Prăbușirea realității și căutarea umană

Ioan 14:1-6

De-a lungul istoriei umane au existat diferite păreri și perspective asupra conceptului de realitate.
Dacă ar fi să creăm un context perspectivelor postmoderne,/postcreștine, care sunt astăzi
acceptate de marea majoritate a oamenilor, trebuie să începem cu începutul, din antichitate.
Comunitatea omului antic era guvernată de nevoile imediate, nevoia de mâncare, nevoia de
siguranță și de instincte fizice. Astfel, ceea ce putea controla, materia din jurul său devenea cel
mai important aspect al realității, acest plan fiind la rândul său supus unui plan pseudo-spiritual,
care era reprezentat de legende, superstiții și idoli. O dată cu înflorirea orașelor antice grecești,
care au pus la dispoziția oamenilor majoritatea acestor nevoi, inițiativele filosofice care au pus
bazele gândirii și culturii europene, au propus și ele diferite perspective asupra lumii și realității.
Două idei mari fiind eternitatea materiei și teoria ideilor, cea din urmă propunând existența unei
realități esențiale, a cărei copie ar fi realitatea materială, fizică. Aceste două idei au fost
dezbătute și tratate multă vreme, ajungând să fie discutate inclusiv de teologii și gânditorii
creștini ai primelor secole după Cristos. Urmează apoi perioada în care paradigma creștină a
dominat cercurile intelectuale ale lumii și a dictat un nou stil de viață oamenilor rând. Desigur,
ereziile și influența credințelor păgâne au corupt anumite doctrine și au rămas parte a tradiției din
biserică. După căderea Imperiului Bizantin, Renașterea și Iluminismul au readus în atenția lumii
argumente și concepte filosofice antice sau oculte, pe care iluminiștii le-au folosit ca fundație
pentru o luptă acerbă împotriva autorității doctrinelor creștine. Aceste tendințe nu au putut fi
oprite total nici de Reforma Protestantă, nici de Contrareforma bisericii tradiționale care a
încercat să își reafirme poziția prin Consiliul de la Trento. Trecerea timpului, influența curentelor
baroce și clasice afirmă încet o nouă poziție, raționalismul. Teoretizat de filosofi pe care putem
să îi considerăm deja moderni (pentru vremea lor) precum Descartes și Liebniz, raționalismul
începe procesul lent al individualizării omului, oferindu-i acestuia instrumentele prin care să își
formeze o perspectivă proprie asupra lumii, dar susținând încă existența unor axiome care nu
sunt disputabile. Individualismul își va face simțită prezența în special în romantism, curentul
care s-a străduit să îl înlocuiască pe Dumnezeu cu omul-demiurg, omul al căror cuvinte și
gânduri sunt în stare să creeze universuri compensatorii, în care realitatea este definită mai
degrabă de propria mea percepție decât de de legi și axiome raționale. În contextul
romantismului are loc o explozie a explorării ocultului și a mitologiei păgâne care, din punctul de
vedere al reprezentanților acestui curent, sunt mai potrivite pentru a divinza omul. Inclusiv
teologii acestei perioade propun o mutație a lumii spirituale, dintr-o existență exterioară, care ne
conduce, într-o existență interioară, marcată de sentimentele și sensibilitatea noastră. Aflându-ne
așadar în pragul lumii moderne, romantismul pregătește prin interiorizarea realității,
individualizare și deificarea omului, terenul pe care modernismul și mecanismele sale vor
declara oficial război speranței unei realități în care Dumnezeu este Suveran. Ultimele decenii ale
secolului al nouăsprezecelea și prima jumătate a secolului douăzeci îi prezintă lui Dumnezeu un
certificat de deces, renunânțând astfel la orice semnificație a transcendentalității. Această nouă
interpretare a realității dă la o parte influența deja șubredă a sistemului moral creștin, care a fost
întemeiat pe cuvintele și regulile lui Dumnezeu, și face posibilă desfășurarea ororilor istorice
asociate secolului trecut. Pe fundația aceasta care abandonează total perspectiva biblică asupra
realității și a vieții, pe stâlpii crizei omului modern căruia îi lipsește puterea și voința să devină
mai mult decât permite natura sa materială, se întemeiază contextul cultural în care trăim noi.
Putem spune deci, că omul a încercat gradual de-a lungul istoriei să își construiască propria sa
realitate, și până acum a eșuat. De ce a făcut lucrul acesta? Care este soluția societății
contemporane pentru probema realității? Care este soluția creștinismului?

Omenirea a încercat să fugă de realitatea lui Dumnezeu și să și-o construiască singur datorită
unor nevoi pentru care a vrut să împlinire în toate locurile unde aceasta nu există. Nevoia de
cunoaștere, pe care o putem identifica inclusiv în păcatul adamic și dorința de viață veșnică.
Cunoașterea, în opinia celor care nu recunoasc suveraneitatea lui Dumnezeu este cea care ne
poate ridica deasupra condiției în care ne găsim deocamdată, ea este cea care inspiră geniurile
artei și ale științei și îi face pe aceștia să “treacă peste nemărginirile timpului” după cum ar spune
Eminescu, adică să devină nemuritori. Omul care supune acestei filosofii face astfel o confuzie
gravă între cunoaștere și viață veșnică și speră ca aceasta să fie soluția la zbuciumul său lăuntric.
Nenumăratele cazuri de adicții vicioase, boli mentale și suicid între cei care susțin și promovează
perspectiva aceasta ne dovedesc însă că nu este o soluție viabilă.

Omului contemporan i se pune la dispoziție o unealtă nouă, care poate crea iluzia cunoașterii
infinite, iluzia unei realități perfecte și speculează până și soluții la problema mortalității omului,
mă refer desigur la tehnologie. Nu mi-am propus să denunț avansul tehnologic ca fiind ceva
negativ sau imoral pentru că nu am nicio bază scripturală pentru a face o astfel de afirmație. Cred
însă că este esențial mai ales pentru generațiile tinere să înțeleagă pericolele pseudorealității
virtuale. Așa cum am văzut în mărturia lui Darius, spațiul virtual poate să cauzeze o totală
deconectare de la realitate și să ne facă să încălcăm porunca răscumpărați vremea căci zilele
sunt rele. Pe lângă acest prim pas, spațiul virtual nu conține deocamdată decât suma totală a
cunoașterii umane, și chiar dacă acest lucru pare impresionant, suma totală a cunoașterii umane
este incomparabilă cu inepuizabila, infinita cunoaștere pe care o are Dumnezeu, să spunem
altceva ar fi doar o dovadă a unei aroganțe hilare. În sfărșit, chiar dacă tehnologie ar putea să ne
ofere imortalitatea dacă nu a trupului, măcar a conștiinței noastre, ne-am dori noi o veșnicie în
care să nu avem niciodată satisfacția împlinirii intelectuale, spirituale și senzoriale, trăind astfel
într-o alergare necontenită după noi satisfacții? Dacă în cei 70 sau 80 de ani pe care îi trăim nu
putem găsi de unii singuri împlinirea totală, ce ne face să credem că imortalitatea fără Dumnezeu
ne va ajuta să o găsim?

Răspunsul dat de creștinism și de Cristos la adresa crizei omului contemporan, este simplu. Cel
care ne-a creat, Cel care a avut experiența traiului pe pământ, Cel care ne-a iubit întâi este Cel pe
care trebuie să ajugem să Îl cunoaștem, pentru că el este Adevărul. O data ce L-am cunoscut pe
El și am acceptat suveraneitatea Sa, avem asigurată și viața veșnică, o viață veșnică în care vom
fi pe deplin împliniți, pentru că după cum spune C. S. Lewis în Creștinismul Redus la Esențe:
Dragostea învinge orice poftă.

Cu toate acestea, ne putem întreba, dacă adevărata bucurie o căpătăm doar după lepădarea
materialității, care este rostul vieții pe pământ? Ioan răspunde în acest pasaj și la această
întrebare: Isus a plecat să ne pregătească un loc. În tradiția ebraică a nunților din vremea lui Isus,
majoritatea căsătoriilor erau aranjate de către părinți, mirele și mireasa întâlnindu-se abia în ziua
nunții. Pentru ca cei doi să învețe să se iubească, exista după oficierea căsătoriei o perioadă de
cunoaștere, în care cei doi încă trăiau în casele părinților lor. În această perioadă cei doi
petreceau timp împreună, se îndrăgosteau și mirele avea datoria să construiască încă o odaie la
casa părintească, urmând ca la un moment dat, pe neașteptate să vină la casa miresei și într-un
gest simbolic, să o răpească. Viața noastră este această perioadă. După ce ne întâlnim cu
Dumnezeu și suntem mântuiți, momentele pe care le petrecem între nașterea din nou și moartea
fizică reprezintă un proces prin care Îl cunoaștem mai bine. Calea spre cer devine Isus și relația
cu El.

În concluzie, nu putem spune mai mult sau mai bine ce a spus Isus - El este Calea, Adevărul și
Viața, El este rezolvarea crizei omului modern și cel care dictează cu adevărat ce este realitatea.