată am trecut amândoi printr-o mică piaţă, ornată doar cu doi sau trei meri.
Era
toamnă şi cădeau merele cu ghiotura din pomi şi toţi trecătorii i>! vedeau liniştiţi de
drumul lor, pentru că aşa e obiceiul în Elveţia, sil nu te atingi de ce nu e al tău. Eu n-am
răbdat şi am smuls de pe cracă la care ar fi ajuns şi un copil, un măr care în mod vizibil
pregătea să plece chiar el, şi am şi început să-l ronţăi cu evlavie Mi-am dat seama
numaidecât, dar târziu, că purtarea mea nu putea fi pe placul lui Bataillon, şi mi-am
cerut scuze. Răspunsul lui a fost: —Te invidiez! Dar n-a vrut să primească şi el un măr,
de teamă că-i va merge vestea în tot congresul. Avea dreptate, pentru că el era dator să-
şi păstreze prestigiul, pe când eu n-aveam ce să păstrez.

Edificiul în care erau găzduiţi membrii Şcolii avea patru etaje, plus parterul, care era
ocupat în întregime de apartamentul directorului. Iorga venea la Paris o dată pe an, nu
numai pentru a lua contact cu membrii Şcolii, dar şi pentru conferinţele pe care era
invitat să le ţină în fiecare an la Sorbona. Uneori venea singur, alteori îl însoţea doamna
Iorga. Programul călătoriilor lui nu avea nici un mister pentru noi. Lua trenul la
Bucureşti, mai mult sau mai puţin încărcat, după cum venea singur sau însoţit; dar

149
trebuie să se înţeleagă că venea mai puţin încărcat dacă venea singur. Din bagajele lui
nu lipsea niciodată un caiet: în timpul călătoriei scria totdeauna o piesă de teatru, care
era terminată când ajungea la Paris şi se reprezenta la Teatrul Naţional în anul următor.
Sosirea lui era cunoscută de mai înainte, şi o delegaţie de membri ai Şcolii, aleasă dintre
cei care considerau prezenţa lor la gară ca o datorie de onoare, se ducea să-l primească.
Bineînţeles că nu lipsea niciodată directorul administrativ al Şcolii, care avea un
automobil şi prin urmare era responsabilul pentru transportul lui până la Fontenay.
Apartamentul rezervat lui Iorga era simplu, foarte sobru, dar mai bine mobilat şi
tapiţat. Se compunea dintr-o sală care ocupa toată lărgimea construcţiei, cu ferestrele
deasupra străzii, şi dintr-o cameră mult mai mică, care privea tot la stradă şi nu dădea
loc decât pentru o sală de baie şi un pat adăugat, nu ştiu pentru ce întrebuinţare, poate
pentru cazurile în care ar fi venit şi unul din copiii lui Iorga. Eu m-am întâlnit acolo cu
trei dintre ei: Ştefan,
medic, boem şi original; Magda, temperament artistic, extrem de prietenoasă şi extravertită,
cu care era o adevărată plăcere să stai de vorbă; şi Alina, prietenă cu fetele directorului
administrativ, agreabilă, dar timidă şi introvertită ca pentai a face echilibra cu sora ci.
Bănuiesc că pentru aceşti musafiri se pregătise această posibilitate firească de găzduire.
Camera principală se compunea din două părţi deosebite. în stânga uşii de intrare se afla
un pat destul de monumental, în orice caz de un stil depăşit şi mai înalt decât se
obişnuieşte. Ocupa cam o treime din încăpere şi dacă îmi aduc bine aminte era separată de
restul camerei, nu ştiu dacă prin nişte cortine ca de teatru, sau poate prin propria lui
monumentalitate. Memoria nu mă ajută să identific aceste detalii. Restul camerei era, ca să
zic aşa, dintr-o bucată, mobilată cu un birou stil Louis XVI, cu un fotoliu de stil cu totul
deosebit şi cu aer de jilţ, şi două sau trei scaune pentai eventualii vizitatori. Aceste scaune,
cu speteze din secolul trecut, mi-aduc aminte de exerciţiul cu care îi plăcea lui lorga să se
laude: băga degetul cel gros prin spaţiile goale ale ornamentelor sculptate pe paaea de sus a
spetezei, şi ridica scaunul servindu-se numai de efoaul degetului. Era foaae mândai de
această capacitate, şi cred că avea dreptul să se laude, pentru că scaunele erau foarte grele
şi încercând şi eu experienţa în lipsa lui, n-am izbutit nici să clintesc scaunul din loc.
în general, în lipsa lui lorga, apartamentul lui era tabu, cel puţin în principiu, pentru că
numai doamna Carteron avea cheia, ca să poată face curăţenia din când în când. Dar acest
din când în când intervenea şi în favoarea noastră o dată sau de două ori pe an, în
împrejurări cu totul excepţionale. Una din aceste împrejurări era pomul de Crăciun, pe care
nu l-am fi putut aşeza în altă parte. Atunci reuşeam să o înduioşăm pe soţia
administratorului, mai ales că interveneau în favoarea noastră şi fetele lor, care abia
aşteptau să aibă şi ele un rol în pregătirea pomului. Atunci doamna ne deschidea acea

15
0
Sancta Sanctorum, pe care mulţi o vedeau pentru prima oară. Aceasta a fost situaţia mea
imediat după sosirea la Fontenay şi la Crăciun nu ştiam încă nimic din obiceiurile casei, aşa
încât ce spun mai sus nu se potriveşte cu primele mele experienţe.
Din primul Crăciun nu-mi aduc aminte decât de pomul instalai pelin birou protejat cu o
pătură groasă; de şampania pe care am băut-« > prima oară în cantităţi de care nu mai
ţineam socoteală; d< cozonacul pe care ni l-a trimis doamna directoare; de gramofonul
împrumutat nu ştiu de unde; de muzica încăpăţânată care-1 împingea pe toţi să danseze, —
pe mine nu, pentru că n-am dansai niciodată; de invitaţia la dans pe care am primit-o de la
domnişoara Lyda (viitoarea mea soţie) şi de un ciorap nu ştiu în ce împrejurări, dar de care
se pare că eu eram vinovat.
Altă împrejurare în care ni s-au deschis uşile fără înţelepciune a fost în anul următor
necesitatea de a boteza pe un coleg nou sosit. Se chema Gollner, venea de la Cluj, unde se
licenţiase în istorie. Era un băiat de treabă, cam pierdut în jungla noastră, mai ales la
început. Ni l-am asociat şi am decis că numele lui era ridicol şi că noi îl botezăm Neamţu. Am
cumpărat şampanie, cea mai mare parte din ea plătită de neofit, am obţinut cheile de jos şi
ne-am încuiat pe dinăuntru, pentru a evita intervenţiile din afară. Prima sticlă de şampanie a
fost folosită la botez: l-am dezbrăcat pe Gollner, l-am aplecat deasupra unui lighean şi i-am
turnat pe cap toată şampania, din care cred că el lingea cel puţin un sfert. Am băut şi noi cât
am putut, până când peisajul interior a început să semene cu Frumoasa din Pădurea
adormită. Ne-am trezit la opt de dimineaţă, când a bătut la uşă doamna Cartaron, care a
şters în câteva minute toate semnele ocupaţiei.
Asemenea încercări de adaptare la mediu s-au mai produs şi în alte împrejurări, în zona
verde a Şcolii şi cu mulţi invitaţi şi invitate din afara Şcolii. Ne-am ales din ele cu lecţii
importante de convieţuire între popoare şi am descoperit existenţa unui produs al industriei
franceze, printre cele mai meritorii, celebrul cruşon, cu care ne-am familiarizat repede şi
Gollner a uitat cu totul cum îl cheamă.
Am insistat poate prea mult asupra acestor amuzamente, care n-au făcut din noi nici un
tânăr corupt şi n-a împiedicat pe nici unul dintre noi să-şi vadă de treabă. lorga făcuse tot ce
putuse ca să ne pună pe drumul cel bun; dar drumul cel bun trebuie să şi-l facă fiecare şi
nu coincide niciodată cu drumurile pe care şi le fac alţii.

151
 *

Cele patru etaje construite deasupra apartamentului lui Iorga cuprindeau

o scară de lemn în spirală şi patru camere la fiecare etaj. Scara ducea la o
cameră în stânga, cu fereastra spre peluză; alta orientată la fel, în faţa scării şi
cu intrarea la stânga; alta identică, cu uşa la dreapta şi vedere la stradă, şi a
patra la dreapta scării şi cu vederea tot la stradă. Eu am ocupat timp de trei
ani a doua cameră, care conţinea, ca toate celelalte, un lavabou, un dulap
pentru haine şi rufe, un pat şi nişte rafturi pentru cărţi. Toate celelalte camere
erau mobilate mai mult sau mai puţin la fel. Unii mai puneau şi de la ei: de
exemplu Dănilă, viitorul bibliotecar al Universităţii din Iaşi (dacă nu mă înşel
eu), care se dotase cu toate elementele care compun pregătirea şi serviciul
cafelei, fără care colegul nostru nu înţelegea cum se poate trăi. E adevărat că
pregătea o cafea excelentă, de care profitam şi noi din când în când.
Era de la sine înţeles că nimeni nu avea voie să găzduiască pe altcineva în
camera lui. Exista însă o excepţie în cazul în care bursa era atribuită unui
candidat, bărbat sau femeie, deja căsătorit; în acest caz, pe care l-am văzut
repetându-se de mai multe ori, soţul şi soţia puteau fi găzduiţi împreună.
Alteori se întâmpla ca seria anuală a candidaţilor aprobaţi să depăşească
numărul camerelor de care se putea dispune. în acest caz se admitea
conlocuirea, adăugându-se un pat adus din camerele de rezervă.
La ultimul etaj configuraţia camerelor laterale era aceeaşi; dar cele două
camere mai mari, corespunzătoare pe plan cu camera mea şi cu cea a
vecinului meu, fusese transformată într-o sală care ocupa toată lungimea
edificiului şi fusese întrebuinţată ca bibliotecă. Am lucrat mult în această
bibliotecă, despre care am spus că mai târziu a fost mutată în pavilionul din
zona verde. La etajul de sus al Şcolii, fusese o insulă de reculegere, la care
ceilalţi membri recurgeau rareori. Eu îmi aranjam acolo, pe o masă
monumentală, filele adunate în săptămâna respectivă şi, când am terminat
cercetarea, am redactat şi am bătut la maşina de scris textul celor două teze
de doctorat.
Nu pot să spun cât de bogată era biblioteca, pentru că nici nu-mi aduc
aminte dacă avea un inventar, nici n-am numărat câte volume

15
2
avea. îmi aduc aminte de unele serii de cărţi preţioase. Bău a mai ales, frumos legate în
marochin roşu, cu ornamente şi i aurite, operele complete ale lui Voltaire, probabil dăruite
de din familia lui Georges Bengescu. Am avut la îndemână co completă a Documentelor
Hurmuzachi, cu siguranţă dona Academiei Române. Era şi o colecţie interesantă de cărţi şi
pani publicate la Paris de paşoptiştii români şi o mulţime de alte cărţi care nu-mi aduc
aminte. Judecând în abstract, comparând cu al colecţii pe care le-am frecventat, cred că
Biblioteca număra apn mativ între 3 000 şi 4 000 de cărţi, din care nu ştiu câte s-au past i

în ce priveşte direcţia administrativă a Şcolii aceasta fuses încredinţată de la început

lui Victor Ianculescu, care avea să fie mal târziu socrul meu. Era moldovean de la Iaşi,
căsătorit cu una din multele fete ale lui Manole Manoliu, actor, autor şi director al
Teatrului Naţional din Iaşi. Perechea s-a stabilit la Paris, unde Vieţi >i a obţinut titlul de
doctor în Drept în 1919. A avut un rol modest în tratativele Păcii de la Versailles şi a ştiut
să-şi câştige prietenia celor mai mulţi delegaţi români de acolo. Nu ştiu de cine şi nici în ce
împrejurări a fost recomandat lui Iorga ca omul potrivit pentru a trata problemele şi
aspectele juridice şi economice ale cumpărării unui teren bun şi ale instalării şi dotării
unui cămin de studenţi. Iorga i-a propus această însărcinare şi sunt sigur că Ianculescu a
primit-o cu multă satisfacţie: îi venea bine, pentru că, dacă nu i s-ar fi deschis această
perspectivă, sunt convins că s-ar fi întors la Iaşi. A dus operaţiunea la bun sfârşit şi a
rămas în continuare la Fontenay- aux-Roses, nu ştiu în ce calitate, pentru că n-a fost de la
început director administrativ. Situaţia lui s-a regularizat când, la cererea lui Iorga,
Ministerul de Externe i-a acordat titlul de consul, numire care a consolidat calitatea lui de
funcţionar al Statului român. A continuat în această situaţie până în 1949, când a fost
pensionat.
Ianculescu era, bineînţeles, „omul lui Iorga“. I-a fost totdeauna devotat şi a ştiut cum
să-l îngrijească, pentru că Iorga avea nevoie de un ajutor permanent. înainte de toate,
Iorga, care a fost automl unor fmmoase studii de istorie economică, nu avea nici cea mai
iii.i idee despre bani sau despre preţul vieţii de toate zilele. Hti/unarele încăpătoare ale
redingotei lui erau totdeauna pline de llpiu i, de note scrise pe marginea unui jurnal, de
multe ori chiar i dar niciodată nu avea bani în buzunar. Odată, când venise la biblioteca
Naţională, unde eu şi Turdeanu îi ţineam locul ocupat şi lista cărţilor cerute de el,
executată ca să-l scăpăm de aşteptarea la i are eram condamnaţi noi, cercetătorii de rând,
am ieşit împreună I II el, ca să aşteptăm în stradă pe Ianculescu, care trebuia să-l ducă i II
maşina acasă. Din motive necunoscute, Ianculescu întârzia să vină la ora fixată şi lorga nu
putea să sufere aşteptarea şi timpul pierdut. în cele din urmă, enervat, ne-a rugat pe noi
dacă putem să-i împrumutăm cinci franci, ca să ia un taxi. Ne-a pufnit râsul, pentru că un
taxi până la Fontenay costa cel puţin 40 de franci: ceea ce dovedeşte cât de departe era de
condiţiile curente ale vieţii în societate. Din fericire n-am avut nevoie să-i explicăm situaţia,
nici să ne căutăm prin buzunare, căci tocmai atunci sosi Ianculescu şi ne scoase din
încurcătură.
Altă dată lorga rugase pe Ianculescu să-i cumpere două cămăşi pe măsură, pentru că
probabil nu venise cu schimburi suficiente. Ianculescu veni din oraş cu o jumătate de
duzină de cămăşi de la unul dintre cei mai buni croitori de cămăşi din Paris. lorga s-a
îngrozit de sumă de bani cu care trebuia să plătească această extrava ganţă şi l-a certat
aspru pe Ianculescu pentru această risipă, cerându-i să-i aducă două cămăşi mai ieftine.
Bietul Ianculescu a luat automobilul şi s-a făcut că pleacă în oraş. Peste un ceas s-a întors
cu acelaşi pachet de cămăşi la subsuoară şi a declarat că găsise un croitor cu mult mai
ieftin, care-i vânduse şase cămăşi pentni o treime din preţul pe care i-1 ceruse celălalt.
lorga a rămas foarte mulţumit şi l-a dojenit încă o dată, pentru că nu fusese atent la
primul preţ şi nu ţinuse seama de faptul că el nu era un om bogat. Că nu avea intuiţia
banilor şi a preţurilor se dovedeşte de altfel din experienţa tuturor anticarilor din
Bucureşti, care închideau prăvălia când îl vedeau pe lorga, pentru că el cumpăra
totdeauna, dar plătea numai cu cărţi din seria publicaţiilor lui, din care bieţii anticari
aveau totdeauna prea multe exemplare.
în cei trei ani de şedere la Fontenay n-am avut cunoştinţă de nici un conflict cu
studenţii. în schimb avea conflicte cu furnizorii—
brutar, măcelar, zidar, medic, pentru că trebuia sâ-i ducă de multe ori cu vorba, din lipsă
de fonduri, pentru că alocaţiile şi bursele nu veneau totdeauna la timp.
Grupul nostru, adică Turdeanu, Neamţu şi cu mine, treceam aproape zilnic prin
salonul lui, cu tot felul de pretexte: ca să răspundem sau să chemăm la telefon, să jucăm o
belotă, să ascultăm muzică, la radio sau la patefon, sau să ne plângem că n-a sosit bursa.
Ianculescu primea totdeauna cu evidentă plăcere. Veneau să-l vadă şi prieteni din colonia
românească de la Paris, şi prieteni francezi, unii dintre ei aşa de anoşti, că o luam la fugă
când auzeam că se deschide poarta.
în felul ei, viaţa la Fontenay era o viaţă familială. Lui Ianculescu îi plăcea să se plimbe,
să se distreze, să stea de vorbă: purtări de care am profitat şi noi, pentru că din când în
când ne invita la excursii plătite din fondurile Şcolii. Graţie acestei înţelegeri tacite am
vizitat Franţa: nu numai împrejurimile Parisului de la Rouen la Reims, dar şi ruinele
romane din Provenţa, castelele de pe Loire şi Coasta de Azur. Bineînţeles, el venea cu noi,
studia cu noi vinurile regiunii şi se distra o dată cu noi. Nu cred că o făcea de dragul
nostru ; probabil că aşa era felul lui de a fi.
îmi închipui că n-a avut totdeauna posibilitatea de a proceda la fel cu seriile de
studenţi care ne precedaseră. Ştiu numai că păstrase bune legături şi preţuia mult pe
Constantin Marinescu, pe atunci profesor de istorie universală la Universitatea din Cluj.
Marinescu era membru corespondent al Academiei DES SCIENCES MORALES, ceea ce îl aducea
uneori la Paris. Eu nu l-am văzut la Paris decât o dată. Era găzduit Ia Cetatea
Universitară, dar a venit de mai multe ori la Fontenay, unde mânca la Ianculescu. Nu ştiu
ce au vorbit, dar am avut impresia unei strânse prietenii. Cred de altfel că găzduirea la
Cetatea Universitară, unde am fost o dată cu el, fusese obţinută de Ianculescu.
Mai târziu, Marinescu a fost numit director al Şcolii Române, în acelaşi timp cu Basil
Munteanu, subdirector şi cu Horia Râdulescu ca secretar. Tot grupul, cu soţiile celor doi
dintâi, a plecat la Paris în 1946, în acelaşi timp cu personalul Ambasadei Române la Paris,
din care făceam parte şi eu. Am călătorit cu vaporul „Transilvania“ până la Marsilia, şi pe
urmă cu trenul la Paris. Desfiinţarea Şcolii Române fusese deja hotărâtă de guvernul
comunist. Misiunea principală a lui Marinescu era să caute un edificiu parizian potrivit
pentru instalarea viitoarei Şcoli Române renovate. In acelaşi timp fusese însărcinat cu
formarea inventarului Şcolii de la Fontenay, unde au locuit cei trei mandatari. Horia
Rădulescu, care era un bun prieten, mi-a povestit după spartul târgului că inventând îl
stabilise el şi că Marinescu nici nu intervenise, nici nu avea ordine pentm căutarea altui
local. Pe el îl interesa mai mult o anchetă personală contra lui lanculescu (şi implicit
contra mea, scormonind insistent în toate sertarele şi în toate coşurile de hârtii, căutând
dovezi împotriva noastră. N-a găsit nimic, ceea ce nu l-a împiedicat să-l acuze pe
lanculescu de malversaţiuni (probabil că eu eram numai un complice). Ministerul de
Externe, care avea sarcina să procedeze la desfiinţarea Şcolii a deschis un proces, care a
sfârşit prin a declara acuzaţia neîntemeiată. N-aş fi vrut să evoc această urâtă afacere,
dacă n-ar fi de domeniul public atitudinea duşmănoasă şi calomnioasă a foştilor prieteni ai
lui lanculescu. Purtarea lui Marinescu, MEMORIILE publicate ale lui C.C. Giurescu, CORESPONDENŢA
publicată a lui Basil Munteanu, transpiră toate această animozitate târzie.
DE MORTUIS NIL NISI BENE; dar asta nu însemnează că cei vii trebuie să tacă. Mi se pare că
explicaţia acestor luări de poziţie este evidentă. Prima generaţie a membrilor Şcolii Române
din Franţa a format un grup de detractori ai lui Iorga, bine cunoscuţi, de care am vorbit şi
mai înainte. lanculescu era „omul lui Iorga“: INDE IRAE. în acelaşi coş m-au băgat şi pe mine,
în aceeaşi calitate de „om al lui Iorga“. Caracterizarea nu mi se pare potrivită, dar nu mă
deranjează în nici un fel, dimpotrivă. Istoricii trag totdeauna istoria de păr, ca s-o facă mai
frumoasă sau mai uşor de înţeles.

Am sosit la Fontenay-aux-Roses la 2 decembrie 1934. M-am prezentat Direcţiei,

reprezentată în această ocazie de doamna lanculescu, pentru că administratorul Şcolii era
absent. Mi-am luat în primire camera care avea să fie multă vreme a mea. Am luat apoi
contact cu primii colegi pe care i-am putut găsi; cea dintâi şi cea care m-a lămurit în mod
pertinent asupra condiţiilor de trai la Şcoală, asupra condiţiilor transportului la Paris şi
toate celelalte informaţii, preţioase pentru un începător, a fost vecina ntea de palier,
domni-
şoara Hortensia Hâmbăşanu, studentă de la Cluj, care pregătr lucrare despre o
romancieră franceză din secolul trecut, pu|! cunoscută, dar legată într-un fel cu
istoria Moldovei, care se clinii doamna Dash. La ora potrivită, am coborât în
sufragerie, unde .11 cunoscut pe ceilalţi colegi.
A doua zi am plecat de dimineaţă la Paris, grăbit de data la cair sosisem şi de
teama vacanţelor care băteau la uşă şi riscam să pierd înscrierea la cursurile de
doctorat. Am constatat cu plăcere că diploma de licenţă în Litere din Bucureşti era
omologată cu dipl» > mele franceze de acelaşi nivel, România fiind singura ţară care se
bucura de acest tratament favorabil. Prin urmare înscrierea mea nu prezenta nici o
dificultate. A fost mai greu să înscriu subiectul pe care mi-1 alesesem. A trebuit să
caut la primul etaj, în sala numită a „fişierului“, dacă subiectul meu era liber, sau
reţinut de alt doctorand. Imensul fişier alfabetic cuprindea câteva mii de subiecte de
teză, unele susţinute, altele propuse dar abadonate. Consultarea fişierului central era
obligatorie, pentru a evita acapararea unui subiect de mai mulţi candidaţi în acelaşi
timp. Subiectul meu fusese reţinut de o doamnă din provincie; data înscrierii şi
adresa candidatei erau menţionate pe fişă. Pentm mine a fost un duş rece: eram
convins că l-am pierdut pe Ariosto. Urmând sfatul secretariatului, am scris imediat
candidatei, care mi-a răspuns foarte repede, că renunţase nu numai la subiect, dar
chiar la ideea de a pregăti un doctorat. în baza unui certificat stabilit de Şcoala
Română, prin care mă prezenta ca membru al Şcolii, am primit o carte de identitate
ca student universitar. Mi-au dat-o chiar din prima zi a prezentării la Sorbona şi,
văzându-mi mirarea, mi-au explicat că, în cazul în care subiectul meu ar fi reţinut de
altcineva, înscrierea mea la doctorat continua să fie valabilă, şi mă obliga numai să
caut alt subiect, agreat de viitorii mei profesori. De bucurie, în aceeaşi zi am luat în
primire Parisul, mai exact Cartierul Latin, cu restaurantele, cu vitrinele, cu studenţii
lui, şi cu viaţa străzii, de la Luxembourg Ia Cité şi de la Notre-Dame la Saint Germain
des Prés, unde era capătul de linie al tramvaiului care ducea la Fontenay. Am ajuns la
Şcoală mai frânt decât după o zi de vizite la Florenţa.
A doua zi am luat din nou tramvaiul, cu intenţia de a depune scrisorile de
recomandare pe care le primisem la Bucureşti. La
Şcoală ştiau de adresa lui Munteanu, dar nu avea telefon. între a-1 vizita şi a-i scrie am
ales prima opţiune, care nu era cea mai bună. Am bătut la uşa lui şi nu mi-a răspuns
nimeni, deşi se auzeau zgomote în interior. Am mâzgălit o scuză pe plicuri, dându-mi
numele şi adresa, şi am strecurat scrisorile pe sub uşă. Pe Munteanu l-am văzut mult mai
târziu, cred că în al treilea an de şedere a mea la Paris.
Aveam şi scrisoarea de recomandare pentru Bouglé. Am luat drumul spre Rue d’Ulm şi
am intrat în École Normale Supérieure ca într-un oraş părăsit. N-am găsit pe portar în
ghereta lui şi la parter n-am găsit nici o uşă deschisă. Mi-am închipuit că biroul Direcţiei
era la etaj, şi într-adevăr am dat acolo de o uşă încuiată, care spunea prin mijlocirea unei
pancarte că e biroul Direcţiei. Acolo l-am găsit pe domnul Bouglé în persoană. M-a ţinut de
vorbă mai mult de o oră, ca şi când n-ar fi avut nimic mai bun de făcut. M-a întrebat ce
vreau să studiez, de ce am nevoie, pe cine cunosc la Paris. Am găsit în el un om extrem de
simplu, deschis şi prietenos, aşa cum îmi plăceau mie şi cum mi i-am închipuit totdeauna
pe profesori.
în lunga mea carieră academică, de peste 60 de ani, am cunoscut două feluri de
profesori: unii de categoria A, care sunt întâi persoane şi pe urmă profesori, extravertiţi,
liberi la vorbă şi în purtare, în care poţi avea încredere; alţii din categoria B, care confundă
decretul de numire în învăţământ cu bastonul de mareşal şi îl înghit ca să nu-1 piardă,
căpătând astfel o rigiditate şi o conştiinţă a superiorităţii care pe ei îi sperie şi pe mine mă
înfioari Célestin Bouglé era remarcabil în categoria A. Când am urmat şi eu unele cursuri
ale Scolii Normale, i-am văzut pe toţi studenţii intrând în clasă după profesor, târşind
papucii, îmbrăcaţi după starea timpului, în cămaşă sau cu o flanelă. Mie mi-a dat Bouglé,
fără să i-o cer, libertatea de a-1 căuta când voi avea nevoie de el, şi m-a autorizat să profit
de frumoasa şi comoda bibliotecă a Şcolii în care am intrat de sute de ori.
în zilele următoare m-am prezentat profesorilor de care depindea teza mea şi care,
printr-o fericită întâmplare, erau şi corifeii comparatismului literar în general.
Departamentul corespunzător era condus de Ferdinand Baldensperger, de Paul Hazard şi
de un tehnician Paul Van Tieghem, care nu era decât conferenţiar universitar.
Baldensperger era originar din Lorena. Era serios, introvertit până la un anumit punct, cu
preocupări multiple şi atras de probleme şi de profunzimi, pe care le-a exprimat şi în
câteva volume de versuri puţin cunoscute. Era un excelent profesor, dar studenţii lui erau
oarecum speriaţi de labirintul prin care îi conduceau expunerile lui. E adevărat că de
multe ori nu era el de vină, ci slaba pregătire a studenţilor, care nu erau toţi la nivelul
explicaţiilor lui. M-am lămurit în această privinţă din prima oră de clasă la care am asistat.
Eram într-o bancă de două locuri, lângă o fată, licenţiată în Litere şi înscrisă pentru
doctorat. Priveam cu coada ochiului cum lua notiţe şi a trebuit să-i arăt cum se scrie
numele de Staël, pe care ea îl ortografia cum se citeşte.
Singurul cusur pe care i l-am găsit lui Baldensperger, Baldens, cum îi spuneam noi,

163
era că zbura prea sus, pentru nişte studenţi care mergeau pe jos. De multe ori îi plăcea să
se aventureze în înălţimi. întinderea cunoştinţelor lui era impresionantă. Cunoştea bine
literaturile franceză, germană, engleză, şi mai puţin, dar totuşi bine, italiană şi spaniolă.
Cu prilejul unui congres de literatură comparată, ultimul pe care l-a prezidat el, la Paris,
se vedea bine plăcerea pe care i-o făcea posibilitatea de a deschide congresul prin alocuţii
rostite în cele cinci limbi pe care le cunoştea mai bine.
Dependent de aceste observaţii, trebuie să adaug că Baldens era foarte atent şi
primitor cu elevii lui. Profesorii pe care i-am avut la Sorbona aveau toţi bunul obicei de a
consacra studenţilor o zi pe săptămână. Baldensperger le rezerva o după-amiază, la care
erau invitaţi din oficiu, la el acasă, toţi candidaţii lui la doctorat, în jurul unui pahar de
porto. De obicei eram cam zece, şi el şedea de vorbă cu fiecare, întrebându-1 de nevoile sau
nedumeririle lui, sau de studiile lui anterioare şi de profesorii pe care îi avusese. Mai mult
decât francezi, am întâlnit la el americani, între alţii pe Chandler Bell, care lucra la o teză
oarecum paralelă cu a mea, despre influenţa lui Torquato Tasso în literatura franceză.
Chandler Bell a fost după aceea profesor de literatură comparată la Universitatea din North
Carolina şi fondator al revistei COMPARATIVE LITERATURE, la care am colaborat şi eu de câteva ori.
La REVUE DE LITTÉRATURE COMPARÉE AM colaborat chiar din primul an: directorii revistei nu mi-au
refuzat nici discutat colaborarea, greutăţile mi-au venit din cauza lui Basil Munteanu, cu
care am sfârşit prin a mă certa, din pricina asta.
Baldens m-a invitat să vin şi la cursul lui de la E^ ;t Normale, care era mai pretenţios, mai
metodologic şi mai forn^y decât cel de la Sorbona. Pe urmă nu l-am mai văzut, pentru ţ\ n
a[ doilea an a plecat în Statele Unite, ca profesor vizitator, şi ^ l S„a înt0 rs decât atunci când eu

deja îmi depusesem teza.

în aceste zile de luare de contact cu def^ |iamentui mi s-a întâmplat o singură dată să-i văd
împreună pe B^jcns pe Hazard. Lui Hazard nu avusesem ocazia să mă prezint, m.a prezentat
Baldens, trecându-mâ într-un fel sub tutela lui, wiitru că subiectul meu avea mai multe
afinităţi cu preocupările ^:I Hazard. Lumea vorbea de o supărare sau de o răceală între ei,
dat ^n.am observat-o. E adevărat că exista între ei o mare deosebire de ^nperament, ceea ce
nu-i făcea incompatibili. Unul era omul uin^ lQr crepusculare şi al portretelor estompate, pe
când celălalt, ^ flamand prin naştere, era un latin, meridional, iubitor de lţ^ )inj colorate şi de
claritate. în ziua aceea au vorbit amândoi, în p rfJ,nţa mea de cazul meu. Baldens mă
întrebase mai înainte ce dui0^ avea bursa mea. când i-am spus că eram stipendiat pentm doi ^ (ll
numaj nu se luase cu mâinile de păr. Amândoi mi-au explic^, pentru 0 te2j de doctorat de stat, ei

socoteau un timp mediu dţ, ,5e anj ^ c^ jn dGi ani nu puteam să pregătesc decât un doctc^ j;
universitar, fără valoare şi fără girul Statului, — aşa-numitul ^octorat BON POUR L'ORIENT, despre
care nici nu auzisem până atu^- Adevărul e că nu ştiam la ce mă angajasem, pentm că nu
cuno^ilm toate arcaneie învăţământului superior francez. Teza de sta^ { tsemna accesul la cariera de
profesor universitar, dar era într-at|^ <ir gj.ea de realizat în Litere, din cauza volumului de

16
4
informaţie Şi ^ spiritului de sinteză care se cereau; în schimb doctoratul de univer.\^ e nu
angajaînnici un fel statul francez, din care pricină era soli^ mod aproape exclusiv de

candidaţii străini. Mai târziu am afycâ pentai străinii care aveau bani şi erau grăbiţi existau
în Cartie^j^dn una sau două oficine discrete, capabile să confecţioneze o %,JIA câteva luni şi
mi s-a citat chiar numele unui profesor unive^^. român care nu dispreţuise acest procedeu
expeditiv şi garanţ^
In naivitatea mea eu nu simţisem nevoia ^ (a infonna din timp. Nici nu mă gândisem de ce
fixase Iorga^,!tnj memfc>rii Şcolii de la Fontenay obligaţia de a prezenta teza^j de doctorat unei

16
5
 universităţi din ţară, şi de a alege un subiect legat într-un fel sau în altul de România.
Membrii Şcolii discutau această deci2ie ca una din maniile lui Iorga; acuma înţelegeam că
era o măsură discutabilă, du înţeleaptă în felul ei, pentru că nu se putea propune
studenţilor nici o rentă pe şase ani, nici o plimbare la Paris, fără rezultate, pe timp de doi
ani. Cazul meu era de două ori nefericit; alesesem subiectul fără să-l comunic lui Iorga, şi
acum aflam că în doi ani nu puteam fi det âi bun pentru Orient. Norocul meu a fost că
împrejurările m-au ajutat.
Cei doi profesori şi-au dat seama de dezamăgirea mea. Mi-au explicat cu cea mai mare
bunăvoinţă şi răbdare (cred că în ziua aceea unul dintre ei şi-a pierdut ora de curs), că o
teză de stat, în doi ani e o imposibilitate materială, între altele pentru că, în cele mai bune
condiţii şi presupunând că eu am venit cu teza gata în buzunar, numai obligaţiile laterale,
lectura tezei, aprobarea, tipărirea şi susţinerea durează cel puţin doi ani. Ca să mă
încurajeze, mi-au citat exemplul unui profesor universitar, Paul Dimof, prieten al lor,
specialist în André Chénier, care lucra de 30 de ani la o teză despre acest poet şi terminase
toate formalităţile, astfel încât era gata să-şi susţină teza în anul următor (adevărul e că n-
a susţinut-o decât doi ani mai târziu, în 1936, când avea 60 de ani). Mi-am adus aminte şi
de Mario Roques, maestru al filologiei romanice şi al studiilor medievale, care refuzase să-
şi treacă doctoratul, din cauza timpului pe care ar fi trebuit să-l piardă.
Bineînţeles că aceste descoperiri erau pentru mine un duş rece, dar intrasem în horă
şi nu mai puteam să dau înapoi. I-am rugat să-mi acorde încredere timp de doi ani, în care
cel puţin mă simţeam capabil să dau o formă proiectului meu şi să epuizez cercetarea, aşa
încât să pot trece în al treilea an la redactarea tezei. Până atunci, în baza progreselor
realizate pe parcurs, speram să găsesc sprijinul necesar ca să-mi prelungesc durata şederii
la Paris sau, în cel mai rău caz, să-mi pot termina redactarea tezei la Bucureşti.
Cred că încăpăţânarea mea le-a plăcut. S-au privit între ei şi mi-au spus că planul
meu e viabil. Au adăugat că din păcate nu mă vor putea ajuta în mod suficient, pentru că
Baldens ştia deja că va pleca în America, şi Hazard fusese numit profesor la College de
France, ceea ce îl împiedica să mai patroneze teze de doctorat. Cu toate acestea el mi-a
făgăduit că se va ocupa de aproape de teza mea şi că-1 voi putea căuta acasă de câte ori
voi avea nevoie de el. S-a ţinut de cuvânt, în modul cel mai splendid posibil. Nu numai că
m-a primit acasă ca pe un prieten, dar, iară să aibă nici o obligaţie, nici autori tatea de a
mă controla, a fost totuşi directorul tezei mele IN PARTIBUS INFIDELIUM: mi-a citit-o pe capitole, mi-a
corijat-o, mi-a indicat unde insistam prea mult şi unde prea puţin şi mi-a aprobat-o când a
considerat că fructul e copt.
în ziua de care vorbesc, a întâlnirii cu cei doi profesori, am primit totuşi şi al doilea
duş rece. Hazard mi-a spus, la sfârşit şi Baldens îl aproba dând din cap, că au amândoi
încredere în mine, pentru că ştiu că Universitatea din Bucureşti e o foarte bună
universitate şi nu recomandă decât pe cei vrednici să fie recomandaţi; dar m-a sfătuit să

16
6
nu iau drumul lui Munteanu, care e un perfecţionist, un studios eminent, care în şapte ani
n-a fost în stare să prezinte o teză, numai pentru că nu e niciodată mulţumit de ce face; că
subiectul lui de teză e foarte promiţător şi ideile lui, excelente, dar că bunele lui intenţii
sunt victima nehotărârii lui, care nu-şi găseşte drumul între concepţie şi formulare.
Această avertizare m-a surprins, pentm că eu deschisesem ochii mei de viitor comparatist,
într-un fel de cult al imaginii lui Basil Munteanu, pe care nu-1 cunoşteam decât din felul
elogios în care vorbeau de el toţi profesorii mei de la Bucureşti şi din HISTOIRE DE LA LITTÉRATURE
ROUMAINE, care mi se pare şi acuma o lucrare excelentă. Nu e mai puţin adevărat că
avertismentul mi-a fost util, pentru că mi-am dat seama că teza mea nu mai era o simplă
joacă, aşa cum mi se păruseră toate examenele mele până atunci. Anii de cercetare şi de
elaborare a tezei au fost ani de încordare şi de. muncă intensivă. E adevărat că nu mi-au
lipsit, în timpul mersului, satisfacţiile laterale, incursiunile şi cercetările de texte care mi
se ofereau fără să le caut şi care nu aveau nici o legătură cu Ariosto şi, într-un fel, mă
odihneau. Toate aceste preocupări versatile sau întâmplătoare n-au fost decât ceea ce se
cheamă LE REPOS DU GUERRIER, un somn iepuresc al cercetării, în timpul căreia n-am uitat
niciodată că cel mai mare duşman al meu era bunul meu prieten de totdeauna, Ariosto.
Pe Ariosto şi pe Tasso îi citisem în primul an de universitate; cumpărasem amândouă
volumele la librăria italiană de pe Calea Victoriei. Amândouă m-au încântat şi exaltat, deşi
în sens contrariu.
Pe Tasso l-am iubit pentru sensibilitatea dureroasă a liricii, pe care n-am mai găsit-o apoi
decât la Leopardi. Tasso poartă stigmatul nefericirii, şi acest stigmat e în mod şi mai crud
şi dureros, singura lui fericire, pentru că în ea şi-a găsit armonia şi splendoarea poeziei.
Ariosto trăieşte în altă lume, în falsul eroism al Renaşterii, în gloria vieţii concepute ca un
dar divin de care trebuie să profităm. Mi-I închipui ca un om complet al Renaşterii,
hedonist ca Aretino sau Benvenuto Cellini, preocupat ca să nu scape nici una din plăcerile
vieţii, adorator a tot ce e faimos, fie că e un tablou, o femeie sau un chef cu prietenii.
Poema lui nu e dedicată eroismului, ci plăcerii, glumei, râsului, iubirii, fanteziei, şi mai
ales plăcerii cititului, care e o delectare, uneori subtilă, alteori zgomotoasă sau insolentă.
Cine n-a citit cele trei mari poeme italiene, Dante, Ariosto şi Tasso, nu e copt pentai
literatură.
Paul Hazard avea şi el o zi pe săptămână pentai studenţii lui. îi primea acasă, dar nu
spre seară, cum făceau ceilalţi, ci dimineaţa. L-am vizitat de multe ori, mai întâi în
apartamentul lui din Rue du Bac, şi mai târziu la noua lui locuinţă din Rue des Arcades.
El mi-a citit şi acceptat primele note pe care le-am publicat în REVUE DE LITTÉRATURE COMPARÉE. Când
mi-am propus să public un articol care nu era chiar de literatură comparată, el m-a pus în
legătură cu Georges Cirot, profesor la Universitatea din Bordeaux, director al revistei BULLETIN
ESPAGNOL; şi tot el m-a prezentat mai târziu lui Carrington Lancaster, directorul revistei
americane MODERN LANGUAGE NOTES.

167
 Uneori mă duceam să-l văd iară motiv, cum te duci să vizitezi un prieten şi niciodată
nu mi-a dat a înţelege că-1 deranjez. O dată l-am găsit în sala prin care se intra în biroul
lui, cocoţat în vârful unei scări, ca să ajungă până la ultimul raft al unei biblioteci care
ocupa tot peretele, ca să pună acolo ultimele cărţi din frumoasa lui bibliotecă din Rue du
Bac. Fără să se dea jos, m-a rugat să-l ajut, trecându-i pe rând cărţile care rămăseseră pe
masă, în maldăr. Altă dată l-am surprins tocmai când primea corespondenţa. Printre
scrisori era şi o carte, cred că o monografie literară. Fără să-i taie foile, el se uita pieziş
printre paginile deschise cu degetul, spre sfârşit: era indicele de nume proprii. Nu m-am
putut împiedica să râd şi să-l întreb dacă îşi căuta numele printre celelalte. —
Bineînţeles, mi-a răspuns el, râzând; e foarte important să vezi cum te tratează ceilalţi. De
altfel, nu te mira, aşa ai să faci şi dumneata. Cred că avea dreptate.
Cândva l-am găsit examinând o noutate de librărie, o carte despre Cervantes de
Georges Duhamel, care i-o trimisese cu dedicaţie. Deşi nu-i tăiase nici măcar primele
pagini, era furios: — Ce ştie Duhamel despre Cervantes? De ce se bagă unde nu-i fierbe
oala? Am crezut că mi-o va da mie, ca s-o citesc în locul lui, dar s-a răzgândit şi a pus
cartea pe raftul cărţilor deja citite.
Odată mi-a deschis uşa când nu putea să mă primească imediat. S-a scuzat
spunându-mi că are deja un vizitator în birou, şi m-a rugat să aştept în salon. Când
termină, conduse până la uşă, cum făcea totdeauna, pe tânărul vizitator, care avea şi el
aerul unui student. Mă pofti în birou şi-mi spuse cu oarecare veselie în glas: Ai văzut pe
tânărul care a plecat? Fac prinsoare că nu ghiceşti de ce a venit să mă vadă. — Poate că a
căzut la un examen? — Nu; a venit ca să-mi spună că-i cade părul şi nu ştie ce trebuie să
facă. — Şi dumneavoastră ştiţi? — Habar n-am, dar ce era să fac. Bietul băiat e din Cahors
şi nu cunoaşte pe nimeni la Paris. E disperat că rămâne chel şi nici nu se mai gândeşte la
examene. Puteam să-l las să plece fără să-l ajut? — Şi cum l-aţi ajutat? — L-am dat pe
mâna unui prieten medic, pe care l-am chemat la telefon rugându-1 să-l primească în
numele meu. A plecat mai liniştit.
Paul Hazard era, ca şi Bouglé, un eminent profesor din categoria A. Curând după asta
a fost membru al Academiei Franceze. Consider ca un mare noroc faptul că a primit să fie
mentorul meu. Nu pot să mă pronunţ de el ca profesor, pentru că n-am fost niciodată la
cursurile lui. îi sunt recunoscător pentru atenţia şi răbdarea cu care mi-a citit mia de
pagini scrise la maşină, însemnându-mi pe margine paginile sau paragrafele pe care nu mi
le corecta, ci numai mi le semnala, ca având nevoie de mai multă atenţie.
Cu timpul, cunoscându-1 mai bine, mi-am dat seama, nu iară surpriză, că avea şi el,
ca noi toţi, slăbiciunile lui. Odată, în epoca în care nu-mi terminasem teza, i-am prezentat
pe bunul meu prieten spaniol Antonio Tovar, elevul preferat al lui Unamuno şi viitor rector
al Universităţii din Salamanca şi unul dintre cei mai iluştri umanişti spanioli. Antonio
venise ca student la Paris, şi mă mgase să-l prezint lui Paul Hazard, care începuse

16
8
publicarea celei mai importam- opere a lui, LA CRISE DE LA CONSCIENCE EUROPÉENNE şi despre car
Antonio voia să publice o dare de seamă în Spania. Hazard a fosl foarte măgulit de această
vizită a unui simplu student. Nu m-a mirat, pentru că îl prezentasem pe Antonio şi lui
Iorga, care se afla atunci la Fontenay: Iorga a fost la fel de măgulit (mai ales că îl
cunoscuse pe Unamuno), şi cred că orice scriitor sau erudit ar fi avut aceeaşi reacţie.
Mai curioasă mi s-a părut dorinţa lui Hazard de a primi decoraţia Coroana României.
Mi-a spus că avea o mulţime de decoraţii, franceze, italiene, belgiană, albaneză şi nu mai
ştiu din ce ţări, dar nu avea nici una din România. M-a rugat să sugerez lui Iorga un gest
în acest sens. Ca să-i fac pe plac a trebuit să montez un adevărat complot. Am povestit
totul lui Petre Sergescu, cunoscutul matematician, care a organizat la el acasă o mică
recepţie cu prilejul prezenţei lui Iorga la Paris, şi a invitat şi pe Hazard. în felul acesta,
Hazard a fost prezentat lui Iorga, nu de mine, ci de Sergescu, care a strecurat lui Iorga
oportunitatea decorării acestui mare savant şi filoromân, de exemplu cu Coroana
României. Adevărul e că nu ştiu ce rezultate au avut aceste demersuri. Hazard a murit în
1944 şi eu plecasem în România fără să-l mai văd. Mi-ar părea rău să aflu acum că dorinţa
lui n-a fost satisfăcută.

Ultimul membai al triadei comparatiste era Paul Van Tieghem. Descendent dintr-o
familie de evrei olandezi, era fiul unui botanist cunoscut al cărui ierbar imens îl păstra el
cu sfinţenie, de ocupa un perete întreg al apartamentului lui, care nu era prea mare. Van
Tieghem era, sau cel puţin părea a fi cel mai bătrân dintre cei trei. Nu era profesor plin, ci
numai conferenţiar universitar. Mai puţin cunoscut decât Baldensperger şi Hazard, era
totuşi foarte popular printre studenţi, pentru că era autorul unui manual de literatură
comparată, care avea drept obiect, ca şi cursurile lui, studiul istoriei şi metodologiei
comparatismului literar. Cartea aceasta, cea dintâi în genul ei, a fost în vremea lui cel mai
bun manual, utilizat de multe generaţii de studenţi şi de studioşi. Concepţia disciplinei
analizate (le el e mai mult schematică decât profundă şi în definitiv prea rigidă; dar
continuă să fie utilă cartea lui, mai ales pentru începători, poate tocmai din cauza acestei
simplificări şi categorisiri a problematicii comparatiste.
Van Tieghem era un bătrânel scund şi firav, cu barbă căruntă. Vorbea cu glas sigur,
dar potolit. Pe lângă orele de curs avea şi răspunderea secretariatului REVISTEI DE LITERATURĂ
COMPARATĂ. Mai târziu a trecut această sarcină lui Basil Munteanu, când el însuşi ieşise la
pensie. Până atunci, urmând obiceiul tuturor profesorilor universitari de atunci, noi,
doctoranzii în literatură comparată eram invitaţi la el acasă o dată pe săptămână. Era o
întâlnire în care se vorbea de toate, şi rezultatul cel mai bun a fost că ne cunoşteam între
noi mai bine. Aveam drept la câteva fursecuri şi un păhărel de Porto : le servea, dacă nu

169
mă înşel, fata lui, viitoarea soţie a lui René Bray, profesor de literatură franceză la Sorbona
şi mai târziu la Geneva. Pe Bray, care era un bun cunoscător al literaturii clasice, l-am
întâlnit numai o dată, întâmplător, în sala de lectură a bibliotecii de la Sorbona, şi am stat
prea puţin de vorbă cu el; pe ea am revăzut-o şi frecventat-o după război; uitasem de ea,
dar m-a regăsit ea pe mine, tot întâmplător, pentru că ea făcea o vacanţă în Tenerife şi,
auzind de mine, a venit să mă vadă. După asta am vizitat-o eu pe ea la Paris; ultima oară,
în ziua în care fusesem invitatul ei la masa de prânz, s-a întâmplat să fie ziua în care a
izbucnit scandalul premiului Goncourt atribuit prietenului Vintilă Horia, incident despre
care voi vorbi mai târziu.
In 1946, când am venit a doua oară la Paris, am ţinut să-l revăd pe Van Tieghem. Se
mutase, departe de locuinţa pe care i-o ştiam eu, si nu mi-a fost uşor să dau de noua lui
adresă. Presupun că trăise ascuns, pentru că era evreu, şi era de mirare că scăpase cu
viaţă, în timpul ocupării Parisului de armata germană. Locuia în cartierul Auteuil, lângă
Avenue Mozart, la doi paşi de apartamentul în care locuiam eu atunci. Am sunat la uşa lui
şi când mi s-a deschis l-am găsit dormitând într-un şezlong, înfofolit până la bărbie într-un
teanc considerabil de pături, ca şi când camera lui ar fi fost un răcitor. Mi s-a părut mai
mic decât îl lăsasem, şi era evident că era bolnav. Mi-am închipuit că nu-şi va aduce
aminte de mine, aşa că i-am spus imediat cum mă cheamă, dar el mă identificase şi îmi
căuta mâna cu a lui scoasă cu greu de sub pături. Nu s-a pulul sOpilul tl i-au dat
lacrimile. N-am stat mai mult de o jumătate de oră şl mi vorbit mai mult eu, ca să nu-1
obosesc. Când m-am ridicai sa plini mi-a făcut semn să stau jos şi mi-a cerut iertare
penim > .1 itu publicase, cum ar fi vrut, recenzia tezei mele de doctorat, pe carr dr fapt el ar
fi trebuit s-o facă. Din câte am înţeles, Basil Munteanu, t .1111 preluase secretariatul REVISTEI
DE LITERATURĂ COMPARATĂ, şi-i spi IM IT că va face el darea de seamă. Bineînţeles că n-o făcuse, şi
asta era <« I durea acum pe Van Tieghem. I-am spus că toate astea n-avean importanţă, şi
că numai faptul că se gândise să scrie el darea de seamă era o satisfacţie suficientă pentru
mine. Nu numai că l-au podidit din nou lacrimile, dar a şi plâns cu adevărat. E singurul
meu profesor pe care l-am văzut plângând. Adevărul e că teza mea c singura teză de
literatură comparată, care n-a fost nici recenzată, nici semnalată în REVISTA DE LITERATURĂ
COMPARATĂ.
Van Tieghem a murit nu mult după această vizită. Probabil 11 vorbise fetei lui despre
mine, ceea ce ar explica faptul că m-a căuta) în Tenerife.

în 1979 am primit la Bajamar şi am citit în aceeaşi zi o carte intitulată BASIL MUNTEANU,

CORESPONDENŢE. Titlul mi se pare echivoc: nu sunt scrisori trimise, ci scrisori primite de Basil
Munteanu şi publicate postum de cei care au trăit aproape de el.

17
0
 Prea puţine lecturi au avut darul de a mă irita mai mult decât aceasta. Adaug
numaidecât, pentru a evita interpretări greşite, că iritarea nu privea persoana lui
Munteanu, nici a profesorilor care-i scriau lui, ci persoana mult mai apropiată şi aşa
zicând mai bine cunoscută mie, a autorului acestor rânduri. Restul nu era decât pretext;
dar pretextul are nevoie de o explicaţie, care anticipează asupra materiei, dar şi asupra
sensului acestor amintiri.
In noiembrie 1934 sosisem în Franţa, ca membru al Şcolii Române de la Fontenay-
aux-Roses, cu intenţia de a pregăti o teză de literatură comparată. Potrivit obiceiului, care
devenise o normă, fusesem desemnat ca bursier de Consiliul Facultăţii de Litere de la
Bucureşti, în baza unui agrement prealabil semnat de Nicolae Iorga.
Agrementul era deja un fel de desemnare imperativă şi acelaşi obicei prevedea că indicaţiile
profesorului Iorga nu trebuiau discutate decât dacă exista dorinţa de a provoca un scandal
universitar. Adevărul era însă că eu mă consideram trimis de Facultate. Eram licenţiat în
română şi în franceză şi nu trecusem decât un singur examen, obligatoriu, de istorie
universală, astfel încât nici nu mă puteam considera elev al lui Iorga, nici nu eram sigur de
reacţia lui. l-am cerut agrementul, pentru că era un demers obligatoriu şi pentru că aşa mi
se indicase de cei doi mari „electori“ ai mei în Consiliu, Drouhet, profesor de franceză şi
Cartojan, profesor de literatură română veche. Eram sigur, nu numai de votul lor, dar şi de
sprijinul lor total, pentru că eram, cum se spunea atunci, candidatul lor. Fusesem timp de
patru ani elevul lor, lucrasem şi într-un fel colaborasem cu ei, eram în cei mai buni
termeni cu ei şi, pentru doctoratul în Franţa, lor le-am cerut sfatul şi concursul de la
început. In numeroasele convorbiri pe care le-am avut cu ei, în mod separat, din cauza
sănătăţii deficiente a lui Drouhet, care nu prea mai ieşea din casă, am rămas cu impresia
că sunt împins înainte pe drumul ales şi datorită lor m-am lansat în aventura pariziană.
Adevărul e că amândoi mi-au atras de la început atenţia asupra greutăţilor viitoare: nu
greutăţi imediate, de candidatură sau de studii, ci posterioare lor, de debuşeu. Amândoi
mi-au vorbit de multe ori, şi mi-au repetat şi atunci, că Basil Munteanu pregătea o teză de
literatură comparată la Paris, ceea ce, în temerile lor, mă punea în concurenţă şi într-un
fel chiar şi în conflict cu el, făcân- du-mă să apar ca un imitator sau poate chiar un
uzurpator de poziţii câştigate. De Basil Munteanu auzisem de mult, deşi nu-1 cunoşteam,
şi ştiam că majoritatea profesorilor din Facultate îi erau colegi (de la Fontenay-aux-Roses),
prieteni sau admiratori. Rezervele destul de vehemente ale celor doi directori de studii pe
care mi-i alesesem nu mă nelinişteau, pentru că nu vedeam nici un motiv ca să mă
consider în concurenţă cu Munteanu. Diferenţa dintre noi era prea mare. Diferenţă de
vârstă: el fusese ce vream eu să fiu la Fontenay, cu 12 ani înaintea mea. Diferenţa de
pregătire; eu eram un student fără aripi, abia degajat din găoacea universitară, pe când el
era un comparatist cunoscut, cu cărţi tipărite la care eu mă uitam cu jind. Diferenţă de
nivel academic; totul lăsa să se prevadă că teza lui era iminentă, pe când eu abia îmi

171
determinasem subiectul. Diferenţa de carieră: pe culoarele Facultăţii toată lumea ştia şi
spunea că Munteanu va fi moştenitorul lui Drouhet la catedra de franceză, lucru pe care
de două ori mi l-a confirmat Drouhet însuşi, şi pe mine nu mă interesa atunci franceza
decât ca instrument, — dovadă că mi-ar fi plăcut mai mult să capăt o bursă la Roma, unde
n-am obţinut-o. Adaug la toate aceste consideraţii şi împrejurarea că inocenţa mea era pe
atunci destul de mare ca să consider aberantă alegerea unei specializări în conformitate cu
un marketing prealabil, a cărui dură lege nici n-o bănuiam, şi să ignorez în mod
fundamental târguielile, vânzările şi cumpărările, transmisiunile prin legat testamentar,
furcile caudine şi vasalităţile care împovărau catedrele universitare. La fel de bine ştiam că
şi Cartojan are un moştenitor desemnat, şi o ştiam chiar de la el; dar, pe terenul practic,
literatura veche românească mă interesa tot atât de puţin ca şi franceza şi n-a împiedicat
şi nici umbrit în nici un fel excelentele mele relaţii cu Cartojan. Adevărul e că pe mine mă
interesa cercetarea, care a şi rămas singura mea preocupare profundă; că pentru cariera
profesorală nu-mi simţeam nici o vocaţie şi nu m-am gândit la ea decât în două
împrejurări, când mi s-au spulberat toate celelalte speranţe.
Aceste lămuriri întortocheate erau necesare, pentru a face să se înţeleagă că Drouhet
şi Cartojan au fost ceea ce se cheamă în jargonul universitar patronii mei, aleşi de mine ca
atare: şi, ca atare au fost cei care au contribuit mai mult la viitoarea mea specializare. Le-
am păstrat pentru asta o gratitudine care de altfel începuse încă mai înainte de acest pas
decisiv şi pe care nu înţeleg s-o precupeţesc acuma sau s-o amputez de nici una din
vechile amintiri. Ce le datorez a rămas între ei şi mine: aici nu pot spune decât că le
datorez mult.
Iată însă că din scrisorile lor către Munteanu aflu că legăturile noastre nu erau chiar
aşa de idilice cum mi le reprezentam eu. Pentru ei nu eram un prieten nici un elev drag, ci
un fel de pericol public. Lui Munteanu îi atrăgeau atenţia în repetate rânduri că eu,
concurentul lui, pot să le dau planurile peste cap; că sunt pe punctul de a-mi trece teza; că
sunt „omul lui Iorga“ şi, în această calitate, capabil să creez surprize neplăcute în cazul
dispariţiei, din ce în ce mai iminente, a Iui Drouhet.
La drept vorbind, toate aceste observaţii incidente n-ar trebui să-mi fie neplăcute. E
sigur, cel puţin, că n-au fost introduse cu această intenţie, şi încă şi mai sigur că nu-mi
erau destinate. în definitiv, ce vor să spună cei doi bătrâni profesori e că eu îmi respect
angajamentele şi sunt pe cale de a-mi realiza programul pentru care fusesem trimis la
Paris. Ei mă cunoşteau bine şi am toate motivele să cred că nu s-au îndoit de asta
niciodată. Prin urmare, dacă n-am uitat criteriile de bază ale criticii textuale, din aceste
scrisori n-am aflat decât ceea ce ştiam. (în afară de „omul lui lorga clasificare
surprinzătoare din partea lor şi contra căreia nici nu e locul, nici n-am intenţia să mă
apăr.)
Cu toate acestea, dincolo de texte se degajează din ele, pentru mine, singur, un efluviu

17
2
amar. Imaginea celor doi profesori nu mai e cum mi-o imaginasem eu. Repet că nu fac
reproşuri, care ar fi şi târzii şi injuste. Mai exact, nu fac alte reproşuri decât cele pe care mi
le adresez mie, pentru imaginea pe care n-am fost în stare să mi-o formez în mod corect.
Eu îl vedeam pe Drouhet, să zicem, în relaţiile cu mine, atent la curiozităţile şi lăcomiile
mele de neiniţiat, plin de o discretă solicitudine, distantă şi oarecum rece prin firea
lucairilor, dar animată de dorinţa de a stimula. Azi îl regăsesc stingherit de prezenţa mea
inoportună. Mai mult încă decât faptul de a fi fost inoportun (eventual) e gândul că n-am
bănuit în nici un moment această situaţie, că n-am înţeles nimic; în definitiv că poate n-
am vorbit niciodată cu Drouhet, ci cu mine însumi, fiecare din noi ascultându-se numai pe
el. Impresia care-mi rămâne din această confruntare cu realitatea obiectivată seamănă cu
jena secretă, dar stridentă pe care o simţeam în copilărie, când spuneam câte o prostie
gogonată de care-mi dădeam seama şi care-i lăsa pe toţi cu gura căscată. Deosebirea e că
acum rămân cu jena, dar şi cu gura căscată.
întâmplarea nu e un episod, ci un test singular. La 44 de ani de distanţă, am avut
prilejul puţin obişnuit de a revedea filmul unor anumite amintiri, interpretat de altul. E
firesc ca viziunea mea despre mine şi despre ceilalţi să nu coincidă cu a celorlalţi. Ştiu
prea bine că Ion Barbu n-a fost deloc de acord cu interpretarea lui de Vianu şi că, în alt
moment, a cumpărat ISTORIA LITERATURII ROMÂNE de Călinescu, a citit capitolul care-1 privea şi a
vândut imediat cartea la anticar. Ştiu că nimeni nu se recunoaşte în portretul făcut de
altul, şi nici măcar în cel pe care şi-l face singur. Ceea ce m-a iritat nu e deci rolul sau
postura mea, ci faptul că, după toate aparenţele, n-am fost în stare să judec în mod
pertinent pe cei pe care credeam că-i cunosc mai bine. Sunt multe şanse ca episodul
pomenit să fi fost un simplu pretext sau catalizator, pentru că, dacă mi-aş analiza mai
atent trecutul psihologic, n-ar fi greu să găsesc cazuri asemănătoare, care nu mi-au atras
îndeajuns atenţia. De multe ori, prieteni mi-au vorbit despre prieteni, sau rude despre
rude, în termeni a căror sugestie nu eram capabil s-o urmez : inflexiunile discursului lor
răspundeau unei imagini mentale a lui X, ale cărui trăsături fundamentale nu aveau nici
un raport cu X al meu.
Situaţia aceasta, care e probabil comună, pe mine mă nelinişteşte. Cam târziu, dar mă
nelinişteşte. Dacă X al meu e o ficţiune, mărturia mea despre X e o iluzie sau o calomnie.
Atunci, meseria istoricului e de o dramatică sterilitate şi nu mai reuşeşte să se diferenţieze
de literatură. în viaţa reală, încrederea mea în X sau ura pe care i-o port n-au nici o
justificare posibilă; şi dacă mi s-a întâmplat să mă îndrăgostesc de Y, în realitate Y cea
adevărată ar trebui să-mi fie fatal indiferentă, — sau atunci amorul joacă în partidă dublă,
supunându-se unei misterioase clonizări. Iată cum, fără să vrea, Drouhet şi Cartojan mă
vor fi călăuzit până la capăt, — probabil cu şi mai multe reticenţe, dacă s-ar putea, faţă de
calul scăpat din căpăstru care eram şi am rămas.
Problema e mai curioasă pentai un istoric decât pentru un ins oarecare, puţin

173
preocupat de ce se întâmplă dincolo de hotarele bunului simţ curent. Pentru mine, n-a fost
ceea ce se cheamă UNE RÉVISION DÉCHIRANTE, ci un ferment şi o iscodire : nu o critică a ceea ce am
putut face până acum, ci o întrebare pentru ce ar trebui să urmeze. Mi s-a părut, la
vremea lor, că mă înţeleg bine, de exemplu cu Amyot sau cu Thomas More sau cu
Alecsandri : nu e cazul să discut pertinenţa rezultatelor, pentru că sunt toate, din punctul
meu de vedere, adevăruri ireversibile: nu din încăpăţânare sau intransigenţă, ci pentru că
reprezintă punctul final al unor convingeri care nu s-au modificat. Nu vreau să spun că
sunt sigur de dreptatea sau măcar de pătrunderea mea : doar atât, că, de exemplu,
Columb „al meu“ e produsul organic şi deliberat al unei experienţe

17
4
 personale. în ziua în care mi se va dovedi că m-am înşelat, îmi închipui că voi
abandona cu regret această iluzie.
Toate aceste elucubraţii nu privesc pe Basil Munteanu decât într-un fel foarte
îndepărtat. Legăturile mele cu el au fost foarte aleatorii. I-am apreciat lucrările, de la cea
dintâi până la ultimele. I-am apreciat personalitatea aşa cum mi se părea că rezultă din
publicaţiile lui şi din acribia şi frumuseţea stilului lui. Ca cercetător şi ca scriitor a fost un
perfecţionist: de aceea nici n-a publicat atâtea lucrări câte ţinea în sertar, nici n-a terminat
teza de doctorat, nu pentru că într-adevăr n-o terminase, ci pentat că a preferat s-o ţină
lângă el, ca s-o completeze, s-o revadă, s-o corecteze, s-o înfrumuseţeze ca pe copilul
dragostei lui.
Relaţiile noastre personale au suferit în mod constant de o anumită răceală, care nu
venea de la mine, dar pe care nu i-o reproşez. Prevenit în mod greşit de prietenii lui de la
Bucureşti, că voi fi un rival, Munteanu mi se pare că a suferit de la început la gândul că
venisem la Paris călcându-i pe urme: cu alte cuvinte, eram un prieten incomod. Pe mine
ideea asta nici nu m-a preocupat, nici nu m-a stingherit. Am rupt toate relaţiile cu el într-o
împrejurare pe care e mai bine s-o povestesc.
Prin I960, când eram deja stabilit în Tenerife, începusem traducerea în limba franceză
la DIVINA COMEDIE. Ajungând la episodul călătoriei oceanice a lui Ulise, mi s-a părut că Dante
povestea sub haine clasice aventurile unui periplu real, realizat cu puţin înainte de fraţii
Vivaldi, din Genova. Am integrat acest studiu în volumul publicat în acelaşi an, la
Universitatea din La Laguna. M-am gândit însă că acest curios episod ar putea interesa
cercuri mai largi decât cel insular, şi am hotărât să-l public în REVUE DE LITTÉRATURE COMPARÉE. Am
trimis articolul, însoţit de o scrisoare, lui Munteanu, care era secretarul revistei. Dat fiind
relaţiile noastre, care erau corecte dar reci, m-am gândit că Munteanu ar putea să caute
nod în papură: pentru a-i uşura un răspuns negativ, i-am scris rugându-1 să-mi publice
articolul în acelaşi an, adăugând că ştiam cât de aglomerată era redacţia revistei, şi că n-ar
fi fost nici o supărare dacă el n-ar fi putut să dea urmare rugăminţii mele, cu atât mai
mult cu cât aveam posibilitatea imediată de a-1 publica în Canare. Cred că nu puteam să-i
fac mai uşor drumul spre un refuz.
Munteanu mi-a răspuns că regretă că nu poate să-mi fie de folos pentru că situaţia lui
e foarte delicată şi ar putea să fie acuzat că e parţial şi dă prioritate românilor. Am luat
cunoştinţă de acest răspuns cu surpriză şi indignare. Munteanu nu folosise nici una din
portiţele pe care i le indicasem eu şi se agăţase de o explicaţie nedemnă. într-adevăr
nedemnă, pentru că mă acuza că sunt român; pentru că revista nu făcuse caz niciodată de
un numerus clausus; şi pentru că eu eram colaborator al revistei cu mult înainte de
secretariatul lui Munteanu. Ce era mai indignant era felul de a închide uşile, nu pentru
mine, ci, dacă afirmaţia lui era sinceră, pentru toţi românii în general. îmi pare rău şi
acum de această ieşire necugetată. Cum îmi pare rău de tot ce a făcut Basil Munteanu şi
n-a terminat; aşa cum mă bucur de tot ce a făcut, şi a făcut bine. Aşa cum mă bucur că
numele lui e cel dintâi în cartea comparatismului românesc şi cunoscut în comparatismul
universal.
 CUPRINS

PREFAŢĂ....................................................................................... 7

DE LA MOROENI LA BUCUREŞTI................................................15

A DOUA VEDERE........................................................................25

ARTA POETICĂ............................................................................36

LA MARE..................................................................................... 88

IA POVERA CIECA.....................................................................126

PARIS.......................................................................................... 147