Motivul morții și a vieții

în proza lui L. Andreev și I. Bunin

Context
Pentru a putea înțelege mai ușor, dar și mai profund, felul în care Ivan Bunin și Leonid Andreev
tratează motivul morții și cel a vieții în operele lor, este necesară o incursiune în contextul istoric,
filozofic și politic dintre anul 1855 și sfârșitul Primului Război Mondial. Amândoi autorii sunt
rezultatul dezamăgirilor, speranțelor și schimbărilor de natură filozofică din spațiul cultural
rusesc al acestui interval istoric.
În anul 1855, după moartea țarului Nicolae, a fost încoronat Alexandru al II-lea. Acesta și-a
asumat poziția de lider al țării într-un moment în care exista o puternică dorință de reformă și
emancipare, cu precădere în rândul populației de țărani șerbi. Reforma emancipării a fost
declarată în 1861, decizie care a dus la dezvoltarea burgheziei rusești, stimularea industriei și
urbanizare rapidă. În anii următori, Rusia va continua să-și extindă teritoriul, în detrimental
Chinei, iar apoi, la sfârșitul anilor 1870, a câștigat războiul Ruso-Turc, un război sprijinit de
populația rusă, care vedea în acest conflict o modalitate de a scăpa țările ortodoxe din Balcani de
dominația Imperiului Otoman. În ciuda reformelor și a succeselor militare, anii 1860 au fost
marcați de nașterea și dezvoltarea mișcării nihiliste rusești. Nihilismul, termen atribuit lui Ivan
Turgenev, favora înlăturarea organelor de conducere umane, considerându-le corupte și
artificiale. Viziunea nihiliștilor era că lumea nu are un sens comprehensibil, nefiind guvernată de
adevăr obiectiv și fiind lipsită de valoare intrinsecă. Nesatisfăcuți de discuțiile superficiale
purtate de intelectualitate, nihiliștii puneau sub semnul îndoielii vechile valori și structura socială
a Rusiei. Având ca exemplu de urmat Revoluția Decembristă din 1825, cei care aderau la
idealurile mișcării nihiliste, au trecut de la a fi susținători ai unei filozofii, la a-și asuma o
identitate politică puternică, implicată în lupta pentru reformă, efort susținut și de instabilitatea
economică și politică cauzată de Războiul din Crimeea. După ce au considerat că politica
reformei a eșuat, nihiliștii și-au îndreptat atenția spre populația țăranilor, pe baza credinței că
oamenii comuni dețin înțelepciunea necesară pentru a conduce națiunea. Această abordare le-a
atras numele de Mișcarea Populistă. Guvernul a început să ia măsuri împotriva celor care aderau
la această mișcare, acțiune care a provocat radicalizarea anumitor grupări, care au început să
întreprindă acte de terorism. Pe baza instabilității, anarhismul a devenit o forță revoluționară
puternică în Rusia. Peste câțiva ani, Tolstoi va formula câteva articole care vor da naștere unei
noi direcții, anarhismul pacifist, care denunța orice formă de violență și legislație umană.
A urmat domnia autocratică a lui Alexandru al III-lea, un slavofil convins, care considera că
Rusia trebuia izolată de influențele subversive ale Occidentului. Acest țar a readoptat maxima:
Ortodoxie, Autocrație și Caracter Național. Libertatea presei și a vorbirii au fost reduse drastic în
timpul domniei sale, fiind urmărită o politică de rusificare puternică, revoluționarii fiind vânați și
pedepsiți. În timpul domniei fiului lui Alexandru, Nicolae al II-lea, au avut loc mai multe
evenimente care a influențat direct perspectiva scriitorilor. Revoluția Industrială a creat contextul
pentru nașterea opoziției politice, care a luat forma a trei partide: Partidul Democratic
Constituțional – reformă socială pașnică, monarhie constituțională, Partidul Socialist
Revoluționar – care doreau împărțirea pământului pentru țărani și Partidul Social Democratic
Muncitoresc Rusesc, care a fost principalul exponent al Marxismului în Rusia. În 1903, acesta a
fost împărțăt în două: Bolșevicii, conduși de Vladimir Lenin și Menșevicii conduși de Yuliy
Martov.
Războiul Ruso-Japonez, eveniment pe care se bazează nuvela Râsul Roșu de L. Andreev, a fost
eșecul care a dus la Revoluția din 1905, în urma căreia a fost formată Duma, parlamentul rusesc.

Motivul morții și a vieții în opera lui Leonid Andreev

Leonid Andreev a fost unul dintre cei mai importanți reprezentanți ai Epocii de Argint în
literatura rusă. Este considerat părintele expresionismului rusesc, stilul său combinând elemente
ale școlilor literare realiste, naturaliste și simboliste. Faima literară a lui Andreev creştea
vertiginos, mulți critici literari recunoscând talentul său. Chestiunea vieții şi morții preocupând
mințile scriitorilor ruşi – din perspectiva creştină, Tolstoi şi Dostoievski propuneau de cele mai
multe ori moartea ca moment al mântuirii. Andreev îşi construieşte propia viziunea asupra
omului mereu întorcându-se la întrebărilor "ce îl guvernează pe om?" "care este sensul vieții" "ce
este adevărul?".
Încearcă să-şi găsească răspunsul în personaje, nuvelele sale sunt pesimiste, lipsite de bucurie și
zâmbet sau surâs. Oricare ar fi personajul principal, acesta este complex, are propria sa cruce şi
fiecare dintre ei suferă. În viziunea sa viața fără moarte nu poate fi concepută. Călătoria spre
moarte începe din leagăn. Subiectul morții în nuvelele sale este central - Marele Coif, Tăcerea,
Povestea celor şapte spânzurați, Pe Râu, Odată ca niciodată, Râsul Roşu, etc. Pentru Andreev
moartea poate fi înspăimântătoare, după cum putem vedea în cazul personajelor duse la judecată
în nuvela Povestea celor șapte spânzurați, dar şi mai înspăimântător este atunci când oamenii îşi
prefac viața în moarte. În nuvelele sale, putem vedea în ce fel mor oamenii, ce simt şi gândesc
când se apropie de momentul morţii. Frica de moarte şi frica de viața sunt două laturi ale creației
lui Andreev.
Povestea celor şapte spânzurați şi Râsul Roşu
Aceste două opere sunt contrare, dar sunt cele în care subiectul morții este exprimat cel mai
puternic. "Povestea celor șapte spânzurați" este despre psihologia celor condamnați la moarte,
moartea şi omul sunt priviți ca un întreg, necontând cine şi ce a fost omul, toată lumea este egală
în fața morții, fiind important însă cum reacționează personajele față de moarte. Cinci terorişti,
mânați de luminoasa idee de a schimba lumea ajung la decizia de a-l omorî pe ministru, pe care
nu-l consideră om. "La judecată toți cinci erau liniştiți dar foarte îngândurați, aşa de mare le era
disprețul față de judecători, că niciunul dintre ei nu au vrut să-şi arate curajul printr-un zâmbet
sau altă expresie a falsei veselii, erau exact atâta de liniştiți cât era nevoie ca să-şi apere sulfletele
şi întunericul de o privire răutăcioasă."
Toate personajele în afară de Vasili Kashîrin, se pregăteau eroic pentru moarte. Tania
Kavalchiuk îşi închipuia moartea aşa cum urma ea să vină, ca ceva chinuitor pentru celelalte
personaje condamnate, dar pe ea parcă nici nu o privea. "Vasili Kashîrin era cuprins de o panică
insuportabilă de moarte, dar în acelaşi timp de o dorinţă arzătoare de a nu arăta această frică
nimănui. De când a fost dus în salã, a început să se sufoce, să transpire rece şi să îi bată inima.(..)
Moartea se vedea atât de clar în el încât judecătorii evitau să se uite la el, şi până şi vârsta era mai
greu de definit." Pe acest personaj îl marchează totala lipsă de alegere cu care este confruntat.
Moarte este pentru el o pedeapsă, o sentință. Frica lui poate fi interpretată ca fiind mai degrabă
privitoare la momentul morții, decât posibilitatea ei. De moarte este sigur, dar nu știe cum să
suporte supliciul acestei siguranțe.
Mihali era acuzat pentru omucidere, un personaj cu un trecut plin de sânge şi beție care se putea
citi uşor. Se denumea tâlhar şi se uita ironic la cei care acceptau termenii moderni folosiți pentru
a denumi criminalii, ironie pe care o putem interpreta ca pe o critică asupra reformelor lipsite de
substanță pe care guvernul le folosise ca să înșele populația răzvrătită. Personajul nu se dezicea
de niciuna dintre acuzațiile care i se aducea, rânjind în loc să răspundă la întrebările despre
trecutul său. Spera să evadeze în cursul celor șaptesprezece zile de proces, dar spre finalul acestei
perioade, gândurile sale se învălmăşeau tot mai tare şi implora milă în refrene repetitive.
Nuvele este construită deci pe contrastul dintre perspectivele și reacțiile personajelor aflați în fața
morții. Nuvela se încheie cu o frază surprinzător de optimistă, dar acest optimism este fals, fiind
mai degrabă o ironie la adresa personajelor care nu dau dovadă de nicio trăsătură demnă de
admirație:"Aşa salutau oamenii soarele care răsare".
Râsul Roşu
Povestea este narată de un necunoscut şi este caracterizită de nebunie şi groază, fiind construită
ca replică la adresa evenimentelor războiului ruso-japonez, având titlul "Război" în prima
varianta. Nuvela explorează o perspectivă care va deveni sinonimă scrierilor impresioniste care
tratează un subiect belic, scriind despre război ca despre ceva total lipsit de sens.
Simbolul râsului roșu care dă titlul operei, semnifică moartea, pe care naratorul anonim o
surprinde în fiecare detaliu al războiului și în trăsăturile oamenilor implicați în acest conflict.
Acești oameni sunt niște actori ai unui teatru fără sens. Nu înțeleg de ce merg în direcția în care
merg, trăsăturile lor sunt dezumanizate, iar moartea îi urmărește la fiecare pas, dând de fapt o
dimensiune nouă contextului pseudofizic în care are loc războiul din nuvelă. Această dimensiune
este cea a nebuniei și a groazei pe care doar naratorul anonim o poate observa. Mulţi critici
priveau cu scepticism nuvela aceasta. M. Voloşin - spunea că L. Andreev nu a văzut de unul
singur aceste grozăvii ci le-a cules din ziare, exagerând imaginea omului implicat în război.

Motivul morții și a vieții în opera lui Ivan Bunin

Ivan Bunin (1870-1953), a fost primul scriitor rus laureat al Premiului Nobel pentru Literatură. A
fost remarcat pentru modul strict în care a păstrat tradițiile clasicismului rus în scrierea prozei și
liricii. Trata subiectul morții diferit în fiecare lucrare, dar considera că moartea este parte
integrantă a vieții, cele două formând un întreg. Aceasta era concluzia la care ajungea în
deznodământul fiecărei opere pe care o scria.
Cu toate acestea putem identifica două interpretări ale sensului morții: Moartea ca o pedeapsă în
lucrări precum Domnul din San Francisco sau ultima nuvelă pe care a scris-o, Cupa vieții. A
doua interpretare este moartea ca izbăvire în opere precum Satul sau Frații. O altă idee centrală
discuției despre motivul vieții în opera lui Bunin este principiul conform căruia viața este
însuflețită doar când există în ea dragoste, concept evidențiat în ciclul Alei întunecate.
Frații – tonalitatea acestei lucrări este descrisă cu ajutorul următorului epigraf : uită-te la frații
care se măcelăresc, vreau să scriu despre tristețe - Sutta Nipata. Construită pe ideea frățietății
tuturor oamenilor, nuvela Frații are și ea un context istoric, bazându-se pe societatea indiană
influențată de imperialismul britanic. Un tânăr "ricşa" şi despre "fratele" său, un turist englez
bogat. Viața unui sclav este o umilire a firescului şi a frumuseții, "frații" bogați privându-l pe
tânăr de speranța fericirii şi a iubirii, singura scăpare fiind moartea. Viața bogatului, fără scop
intern este la fel de lipsită de sens. Pieirea unei lumi care a călcat legea frățietății omeneşti, o
lumea în care persoanele se înalță călcând peste ceilalți, o lume lipsită de sensul vieții, sau
dumnezeiasca măreție a universului, este prezisă în legenda budistă de la finalul nuvelei. Un corb
care se aruncă orbit de lăcomie asupra unui cadavru pe care îl duce râul în mare. Tânărul,
văzându-și orice speranță zdrobită, acceptă moartea ca izbăvire, în timp ce pentru străinul bogat,
moartea este o pedeapsă.
Domnul din San Francisco
Un bogat american, hotărăşte să meargă într-o călătorie lungă, planul acesta fiind întrerupt de
moartea sa. Sicriul pe vapor este o sentința dată societății care se amuză inconştient. Când soția
personajului cere un sicriu i se oferă ironic un butoi folosit pentru băutură imagine care prezintă
lipsa de putere a bogatului dincolo de moarte. Sensul vieții nu este deci în agonisire ci în
înțelepciunea vieții. Viața şi moartea sunt tot timpul împreună, moartea nefiind ceva paradoxal
sau incorect.
Alei întunecate
Deznodământul tragic este firesc, din puntul de vedere al lui Bunin, dragostea adevărată şi
atotmistuitoare îi omoară pe îndrăgostiți, scutindu-i de dezamăgire. De aceea Bunin nu conduce
personajele spre familie pentru că familia instituționalizată aduce obişnuința, şi moartea
dragostei. Această interpretare a rolului morții este probabil cea mai optimistă dintre
perspectivele scriitorului. Mai apropiată de motivul morții ca izbăvire, în această operă, moarte
nu izbăvește un anumit personaj, ci sentimentul iubirii, dând astfel sens și vieții trăite până atunci
de personaje.

Rezumat
Чтобы хорошо понять мировоззрение писателей Андреев и Бунин, нужно учитывать
исторический контекст того времени, в котором они жили. Конец ХIX-го - начало XX- го
века был ознаменован многими реформами в России, а так же кровавой русско-японской
войной и революцией 1905 года. Эти события наложили свой отпечаток на творчество
этих двух писателей. Леонид Андреев считается отцом русского импрессионизма, в своем
творчестве он пытается ответить на вечные вопросы: в чем смысл жизни? Во что верить?
Жизнь для него была бессмысленна, так как в любом случае она заканчивается смертью.
Жизнь и смерть являются одним целым, смерть будучи единственной целью жизни.
Отличительной чертой его творчества считается раскрытие психологии героев,
осужденных на смерть. Перед смертью все равны.
Бунин отличает два типа смерти - смерть как наказание, и смерть как избавление. В своем
мировоззрении он отходит от классицизма и христианской перспективы. Смерть дает
смысл жизни, если она приносит собой освобождение от бездежности существования или
для того, чтобы увековечить такое чувство как любовь.