1

Tehnoredactare și corectură: Ion Ionescu-Bucovu

Copertă
Ilustrații:Mihai Vătruna și Constanța Abălașei-Donosa, e-net
Redactor de carte
Editor

Descriere cip

2
3
 ,, Ce s-au ales de două vieți ?
O mână de cuvinte
Căror abia le-ar da un preț
Aducerile-aminte.’’

4
 1. EMINESCU ȘI VERONICA
La mijloc de iarnă, Eminescu cade în sufletele noastre ca un
blestem frumos. Academia Română i-a închinat în ziua lui de naștere o
mare sărbătoare: Ziua culturii române. Poate vă întrebați de ce. Pentru
că Eminescu e unic ca Dante, ca Shakespeare, ca Petrarca, ca Ronsard,
ca Goethe sau ca Byron.
El este coloana vertebrală a românismului, steagul nostru cu care
ieșim în lume dincolo de timp. El nu va dispărea de pe cerul literelor
românești atâta timp cât va dăinui limba română.
Și e unicul român romantic de talia marilor romantici ca
Lamartine, Vigny, Musset, Hugo, Heine, Novalis, Schiller, Byron,
Leopardi, Pușkin și Lermontov.
El a despărțit apele de uscat în literatura română. De la el încoace
se scrie altfel poezia. A rupt lanțul ciunismelor și pumnismelor
ardelenești și a creat limba literară, altoind-o cu filonul ei cel mai
sănătos, limba populară.
S-au scris și se vor mai scrie mii de pagini despre el cât va trăi
limba română. Viața lui, puțină cât a fost, a fost aruncată pe tarabă de
diferiții biografi, de la Octav Minar până la ultimul eminescolog,
tălmăcind-o și răstălmăcind-o. Prinsă din vârtejul cotidianului, viața lui
a căzut pradă vulgului și anecdoticului, repovestită de contemporanii
lui, prieteni sau neprieteni, și reluată în biografiile succesive care mai
de care mai bizare.
Eminescu în primul rând a fost și el om ca toți oamenii. A iubit și a
urât. A avut și vulnerabilități. Dar a avut ceva în plus. A luat asupra lui
tot blestemul nației. A simțit ca nimeni altul pulsul timpului și a arătat
încotro merge lumea. El este,, descoperitorul lumii așa cum este” cu
toate implicațiile acestei descoperiri. Aceasta este revelația sa și este și
revelația noastră când îl citim.
Cred că Eminescu-omul, viaţa lui, e greu de descifrat după atâțea
ani de la moarte. Mai bine să lăsăm mărturiile contemporanilor care l-
au cunoscut să vorbească. Deși mărturiile lor au pus preț mai mult pe
cancanuri, scoțând în relief partea exotică a vieții lui.
El nu a apărut pe un sol arid. În familia lui era o efervescenţă
culturală. Se vorbeau câteva limbi, căminarul avea o bibliotecă bogată.
Şi mai presus de orice voia ca fiii lui să înveţe carte. Apoi mamă-sa iubea
folclorul, le spunea basme, le cânta şi îi încânta cu snoave, proverbe şi
eresuri. Şi copilul Eminescu a îndrăgit natura Ipoteştilor, pădurea,
lacurile, dealurile, câmpul, ciobanii, prisăcarii, ţapinarii.

5
 Apoi la Cernăuţi a avut norocul să dea peste un om al lui Dumnezeu
care i-a îndrumat primii paşi spre o lectură solidă. E vorba de Aron
Pumnul, profesorul lui de limba română, la care stătea în gazdă. Aici l-
a numit şi bibliotecar peste biblioteca gimnaziştilor. Primele poezii ale
înaintaşilor le-a citit şi răscitit din ,,Lepturariul” lui Pumnul şi acum se
îndrăgosteşte de poezie. Boliac, Cârlova, Alexandrescu, Eliade şi mai
presus de toţi, Alecsandri, sunt mentorii lui de la care va fura rime,
ritmul, teme pe care le înnoieşte, trecându-le prin personalitatea lui. Ca
dovadă că după ce profesorul moare, Eminescu nu mai e interesat de
gimnaziu şi pleacă aiurea hoinărind cu trupa de actori prin ţară. Acum
înfloreşte erosul. Era la vârsta când iubirea dă în floare. Iubirea şi
aventura pun stăpânire pe el. Colindă ţara cu trupele de actori, se
emancipează, discută cu artiştii, devine chiar artist în ,,Răzdvan si
Vidra”, jucând rolul ciobanului.
Un rol de seamă în viaţa lui l-a jucat revista ,,Familia” a lui Iosif
Vulcan din Transilvania. Aici publică primele poezii, fiind elogiate de
ziarist, care-i schimbă și numele în Eminescu.
Apoi Viena, centru cultural al Imperiului Cezaro-Crăesc, îl
primeşte cu braţele deschise. Acum ia contact cu filozofia timpului prin
profesorii renumiţi ai Universităţii vieneze. Şi ceea ce este hotărâtor
pentru el, publicarea în revista ,,Convorbiri literare” a primelor creaţii
de valoare: ,,Venere şi Madonă” şi ,,Epigonii”. Iacob Negruzzi îl
informează imediat pe Titu Maiorescu despre frumoasele creaţii ale
necunoscutului poet.
Un capitol aparte din viaţa lui este epoca veroniană, timpul cât a
stat în Iași cu Veronica, femeia care-i captivează toate simţurile şi scrie
pentru ea cele mai frumoase poezii de dragoste din literatura română.
De aici încolo incepe calvarul. Venind în ţară este supus unor
vicisitudini greu de imaginat. Mutându-se în București de la Iași, intră
în vâltoarea politicianistă. Participă zilnic ca ziarist la Camere, fiind
martor la toate luptele politice ale timpului. Dar ,,Timpul” devine
tribuna lui de luptă împotriva tuturor nenorocirilor care cuprinseseră
această ţară. Articolele lui de la ,,Timpul” încep să deranjeze atât pe
ciocoii de la Junimea, regalitatea, cât și stăpânirea austro-ungară care
pune pe urmele lui o sumedenie de spioni. De aceea toți care i-au lăudat
poezia lui în timpul vieții, n-au zis un cuvânt despre activitatea lui
jurnalistică.
Aşa zisele pete gri din viaţa lui au fost discutate şi paradiscutate.De
la ,,Mai potoliţi-l pe Eminescu!” al lui Carp, intriga nenorocită ţesută
în jurul ziaristului Eminescu de slugile Imperiului Austro-Ungar,
6
 punând pe urmele lui o seamă de spioni, apoi, făcându-l nebun, şi până
la injecţiile cu mercur care i-au distrus viaţa, Eminescu a trecut printr-
un hăţiş al vieţii greu de imaginat. Să fi fost societatea ,,Carpaţi”, care
cerea Ardealul ,cauza, mobilizând mii de români? Sau fulminantele lui
articole din ,,Timpul” împotriva Imperiului? Să fi acţionat unii dintre
junimişti ca spioni ai imperiului? Sau Maiorescu să fi jucat un rol dublu?
Pe deoparte să-l ajute pe Eminescu şi pe de altă parte sa-l incrimineze?
Eu nu ştiu cum s-au suprapus nişte coincidenţe peste viaţa lui. Cum se
face că pe 8 iunie 1883 e luat pe sus şi băgat în ospiciu şi imediat pe ziua
de 28 iunie 1883 Austro-Ungaria rupe relaţiile diplomatice cu România,
Bismark ameninţă cu războiul, executând manevre militare în
Transilvania iar presa maghiară ameninţă cu anexarea Valahiei.
Medicul Ovidiu Vuia susţine că până în 1883 Eminescu a fost psihic
normal, nu a prezentat semne de lues ereditar, în 1872 a avut o hepatită,
mai târziu o enterocolită, urmată de o artrită, boli care n-au avut nicio
legătură cu infecţia luetică.
Încet-încet Eminescu își dăduse seama că este părăsit de prieteni.
Pe Maiorescu îl face smintit ( vezi celebra Ex. Min. Tit. Maiorescu),
junimiștii îl ocolesc, Slavici se depărtează și el sub diferite pretexte,
doctorul Bardeleban, medicul curant al regelui și soțul lui Mite, ducea
vești despre el nu tocmai potrivite reginei. De aici și furia lui Eminescu
pentru rege. Semnalul este dat de celebra ,,Mai potoliți-l pe Eminescu!”
a lui Carp. Trebuia cu tot dinadinsul înlăturat de la ziarul care devenise
un potențial pericol. Și așa-zisa nebunie a lui a căzut ca o mană cerească .
După 1883 viaţa lui pendulează între reverie şi durere.
Între 1883 și 1889 biografii lui scot în evidență mai mult latura
lui ,,bolnavă”. Dacă ne-am apleca cu mai multă atenție asupra acestei
perioade am constata că Eminescu a avut mai multe clipe de luciditate
decât de reverie. Cum se face că dus la Viena cu escortă polițienească la
sanatoriul Oberdobling, fără nici un tratament, în câteva zise își revine
și vorbește cu doctorii filozofie, despre vechimea limbii noastre, recită
versuri, de asemenea este invitat la masă, purtându-se ca un om normal.
Același lucru putem spune despre el și când este internat la Odesa. Aici
se comportă normal, scrie scrisori în țară, vorbește cu doctorii, este
invitat la masă etc. El a continuat să scrie și poezie. Dar n-a mai avut
lădoaiele lui să-și păstreze ciornele, sau caietele lui, hârtia scrisă,
mototolită, fie s-a pierdut, fie a fost aruncată la gunoi. Dar când vine în
țară și i se administrează injecțiile cu mercur, cade în reverie,
îmbolnăvindu-se mai rău. Sau acele tratamente empirice cu apă și funii
ude, ca pe timpul evului mediu. Și mai rău, cum îl bagi între niște nebuni
7
 clinici, unde este lovit de alt nebun, Petre Poenaru, cu o piatră zvârlită
în cap. Vă închipuiți ce calvar?
Mai degrabă Eminescu a suferit o mare depresie sufletească,
văzându-se înlăturat de la Timpul, ziarul lui de suflet, unde și-a pus în
joc toată pasiunea lui jurnalistică. Văzându-se fără un venit care să-i
asigure un trai normal, Eminescu, s-a înstrăinat, a căzut într-o apatie
iremediabilă. La toate acestea s-a adăugat și refuzul lui Maiorescu de a-
i încuviința căsătoria cu Veronica Micle. Dacă această căsătorie avea
loc, poate soarta lui era alta.
Eminescu este şi rămâne zeul tutelar al românilor.
Asemenea Luceafărului, el a apărut pe bolta literelor româneşti la
o răscruce de drumuri şi de timpuri. Totul se rezumă la cuvântul
modernizare. Modernizarea limbii, ieşirea ei din ciunismul şi
pumnismul timpului, aplecare spre producţiile populare, spre limba
poporului care se articulează cu limba literară. Vine apoi Junimea care
ridică limba din marasmul producţiilor de duzină şi-i scoate la iveală pe
Slavici, Caragiale, Eminescu şi Creangă. Nu întâmplător unul e
romancier, altul dramaturg, altul poet şi ultimul povestitor. Patru
genuri în care literatura română excelează.
Complexitatea proteică în opera lui Eminescu te întâmpină
pretutindeni. El caută mereu ,, cuvântul ce exprimă adevărul” într-o fugă
melodică fără precedent. Ridică erosului cele mai frumoase versuri din
literatura română. Eminescu descopere lumea așa cum este, aceasta este
revelația noastră când îi citim opera. Fenomenul Eminescu a fost unic, de
la el încoace poezia se scrie altfel. Ba chiar putem să spunem că adevărata
poezie începe cu Eminescu.
Dacă destinul nu făcea ca Veronica Micle să se întâlnească cu
Eminescu, probabil că rămânea o necunoscută în Iaşi, o poetesă
minoră cum a rămas majoritatea colaboratorilor de la “Convorbiri
literare”.
Prietenia cu poetul îi va releva Veronicăi Micle mulţumiri
superioare, pe care, la rându-i, le va resfrânge asupra reveriei
clasicului poet, în ambele cazuri stimulându-le lirica. Atât Veronica,
dar mai ales Eminescu, după întâlnirea lor, au dat cele mai frumoase
poeme de dragoste . Eminescologii sunt toţi de acord că muza lui
Eminescu a fost o sursă de inspiraţie pentru poet, scriind în aşa- zisa
“perioadă veroniană” (1884-1887) cele mai frumoase poeme orfice din
literature română.

8
 Respectul adevărului impune pentru viitorime restituirea
portretului moral al celei mai cântate femei din literatura română.
Crucială a fost întâlnirea femeii cu Eminescu în anul 1874, ale cărui
poezii Veronica le citiese din “Convorbiri literare”, rămânând uimită
de talentul necunoscutului. După acestă dată prietenia lor durează
până la moarte. S-au spus multe despre Veronica Micle, majoritatea
bârfe de salon, inventate de egoismul trecător al unor femei. Dar în
aceste bârfe s-au amestecat şi oameni de vază de la Junimea, dar mai
ales Maiorescu, care s-a împotrivit la căsătoria lui Eminescu cu
Veronica Micle.
Existenţa biografică a Veronicăi Micle a creat unul din cele mai
dezbătute cazuri încă din timpul vieţii sale, precum şi după moarte,
transformat în lungi colpotrări şi fastidioase polemici, preluate de
istoria literară. Istoricii literari de profesie dar şi cei ocazionali s-au
împărţit în două grupe: pe de o parte cei care au denigrat-o iar pe de
alta cei care i-au luat apărarea în faţa justiţiei sociale. În prima linie
s-au aflat Maiorescu-Călinescu- Lovinescu care, cu prestigiul lor, au
contribuit la o imagine fadă a femeii acuzând-o pe nedrept de rele
care nu i-au aparţinut. Lovinescu a ratat şi intrarea în Academie în
anul 1936 din cauză că a ,,denigrat” pe Eminescu. A doua linie de
eminescologi prin Octav Minar , cel mai hulit cercetător al vieţii celor
doi, Ibrăileanu, Sadoveanu, Iorga, George Munteanu, Augustin
Z.N.Pop, profitând de scrisorile apărute între timp dintre cei doi poeţi
şi de alte surse noi, au luat apărarea poetei disculpând-o de toate
nelegiuirile pe care i le aduseseră înaintaşii.
Cert este că cei doi poeţi trecând prin tartarul dragostei lui Eros
s-au iubit şi s-au urât cu o patimă bolnavă până la moarte. Numai cine
citeşte scrisorile lor de dragoste şi dialogul liric dintre ei, îşi dă seama
prin ce “furci caudine” au trecut sufletele lor blestemate în scurta lor
existenţă. Ei au ars ca o torţă şi s-au stins atât de repede, încât legenda
lor tristă a rămas să fie repovestită generaţiilor viitoare, cât va exista
poezie şi dragoste pe pământ.
Cum chipul Beatricei Portinari însoţeşte pe divinul florentin,
Dante, de-alungul întregii “Divinei comedii”, cum pentru Julie
Charles se aude suspinând vioara din durerile lui Lamartine, cum
Francesco Petrarca a cântat-o pe Laura, cum Francesca da Rimini a
fost alintata lui Paolo Malatesta, cum divinul Ovidiu i-a închinat Iuliei

9
 cele mai frumoase versuri, aşa şi Eminescu i-a dedicate Veronicăi
Micle versuri orfice care au îmblânzit zeii, rămânând nemuritoare.

ION IONESCU-BUCOVU

10
 2. ÎNTÂLNIREA LUI EMINESCU CU VERONICA

Anul 1872 este anul crucial care schimbă viaţa Veronicăi. Era
primăvară când s-au întâlnit la Viena cu Eminescu. Poetul era student de
mai bine de doi ani şi jumătate, urmând cursurile Facultăţii de filozofie.
Participase la cercul studenţesc “România Jună”, antrenase studenţii în
sărbătorilrea a 400 de ani de la târnosirea Mânăstirii unde îşi avea
mormântul Ştefan cel Mare şi Sfânt. În pregătirea festivităţilor spre slava
învingătorului de la Podul Înalt poetul a vibrat intens, iar numele lui în
comunitatea studenţilor vienezi era foarte cunoscut, publicase la
“Convorbiri Literare”, în “Familia” lui Iosif Vulcan, în “Federaţiunea” din
Pesta, semna articole critice care dăduseră loc la discuţii aprinse şi
polemice în presă. Atacând dulalismul austroungar, poetul fusese citat în
faţa judecătorului de instrucţie. Eminescu era admirat şi adulat. Maiorescu
îl lăudase în “Convorbiri..” ca pe un “poet în adevăratul înţeles al
cuvântului”
Veronica Micle citise la vremea aceea poeziile lui din “Convorbiri…”
şi-i închină o poezie “M-am gândit…” pe care o publică, târziu la 1
noiembrie 1883 în “Convorbirile Literare”:
“M-am gândit cu drag la tine până nu te-am cunoscut,/Te ştiam
numai din nume…/Şi-am dorit să pot odată să te văd pe tine eu,/Să-ţi
închin a mea viaţă, să te fac idolul meu.”
11
 Ideea este reluată în 1869, când îi cade în mână portretul poetului cu
imaginea lui luciferică, dăruită de Miron Pompiliu, care-i frecventa casa
săptămânal ca secretar al recorului Ştefan Micle. Pe versoul fotografiei
poeta scrisese:
“Pivindu-ţi faţa de farmec plină,/Luci o rază în al meu sân;/Crudă
fu însă a ei lumină,/Din pieptu-mi scoase un lung sispin!// Dară suspinul
ca nălucire/ Zbură cu vântul ce-au adiat;/N-a zburat însă şi-acea simţire/
Ce-adânc în suflet l-a deşteptat.// Şi-acum mă-ntreb eu: simţirea adâncă/
Cum de se naşte pentru-un portret?/Căci nu văzusem ochii tăi încă,/
Ştiam atâta că eşti poet.!”

Henrieta insinuează că legăturile poetului cu Veronica Micle au

început de la Viena ( şi este adevărat n.n.), ba chiar că de pe atunci ea îl
“turmenta” pe Mihai, pentru că acesta s-a fotografiat la Viena numai
pentru “ hatârul” ei. Este adevărat că s-a păstrat o versificare a lui
Eminescu “O dată te văzusem”, o dată însemnând Viena, iar “adoua oară”
ar însemna Iaşul. Înainte de a se întâlni cu ea, Eminescu o văzuse de două
ori, o dată când făcuse o vizită rectorului cu Miron Pompiliu şi a doua oară
la Putna, când venise cu rădvanul împreună cu Micle şi cu toată
protipendada Iaşului la marea sărbătoare.
Veronica Micle venise în capitala Imperiului pentru a consulta nişte
doctoti referitor la o boală de piele. O condusese Ştefan Micle şi o cazase
la pensiunea Lovenbach, unde avusese şi Eminescu cândva gazdă. Cum
Micle venise şi cu treabă, fiind foarte ocupat, a lăsat-o pe Veronica singură
şi s-a întors la Iaşi. Se crede că Miron Pompiliu îi sugerase întâlnirea cu
Eminescu. El era singurul- zicea Miron- care putea să-i fie ghid în marea
capitală, deoarece cunoştea oraşul, teatrele, opera, parcurile, localurile
pitoreşti, muzeele şi tot ce era interesant.
Acea primăvară vieneză a anului 1872 i-a găsit pe amândoi pregătiţi
pentru marea dragoste. Studentul Mihai Eminescu avea chipul luciferic pe
care i l-a imortalizat fotografia făcută la Praga în 1869 – la 19 ani – şi pe
care i l-a descris cu genială intuiţie a complexului sufletesc I.L. Caragiale:
“Era o frumuseţe! O figură clasică încadrată de nişte plete mari negre;
o frunte înaltă şi senină; nişte ochi mari – la aceste ferestre ale sufletului
se vedea că cineva este înăuntru; un zâmbet blând şi adânc melancolic;
12
 un copil predestinat durerii, pe chipul căruia se vedea scrisul unor
chinuri viitoare.”
Publicase câteva poezii în “Convorbiri literare” în care se arăta
fulgerat de amintirea nefericitei dragoste ipoteştene (Mortua est) şi pregătit
să descifreze enigmele sufletului feminin (Venere şi Madonă), aşezat la
rându-i sub luminile mitului; astfel de creaţiuni se vor dovedi suficiente
pentru ca Titu Maiorescu să creioneze un an mai târziu un convingător
portret al poetului la tinereţe: “Cu totul osebit în felul său, om al
timpurilor moderne, deocamdată blazat în suflet, iubitor de antiteze cam
exagerate, reflexiv mai peste marginile iertate, până acum aşa de puţin
format încât ne vine greu să-l cităm îndată după Alecsandri, dar în fine
poet, poet în toată puterea cuvântului este d. Mihai Eminescu.” Criticul
junimist mai aprecia farmecul limbajului, ca semnul celor aleşi! Pe plan
sentimental, cele câteva aventuri studenţeşti pasagere nu făcuseră decât să
întreţină dorul pentru îngerul blond cu ochi albaştri întruchipat de
Bălăuca.
Acel moment vienez a însemnat o astfel de experienţă aşteptată şi
visată, percepută ca atare de Eminescu şi prin raportare la modelul
mitologic Amor şi Psyche întruchipat în cunoscutul basm antic ale cărui
reflexe se recunosc :
“În orice caz, până a te cunoaşte puţin numai, simţemântul meu
nu era cu mult deosebit de acela dintre Amor şi Psyche, d-ta erai o idee
în capul meu şi te iubeam cum iubeşte cineva un tablou.” “Ca o
anticipare a dramatismului relaţiei, se recunoaşte în această situaţie iniţială
şi un posibil model tristanian inversat: regele Mark (Ştefan Micle) îi
prezintă lui Tristan (Eminescu) pe Isolda (Veronica) impunând un pact
sever dictat şi de poziţia sa seniorială: a iubi fără să speri; exasperarea lui
Eminescu din perioada ieşeană e un semn de răzvrătire împotriva pactului
pentru respectarea căruia va apela la gestul separării voluntare (plecarea la
Bucureşti) şi suspendarea comunicării până la eliberarea celei râvnite
(moartea lui Micle) – ambele gesturi figurând în arsenalul curtoaziei
cavalereşti.”
Gheorghe Tomozei în cartea sa “Mirandoniz” sau Ion Ionescu-
Bucovu în romanul “Martirii lui Eros” dau frâu imaginaţiei lor să ne arate
cum a decurs prima lor întâlnire la Viena. De ce srisese Eminescu acestă
13
 poezie tocmai acum şi o intitulase Mirandonitz? Cine era Mirandoniz? Nu
cumva era o încrucişare de nume între Mira şi Adonis? O formă
pământească de care se îndrăgostise poetul. Avea Mirandoniz palat de
stânci, cu streşini drept codru, cu colonade de munţi în şir, cu o vale adâncă
tăiată de un fluviu bătrân ( să fie Dunărea?), o vale cât o ţară (România?)
în care era castelul între păduri , flori, fluturi, greieri, păiejeni, cu un mare
podul de aur peste care trece “albă, dulce, mlădioasă, jună, / Albă, ca
neaua noaptea, păru-i de aur/ Lin împletind în crinii mâinilor,/ Ivind
prin haina albă membri-angelici,/ Abia călcând podul cel lung cu-a ei/
Picioare de omăt, zâna Mirandoniz.” Nu cumva acestă zână care-i popula
de la un timp imaginaţia era Veronica, cu care umbla zile şi nopţi întregi
prin fanastica Vienă?
Este greu să ne imaginăm succesivele scene din momentul întâlnirii
celor doi poeţi. Poate Veronica l-a căutat, rugându-l să-i fie ghid prin
capitala Imperiului. Întrevedem însă imaginea poetului stăpânindu-şi
plăcutele surprinderi în faţa femeii neobişnuit de frumoasă, spirituală,
modestă şi inimoasă, căreia sfiiciunea lui pornită din firesc şi bunăcuvinţă
îi respira o aromă fragetă. Eminescu rămâne uimit la vederea chipului
angelic al femeii:
“Când te-am văzut, copilă, treceai aşa frumoasă/ Cu ochii mari
albaştri în bolţi întunecoase/ Ca marmura de albă, şi mâinile de ceară/
Urcau pe sânu-ţi mândru o mantie uşoară.”
Conştientizarea sentimentului se va fi produs în contextul aceluiaşi
moment vienez printr-un gest de acceptare stimulat şi de atmosfera
artistică şi muzicală a marelui oraş, atmosferă îmbibată de efluviile
dorinţelor erotice; poate un tablou din galeriile vieneze sau sugestiile unei
galante melodii au încurajat primul sărut – la fel ca în cazul cuplului
Francesca da Rimini – Paolo Malatesta la lectura unui celebru roman
cavaleresc:
“Când am citit cum zâmbetul râvnit
i-l săruta pe gură Lancelot,
acesta ce mi-e-n veci nedespărţit
mă sărută şi-un freamăt era tot;
de-atunci nicicând n-am mai citit ‘nainte
căci pentru noi fu cartea Galeot.”
14
 Postuma “Când te-am văzut, Verena” este o mărturie directă a
faptului că Eminescu a rămas împietrit în faţa frumoasei ieşence:
“Şi îţi aduci aminte cum mă feream în laturi/ De dulcele-ţi cuvinte
şi lunecoase sfaturi,/ Ştiind cum biruieşte poftirea frumuseţii,/ Ştiind ce
vierme pune în sâmburul vieţii, // Ştiam că sunt copilul nefericitei secte/
Ce are sete adâncă de formele perfecte/ Şi inima-mi trecut-au mai rece
ca oţelul/ Ca s-o împlânte chinul, ca să-mi iubesc modelul.”
Eminescu venea după o experienţă tragică în iubire când iubita de la
Ipoteşti murise, lăsându-l dezamăgit. După acea deziluzie Mihai îşi făcuse
plan de călugărie şi-i jurase lui Eros că indiferent cu ce săgeată plină de
otrava dragostei va mai trage în el, o va respinge: “Ea a murit- Am
îngropat-o-n zare/ Sufletul ei de lume este plâns-/ Am sfărâmat harfa-şi
a mea cântare/ S-a înăsprit, s-a adâncit, s-a stins” Dar tot Eros a tras cu
săgeţi nevăzute în inima lui maculată de acea tristeţe şi l-a trezit, simţind
că noua femeie, intră încet în sufletul lui ca o nălucă: “Astăzi ea mă
înconjoară,/ Astăzi eu blestem şi fug./ A mea inimă fecioară/ N-a primit-
Azi nu voi jug.”Dar poetul se înşela. Veronica Micle pătrundea în sufletul
lui încet-încet ca o necunoscută himeră.
După trei luni, Veronica Micle părăsi Viena, lăsându-l pe studentul
Eminescu dezamăgit. Nemaiavând bani şi neinteresându-l examenele,
rătăcitul sentimental se lipsi de examenele pe care trebuia să le dea şi se
întoarse în ţară, dezamăgind atât pe taică-său cât şi pe Maiorescu, care voia
să-l pregătească pentru o carieră universitară. A încercat apoi la Berlin să
înnoade firul studiilor, dar şi aici nu l-a mai tras inima. Dacă ar fi să dăm
crezare celui ce a publicat acestă misivă, Eminescu îi scria în anul 1874,
lui Serban: "Chipul ei nu-mi mai dă răgaz să studiez în pace. E
divinitatea Elenei lui Menelaus, coborâtă pe pământ, ca să mă tortureze.
Frate Serbane, vezi de te intereseaza dacă nu s-a mutat de acolo unde
şedea", iar mai departe: "Un fel de anihilare a vointei caracterizează eul
meu. Ochii deprinşi cu slova veche şi înţeleaptă, azi, refuză să mai
urmeze drumul care duce la fericire după unii, la deznodământ dupa
părerea mea. O, nu te mira, fraţioare, de această schimbare. Vei intelege,
când vei afla că Amor, zeul atotputinte, mi-a cuprins inima, şi fără să
vreau sunt sclavul lui." Dacă atât de mult îl robise acestă fiinţă, nu putea
să fie alta decât Veronica Micle, care-i rămăsese în minte de la Viena. Aşa
15
 se face că poetul părăseşte Berlinul şi în august 1874 intra în ţară cu
conştiinţa efemerităţii strădaniilor de studii din ultimii cinci ani, fără titlul
de stat, dezamăgindu-l pe Maiorescu care spera să-l numească profesor de
metafizică la Universitate în locul lui C. Leonardescu, dar şi pe taică-său,
care voia să scoată om din el.
De ce dorise el să vină tocmai la Iaşi? Nu cumva îl chema glasul
iubirii? Dar Iaşul însemna ceva mai mult. Pentru nostalgicul romantic,
Iaşul însemna regăsirea vechilor locuri străbătute de propria familie şi de
el ca sufleor şi copist de roluri în trupele Fanny Tardini şi Pascaly. Aici el
lua legătura cu Junimea, care-l ajutase şi băneşte, publicându-i poeziile.
Aici erau vechii lui prieteni Miron Pompiliu, Ioniţă Scipione Bădescu,
Samson Bodnărescu şi Slavici. Sorţii au lucrat în favoarea lui.
Slavici ne informează: “Serile le petreceam adeseori la Miron
Pompiliu şi cu Samson Bodnărescu, făcând lectură ori discuţiuni
literare la Dna Burlă, azi Poni, câteodată, de tot rar, la Dna Micle, pe
care Eminescu o ştia încă din timpul petrecut la Viena. El ţinea dar să
fie totdeauna “spelcuit”…”
Intrând ca bibliotecar la Biblioteca Centrală Universitară din Iaşi,
ajungea la Veronica Micle, prin soţul ei care era rectorul Universităţii.
Miron Pompiliu, secretarul Universităţii, îl ţinea la curent cu Veronica,
fiind şi confidentul ei. De multe ori în vizită venea cu el şi Mihai Eminescu,
care o admira pe frumoasa soţie, discutau, schimbau păreri despre poezii,
şi, când avea ocazia de a rămâne singur cu ea, îi fura şi câte un sărut.
Perpessicius numeşte acestă perioadă, epoca veroniană, când poetul scrie
cele mai frumoase poezii de dragoste, închinate Veronicăi. Pe o filă din
“Amartalon sotiria”, manuscris popular din colecţia sa, procurat de la
botoşeneanul Costache Vasiliu, poetul şi-a însemnat, cu cerneală violetă,
momentul fatal când şi-a dat seama că o iubeşte puternic pe Veronica
Micle. Ea îi dăruise flori, şi poetul în cerul fericirii sale, o asemuia
madonelor rafaelice.: “Ziua de 4/16 fevr. 1876 a fost cea mai fericită a
vieţii mele. Eu am ţinut pe Veronica în braţe, strângând-o la piept, am
sărutat-o. Ea mi-a dat flori albastre pe care le voi ţine în toată viaţa mea”.
Cartea cu pricina a fost cerută de Mozes Gaster şi Eminescu a şters
însemnarea intimă, trecând peste ea cu peniţa muiată în cerneală, apăsând
violent, satrăpungând aproape hârtia. Poetul încerca în acestă vreme, prin
16
 alegorii şi prin detalii ce-o portretiza maiestos pe zeci de file de caiete, să-
i arate Veronicăi cât de mult o iubeşte. Petru Rezuş o descrie astfel pe
femeie în acestă perioadă: “Femeia era excepţional de frumoasă în acei
ani. Poate forma nasului umbreşte uşor gingăşia chipului (ne referim
la fotografia din atelierul lui Nestor Heck din Iaşi, când Veronica avea
19 ani, 1869)- altcum, are un păr bogat şi superb, mai mult castaniu
decât blond, urechile puţin îndepărtate de cap cu loburile fără rotunjime,
lipite de obraz. Nu este nicidecum voluminoasă; nici mai târziu în 1888
nu va fi, ci numai se va rotunji, după capriciile vârstei.”
Eminescu devenise şi pentru Veronica “un vânător de talente.” În
familia Micle se făcea şi muzică, dar mai ales se făcea literatură. Veronica
Micle era o bună versificatoare. Dar pe vremea aceea, poeziile Veronicăi
nu atinseseră corzile unei adevărate arte. Poeziile ei nu erau mai prejos de
ale Matildei Cugler-Poni. Deşi colaborase cu poezie şi proză le reviste ca
“Noul curier român” sau “Columna lui Traian”, numai când luase contact
cu şcoala lui Eminescu, poeziile ei se înalţă la un nou nivel, drept pentru
care Eminescu o îndrumă să trimită poeziile spre publicare. Acum la 1
decembrie 1875 îi trimite poeziile “Fugi îţi zic” şi “În zadar” lui Iacob
Negruzzi să le publice în “Convorbiri literare” .Lui Eminescu i-a produs o
mare bucurie publicarea acestor poezii, destinul ei literar, împletindu-se cu
destinul literar al poetului.
În acestă perioadă poetul închiria odăi secrete pentru a se întâlni cu
iuibita. Numai Creangă ştia de dragostea lor, dar şi “caracuda” aflase şi
începuseră bârfele.
Alteori recurge la proiecte de teatru şi în scenele istorice, eroinele lui
au fizicul Veronicăi, colindând Suceava şi Iaşii medievali, iar îndrăgostiţii
declamă propriile pasiuni. Pe manuscrisele eminesciene din acestă
perioadă apar încercări de a desena din memorie pe Veronica Micle şi
jocuri de cuvinte din semnele grafice ce compun onomastica poetei, prin
schimbarea ordinelor literelor, alcătuind ingenioase familii de nume:
Veronica, Acinorev, iubit prieten, Verona, Anorev, Aronev, Aquinora,
Aquinore, Irena, Aroniqua, Enorvica, Vicenora, Acivrone, Civraneo,
Neocivra, Vranceora, Norviace, Narvioce, Vreona, Voerna, Vanoer,
Arnoev, Aernoev, Aornev. Lângă manuscrisul poemului “Rugăciunea
unui dac”, Eminescu adresează spontan chemarea: Verena! du!(Verena!
17
 tu!) De asemenea în Kamadeva, poetul integrează propria lui făptură în
poezie, iar pe marginea foii compune anagrama Uxe Nime care răsturnată
dă Eminescu: “Părul negru, chipul oacheş,/ Şi obrazul arămiu,/ Ochii
mari se uit cu sete,/ Lucesc negri, moale, viu.”

Între anii 1875-1877, şi Veronica Micle va publica în “Convorbiri

literare” 55 de poezii dintre care menţionăm pe cele legate de destinul ei
cu al lui Eminescu: “Când îmi plec”, De-ai şti…”, “Fugi…”, Ar fi
destul…”, “Singură”, “Pe ceruri…”, “Ai plecat…”, “Şi pulbere,
ţărână…”, “Pasăre cu pene-albastre”, “Am plecat…”, “Luminează-n
ceruri luna…”, “Dor de trecut”, “La portretul unui poet”, “Şi te
urăsc…”, “Să pot întinde mâna…”, “S-a pus vălul”, “M-am
gândit…”, “Aş vrea să viu”, 2De-aş putea…”, “Că astăzi…” “Sânt
lăcrimioarele-nflorite…”, “Lui X”, La un portret”, “Şi dacă-un
dor…”, “Scrisoare””, “Să ştii că oriunde” etc.
Dragostea lor se consuma în locuinţele poetului din acestă perioadă,
când era vizitat de Veronica:

Vii la spate, vezi ce scrie

Peste şiruri tu alergi
Şi iai pana chiar din mână,
Singură v-o vorbă ştergi.

Şi să crezi că ştearsă-o lasă

Dacă tu vei zice nu,
Te aprobă, căci în minte-i
Şi în inimă eşti tu…

18
 Ion Creangă prietenul lui Eminescu şi al Veronicăi

După episodul cu sărutul, care s-a petrecut într-una din locuinţele sale
din Iaşi, presupunem că Eminescu închiria odăi dosnice pentru a nu aduce
prejudicii reputaţiei soţiei profesorului universitar Ştefan Micle. Ion
Creangă ştia de dragostea lor, mai târziu şi o parte a junimiştilor a aflat,
aşa numita “caracudă” care se ţinea de bârfe şi care răspândea vestea prin
tot oraşul.

Delavrancea deplângea procedura epigonică a poetei copiindu-l, fără

a-şi da seama că ea trăia în robia spirituală a lui Eminescu, dându-i de
fiecare dată replica la poeziile lui:

El: Şi dacă norii deşi se duc

Ea: Şi dacă-un nor mai simt în pept

El:Şi iese-n luciu luna

Ea: Când se iveşte luna

El: E ca aminte să-mi aduc

Ea E ca să nu te mai aştept

El: De tine-ntotdeauna.

Ea: Şi azi ca-ntotdeauna.

19
 Poeta răspunde şi poeziei “La steaua” a lui Eminescu publicată la 1
decembrie 1886 cu aceleaşi ritmuri eminesciene care vin în cascadă:

“Ar fi destul ca un cuvânt

Şi-o lacrimă de foc

Să-ţi spuie că pe -acest pământ

Eşti singuru-mi noroc.”

Indiscreţiile incalificabile ale contemporanilor le-au produs foarte

mult rău în timpul vieţii lor. “Caracuda” ieşeană întina totul, iar subiectul
discuţiilor lor se răspândea prin tot oraşul, înverşunând pe Eminescu.

3. Duelul poetic şi epistolar dintre

Eminescu şi Veronica Micle

În aceste împrejurări Veronica Micle continuă duelul poetic

sentimental cu Eminescu, care-i urmărea fiecare creaţie şi o îndruma în ale
poeziei, cum făcuse şi cu Slavici sau cum avea să-l îndrume şi pe Creangă,
mai târziu, să-şi publice “Amintirile din copilărie”. Poeziile apărute în
“Convorbiri literare” în anul 1876 exprimă pregnant criza pasională prin
care trecea Eminescu. Ce a reprezentat pentru Veronica Micle, în creşterea
talentului şi reliefarea expresiei sale literare, întâlnirea cu Eminescu,
exemplifică, dincolo de replică, comparaţia dintre cea mai veche poezie a
ei, păstrată până acum şi respinsă de la publicare de redacţia
“Convorbirilor…” şi cuprinsă în mapa lui Iacob Negruzzi şi poemele sale
de după anul 1875, sub influenţa poetului:
S-a stins de-acum, stinsu-s-au toate,/Plăcute ilusii de-acum vă las,/
Tristu meu suflet de azi nu mai poate/ Să simtă altă decât necaz,// Căci pe
a lumei turbate valuri/ Credeam că lesne eu voi pluti/ Şi că viaţa-mi făr-
de necazuri/ făr.de-ntristare se va sfârşi…” Acestă poezie ( Ilusiile mele)
20
 este caracteristică decepţionismului personal ieşean, demonstrând
posibilităţile lirice incerte ale poetei, înainte de a primi influenţa lui
Eminescu. El a îndrumat-o pe poetă să scrie poeme pline de
sensibilitate, de corespondent intim ridicat la simbol, de inspiraţii
materne şi de tematică florală. Creaţia Veronicăi Micle din acestă
perioadă se afirmă prin câteva poezii, între care “Povestea crinului”,
dedicată fiicei sale Valeria, dar mai ales în poemele publicate în
“Convorbiri literare”, unde frământată între dorinţele maritale,
apărute raţional, chemările iubirii găsesc urme în pateticele dezbateri
lirice, închinate lui Eminescu: “Fugi” îţi zic, căci a mea minte/
Prevesteşte numai rău;/”Nu te du”şopteşte-n taină/ Sufletul şi dorul
meu.// …Vai! Şi eu nedumerită/ Mă muncesc cu mult mai mult,/ Căci
nu ştiu ce-ar fi mai bine:/Mintea, inima s-ascult?” Acest subtil dialog i-
a prilejuit lui Eminescu replica în poezia “Minte şi inimă” în care
poetul, prezent în casa Veronicăi, asistă la convorbirile dintre Ana
(numele de botez al Veronicăi), o “mătuşă”- care este mama ei şi copii
Bibi şi Muţi, figuri ale fiicelor ei.
Aluziile privesc pasiunea nemărturisită dintre cei doi poeţi şi explică
pentru cine scrisese Eminescu “Povestea codrului”, memorând drumul
făcut cândva cu Veronica în vecinătăţile silvane ale Văratecului.
Retrăind scene de dragoste, Eminescu se simte incomodat de
“mătuşe şi rudenii”indiscrete, de care îşi dorea să fie ferit: “Şi ca mumii
egiptene/ Stau cu toţii-n scaun ţepeni/…Iară tu suceşti ţigară/ Smulgi la
fire din musteţi,/ Şi-n vorbirea-nteresantă/ Torni câte-un cuvânt isteţ”,
refăcând strofa, chiar cu numele său: “Cum nu pot în toată voia,/ Măi
Mihai să te desmierd/ Şi în ochii tăi cei negri/ Eu privirea să mi-o pierd.”
Eminescu, din dorinţa de a simţi alături fiinţa dragă, se exprimă astfel:
“Câteodată îmi închipui/ Pe femeia ce-aş dori,/Cum în cartea cea
deschisă/ Peste umăr m-ar privi.// Urmărind astfel cu ochii/ Cartea
sufletului meu,/Aş simţi-o îndărătu-mi/ Dar nimic n-aş zice eu;// Atunci
raiul s-ar deschide/ Pentru mine pe pământ/ Şi ne-am spune-aşa de
multe/ Făr-a zice un cuvânt” Între variantele poetice ale lui, Eminescu
destăinuie că Veronica îi recita versurile şi chiar le memora:”…îmi
spuneai a mele/ Dulci versuri pe de rost” (în “Departe sunt de tine”) iar
în postuma “Minte şi inimă” evocă gingăşiile din locuinţa lui, când îl vizita
21
 Veronica: “Vii la spate, vezi ce scrie,/ Peste şiruri tu alergi,/ Şi iei pana
chiar din mână, Singură v-o vorbă ştergi.// Şi să crezi că ştearsă-o lasă/
Dacă tu vei zice nu, Te aprobă, căci în minte-i/ Şi în inimă eşti tu.”
Parcurgera corespondenţei Veronicăi cu prietena ei, Eugenia Frangolea,
viitoarea soţie a lui Samson Bodnărescu, scoate la iveală mărturii directe
despre preocupările Veronicăi în acestă perioadă. Femeia frecventa Teatrul
Naţional, citea “Dramele Parisului”, roman “destul de fad”-după părerea
ei- “Misterele Parisului” de Eugene Sue, care-şi plimba personajele prin
case de prostituţie, prin saloane, prin închisori, prin mânăstiri, episoade
patetice cu oameni oneşti, cu suflete candide, cu tipi siniştri. Veronica
aprecia romanele scrise de George Sand şi de Doamna de Stael. Râvnea la
rândul ei, aşa cum o ştia Eminescu, să înveţe limba lui Goethe, dorindu-şi
să stea un an-doi la Berlin, după sfaturile lui Micle sau ale lui Eminescu.
În data de 24 decembrie 1875, Veronica îi scria prietenei de la Gotha:
“Oh, sufletul meu se potriveşte atât de puţin acum distracţiilor cum eu
însumi nu m-am gândit. Nu ştiu ce schimbare pe loc s-a petrecut în mine-
zice poeta făcând aluzie la începuturile relaţiilor cu Eminescu- dar simt că
inima mea, începând de anul trecut, a îmbătrânit cu zece ani, într-atât
mă plictiseşte şi-ntr-atât mă simt rănită de tot ce văd.” “Între alte noutăţi
despre mine, îţi voi spune că am fost invitată la balul Clubului, dar,
închipuie-ţi, draga mea, că dacă ar fi să iau parte, ar trebui să fac o
cheltuială de cel puţin 40 de galbeni, şi pentru ce? Decât doar ca să apari
într-o lume a cărei eleganţă te va uimi şi care va privi cu milă la broasca
proletară care se îndeasă în mijlocul ei; spune şi tu, dacă merită şi dacă
nu e mai cuminte să rămâi acasă.”
Iubirea lui Eminescu pentru Veronica ( “ Tu blond noroc al unui vis
deşert/ Tu visul blond unui noroc ce nu e”) a fost un narcotic plin de
incantaţii de plenară iubire: “Cuvinte dulci inspiră-mi/ Privirea ta asupra
mea să plece,/ Sub raza ei mă lasă a petrece/ Şi cânturi nouă smulge tu
din liră-mi, // Tu nici nu ştii a ta apropiere/ Cum inima-mi de-adânc o
linişteşte.” Pornind de la notaţia clipei, Eminescu crează poeme care
retuşează meticulous, cu scrupul, metodic, scenele dintre el şi Veronica.
La rândul lor, poeziile Veronicăi Micle primesc stimulul lui Eminescu,
sunt chemări de iubire, confesiuni, mărturia unor hiaturi în raporturile
dintre ei, mesaj al împăcării sau sincere omagii adresate aceluia care a găsit
22
 accente puternice şi patos artistic înaintea splendorilor firii, faţă de destinul
omenesc confruntat cu propria nefericire.
Poezia “Icoană şi privaz”-1876 este chintesenţe erotică a lui Mihai
Eminescu scrisă cu ocazie seratelor Veronicăi Micle. În anii aceia
Veronica era Ana, numele ei din copilărie, prototipul etern al femeii iubite.
Acum exprimarea patetică a poetului atingea extazul: “O, bate-ţi joc de
mine, pigmeu deşert, nedemn,/ Ce am crezul o clipă de tine că sunt
demn./ O, marmură curată, o, înger, o, femeie,/ Eu să te-ating pe tine cu-
a patimei scânteie,/ Eu, eu să fiu în stare o clipă să-mi închipui/ C-al
meu e trupul dulce?C-a mele: faţa-i, chipu-i…?/ Nebun ce sunt…Nu
râzi tu? O, râzi de mine…Râzi./ Plângând cu-amărăciune, eu ochii să-
mi închiz,/ Să nu mai văd nainte-mi aceea frumoasă zeie, /Cu capul ei
de marmur pe umeri de femeie…/ Astfel îmi trece viaţa, astfel etern mă
chinui,/ Şi niciodată Ana nu m-a lăsat la sânu-i, Căci ea nu vrea
iubire…vrea numai adorare…”
Amândoi trecuseră peste vămile începutului înfrigurat cu acele
căutări de taină. Acum Veronica Micle îl adora pe poet, find pentru ea
întruchiparea poeziei.
Veronica alesese un nume de taină sub care se semna, Tolla, iar Mihai
Eminescu devenise Gajus: “Optzeci de ani îmi pare/ În lume c-am trăit/
Că sunt bătrân- Că Tolla/ De mult va fi murit…” Cu aceste nume s-au
semnat şi în scrisori până la moartea lui Ştefan Micle. Tot ce a scris
Veronica în acestă perioadă este mai întâi o dovadă că citea versurile lui
Eminescu şi era fermecată de ele.
În acestă perioadă poeţii se întâlneau vara sau toamna la Văratic,
Târgu-Neamţ, unde-şi depănau amintiri şi se iubeau departe de ochii lumii.
Călugăriţele şi-i amintesc cum se plimbau seara pe drumurile Filioarei sau
prin codri din prejur. Augustin Z. N. Pop, care a studiat topografia locurilor
ne spune că cel mai frumos pastel din literature română, e vorba de “Călin-
file din poveste” îşi are originile aici la Văratec, unde a identificat “codri
de aramă”- fiind pădurea de stejari din apropiere şi “pădurea de argint”,
plopii din zare care se pierdeau pe drumul Filioarei. Aici a compus poetul
această bijuterie a literaturii române, având-o proaspăt în minte pe
Veronica pe care o identifică cu “frumoasa lui mireasă”, el fiind Călin,
“zburătorul”, “umbră fără de noroc”, care se strecura noaptea la ea în pat.
23
 Acum se desfăşoară nunta lor simbolică, alături de nunta gâzelor. Poemul
este publicat la 1 noiembrie 1876 în “Convorbiri literare”, deşi era cules
din perioada berlineză sub basmul versificat “Călin Nebunul”, preluat la
rândul lui dintr-un basm povestit de una din mătuşile sale de la Agafton,
pe care-l termină la Iaşi între 1875-1876.
Veronica împrumută de la poet ritmuri eminesciene, dând poetului o
replică la poezia “La steaua”, care apare la 1 decembrie 1886: “Ar fi destul
ca un cuvânt/ Şi-o lacrimă de foc/ Şă-ţi spue că pe-acest pământ/ Eşti
singuru-mi noroc;// Şi-atunci când crezi că s-a sfârşit/ Şi patimă şi dor,/
Să simţi trezindu-se cumplit/ Uitatul tău amor.”
Prietenia dintre Eminescu şi Veronica Micle şi consideraţia pentru
lirica ei au prilejuit lui Eminescu răspunsuri în câteva din capodoperile lui
clasice, cum ar fi: “Povestea codrului”, “Decâte ori, iubito…”, “ S-a dus
amorul”, “Când amintirile…”, “Pe lângă plopii fărăsoţ, “Luceafărul”
etc. În aceste poeme se simte pe sute de pagini afecţiunea lui de purităţi
pentru “nobila amică”, în alegorii, în detalii, în jocuri de cuvinte, în
desene, în crearea de derivate onomastice. Pe alt manuscris introduce într-
un context popular numele iubitei: “Alei, Veronică dragă,/ Uite, frunza
cea pribeagă/ E ca viaţa noastră-ntreagă// Alei, dulce Veronică,/
Despărţirea rău ne strică, / Viţa trece, frunza pică.” În Bogdan Dragoş,
personajul Bogdan este un alter-ego al lui Eminescu- adresându-se Anei,
(care era numele de fată al Veronică): “ Tu eşti aşa de albă ca floare de
cireşi,/ Şi soarta mea te puse în calea mea să ieşi,/ Să treci ca o uşoară
crăiasă din poveşti,// C-o singură privire să-mi spui ce dulce eşti,/ Căci
dulce eşti! De-atuncea, eu te visez mereu/ Tu gingaşă mireasă a
sufletului meu” Ciorna este datată din 1876, din perioada revizoratului. El
simte în Veronica “ unica mireasă” Dar în “Icoană şi privaz” îşi destăinuie
şi condiţia sărăciei lui descurajatoare: “S-ajung o zi în care, în strâmta
mea chilie,/ Tu să domneşti ca fiică, stăpână şi soţie/ Şi-n ore de durere,
când gândul mi-a fi veşted,/ Să simt cum dulcea-ţi mână se lasă pe-al
meu creştet/ Şi-atunci rădicand capul, dând ochii peste spate, / Să văd,
ah, pământeasca-mi duioasa-mi zeitate…/ Fugi, fugi!Ce te aşteaptă cu
mine într-un veac,/ În care poezie şi visuri sunt un fleac!/ Nu te îndemn
eu însumi ca să-mi urmezi în cale,/ Să fiu nemernic martor nefericirii
tale./ Decât să scriu la versuri, mai bine-aş bate toba-/ Cu rime şi cu
24
 strofe nu se-ncălzeşte soba./ Chiar inima de-aş da-o să bei dintr-însa
sânge,/ Nevoia este ghiaţa ce-amoru-n grabă-l stinge.”

“Îi plăcea – scrie Eminescu despre sine într-un concept de scrisoare

din 1876 – să contemple ore întregi această dulce figură de marmură, să
o soarbă în sufletul lui, prin mii de fibre, încât acum devenise al doilea
său suflet, speranţa lui pe această lume deveni chiar viaţa sa, fiindcă el
nu-şi amintea să fi trăit înainte de asta. Şi n-am măcar un portret bun
al tău” – adăuga poetul în august acelaşi an. Urmează alţi doi ani de
separaţie purificatoare în aşteptarea de această dată a unei hotărâri divine
cu efect destinal: aceasta se petrece în 1879 prin moartea lui Micle,
moment în care Veronica este receptată ca Marea Văduvă în eterna
suferinţă faţă de care iubitul se proiectează în confesor şi adjuvant, cavaler
de onoare predispus la sacrificiu: “…doresc ca cel puţin mie, care mă cred
cel mai bun şi mai sincer amic al Dtale, să-mi comunici toate
neajunsurile pe care neapărat vei fi având a le întâmpina în urma unei
atât de dureroase pierderi “; se adaugă imaginea femeii ca geniu (spirit)
călăuzitor spre o stare superioară, vestală menţinând aprinsă candela
sfintei iubiri:”tu care, în zâmbete neînsemnate pentru altul pe mine mă
îndumnezeieşti…” Cu o componentă a personalităţii sale, Veronica
apreciază spiritualizarea de tip isihast, retragerea prin înălţare (În adânca
durere de care sunt cuprinsă scrisoarea ta m-a făcut să plâng lacrimi de
duioşie şi mângâiere, şi poate mai mult decât oricând am putut aprecia
înălţarea sufletului tău…) dar, o lună mai târziu, se hotărăşte pentru
izbăvitoarea unei ore de iubire: “Nu mă recunosc după noaptea noastră
întreagă… iubire şi numai iubire, scumpul meu drag. Ce-ai visat? Mă
vei ierta?”
Scrisoarea mai sus citată e din 7 septembrie 1879 însă cântecul de
împlinire continuă şi în octombrie cu acea convingere sinceră a ilustrării
unităţii fiinţiale după modelul androginului platonician pentru armonia
căruia erau geloşi şi zeii: “Embrassons – nous Eminesco! Embrassons –
nous Veronica!… tu, punctul luminos al vieţii mele… Micuţule
Eminescu te îmbrăţişez, cum îmi îmbrăţişez copiii”. Acum e momentul
când Veronica se racordează la iubirea visată, la experienţa onirică de
anticipaţie (…tu eşti şi vei fi pururea iubitul meu ideal, visat şi dorit într-
25
 un chip vag, nehotărât chiar din copilăria mea.) şi tocmai când evocă
cuibul paradisiac al perechii primordiale (Iată-mă la cuibuşorul meu,
unde numai tu îmi lipseşti ca să mă cred în cer!), Eminescu cade în
postura Ahasverus, perpetuu rătăcitor în imposibilitate de a se fixa: “Îţi
scriu târziu pentru că abia alaltăieri m-am mutat.//…caut casă pentru
Sf. Dumitru…” Din această postură, îndrăgostitul emite semnale
consolatoare din perspectiva unei eternităţi reci şi abstracte în perfecţiunea
ei siderală: “…singura mea avere sufletească, singurul meu amor,
singura mea speranţă în lume.//…reîncep din nou cu acelaşi dor
nemărginit şi sfânt cu care te-am iubit pururea.// Nicicând, absolut
nicicând tu n-ai putut fi o cauză de supărare pentru mine, şi aceasta
pentru pricina că tu eşti fericirea mea şi unica mea fericire şi fără tine
nici n-aş avea la ce trăi. “
“Concomitent, Eminescu se scufundă în apele trecutului năzuind,
antitetic, să fortifice un prezent pe care îl simte ameninţat şi nesigur (“Mă
revăd la Viena. Ochii tăi frumoşi pătrundeau sufletul meu. Apoi la Iaşi,
admirat şi sărbătorit în salonul tău…”) cultivând mitul perfecţiunii
partenerului care nu este iubit pentru excesul de calităţi căci le are tocmai
pentru că este iubit: “Tu eşti bună precât eşti de gentilă, delicată precât
eşti de drăgălaşă, îngăduitoare precât eşti de dulce.” Veronica idealizează
cu măsură după excesele dragostei incipiente (“…idealizasem prea mult
persoana ta, nu era nici un defect pe care ţi l-aş fi putut presupune…),
nu agreează postura de idol sacrificat (…va veni un timp când vei simţi
toată amărăciunea mea de a mă fi sacrificat pe mine, idolul tău de
altădată…”) şi e convinsă că paradisul erotic există doar hic et nunc:
“…îţi va rămâne desigur o amintire încântătoare a iubirii noastre, în
prezent noi suntem în cea mai frumoasă epocă a vieţii, tot ce-a precedat
vârsta asta a fost nebunie şi copilărie, tot ce va urma după va fi dezgust
şi osteneală… “În 1882 concluzionează că dragostea împărtăşită e o cale
fundamentală de cunoaştere (“…atât de bine te-am înţeles şi-atât de bine
te cunosc, în păturile cele mai ascunse chiar ale inimii tale, încât sunt
singura fiinţă care-ţi scuz şi esplic neajunsurile perfectei tale fiinţi.”) şi
e hotărâtă să treacă la o nouă vârstă a sentimentului, situându-se matern
faţă de un Eminescu dezorientat în hăţişurile existenţei: “…tare am plâns
după ce am primit scrisoarea ta; mi s-a făcut jale de tine că suferi singur,
26
 fără ca o mână de durere să-ţi atingă fruntea ta, care plăteşte cât o
împărăţie, fără să ai suflet cu milă lângă căpătâiul tău.” În aceeaşi
perioadă, Eminescu îşi apropie mitul damnaţiunii şi al pedepsei ispăşitoare
(“Eu nu tăgăduiesc că am făcut o crimă iubindu-te, o crimă ce zilnic o
espiez. Nu tăgăduiesc că, făgăduindu-ţi lucruri ce nu le-am ţinut, pentru
că n-am fost în stare a le ţinea, n-am comis cel mai mare păcat faţa de
singura fiinţă în lume care mie, neiubit de nimeni şi antipatic tuturor
muritorilor mi-a dăruit o rază de fericire ce n-o merit. Toate acestea nu
le tăgăduiesc, toate acestea le-am mărturisit ţie şi te-am rugat să mă
ierţi), asociat cu ideea dragostei/perechii predestinate: Nu voi iubi
niciodată o altă femeie şi tu rămâi în mintea şi sufletul meu ceea ce ai
fost totdeauna: visul de aur al vieţii mele – singura mea aspiraţie şi viaţa
cu tine singura mea speranţă. De aceea nu-mi face imputări nedrepte.
Oricând, oriunde s-ar ivi putinţa de-a fi unul al altuia pentru totdeauna,
voi primi-o cu plăcere; oricând va fi culmea fericirii mele de-a fi
împreună.” Tot atunci, urcând Muntele sacru, poetul descoperă afinităţi
ale propriei existenţe cu mitul christic: “Se vede că voi fi având vro
înrudire simpatică cu Hristos de vreme ce în săptămâna Patimilor lui m-
a dat din friguri în junghi… piciorul meu drept e ca vai de el… pe
deasupra mai am un junghi în partea dreaptă… Iată halul în care mă
aflu…” Şi tot atunci, descoperă posibilitatea supravieţuirii cu iubirea pre
moarte călcând: “dacă te văd înviez din morţi… iar când nu eşti faţă nu
mai e viaţă.”
Pentru cea care l-a iubit, în 1889 Eminescu devenise obiect de cult,
Dumnezeu al poeziei, aşa cum mărturisea într-o scrisoare către prietenii
din Iaşi ai lui Eminescu: “Vă mărturisesc sincer, nu pot să-l văd lipsit de
minte, eu care am cunoscut pe Eminescu în cea mai splendidă epocă a
vieţii sale intelectuale. Şi aşa sunt fără nici o lege şi fără nici un
Dumnezeu – să-mi rămâie cel puţin acel al poeziei, care pentru mine s-a
fost întrupat în fiinţa lui Eminescu.”
Micile şi marile supărări intervin încă din Iaşi, când Eminescu îi
ceruse Veronicăi să se despartă de Ştefan Micle, fiindcă “ nu vrea să
împartă cu nimeni iubirea” şi “să fie a lui oricum ar trăi şi oriunde”.
Din acest timp este şi sonetul “Gândind la tine”(1876) unde poetul se arată
mai mult fericit decât nefericit: “Gândind la tine fruntea-acum mă doare./
27
 Nu ştiu ce rost mai are-a mea viaţă/ Când n-am avut o clipă de dulceaţă:/
Amar etern şi visuri peritoare!// De ce în noapte glasul tău îngheaţă!/
Vedea-vom ochii-mi încă-o dată oare/ Frumosul trup,- femeie
zâmbitoare! Ce mi-a fost dat să-l strâng o clipă-n braţă?/ Tu, blond noroc
al unui vis deşert,/ Tu, visul blond unui noroc ce nu e, De-i mai veni, să
ştii că nu te iert.// Căci dorul meu mustrări o să-ţi tot spuie/ Şi sărutându-
te am să te cert/ Cu desmierdări cum n-am spus nimănuie.”
Când pleacă definitive din Iaşi, Eminescu trimite “Convorbirilor…”
poezii din care răzbat sentimentele de regret privind despărţirea lor
(Despărţire): “Să cer un semn, iubito, spre a nu te mai uita?/ Te-aş cere
doar pe tine, darn u mai eşti a ta;/ Nu floarea veştejită din părul tău
bălai,/ Căci singura mea rugă-I uitării să mă dai.// La ce simţirea crudă
a stinsului noroc/ Să nu se stingă asemeni, ci-n veci să stea pe loc?/ Tot
alte unde-I sunbă aceluiaşi pârău:/ La ce statornicia părerilor de rău,/
Când prin acestă lume să trecem ne e scris/ Ca visul unei umbre şi
umbra unui vis?/ La ce de-acu nainte tu grija mea s-o porţi?/ La ce să
măsori anii ce zboară peste morţi?/ Totuna-i dacă astăzi sau mâine o să
mor,/ Când voi să-mi piară urma în mintea tuturor,/ Când voi să uiţi
norocul visat de amândoi…”
Starea depresivă a poetului este accentuată de afirmaţia că “iubita nu
mai este a lui” şi singura dorinţă este să fie dat uitării. Iubita să uite că l-a
cunoscut, să fie lăsat printre străini să moară necunoscut, iar pulberea să
fie împrăştiată în vânt. “Tolla cea nenorocită”, după plecarea poetului,
reînnoadă firul dragostei, îl îmbrăţişază din toată inima, vine în Bucureşti
pe data de 27 octombrie 1878, unde “ într-o casă mică şi modestă ţi-am
dat dovadă despre iubirea mea”. Este data când s-au cimentat legăturile
lor intime, deşi trăia Ştefan Micle, pe care-l lăsase acasă bolnav. Acum
Eminescu o iubeşte ca un nebun: “Căci te iubeam cu ochi păgâni/ Şi plini
de suferinţi,/ Ce mi-I lăsară din bătrâni/ Părinţii din părinţi…”
Câteva culegeri de romanţe apărute care cuprinde şi romanţa
“Singură” care începe cu strofa: “De câte ori am tresărit/ La fiece
mişcare/ Crezând că poate ai venit/ Tu dulce arătare…” sau romanţa
“Nu plănge” : “Nu plânge că te dau uitării/ Şi nici nu plănge că te las,/
Sosit-a ceasul înstrăinării/ Şi ceasul bunului rămas…” Cine mai
recunoaşte astăzi melodiile cântate că au fost ale Veronicăi? Cine mai
28
 recunoaşte că partitura corului “Legenda rozei” cântată de profesoara
Maria Micheru, sora violoniostului Toma Micheru, prietenul poetului de
la Viena, are versurile Veronicăi?
Eminescu în socieatea Junimii citea poeziile lui şi îşi petrecea timpul
în discuţii literare cu Bodnărescu, Slavici, Miron Pompiliu şi ceilalţi
membri ai societăţii literare. Dar frecventa şi salonul literar al poeteselor
care nu avuseseră loc la Junimea, Poni şi Veronica Micle. Pe Veronica
Micle o cunoştea de la Viena. Ea era la curent cu tot ce scria poetul, citea
Convorbirile Literare, îi aprecia talentul şi-l invitase să participle cu creaţii
literare şi la seratele de joia ale Veronicăi. Desigur că pe Veronica o
întâlnea prin oraş sau pe la teatru.
În intimidate vorbeau vrute şi nevrute, dar în compania prietenilor şi
în special a lui Micle, Eminescu era rezervat în discuţii faţă de Veronica
Micle, purtând o aparentă distanţă. Pe 7 noiembrie 1874, la teatru, poetul
se întâlnise cu Veronica care îl invită pe poet la seratele ei literare. Astfel
pe data de 8 noiembrie 1874, poetul îşi ia inima în dinţi şi-i trimite prima
scrisoare oficială: “1874, noiembrie 8, “Stimată doamnă, Aseară v-am
văzut într-o loje, pe care o ocupaţi la reprezentaţia de binefacere dată în
folosul săracilor, în sala societăţii dramatice. Atunci, mi-am amintit de
invitaţia primită, de a veni într-o joi la serata d-v literară. Nu merit
laudele aduse pentru poezia “Epigonii”. E o concepţie pe care o făurisem
încă de la Viena, într-un élan de patriotism.
Trecutul m-a fascinate întotdeauna. Cronicile şi cântecele populare
formează, în clipa de faţă, un material din care culeg fondul
inspiraţiunilor. Cred că voi putea ceti la salonul d-v, o poezie având un
subiect cules din acest material. Primiţi resspectul meu, Mihail
Eminescu”
Desigur că materialul pentru “Epigonii” fusese luat pe de-a întregul
din “Lepturaliul” lui Aron Pumnu, de la Cârlova până la Alecsandri şi îl
avea proaspăt în memorie. Poezia “Epigonii” ajunsese foarte cunoscută şi
era recitată în public, aproape în toată ţara. Ziarul “Românul” din Bucureşti
aducea la cunoştinţă publicului programul unei serate, în care figurau,
pentru recitare, pe lângă poeziile “Toporul şi pădurea” de Grigorie
Alexandrescu, “Pohod na Sibir” de Alecsandri şi “Epigonii” lui Eminescu.

29
 Când Veronica Micle pomenise poezia “Epigonii”, o făcea ca o voce din
public, dar şi ca o amică care voia să-l apropie pe poet mai mult de ea.
Femeile erau mai sensibile la creaţiile lui Eminescu. Legenda lui se
răspândise repede în publicul cititor. Un faun misterios, plin de tinereţe,
care scrie atât de frumos! Cunoştinţa lui personală era căutată peste tot. Nu
mai vorbim că poetul primea scrisori entuziaste de la fete necunoscute, de
la eleve de liceu ce-i citeau poeziile pe sub bănci, şi chiar de la oameni în
vârstă. Ba fetele de liceu îi memorau poeziile şi declamau poezii din creaţia
lui la şezători. Eu mă întreb însă: acesta să fie prima scrisoare adresată
poetei? De la Viena sau de la Berlin să nu-i fi mai trimis poetul nicio
scrisoare? Într-o epistolă către un frate de-al lui se interesa de o adresă
secretă a unei personae de sex feminin, care credem că nu putea să fie alta
decât Veronica Micle, căreia voia să-i scrie. Spunea lui frate-său că
imaginea acelei femei nu-i mai dă pace, nu mai poate dormi decât cu
chipul ei sub ochi.

Anul 1877 aduce în existenţa poeţilor elemente noi şi esenţiale. Acum

Eminescu, rămas pe drumuri la Iaşi, s-a hotârât, chemat de Slavici, să vină
la Bucureşti ca redactor la ziarul “Timpul”. Plecarea lui intervenea şi după
o ceartă cu Veronica Micle, în care femeia îi respinsese propunerile de a
se căsători cu el. Întâmplările din Iaşi se repercuteză adânc în sufletul
poetului. Infamiile se ţinuseră lanţ. Îndepărtat de la bibliotecă, din
revizorat, lăsat să trăiască la marginea vieţii cu o sută de lei pe lună de la
“Curierul de Iaşi”, care, nici acestă slujbă nu mai dură mult, apoi bârfele
urbei despre legătura lui cu Veronica, nenorocirile din familie, prima criză
a lui Creangă de epilepsie, prietenul lui cel mai bun, care-l găzduise în
ultimul timp, toate acestea îl scârbiseră. La toate se mai adăugau şi
deziluziile în dragoste datorită faptului că Veronica nu voise să-l
30
 părăsească pe Menelaus, recte Ştefan Micle, şi mai cu seamă înscrierea ei
în Comitetul central de dame, ca soră de caritate, cu rolul de a ajuta spitalul,
care nu mai prididea să facă faţă răniţilor ce soseau de pe front. Veronica,
din puţinul ei, a oferit şi ajutor bănesc invalizilor din Războiul de
Independență (1877 – 1878), facilitându-le revenirea acasă. În acestă
perioadă, profilul poetei este schițat într-o observație făcută şi de Elisabeta
Conta, sora filosofului Vasile Conta, care spunea despre ea că a fost: „un
caracter ferm și o inteligență ieșită din comun”. Eminescu însă nu
înţelesese aceste fapte, toate fuseseră ca o ultimă picătură de răbdare care-
l făcuse pe poet să părăsească Iaşul. Mai cu seamă că la acel spital mişunau
ofiţeri de toate felurile care o cunoşteau pe Veronica după timpul lecturilor
literare de la cenaclul de la ea din casă, făcându-l pe Eminescu gelos.

Deşi se ascunseseră sub nume conspirative, Tolla şi Gaius, cei doi

poeţi deveniseră subiect de bârfe în urbea Iaşului. “Mi-ai omorât orice
idee bună în cap- îi scria el Veronicăi în 1877- am stat aicea în acest oraş
pe care nu-l pot suferi pentru a te vedea “en societe” o dată pe săptămână
şi pentru a fi ridicol în ochii lumei, şi ceea ce-i mai mult, în ochii
dumitale.” Veronica îi reproşează:” Erai aşa de puţin stăpân pe tine,
încât cel mai prost om îşi dădea seama că eşti îndrăgostit de mine; de
aceea nu trebuia oare ca să dau o desminţire şi să ascund ochilor
scrutători, reciprocitatea unei dragoste tot aşa de mari?” După plecare

31
 Veronica va regreta: Ai plecat mânat de dor/ Şi te-ai dus tot înainte,/ De
cumpltul mei amor/ Nu ţi-ai mai adus aminte”
La patru august 1879, după amiază, moare Ştefan Micle. Bolise
aproape o jumătate de an şi Veronicăi Micle i se luase de viaţă. La moartea
lui două sentumente contradictorii se zbăteau în sufletul ei. Pe o parte îi
surâdea viitorul, lăsând cale liberă pentru dragostea ei cu Eminescu, pe de
alta, murind Micle, se vedea descoperită material, săracă, cu două fete în
şcoli şi cu datorii pe la prieteni.

Eminescu şi Veronica la vârsta când s-au cunoscut

Rămasă fără acest sprijin bănesc, Veronica Micle nu poate beneficia

de pensia soţului ei, întrucât răposatul murise cu un an înainte de a face
vârsta de pensionare. Oficiul de calcularea pensiei nu ţinea seamă că Ştefan
Micle condusese învăţământul românesc cu stăruinţă şi onestitate, dincolo
de convenienţe şi depăşind obligaţiile regulamentare. Realizările lui ca
profesor de ştiinţe fizico-chimice la Universitatea din Iaşi, căreia îi utilase
cursurile cu colecţii, aparatură de laborator, fuseseră uitate. După ce în
coloanele “Timpului”, Eminescu publicase necrologul lui Micle, acum
căuta cu greu cuvinte de îmbărbătare, şi nu-i poate ascunde Veronicăi
perspectivele sumbre care i se deschideau în faţă. În scrisoarea de
condoleanţe trimisă de Eminescu, poetul o consola şi-i deplângea viitorul
nesigur.
“…Veronică- e întâia oară că-ţi scriu pe nume şi cutez a-l pune pe
hârtie- nu voi să-ţi spun, dar tu nu ştii, nici poţi şti, cât te-am iubit, cât te
iubesc. Atât de mult încât mai lesne aş înţelege o lume fără soare, decât

32
 pe mine fără ca să te iubesc…” După înmormântare, pe la mijlocul lui
august 1879 Veronica se adresă Ministerului Instrucţiunii cu “umilinţă”
solicitând ca până la stabilirea pensiei- dat fiind că Micle murise sărac, că
ea nu dispunea de “nici un alt mijloc de trai”, să primească în continuare
salariul soţului ei. Femeia avea 29 de ani şi dorea ca fetele ei să-şi continue
studiile. “Soţul meu, Ştefan Micle, în urma unui serviciu de 23 de ani şi
jumătate în ramura instrucţiunii, anume 4 ani şi jumătate ca profesor la
Cursul superior din Liceul statului şi în urmă 19 ani ca profesor de fizică
la Universitatea din Iaşi, în care timp a propus 15 ani chimia gratis, a
încetat din viaţă în 4 august 1879. Subscrisa soţie legitimă, rămasă văduvă
cu două copile nevârstnice, neavând niciun alt mijloc de trai decât salariul
decedatului meu soţ, vin cu tot respectful şi cu toată umilinţa a vă ruga să
binevoiţi a-mi acorda salariul soţului meu până la regularea pensiunei
mele, căci altminterea aş fi nevoită a întrerupe educaţia copilelor mele, şi
ce-i mai mult aş fi redusă la mizeria cea mai mare, căci, în urma
răposatului n-a rămas nimic decât speranţa unei pensiuni.”
Îi scrisese şi lui Eminescu să-i facă el “o suplică la minister, în care
să-mi ceri să mi se acorde leafa lui Micle de la Universitate, până la
regularea pensiunii mele”. Nemai având răbdare, pe 18 august îl vestea că
va veni la Bucureşti pe 2 septembrie “ca să fac toate formalităţile”
pensionării, solicitându-i poetului să-i găsesască o locuinţă care să aibă
“aparenţele unei încăperi visate”
La Bucureşti, Veronica a sosit pe 5 septembrie şi a stat o lună şi
jumătate, vreme în care, alături de poet, a bătut la multe uşi pentru
acordarea pensiei. Dar, dezlegată de mizeria căsătoriei, a petrecut cu
Eminescu cele mai frumoase clipe de dragoste din viaţa lor. În acestă
perioadă se pare că a rămas şi gravidă cu el. Lui Iacob Negruzzi, care-i
întâlnise pe stradă, Eminescu i-o recomandase ca logodnica lui. Revenind
la Iaşi pe 18 octombrie, Veronica îi mulţumea lui Eminescu “pentru toate
gentileţile şi pentru toate sacrificiile ce tu ai făcut pentru mine”,
numindu-l “punctual luminos în viaţa mea”. Îi trimite apoi actele
necesare pentru revedicarea pensiei, pentru a se interesa el de aprobări.
Întânlindu-se cu Iacob Negruzii pe stradă în Iaşi şi, rugând-o să-i facă o
vizită, Veronica îl respinge protocolar: “Numai nu acum, până mă voi
muta, că nu am unde te primi” Şi apoi îi comentează lui Eminescu într-o
33
 epistolă: “Tu ştii că la mine acasă e foarte uşor a spune: “Cucoana nu-i
acasă” şi nu-i nicio supărare. El mi-a promis că mă va susţine în
Cameră”. Pe trei noiembrie Veronica îi cerea lui Eminescu să-i confirme
primirea actelor şi-l aştepta să vină câteva zile la Iaşi, de anivesarea
Junimei, prilej de a-i sărbători pe 8 noiembrie onomastica (Sf. Mihail şi
Gavril), pentru care-i luase un cadou, un portţigaret de chihlimbar. Venind
la Iaşi în casa Veronicăi, poetul scrie relaxat pastelul intimist “Stau în
cerdacul tău”:
“Stau în cerdacul tău… Noaptea-i senină/ Deasupra-mi crengi de
arbori se întină/ Crengi mari în flori de umbră mă cuprind/ Şi vântul
mişcă arborii-n grădină//Dar prin fereastra ta eu stau privind/ Cum tu te
uiţi cu ochii în lumină,/ Ai oboist, cu mâna ta cea fină,/ În val de aur
părul despletind.// L-ai aruncatpe umeri de ninsoare,/ Desfaci visând
piptarul de la sân,/ Încet te-ardici şi sufli-n lumânare…// Deasupră-mi
stele tremură prin ramuri,/ În întuneric ochii mei rămân,/ Ş-alături luna
bate trist în geamuri”

După mai multe tergiversări la 29 decembrie 1879 Mihai

Kogălniceanu, pe atunci ministru de interne, telegrafia poetei că “i s-a
recunoscut dreptul la pensie pe toţi anii de serviciu ai răposatului.”, dar
nici până în 1883 pensia cerută nu trece prin corpurile legiuitoare. Intervin
supărări şi împăcări şi la 1 octombrie 1879 şi 1 februarie 1881, Eminescu
nu scrie decât poezia “O, mamă…”, un testament care se adresa şi
Veronicăi Micle . Acum intervin în legenda lor de amor Mite Kremnitz şi

34
 Cleopatra Leca-Poenaru, tovarăşa de copilărie a lui Maiorescu şi vara lui
Caragiale, care o vitriolizează pe Veronica.

Titu Maiorescu

La sfârşitul anului 1880 Veronica supărată şi lipsită de tact, comunica

lui Titu Maiorescu, ca să se răzbune pe poet, confidenţe în legătură cu
amorul dintre Mite şi critic, colportate de Eminescu. După o lungă
scrisoare în care Veronica se disculpă, în “Povestea lăcrimioarelor”
transpune în alegorie la 1 iulie 1880, “durerea” din “sânul aprins” iar în
“Că mi-ar zdrobi suspinul”, “Lacrimile ce plâng azi urma ta/ Imaginea-
ţi iubită în sufletu-mi păstrată”, în decembrie teatralizând indiferenţa ei
faţă de poet: “Străin îmi eşti acuma mie/ Şi nici nu vreau ca să mai ştiu/
De-n lume ai vreo bucurie,/ Dac-ai murit ori de eşti viu.”
În acestă perioadă Eminescu trece de la visul plenar al dragostei la
detestări şi regrete. Acum se ivise un pretendent la mâna Veronicăi
,Alexandru Teohari, “ofiţerul ţanţoş”, cu garnizoana la Iaşi. În data de 8
decembrie 1880, Veronica Micle dezvăluie lui Haşdeu intriga cercului
junimist şi a lui Maiorescu cu privire la căsătoria ei cu Eminescu şi îl roagă
să intervină pe lângă Chiţu , care era ministru, pentru pensia răposatului.
Deşi Veronica se “depărtase” de poet, în 1881 în patru poeme îşi dă seama
că iubirea pentru el este un punct cardinal, mai durabil decât toate certurile:
“Aş vrea să vin la tine,/ Dar urma ţi-am pierdut,/ Şi nu mai am de cine/

35
 Să-ntreb ce te-ai făcut.// Ş-aş vrea măcar odată/ Să pot să-ţi mai şoptesc/
Cu inima sfărămată/ Că încă te iubesc.”
Eminescu îşi dă seama la sfârşitul lui decembrie 1881 că şi el şi
prietena din Iaşi au fost victimele calomniilor de salon şi regretă învinuirile
aduse Bălăucăi. Acum poetul lucrează întens la poemul lui “Luceafărul”,
care pune în legendă triunghiul Eminescu- Caragiale --Veronica , unde
Demiurgul -Maiorescu le hotărăşte soarta.
În data de 20 septembrie 1881, Iuliu Roşca, “poetul tânăr, dar
visător”- cum îl numise Veronica, o ceruse pe femeie în căsătorie şi s-a
întânlit cu ea la Bucureşti, dar Veronica l-a refuzat ferm. În altă scrisoare,
Veronica se întreba, răspunzându-i: “De ce să vin în Bucureşti? Pentru
mine Bucureştii e de-o amintire atât de tristă, încât dacă într-adevăr
afaceri serioase nu m-ar chema, cât lumea n-aş pune piciorul în el. Nu
lua această mărturisire în nume de rău, însă în Bucureşti e aceea fiinţă,
care-mi poate da şi moarte şi viaţă, şi pe care cu tot dorul ce aş avea să o
văd, mi-i groază, mă tem de mine însămi, e vorba de Eminescu, pe care
aş vrea să-l uit şi nu pot în Iaşi; ce va fi când s-ar întâmpla să-l văd- nici
eu nu ştiu. Nu ştiu, amicul meu de ai iubit vreodată, e lucrul cel mai
amar, de care te sfătuesc să te fereşti”

Întoarsă la Iaşi cu părerea de rău de a nu-şi fi văzut iubitul, Veronica

îi scrie lui Eminescu pe 28 decembrie 1881, la “zece ore, seara” o scrisoare
ce dezvăluie şi condamnă îndărătnicia de a nu-l fi întâlnit pe poet. “Dar
am voit să mă înşel pe mine însumi (sic!) şi prin o prostie am voit să cred
că te-am uitat, însă dorinţa nespusă ce aveam de a te întânli şi regretul

36
 că nu te zărisem măcar în timp de două săptămâni, era o dovadă vie şi
puternică că sufletul meu era încă plin de tine. Prostia, însă era, făcută.”
Tot pe 28 decembrie 1881 poetul îi scrie o misivă de împăcare, în care
lua asupra-i vina lungii tăceri şi faptul că nu-i mai scrisese. Îi relata că pe
“domnul în chestiune” ( e vorba de Caragiale) îl bruscase în societate, fără
ca el să riposteze. Era vorba de scena din noaptea de Crăciun, în casă la
Maiorescu, când poetul trăsese o ceartă straşnică cu dramaturgul pe tema
scrisorilor pe care nu i le înapoiase. Poetul pentru acest fapt era dispus să
dueleze pentru returnarea epistolelor. Scrisoarea se termină cu gesturi de
tandreţe intimă “Dragă Nicuţă, fii bună şi gentilă şi lasă-mă să te sărut,
căci parcă te văd înaintea mea. Şi nu fi supărată de loc- vreai să mă
supăr şi eu?- tu n-ai nimic de-acolo. Lasă timpul să ţi-o dovedească mai
mult decât şirurile acelui care te-ar îmbrăţişa dacă ai fi de faţă.” Pe 3
ianuarie 1882 poetul îi scria din nou întrebând-o când va reveni în
Bucureşti pentru a “vorbi de ceea ce-mi scrii, adică de rămânerea ta
aici”, repunând pe tapet gândul căsătoriei, începând “viaţa noastră
nouă”.
Pe un manuscris cu poezia “Când amintirile-n trecut…” Eminescu
scria, relaxându-se moral, după depresiunea lui cu cearta de la Maiorescu:
“M-a indus cineva în eroare, a cărui nume nu-l numesc pentru că e
persoană respectabilă. Acea persoană respectabilă să fie a dracului.
Spune D-ta nu e mizerabil ăla care ţi-a spus un asemenea lucru?”
La începutul lui ianuarie 1882 cei doi iubiţi se împacă, Eminescu
ocolind saloanele Mitei şi pe ale Cleopatrei Leca-Poenaru, cheamă
amintirile prieteniei de altădată, având obsesiile lui Othello: “Eu am ucis
fiindc-am iubit prea mult/ Şi nu din gelozie, ci-nşelat/ De pacostea unei
trădări nebune.” De ce şi de cine se temea Eminescu, când îi răspundea
Veronicăi pe 11 ianuarie 1882, rugând-o “Să nu spui nimănui de
împăcarea noastră. Tu ştii că sunt un om urât de multă lume şi că cine
ar afla că mă iubeşti, ca să se răzbune asupra-mi, s-ar răzbuna pe tine.”
Pe 5 februarie 1882 Veronica îi răspundea că-l iubeşte “ ca o nebună şi e
o nebunie atât de dulce şi atât de scumpă sufletului meu, că doresc ca
niciodată să nu scap de ea.” Împăcarea lor a avut un caracter frenetic.
Eminescu se mută de la Slavici într-o casă ferită de aşa-zişii prieteni pe
strada Buzeşti 5, unde o primeşte împărăteşte pe Veronica, cu gingăşii
37
 lirice: “După ce atâta vreme/ Laolaltă n-am vorbit,/Mie-mi pare că
uitarăm/ Cât de mult ne-am fost iubit.// Dar acum te văd nainte-mi/
Dulce, palidă cum şezi-/ Lasă-mă ca altădată/ Umilit să-ngenunchez,//
Lasă-mă să-ţi plâng de milă,/ Să-ţi sărut a tale mâni…/ Mănuşiţe, ce
făcurăţi/ De atâtea săptămâni?”
După fericirea în doi au pus la cale noi planuri de căsătorie, Veronica
a revenit la Iaşi, plină de împrospătarea amorului lor, trimiţându-i lui
Eminescu câteva telegrame, care-l anunţau că a sosit cu bine şi fiind
supărată că nu-i scrie. “Tăcerea ta m-a neliniştit foarte mult, scrisorile nu
mi le-a înapoiat. Scrie, Veronica” Caragiale şi Miron Pompiliu îi fac o
vizită în această lună şi ea imediat îl înştiinţează pe poet: “Grecul şi Miron
fost la mine toţi acasă n(-) am putut primi. Salutare. Veronica.”. Cum
proiectul căsătoriei revine tot mai stăruitor, Maiorescu, ca un Mefistofel,
reeditează scena din vara anului 1880 şi-l face pe Eminescu să bată în
retragere. Strivit sufleteşte, el adresa Veronicăi o scrisoare pe 28 februarie
1882, din care răzbat nemulţumiri şi frustrări : “Iubită femeie, Din toate
scrisorile tale aproape respiră nemulţumirea, în toate observ, pe de o
parte imputări de infidelitate, de care nu sunt capabil, din toate
prezumţiunea că aş putea veni la Iaşi, că aş putea să fiu cu tine împreună
şi că singura piedică e că nu voi. Bolnav, neavând nicio poziţie socială
sigură, prin care să-ţi pot pregăti un trai modest şi poate fericit alături
de mine; sărac, precum bine ştii că sunt şi având pururea grija zilei de
mâni, tu crezi că eu aş putea fi atât de nelegiuit să pot veni lângă tine şi
nu vreau să vin; crezi că în starea în care mă aflu îmi abate a face
infidelităţi, mă crezi în sfârşit de o sută de ori mai mizerabil de cum sunt
în stare de a fi. În momentele în care îmi simt nefericirea şi slăbiciunea
de caracter, în momentele în carei văd că nu sunt bun de nimic în lumea
aceasta şi că în zadar trăiesc, atunci când sunt descurajat şi sătul de
viaţă, te-am rugat, femeie dulce şi fermecătoare, să ierţi că am îndrăznit
a te iubi, să ierţi că am aruncat această umbră de mizerie asupra vieţii
tale, care după caracterul tău, trebuia să fie veselă şi luminoasă…”
Acestă scrisoare trebuie să fi căzut asupra Veronicăi ca o bombă,
după frumoasa lor întâlnire de la Bucureşti. Ea şi-a dat seama sub influenţa
cui se află Eminescu şi a văzut realitatea crudă care se cască înaintea lor.
Imediat Veronica îl acuză într-o poezie a ei în numele “dragostei de ieri”
38
 de nestatornicie şi de intrarea în orbita altor pasiuni: “Iată de ce gândind
la tine/ Nu plâng c-amorul tău s-a stins, /Căci astăzi ştiu atât de bine/ Că
dorul care te-a cuprins// Să va sfârşi fără de urmă/ S-a stinge ca şi cel
dintâi…/Iar moartea patimile curmă-/ Şi-o biată pulbere rămâi.” Acum
Eminescu lucrează înfrigurat la “Legenda Luceafărului”, care-i va fi
testamentul vieţii lui, lucru pe care i-l transmite şi Veronicăi. Într-o
scrisoare din 10 aprilie 1882, Eminescu îi scria: “Îndată ce mă voi muta
de aici îţi trimit bani de drum; până atunci “Legenda” (n.n. e vorba de
“Luceafărul”) la care lucrez va fi gata şi fiindcă luceafărul răsare în
acestă legendă, tu nu vei fi geloasă de el, fetiţul meu cel gingaş şi mititel,
şi nu te-i supăra că nu-ţi scriu imediat, nici că nu-ţi scriu mult.”
Istoricii şi criticii literari au numit prima lor întâlnire, după moartea
lui Micle, când Eminescu o prezenta pe Veronica prietenilor lui ca
logodnică , “prima logodnă”( august 1879- aprilie 1880).

Ştim că după moartea lui Ștefan Micle din 4 august 1879

legătura dintre cei doi se reia printr-o scrisoare de condoleanțe din partea
lui Eminescu. Lunile septembrie și octombrie le petrec împreună într-
un fel de lună de miere. În perioada următoare, din noiembrie 1879 până
în aprilie 1880 ei încearcă să-și întemeieze un cămin, fără să reușească.
În această nereușită un rol important l-a avut lipsa mijloacelor materiale
cu care să poată să-și asigure un trai decent.Reproșul cel mai frecvent care
apare în scrisorile Veronicăi către Eminescu este că îi scria prea puțin și

39
 prea rar: „tăcerea ta mă omoară” (23 octombrie 1879); „tu-mi scrii așa
de puțin încât abia o deschid și o și sfârșesc de citit” (12 decembrie 1879);
„mă hotărâsem a nu-ți mai scrie, pentru a nu te provoca la răspunsuri
care mi se pare că ți le storc cum ai stoarce apă din piatră”; „îndărătnica-
ți tăcere mi-a zdrobit sufletul” (3 ianuarie 1880).
Un alt reproș pe care i-l face frecvent lui Eminescu este că nu venea
la Iași să o viziteze. După „luna de miere” Eminescu a mai fost la Iași în
noiembrie la serbarea anuală a Junimii și apoi a fost ea la București să-l
vadă. Sărbătorile din decembrie 1879 el le petrece în București, pentru că
era bolnav și obosit, după cum îi scrie Veronicăi. Numai în februarie 1880
mai face un drum la Iași pentru a o îmbuna pe Veronica după ce ea îl
anunțase că vrea să se despartă. După entuziasmul inițial, lui Eminescu îi
era din ce în ce mai greu să țină pasul cu cerințele ei. Veronica se răzbuna
scriindu-i scrisori scurte „ca să nu-l obosească” (13 ianuarie 1880),
vorbindu-i despre curtezanii ei (14 ianuarie 1880) sau anunțându-l că îi
venise gustul cochetăriei (8 martie și 12 martie 1880). Ea știa cât de gelos
putea să fie Eminescu și într-adevăr el reacționa imediat prin scrisori
furibunde. În sfârșit, măsura represivă extremă era amenințarea cu ruperea
legăturii și cererea ca Eminescu să-i înapoieze toate scrisorile. Au existat
trei astfel de încercări de ruptură (în jurul datelor de 28 decembrie 1879,
30 ianuarie și 19 februarie 1880) pe care Eminescu a reușit să le rezolve;
primele două prin scrisori, iar ultima printr-o călătorie la Iași.
Pentru a da un exemplu despre felul în care reacționa Veronica atunci
când se considera neglijată și hotăra să se despartă, reproducem un pasaj
din scrisoarea ei din 19 februarie 1880: „D-le Eminescu, să nu ți se pară
amară scrisoarea mea, e departe de-a reflecta ura, regretul, mustrarea
de cuget, groaza de care mă simt cuprinsă, numai când gândesc la
sumedeniile de minciuni pe care ai avut curajul de a mi le debita, la
iezuitica ipocrizie, la intențiunea bine meditată și bine premeditată cu
care m-ai făcut (abuzând de încrederea mea) să devin o groază pentru
toată lumea, căci m-ai făcut ca fără rușine să afișez relația mea cu D-ta
și multe altele pe care de mai ai puțină conștiință trebuie să te îngrozești
când îți vei aduce aminte de ele, și care îți mai repet nu le-ai făcut decât
cu scopul să-ți bați joc de mine și din cât eram de nenorocită să mă faci
astfel încât să-mi vie nebuneală.”
40
 Ea spune că încă din decembrie a înțeles planul lui de a face să fie
disprețuită de oameni. Acum îl declară liber de orice obligație,
îndepărtându-i astfel „din cap acel nor care-ți îngreuna mintea și-ți
încurca întrucâtva deprinderile de mai-nainte” astfel încât acum îi urează
„succes fizic și moral” în viața lui de holtei. Și pentru a oficializa
despărțirea îi cere, ca pe o datorie de onoare, să-i înapoieze toate scrisorile
și fotografia pe care i-o dăruise. Ea se consideră complet nevinovată
pentru că „eu am fost sinceră cu D-ta încât nici un cuvânt al meu n-a
fost minciună”. La aceste acuzații Veronica mai adaugă că el este „sub
orice critică” și că singura lui calitate este inteligența pe care dacă „printr-
o fericită împrejurare” ar pierde-o ar ajunge o persoană fără nici o valoare.
La această scrisoare înveninată, Eminescu răspunde în glumă și se
duce repede la Iași, reușind astfel să mai amâne cu două luni
deznodământul. Atunci când răspunde în scris la acuzațiile și reproșurile
repetate ale Veronicăi întotdeauna îi explică cu multă răbdare că este
bolnav și obosit. De exemplu în scrisoarea din 4 februarie 1880 încearcă
să o împace pe Veronica dându-i dreptate și recunoscând ca este vinovat
că nu reușește să păstreze singura fericire de care a avut parte în viață:
„Știu prea bine că nu sunt vrednic de Dta; te-am rugat de atâtea ori
să ierți dac-am îndrăznit să arunc asupra vieții D-tale umbra aceasta
nefericită și tot de atâtea ori ai avut bunăvoința de a-mi trece cu vederea
acea evidentă slăbiciune de caracter, acea lipsă de acțiune care e cauza
tuturor relelor mele. … Pentru Dta va fi, fără îndoială, mai bine de-a
lepăda departe această sarcină, pe acest om care nu poate nimic, nu vrea
nimic, pe acest om care numai ți-ar mânca zilele cu propria lui neputință
și lașitate. Neavând curajul vieții, neavând o rază de senin în suflet, am
îndrăznit cu toate astea a te iubi, am avut lipsa de cuget de-a te
compromite în ochii oamenilor, am pus dorința de-a fi a mea peste orice
considerații și peste orice cuvinte de cruțare aș fi avut; mă sperii eu
însumi de răutatea cu care te-am tratat.”
La primirea unor scrisori ca aceasta Veronica se lăsa înduplecată
pentru câteva zile, pentru ca apoi, la primul gest care nu îi convenea, să
reacționeze violent luând în râs explicațiile lui Eminescu. De exemplu, în
30 ianuarie 1880 îi scrie că ea, fiind prea grosolană „pentru ca să pot

41
 înțelege gingășia amorului, poetica atențiune ce d-ta îmi acorzi mie”,
hotărăște să renunțe la legătura lor.

La sfârșitul lui martie îi cere să-i spună clar ce are de gând în

legătură cu viitorul lor. După o săptămână de frământări, el îi răspunde
în 4 aprilie că unirea lor oficială poate să aibă loc numai după ce va avea
„o poziție cât de cât asigurată”. Veronica îi răspunde la rândul ei că numai
el este de vină pentru starea în care se află și care „desigur că îți place
mult”. Acum intervine ruptura care se amânase câteva luni de zile.
Separarea lor durează până în decembrie 1881.
A doua „logodnă” de care ne vorbesc istoricii literari intervine în
perioada decembrie 1881 - august 1882. Din această perioadă ni s-au
păstrat cele mai multe mscrisori, majoritatea expediate de Veronica.
Eminescu îi răspundea rar, cu aceeași eleganță, dar încercând să evite
reluarea legăturii. Unele dintre scrisorile Veronicăi, mai ales cele din 1880,
sunt pline de amenințări și de reproșuri, chiar mai exagerate ca până
atunci. În altele îi face declarații de dragoste și încearcă să obțină de la el
un semn cât de mic de atenție.
Într-o scrisoare nedatată, dar care este foarte probabil din a doua
jumătate a anului 1880, Veronica începe prin a-l amenința pe Eminescu că
se va răzbuna pentru că el, în mod deliberat, în înțelegere cu Mite

42
 Kremnitz și Maiorescu, a făcut-o „de râsul și disprețul lumii”.
Răzbunarea ei va consta în publicarea unei descrieri a Junimii sub
titlul Haremul lui Jupiter sau Misterele unui cerc literar pe care i-a făcut-
o chiar Eminescu. Iar dacă va fi dată în judecată pentru calomnie ea deține
două scrisori de la el care confirmă faptul că Eminescu i-a făcut destăinuiri
pe acest subiect. Este adevărat că Veronica nu a publicat nimic din
destăinuirile lui Eminescu, dar a spus tuturor cunoscuților tot ce știa. O
mărturie a felului în care a acționat o avem în scrisoarea din 8 decembrie
1880 pe care a trimis-o lui B. P. Hasdeu. Îi scrie pentru ca să-l roage să
intervină în favoarea aprobării pensiei de pe urma soțului ei, dar în prima
parte a scrisorii se plânge că este deznădăjduită pentru că Maiorescu l-
a convins pe Eminescu să renunțe la căsătoria proiectată.

La finele lunii decembrie 1881 ea se duce la București unde se

întâlnește cu Eminescu și reușește să-i redeștepte iubirea. Ea îi stârnește
gelozia față de Caragiale cu care avusese între timp o legătură cât de
intimă, Dumnezeu ştie. Îl implică pe Eminescu în recuperarea scrisorilor
trimise lui Caragiale, îi cere sfatul și îi povestește amănunte de fiecare dată
când are de-a face cu Caragiale. Eminescu reacționează cu o violență
extremă. După cum relatează el însuși în scrisoarea din 28 decembrie și
după cum confirmă și însemnările lui Maiorescu, Eminescu l-a bruscat
pe Caragiale când s-au întâlnit cu ocazia Crăciunului la Maiorescu acasă.
În cele din urmă Eminescu consideră că nu Veronica este vinovată în
povestea cu Caragiale, ci totul nu este decât o consecință a greșelilor lui pe
care încearcă să le îndrepte. Această perioadă de apropiere între cei doi
este foarte asemănătoare cu cea anterioară. Veronica a manifestat de data
asta mai multă reținere în a-l amenința cu despărțirea, dar în rest a continuat
43
 să îl chinuiască pe Eminescu cu toanele și pretențiile ei. Într-o scrisoare
din 28 martie 1882 recunoaște chiar ea că în felul acesta încerca să-l țină
lângă ea. Despărțirea se produce din aceleași motive ca și cea
anterioară în cursul lunii august 1882.

Măsura dragostei celor doi ne-o redă numai vehemenţa conflictului

grav, intervenit în aceşti ani (1881-1883) cu scurte şi delirante împăcări,
urmate de lungi şi furtunoase certuri şi despărţiri. Variantele poeziilor
erotice şi scrisorile din acestă perioadă sunt edificatoare. Ele ne arată
zbuciumul sufletesc al poetului, regretele sale, imputările aduse iubitei,
dezvăluind greşelile amândorura; recea luciditate a Veronicăi din anii
ieşeni, când Eminescu voia să se căsătorească cu ea, apoi temporizarea
impusă de poet până la izbucnirea conflictului: “Dar cine e veţi întreba/
Nebună şi infamă/ Nici voi să ştiu cărarea ta/ Şi nici chiar cum te
cheamă” (Şi oare tot n-aţi înţeles, 1882); la care Eminescu îi răspunde:
“Şi-n cântul meu ce va trăi/ Sperjură rămânea-vei,/ Cum n-a mai fost,
nici o mai fi/ O alta-n neamul Evei…”Revolta lucuferică a lui Eminescu
este atotmistuitoare, rămânând în “cântul eminescian” precul domna
brună din sonetele shakespeare-ene, dar nu glorilficată, ci ca o “sperjură”.
În acestă criză, nici Veronica nu se lasă, ea va publica în “Convorbiri
literare” la 1 decembrie 1880 o poezie care va adânci ruptura: “Străin îmi
44
 eşti acuma mie/ Şi nici nu vreau ca să mai ştiu/ De-n lume ai vreo
bucurie,/ Dac-ai murit ori de eşti viu.// Suspinuri grele şi avară/ Ce
pieptul meu au sfărâmat/ Şi care viaţa mi-o doboară/ Din sufletu- mi te-
au alungat.”

Confesiunea Veronicăi devine publică ca un răspuns pentru cei care

o bârfeau, din pricina cărora stă mai mult pe la Târgu-Neamţ, la Bucureşti
sau ultima dată la Văratec, bârfeli pe care Eminescu le pune în versuri: “Cu
ochii tineri şi fierbinţi/ De văduvă vicleană,/ Credeai c-o să mă scoţi din
minţi/ Sărmană…// Am fost atât de neîntreg/ Şi-ai fost atât de mică,/ Că
dintr-o viaţă nu aleg/ Nimică…”
Sensibilitate de tip romantic, Eminescu a avut pe deplin conştiinţa
propriei genialităţi, a destinului ca necesitate înţeleasă şi a iubirii ca
fatalitate; în conceptul de scrisoare redactat imediat după moartea lui
Ştefan Micle, Eminescu desfăşoară tocmai această convingere a fatalităţii
iubirii sale pentru Veronica: (…nu voi să-ţi spun, dar tu nu ştii, nu poţi
şti cât te-am iubit, cât te iubesc. Atât de mult încât mai lesne aş înţelege
o lume fără soare decât pe tine fără ca să te iubesc.
Tu nu m-ai făcut fericit, şi poate că nu sunt capabil de-a fi, tu nu m-ai
făcut nici atât de nefericit încât să mă nimicesc, dar ceea ce era mai
adânc ascuns în sufletul meu privirea ta le-a scos la lumina zilei.
Văzându-te, am ştiut că tu eşti singura fiinţă în lume care în mod
fatal, fără să vrea ea, fără ca eu să voiesc are să determineze întreaga

45
 mea viaţă…) iar în scrisoarea expediată acesteia la 29 august 1879
esenţializează această convingere: Un lucru ştiu şi voi hotărât: să fii a
mea şi pentru totdeauna. Nici nu îmi pot închipui altă viaţă decât în
apropierea ta şi numai sub condiţia aceasta voi în genere să trăiesc.
Perspectivarea lui Eminescu întâlneşte un suflet pereche (Superstiţioasă şi
fatalistă după cum mă ştii…) căruia îndrăgostitul i se poate confesa (Cuţă,
atribuie multe greşeli ale caracterului meu şi boalei, şi nesiguranţei şi
fatalităţii care nu mi te-a dat încă pentru totdeauna) şi care va prelua
rolul prescris (…mai fericit acel ce-şi ştie juca mai bine rolul pe care
soarta i-l dă în mod absolut şi fatal, fără ca să-i lase cel puţin plăcerea
alegerii acelui rol.), hotărât să trăiască iubirea şi durerea duse până la
exaltare şi pe care nu le tăgăduiesc. Pe astfel de temeiuri, Veronica zeifică
fatalitatea pe altarul căreia e hotărâtă să slujească cu bucuria fericirii şi
riscul suferinţei: …iată că pot în sfârşit să-ţi scriu o dată cu pornire
duioasă şi iubire. Binecuvântez fatalitatea care, după ce m-a făcut să
vărs lacrimi amare, mă lasă acum să nu mai îmi stăpânesc lacrimile de
fericire… sufletul meu nu-i decât un abis din cele mai nepătrunse şi în
care icoana ta fermecătoare s-a gravat pe veci! În mizeria asta a lumei,
trebuie să primesc cu inimă bună o clipă de fericire, pe care ne-o dă
fatalitatea cu toată ferocitatea ei răzbunătoare. Eminescu perseverează
în pledoaria sa pe ideea ancestrală a menirii firelor celor două vieţi de a fi
urzite împreună (Înţeleg să nu-ţi intre în minte, că un om te poate iubi o
viaţă întreagă, numai pentru mica ta figură de ceară şi pentru că ai fost
menită să fii a lui deşi nenorocirea lui a fost ca să nu te poată ajunge.)
şi Veronica se cutremură la gândul că moartea unui al treilea le-a deschis
imperiul dragostei definitive: “ Mă întrebi ce voiesc şi de ce sunt tristă?
Am o mie şi una de cauze pentru întristare şi nici una pentru a fi veselă.
Mă întrebi ce-mi lipseşte – toate îmi lipsesc, dar mai presus de toate
Tu eşti care-mi lipseşti.”
Nici relaţia lui Eminescu cu Mite Kremnitz, secretara particulară a
regelui Carol, nici intenţia dragostei pentru Cleopatra Poenaru-Lecca, nici
curtezanii insistenţi, între care poetul bucureştean Iuliu I. Roşca, cu care
poartă o elegantă corespondenţă, nu o putuseră clinti. „Preferă să fie
metresa lui Eminescu decât nevasta unui prinţ”, avea să spună Veronica
mai târziu fiicei ei. Fugara aventură a Veronicăi Micle cu Caragiale,
46
 purtarea îndoielnică a acestuia sunt folosite cu dibăcie de duşmanii celor
doi mari îndrăgostiţi ai literaturii române. Iubirea uriaşă dobândeşte
chip tragic. Afirmaţia dintr-o scrisoare: „Sunt lucruri în lume pe care ai
dori să se întâmple [căsătoria cu Eminescu, n.n.], dar şi de care
mulţumeşti cerului că nu-ţi împlineşte dorinţa, aşa e cazul meu”, e
consecinţa unui orgoliu rănit în perioada rupturii.
Scandalul generat de fuga lui Eminescu împreună cu Veronica în
1888, ar fi determinat-o pe fiica acesteia, care era profesoară, să plece
din Botoşani. După plecarea mamei sale ea şi-a dat, pur şi simplu,
demisia.
Odată cu declanşarea bolii lui Eminescu, în 1883, începe un veritabil
calvar. Denigratorii poetei nu încetează, ba chiar găsesc de cuviinţă (ca
Iacob Negruzzi) să insinueze murdar (vestea spitalizării lui Eminescu ar
fi lăsat-o indiferentă pe Veronica Micle, care avea în vizită un ofiţer).
Iarna lui 1883–1884, cu relativa însănătoşire a lui Eminescu, îi readuce în
Copou, pe urmele de odinioară. În 1886, o găsim pe Veronica în
Bucureşti, unde se mutase, obligată de studiile de la Conservator ale
Valeriei.

Veronica Micle-ultima fotografie

47
 M. Eminescu, ultima fotografie

. Locuieşte pe Calea Victoriei la nr. 73, apoi pe str. Dreaptă, în sfârşit pe

str. Soarelui (din 1888). Face demersuri pentru a obţine o bursă în
străinătate pentru Valeria, care va studia la Paris. În 1887, primul exemplar
al volumului de Poezii (Editura Ig. Haimann) este trimis lui Eminescu,
cu dedicaţia: „Scumpului meu Mihai Eminescu, ca o mărturisire de
neştearsă dragoste, Bucureşti, 6 februarie 1887.” „Şi te iubesc ca şi
atunce / Cu tot avântu-nchipuirii / Şi cu acea simţire dulce / Ce-o dă
trecutul amintirii.” În aprilie 1888, se duce de două ori la Botoşani,
stăruind pe lângă Eminescu s-o urmeze la Bucureşti, pentru un tratament
mai bun. Sora poetului, Harieta, o detesta şi o defăimează în fel şi chip.
Intervenţia precipitată a Bălăucăi e considerată un blestem („bălăuca”,
„berechetă”, „îndrăcită”, „cu o droaie de nespălaţi”).
La sfârşitul anului, Veronica Micle e din nou la Botoşani, lângă poetul
bolnav. La 10 aprilie 1889, când evoluţia bolii se dovedea ireversibilă,
Veronica Micle îi răspunde lui A. C. Cuza, care se interesa de starea
sănătăţii poetului:
„Lumea m-a acuzat de lipsă de simţire şi de umanitate faţă de
Eminescu. Sunt lucruri mai presus de puterile cuiva, vă mărturisesc
sincer, nu pot să-l văd lipsit de minte, eu care am cunoscut pe Eminescu
în cea mai splendidă epocă a vieţii sale intelectuale. Şi aşa sunt fără nici
o lege şi fără nici un Dumnezeu, să-mi rămâie cel puţin acela al poeziei,

48
 care pentru (mine) s-a fost întrupat în fiinţa lui Eminescu.” Moartea
poetului, în dimineaţa de 15 iunie 1889, în sanatoriul doctorului Suţu, o
găseşte pe Veronica în Bucureşti, scriind chiar în acea zi, printr-o fatală
coincidenţă, poezia Raze de lună, ce apare în cotidianul „România” din 20
iunie, în încheierea reportajului funeraliilor lui Eminescu. A scris-o
înfrigurată, în numai 20 de minute, înainte de a fi aflat cumplita veste. La
slujba prohodirii din Biserica Sf. Gheorghe, o doamnă din Moldova, citim
într-un ziar din Transilvania, aşeza pe pieptul poetului o cunună de „Nu-
mă-uita”. Doamna era, fără îndoială, Veronica Micle.

49
 Ediția de poezii a Veronicăi Micle din anul1887

50
 Ultimele fotografii EMINESCU-VERONICA MICLE

De altfel scrisorile celor doi poeţi sunt date publicităţii prima dată de
Baboianu şi Octav Minar de-abia după moartea profesorului Micle . Restul
de scrisori din timpul când trăia soţul ,fie au fost rupte, fie au fost ţinute
secret, de fiicele ei Valeria şi Virginia să nu se creadă că Veronica Micle
ar fi fost aşa cum o blama toată lumea, o femeie uşoară. Ştim précis dintr-
o însemnare a Veronicăi Micle care a fost ultima scrisoare a lui Eminescu
către ea. La sfârşitul scrisorii din 16 februarie 1883 adresată ei de
Eminescu poeta menţionează: “Cred că asta e cea din urmă scrisoare ce
mi-a trimis-o Eminescu” Dar nu vom şti niciodată care a fost prima! D.
Vatamaniuc în “Eminescu în corespondenţă” emitea ipoteza că “în
condiţiile în care corespondenţa lui Mihai Eminescu cu Veronica Micle
s-ar fi păstrat în întregime, ea ar fi însumat cel mai mare număr de
scrisori adresate unei singure persone.”

51
 Stânga: Veronica Micle, sculptură de Dimitrie Paciurea; Patru imagini de la Casa
memorială Veronica Micle din Târgu Neamț | Sursa: Institutul Naţional al
Patrimoniului, Direcția Patrimoniu Mobil, Imaterial și Digital

În anul 1887 Veronica Micle s-a mutat, deci, la Bucureşti. Îşi

căsătorise fetele şi dorinţa ei de acum era să-l ajute pe Eminescu, pe care
voia să-l ia de la Botoşani de la Henrieta pentru a-l îngriji şi a-l arăta
doctorilor la Bucureşti. Poeta locuia la început pe strada Dreaptă nr.5 şi din
anul următor pe str. Soarelui, nr. 11 bis. N. Petraşcu în “Icoane de lumină”
îşi aminteşte de “căsuţa modestă pe lângă biserica catolică, aşezată în
colţul străzii Manea Brutaru cu strada Banului, unde din puţine lucruri
aranjase un mic interior cochet şi femeesc, în tot ce cuvântul acesta are
mai gentil şi mai specific.”
Traian Demetrescu povesteşte în “Revista olteană”/ 1889 că lectura
primei ediţii a poeziilor “veroniene” îi lăsase impresia “unui freamăt de
pădure vag şi auzit de departe” şi că poeta “ a avut mai mult inimă decât

52
 spirit, a cugetat puţin, a simţit mult.” O cunoscuse în redacţia unei reviste
bucureştene, unde Veronica Micle îl vizita cu o admiratoare a sa. “Vârsta
ei se arăta a fi înaintată, cu toate astea păstra încă un aer dulce de
voluptate, iar în ochi reflexul vioi al unei imagini aprinse, umbrită de o
tristeţe uşoară şi nestatornică.” După o lectură a lui Tradem, Veronica l-
a felicitat, iar când a venit vorba de Eminescu, Veronica “ tresări şi păru
că vru să intre în acestă convorbire, dar, aproape instinctive, începu să-
mi vorbească tocmai despre el,- aşa cum un fanatic ar vorbi de
dumnezeul lui.”

Primul volum de versuri al lui Eminescu

Am amintit deja că la începutul anului 1888, Veronica Micle se duce

la Botoşani, unde fata ei era profesoară de chimie şi fizică, face câteva
vizite Henrietei şi lui Eminescu care stătea la ea şi l-a lămurit să meargă la
Bucureşti, “pentru sănătate şi mijloc sigur de existenţă.” Henrieta,
supărată, rămânea singură cu impresia că poeta “ are gust să fie Doamna
Eminescu”. În ultimul lui popas bucureştean, Eminescu nu şi-a
dobândit nici sănătatea şi nici n-a putut măcar să-şi câştige existenţa.
La 3 februarie 1889 era internat pentru ultima dată la Mărcuţa. În noapte
de 15 spre 16 iunie, când se sfârşea firul vieţii poetului, Veronica Micle,

53
 copleşită de amintirea lui Eminescu, a luat tocul în mână, şi fără a şti de
moartea lui, a scris poemul “Ce n-ar da un un mort din groapă pentr-un
răsărit de lună”. Fixat cu titlul “Raze de lună-Lui” Aceste versuri aveau
să apară pe pagina a doua a ziarului “România” din 20 iunie 1889,
despărţite cu o bară de reportajul înmormântării poetului:
“Măndico dragă, -avea să-i scrie ea unei prietene- Trebuie să-ţi
anunţ cu toată părerea de rău moartea şi chiar îngropăciunea lui
Eminescu. Prin o fatală coincidenţă tocmai în ziua când el murise, eu
fără să ştiu, am scris versuri pe tema “Ce n-ar da un mort din groapă”
şi pe care le-am publicat în “România”; gândeşte-te de un an de zile n-
am făcut un vers cât de infim şi în ziua aceea m-au cuprins un fel de
friguri şi în 20 de minute a fost făcută.”

Ion Luca Caragiale

54
 În anul 1888 la Bucureşti, lângă vadul Dâmboviţei unde se fotografiază cu o
grupă de actori care ieşiseră de la teatru. Eminescu cu Veronica sunt în fundal, lângă
Vlahuţă.

. În februarie 1883 Veronica Micle îşi luase grija de la căsătorie. Îi

rămîneau scrisorile care, bine alese si datate, o făceau să se simtă
iubită si superioară. Dar, o restituire a îndurerării, tulburătorul răvas
liric Să pot întinde mîna, bătea în rezerva cu gratii a Vedeniei iubite de
la Sanatoriul Caritatea.

55
 4.Finalul tragic-Eminescu-Veronica

Ce soartă, ce blestem i-a aruncat pe cei doi îndrăgostiţi în gura

hulpavă a morţii?
Pentru a ilustra finalul tragic al celor doi poeţi voi da citire unor
fragmente din romanul “Martirii lui Eros” de Ion Ionescu-Bucovu:

“Mare nenorocire a fost femeia asta pe capul lui Mihai, se plângea

Henrieta Emiliancei despre Veronica când, pe data de 12 aprilie 1888,
dimineaţa, plecară amândoi, cam pe furiş, să ia trenul spre Bucureşti, şi se
vede că s-a pus să-l scoată la capete. El o crede şi plânge… În a doua
scrisoare : “ vă miraţi cum crede Mihai pe doamna Micle. Nu vă miraţi.
Acest om iubeşte pe femeia asta- că numai moartea ar putea să-l desfacă,
iară în viaţă nu este nimene în stare a-l face s-o urască. Ş-apoi, dacă ţi-
aş putea eu descrie cu ce fel de maniere l-a luat, declarând faţă cu
persoane de cea mai bună condiţie din Botoşani, că preferă să fie
metresa lui Eminescu decât femeia unui prinţ…”
Eminescu se instală în Bucureşti într-o casă veche la etajul trei, a unui
anume Herman Weinberger, cam în Piaţa Teatrului Naţional… Găsi pentru
câtva timp sprijin la redactorii României Libere, oferindu-i două sute de lei
lunar, bani pe care-i primea cu intermitenţă.
Veronica venea foarte des la el, avându-l permanent sub
observare şi interzicându-i excesele şi distracţiile cu prietenii. Cu
junimistul mai tânăr, Nicolae Petraşcu, se ducea adesea la teatru sau îşi mai
omora timpul. Într-una din pauze se întâlnise cu soţii Kremnitz şi
întrebându-l ce mai face, le răspunse că traduce din sanscrită. Mita îl
întrebase de când ştie el sanscrita. Eminescu, distrat, le răspunsese c-o
cunoaşte dintotdeauna şi le promise că-i va vizita. Erau semne că scripeţii
minţii iar o luaseră razna, observase doctorul Kremnitz. Şi chiar se
întâmplă pe la sfârşitul lui ianuarie, căci după mai multe excapade, pe trei
februarie oamenii de ordine îl înhăţară şi-l duseră, sub excortă, la Mărcuţa.
Cei răspunzători de ospiciu arătau parchetului că spitalul nu-i poate
hrăni decât pe bolnavii a căror întreţinere e plătită de primăria capitalei…

56
 Pe când săracul ce se numeşte Eminescu… nu mai poate fi ţinut în
căutare…
La somaţia Parchetului, mai marii zilei, îşi amintiră de pensia viageră,
aprobată de curând, şi se alcătui un comitet de curatelă care să-i
drămăluiască banii. Şi de la Mărcuţa îl mutară la Sanatoriul Caritas al
doctorului Şuţu, aflat pe strada Plantelor la numărul 9, pentru un tratament
mai eficace. Dar fericitul, cel cu mintea rătăcită, aduna pietre din curtea
Sanatoriului şi se bucura ca regii persani, crezând că a dat de
diamante şi de imense bogăţii:

,,Atâta foc, atâta aur

Şi-atâtea lucruri sfinte
Peste-ntunericul vieţii
Ai revărsat, părinte…’’
Într-o altercaţie cu nebunul Petrea Poenaru, poetul se trezi cu o
piatră în cap, rănindu-l grav şi grăbindu-i sfârşitul…
În noaptea de 14 iunie 1889, Sanatoriul din strada Plantelor, nr. 9,
era cufundat în întuneric, într-o stranie tăcere. Doctorul de gardă, obosit,
se lungi furat de somn, în camera lui de gardă din capul coridorului,
mulţumit că toţi bolnavii fuseseră paşnici. Şeful, doctorul Alexandru Şuţu,
când plecase acasă, îi atrăsese atenţia asupra a doi pacienţi: un nebun adus
de curând din provincie şi Eminescu care venise de la ospiciul Mărcuţa,
veşnic distrat, alunecând într-un delir găunatic şi lugubru care-i puseseră
pe doctori pe gânduri.

La ora trei, după miezul nopţii, se înseninase de-a binelea, afară era o
noapte albastră, presărată cu puzderie de stele peste care răsărise majestos
luceafărul de ziuă care tremura deasupra ferestrei zăbrelite a poetului.
Eminescu se sculă cu dureri îngrozitoare de cap, vru iară să se culce, dar i
se păru că alunecă într-un hău. Privi pe fereastra întredeschisă, dar nu mai
fu în stare să mai vadă nimic; deschise cuşeta metalică de la uşă şi strigă
îngrozit, zbătându-se între reverie şi luciditate:
-Doctoreeee!
Strigătul poetului venea parcă de la un om încolţit de fiare.
-Doctoreeee! Doctoreee!
57
 -Ce este, domnule Eminescu, ce s-a întâmplat? - se auzi de pe coridor
vocea doctorului de gardă, deranjat din somnul lui, frecându-se la ochi.
-Doctoree, mă simt năruit, doctoreee!
-Nu-i nimic, domnule Eminescu, trebuie să vă odihniţi: să vă dau un
pahar cu lapte să vă răcorească, după care vă rog să vă liniştiţi!
Eminescu luă paharul cu lapte şi-l sorbi dintr-o înghiţitură, apoi
încercă să se lungească în pat. Doctorul merse în camera de gardă şi se
culcă; şeful, doctorul Şuţu, îl asigurase că nu trebuie să se teamă de un
sfârşit apropiat al lui Eminescu. „Va veni un moment, susţinuse el, când
Eminescu nu va mai cugeta nimic, nu va mai putea vorbi nimic şi va cădea
într-o prostraţie completă, care îi va lua darul graiului. Atunci nici nu se
va mai plimba… Dacă boala îşi va urma mersul regulat, va mai putea trăi
vreo trei ani; numai un caz accidental ar putea aduce o congestie
cerebrală şi să-l trăsnească pe loc.”
Poetul s-a liniştit într-adevăr un pic, poate că a şi dormit un timp; a
visat ceva greu, o luptă cu acele fiare care se luaseră după el… După
care a simţit că ceva s-a rupt în fiinţa lui… A deschis ochii, a privit
cerul senin, stelele şi luceafărul deasupra ferestrei zăbrelite, apoi l-a
apucat un tremurat greu şi l-au inundat sudorile morţii. Uşor-uşor a
urmat o prăbuşire-n neant, simţind o uşurare în tot corpul, apoi un
mare şi adânc întuneric.
Viaţa poetului se sfârşise. Ziua de sâmbătă 15 iunie 1889 începuse
de 4 ore. A fost găsit, dimineaţa, rece, în pat, aşa cum adormise, numai
ochii întredeschişi trădau întregul zbucium al lui din acele clipe.
Doctorului i se făcu frică să-i mai privească luminile, care rămăseseră
căutând parcă pe cineva şi-i trase pleoapele peste ele, închizându-i ochii.

Masca mortuară a poetului

58
 În aceeaşi noapte nici Veronica nu avu stare deloc; mai întâi, de cu
seară, avu un vis. Că era prin pădure la Văratic. Se plimba singură; erau
clipe dulci ale unei minunate şi binecuvântate primăveri. Seara. Cu stele
şi lună. Culegea brebenei şi albăstrele… Şi-i venise un dor nebun de
Eminescu, care nu mai apărea. Clopotele se tânguiau la mânăstiri pentru
vecernie. Ea singură-singurică prin pădure; urca spre Poiana Ţigăncii…
Parcă acolo hotărâseră ei să se întâlnească. A ajuns. Dar Mihai nu era.
Clopotele băteau mai tare. Glasul lor îi spărgea parcă urechile. În vale se-
auzea jale, călugăriţele plângeau pe cineva… „O fi el, şi-a zis ea, şi-a luat-
o la fugă spre mânăstiri…Şi după ea s-a luat un vultur cu ghearele
desfăcute deasupra capului… Se lăsa din zbor şi-o ciugulea şi-o gherăia…
Aşa s-a trezit, cu inima în bătăi de ciocan… Şi n-a mai închis ochii. A
coborât să bea un ceai să se liniştească. Se simţea sleită. Nu-şi explica nici
ea această stare nenorocită. Urmă apoi un somn agitat… Şi ce noapte
lungă, cât un an…
N-a mai putut dormi şi s-a sculat, a tras din sertăraşul ei o coală
de hârtie, a luat tocul de pe masă şi a început să scrie:

Raze de lună,
Lui x… .
„Ce n-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună!”
Ai zis tu, şi eu atuncea, când pe-a dorului aripe
Duşi de al iubirii farmec, - privind cerul împreună -
Noi visam eternitatea în durata unei clipe.

„Ce n-ar da un mort din groapă pentru-o jerbie de rază.”

Ce din lună se coboară şi pământul îl atinge;
Să mai simtă înc-o dată fruntea că i-o luminează
Şi că-n pieptul său viaţa cu căldură se răsfrânge!

Sigur, noi credem că dânsul ar schimba cu bucurie

A sa linişte eternă, pacea lui nestrămutată
Pentru-o rază de la lună, pentru-o dulce nebunie,
Pentru-o clipă de iubire din viaţa de-altă dată.
59
 Însă clipa de iubire zboară, zboară făr-de urmă
Şi în locul ei amarul şi pustiul ne rămâne;
Ah! şi ca să porţi povara unui chin ce nu se curmă
Tu cu moartea ta în suflet te târăşti de azi pe mâne;

…………………………………………………..
Dac-ar da un mort din groapă pentr-un răsărit de lună
A sa linişte eternă, eu aş da de voie bună
Toate razele de lună, toate razele de soare
Să te pot uita pe tine, să simt sufletul că moare.’’

“Măndico dragă, -avea să-i scrie ea unei prietene- Trebuie să-ţi

anunţ cu toată părerea de rău moartea şi chiar îngropăciunea lui
Eminescu. Prin o fatală coincidenţă tocmai în ziua când el murise, eu fără
să ştiu, am scris versuri pe tema “Ce n-ar da un mort din groapă” şi pe
care le-am publicat în “România”; gândeşte-te de un an de zile n-am făcut
un vers cât de infim şi în ziua aceea m-au cuprins un fel de friguri şi în 20
de minute a fost făcută.”
Ziarele de după amiaza acelei zile umplură golul lor cu vestea
zguduitoare… Veronica, fără să-şi dea seama, merse la cutia poştală, luă
ziarul şi rămase înmărmurită: „Anunţăm cititorilor noştri, una din veştile
cele mai triste şi dureroase. Eminescu nu mai este! Aici lacrimile-i
explodară şuvoi, ţâşnind ca dintr-un izvor destupat. Azi dimineaţă la orele
patru, nenorocitul poet, în urma unor lungi suferinţe, şi-a dat ultima
suflare în casa de sănătate a d-lui dr. Şuţu. Poezia românească, prin
încetarea din viaţă a lui Eminescu, a incercat una din pierderile cele mai
adânci simţite.”
„Aşadar Miţicul meu, Eminul meu, nu mai este… - şopti Veronica
printre lacrimi, numai pentru ea - aşadar firul dragostei noastre s-a rupt
aici, Doamneee, Doamnee, ce soartă i-a fost dat! Şi ce poveste de
dragoste am trăit cu el!…” şi începu să plângă şi mai tare privind
retrospectiv tot firul dragostei lor, toate clipele fericite, toate nebuniile
lor…
Luni, 17 iunie 1889 ...
60
 După autopsie şi întocmirea actului de deces, corpul lui neînsufleţit a
fost depus la Biserica Sfântul Gheorghe cel Nou unde se perindară pe rând
primul ministru Lascăr Catargiu, Mihail Kogălniceanu, Teodor Rosetti,
Nicolae Mandrea, generalul Lahovari, Titu Maiorescu cu doamna sa,
Ştefan Mihăilescu, director în Ministerul Învăţământului, colonelul Agiu,
Steriade, Cerchez, doamne şi domnişoare care-l plângeau, profesori, artişti,
ziarişti, studenţi, elevi, oameni de rând…
Abătută, în giulgiul ei negru, Veronica Micle stătea mai la o parte,
singură, privind figura schilodită a poetului, după autopsie. Fumul de
tămâie şi mirosul lumânărilor îi făceau rău. Şi n-avea stare, doar din
când în când îşi făcea loc prin mulţime şi mai ieşea la aer în faţa
bisericii şi se-aşeza pe-o bancă din micul părculeţ…
Prohodirea a fost cântată de preotul Bărcănescu. În glasul lui tragic se
citea toată durerea de pe feţele oamenilor. Mulţimea toată, care se strânsese
în curtea bisericii şi pe străzile din jur, aşteptând carul mortuar, plângea
amarnic viaţa lui nenorocită.
Sicriul era depus pe o pânză neagră, peste care erau presărate flori şi
ramuri de tei; o singură lumânare lumina catafalcul, iar lângă ea, între
crenguţe de tei, era depusă cartea lui de poezii, Lumină de lună,
Convorbirile şi Fântâna Blanduziei.
După slujbă, corul mitropolitan condus de Bărcănescu cântă cu
adâncă jale Mai am un singur dor. Toată lumea rămase consternată, cu
lacrimi în ochi şi cu durere în inimi…
-Din partea familiei este cineva? - îl întrebă curioasă doamna
Maiorescu pe soţ.
-Nu-i nimeni! - remarcă Titu Maiorescu rece.
Grigore Ventura, prim-redactor la Adevărul îi ţinu necrologul.
„Fraţilor! - începu el mişcat profund - nu vă aşteptaţi la un discurs
funebru! Sunt momente în care durerea nu-şi găseşte graiul, mai ales când
cela ce o resimte, n-a avut timp să se reculeagă….”
De fapt necrologul trebuia ţinut de Laurian, în numele prieteniei lor
gazetăreşti, dar întârziase şi nimeni n-avea ceva pregătit. Puţine cuvinte,
continuă Grigore Ventura cu un accent patetic în glas, vor fi doar numai
slaba expresiune a durerii care a cuprins ţara întreagă la moartea lui
Eminescu. Acel care zace aici înaintea noastră n-a fost al nimănui, ci al
61
 tuturor românilor: Nici noi, conservatorii, nici junimiştii, nici liberarii n-
au dreptul de a revendica pe Eminescu, ca fiind numai al lor.
În adevăr, el a fost ziarist, a fost chiar dintre acei de frunte. Dar laurii
nepieritori nu i-a cules ca soldat al condeiului, ci ca poet… Dar cununile
ce acoperă acest sicriu dovedesc că în faţa lui nu sunt camarazi, ci
admiratori.
Ele nu împodobesc nişte rămăşiţe în faţa cărora chiar foştii adversari
se închină. Nu! Ele aparţin poetului Eminescu. Şi aceste cununi pământeşti
nu sunt nimic faţă de cununa invizibilă, Dumnezeiască, care va înconjura
în veci amintirea sa.
Eminescu a fost mai ales poetul generaţiunii actuale; el poate fi privit
ca cel mai mare talent poetic printre tinerii noştri poeţi. Avântul său l-a
înălţat uneori până la geniu şi dacă o crudă boală nu i-ar fi tăiat aripile,
de sigur el ar fi îmbogăţit literatura noastră cu alte podoabe nepreţuite.
Privind la opera care a făurit-o într-o viaţă de 39 de ani, oricine poate să-
şi închipuiască ce ar fi devenit Eminescu dacă pronia cerească i-ar fi
hărăzit zile lungi, dacă ar fi putut să ajungă în vârsta în care avântul
tinereţii şi talentul se completează prin maturitatea ideilor şi experienţa
lumii.
Operele lui Eminescu sunt doar cea mai dureroasă dovadă de ce Ţara
a pierdut întrânsul. Nu e de mirare că toţi să-l plângem; dar lacrimile
noastre, ale tuturor, se vor schimba în rouă roditoare şi binefăcătoare sub
razele luminoase ce se va răspândi în soarele amintirii poetului iubit…”
După necrolog, sicriul a fost ridicat din biserică de către câţiva
membri de vază ai Junimii şi depus într-un car funebru, tras de doi cai.
Carul funebru, simplu îmbrăcat tot în negru era împodobit cu coroanele
ziariştilor de la Naţionalul, de la Constituţionalul şi de la revista Fântâna
Blanduziei, o mare coroană a presei, o coroană a amicilor cu panglicuţe
negre şi inscripţii funerare, jerbe de flori, florile pe care poetul le iubise
atât de mult în viaţă.
Veronica Micle, în durerea ei stinsă, se strecură discret prin
mulţime, se apropie de sicriu şi-i puse pe pânza neagră o cunună de
veronicuţe, florile lor de nu-mă-uita, albăstrelele lor cu care Mihai o
desmierdase când dragostea lor puternică părea că va dura cât
veşnicia. Lângă poet ea murmură numai pentru ea:
62
 ,,Şi te-ai dus, dulce minune,
Şi-a murit iubirea noastră
Floare-albastră, floare-albastră
Totuşi este trist în lume…’’
Apoi femeia a urcat într-un cupeu, comandat dinainte, şi a aşteptat ca
să se pună în mişcare cortegiul. Afară cerul se întunecase, începuse peste
tot Bucureştiul o ploaie măruntă, un nor îşi scutura uşor picăturile reci
peste pământ, semn că şi natura, îndurerată, şi atât de mult dragă lui, îşi
vărsa lacrimile pentru pierderea celui mai mare cântăreţ al ei.
Cortegiul funebru, având în frunte un singur preot se puse în mişcare
pe strada Colţei spre Universitate. În urma preotului toată asistenţa păşea
împietrită. În faţa Universităţii, în dreptul statuilor lui Eliade şI Mihai
Viteazu, Eminescu fu elogiat de fostul său prieten, Dimitrie August
Laurian, care venise între timp şi de studentul botoşenean, Calmuschi.
Profund mişcat, Calmuschi se adresa direct poetului cu un discurs lung cu
o voce care se tânguia, amintind de toate suferinţele poetului. După
frumoasa lui cuvântare, care-i robiră pe toţi câteva minute, se stârni un
murmur de admiraţie în toată mulţimea. Calmuschi vorbise întradevăr ca
un mare orator!

Cortegiul funerar cu înmormântarea lui Eminescu

63
 De a Universitate, carul mortuar, a luat-o spre Bulevard, trecând în
Calea Victoriei, a coborât apoi Calea Rahovei, a urcat Câmpia Filaretului
şi Calea Şerban Vodă până la Cimitirul Bellu.
Se făcuse aproape seară, picăturile de ploaie încă mai cădeau; undeva
spre apus, soarele, printre nouri, îşi arunca ultimele lui raze roşietice peste
teiul din cimitir. Era un semn că şi astrul zilei îşi lua la revedere de la umbra
poetului.
Studenţii Şcolii Normale, şase la număr, luară pe umerii lor sicriul şi-
l duseră lângă groapa săpată proaspăt sub un tei; patru dintre ei îl coborâră
uşor în hăul pământului…Maiorescu cu câţiva prieteni aruncară primii
bolovani care sunară straniu peste cutia de brad, care-i purta rămăşiţele
pământeşti.

Vorbi apoi doctorul Neagoe, unul dintre foştii prieteni de pe vremea

studenţiei de la Viena, aducându-i un ultim omagiu.
Aşa se terminară ultimele clipe legate de viaţa poetului!
„Să doarmă în pace necăjitul suflet, avea să-i ureze fostul lui prieten,
Caragiale, care se simţea vinovat pentru şicanele sentimentale pe care i le
provocase - Ferventul budist este acum fericit: el s-a întors în Nirvana…”

Mormântul lui Eminescu din cimitirul Belu.

64
 Zilele de după moartea lui Eminescu i se părură Veronicăi un greu şi
lung coşmar. Până acum trăia el şi mai avea o speranţă. Acum se năruise
totul…De ce mai trăia ea? Ce-o mai lega de viaţă şi de tot ce-i pământesc?
Merse proape două săptămâni de zile la rând şi plânse pe
mormântul lui. Pleca pe seară, îndoliată, cumpăra flori şi mergea la
Bellu la mormântul lui Mihai, stătea ore întregi îngenunchiată
înaintea mormântului şi purta un dialog surd cu poetul.
Dar veni Valeria şi-o găsi distrusă şi-o îndemnă să plece undeva în
provincie pentru a se aerisi şi a ieşi din acest coşmar.
Căldurile Bucureştiului se înteţiră şi viaţa devenea aici din ce în ce
mai apăsătoare. Veronica stătea ore întregi la masă şi îşi rememora tot
trecutul ei… Cum trecuse cu maică-sa munţii, prigonite de autorităţile
austriece din cauza lui taică-său… Cum se instalase la Târgu Neamţ şi-o
ajuta pe maică-sa la treburile gospodăreşti… Apoi plecarea la Iaşi, Şcoala
centrală de fete, episodul atât de nenorocit cu Maiorescu pe care acum îl
regreta amarnic, nefericita ei mezalianţă cu Micle, creşterea fetiţelor,
dragostea ei pentru Eminescu, marea şi unica ei pasiune…
Câteva zile la rând răscoli sertarele şi-şi strânse toate hârtiile ei, poezii
nepublicate sau încercări neizbutite, ciorne de scrisori pentru Eminescu sau
scrisorile lui pe care le păstrase cu sfinţenie într-un sertăraş, sub cheie,
ascunzându-le de indiscretele fete… Lua câte-o scrisoare, începea s-o
citească, îşi amintea apoi episoade din dragostea lor, îşi punea apoi
întrebări care rămâneau fără răspunsuri… Câtă fericire ar fi fost pe ei de se
întâlneau atunci la paisprezece ani! Câtă fericire ar fi fost pe ei de se
căsătoreau imediat după moartea lui Micle… Poate soarta lor ar fi fost alta!
Aduna rând pe rând scrisorile, le ordona pe date, le despacheta din
plicuri, le întindea colţurile, făce adnotări pe ele, apoi le împăturea şi le
punea iară la loc cu grijă… După ce le strânse, le făcu pachet într-o coală
şi le legă cu o pamblică roşie, strânsă în cele patru părţi cu un nod mare
terminat în buclişoare.
„Aici este corespondenţa mea cu Eminescu - scrise ea îngrijit pe
pachet, conştientă de valoarea acestor scrisori - o parte din scrisorile mele
sunt aici, o parte a rămas la el. De voi trăi, voi scrie ceva relativ la fazele
acestui amor trist şi nenorocit, de voi muri, lumea să ierte: Toate relele

65
 ce sunt într-un mod fatal legate de o mână de pământ, cum a zis însuşi
Eminescu.”
Sub pamblică puse ca moto o scurtă poezioară, adresată ei într-una
din scrisori:

,,Copil bălai cu ochi albaştri,

Simbol al vremilor eterne,
Ah! ce perfidă este lumea,
Nu vrea să ştie de amor…
Clădeam o lume de iluzii
Pe-aripi de corb croncănitor…’’

Luă pachetul cu scrisori şi-l puse bine cu gândul ca, atunci când va
reveni din voiajul său, să scrie totuşi ceva referitor la acest amor
mistuitor…
Peste câteva zile, chemă femeia din casă, o ţigăncuşă simpatică:
-Puşlenghio!
-Da, cucoană?
-Fă-mi bagajele, dragă, că vreau să mă călătoresc! Plec la Târgu
Neamţ; poate voi sta mai mult pe-acolo, să ai grijă de casă… Ştii ce te rog?
-Ştiu dacă-mi spuneţi!
-Să vărui tu toate camerele şi să speli covoarele că s-au cam murdărit!
Veselă, Puşlenghia, că rămâne singură peste vară şi se poate întâlni în
voie cu prietenul ei acasă la Veronica, îi răspunse bucuroasă:
-Voi spăla şi voi vărui cu plăcere, cucoană…
Acum n-are să mai stea la poartă cu amorezul ei. Toată lumea de pe
strada Soarelui îi cunoştea…
-Să vii peste o oră să-ţi dau o scrisoare să mi-o pui la poştă!
-După ce storc rufele şi le-ntind, vin!
Veronica se aşeză la masă şi-i scrise prietenei ei, Smaranda Gârbea,
care era profesoară la Sinaia. Pe ea o mai avea. Voia să i se confeseze…
Mai întâi vru să-i propună s-o viziteze la Sinaia, se simţea bine întotdeauna
la ea; se gândi însă că Măndica poate va merge în vacanţă şi ea va sta tot
singură… La Târgu Neamţ avea totuşi mai mulţi prieteni, erau doar
meleagurile copilăriei ei! „Măndico, dragă, începu ea, Trebuie să-ţi
66
 anunţ cu toată părerea de rău moartea şi chiar îngropăciunea lui
Eminescu. Prin o fatală coincidenţă tocmai în ziua când el murise, eu,
fără să ştiu, am scris versuri pe tema „Ce n-ar da un mort din groapă…”
şi pe care le-am publicat în „România”… Nu-i mai spusese de visul care-
o torturase toată noaptea: acel vultur cu ghearele întinse spre ea. Nu-i mai
spusese nici de coincidenţa stranie din ziar: pe aceeaşi filă cu poezia se
relata reportajul morţii lui Eminescu…
„…gândeşte-te, continua ea, de un an de zile n-am făcut un vers cât
de infim şi în ziua aceea m-au cuprins un fel de friguri şi în două zeci de
minute a fost făcută…”
Părăsirea Bucureştiului se lăsă în sufletul ei cu adânci păreri de rău că
nu făcuse totul pentru Eminescu…Acum părăsea şi locul mormântului său.
În cele două săptămâni, cât trecuseră de la moartea lui, îi pusese în fiecare
zi pe mormânt flori şi câte-o lumânare, acum nu mai putea… Cine-i va mai
aprinde şi lui o lumânare la cap? Ea îi va aprinde făcliile pe umedul
mormânt în sufletul ei… Îi va aprinde o torţă care va arde mereu-mereu…
Dar părăsirea Bucureştiului îi făcu şi bine căci, după moarte, lumea
începuse s-o arate cu degetul ca singura cauză a nefericirii poetului, urmare
a colportărilor a fel de fel de legende, una mai năstruşnică decât alta, despre
ei de către junimişti…
La plecare îşi luă la revedere de la camerele ei, sărută pozele copilelor
şi pe-a lui Mihai pe care-o puse în sertar cu pachetul de scrisori şi-i mai
reaminti femeii din casă de curăţenie…
Din Bucureşti luă trenul spre Paşcani. În dimineaţa aceea se lăsaseră
călduri mari, sufocante, un fel de pâclă care te îneca. Se-aşeză la geamul
cupeului, aşa cum îi plăcea ei, să-i defileze prin faţă câmpia, pădurea,
munţii, satele. În compartiment mai călători cu o doamnă care mergea la
Focşani. Doamna dormi tot timpul şi Veronica, cu geamul întredeschis,
privea în depărtări şi se gândea aiurea legănată de zgomotul plăcut al roţilor
de tren…
La Paşcani se urcă într-o diligenţă şi-l rugă pe birjar s-o ducă la Târgu
Neamţ printre ocolişul dealurilor, când domoale, când abrupte, care
altădată i se păruseră nişte tărâmuri de vis…. Merse câteva ore urcând
povârnişul Paşcanilor cu ochii pe măreţia munţilor din zare, lăsă în urmă
Câşteştii, tăie cu şerpuiri uşoare drumul prin Moţca, Cristeşti, Timişeşti,
67
 Plăieşu, Graşi, până hăt-departe în negura caselor de târg ale Cetăţii
Neamţului, care se zărea spânzurată pe coama dealului, martoră a altor
timpuri… Calea era grea, plină de grohotişuri formate din piatră spartă,
caii înaintau greu, ferindu-se de spărturile zgrunţuroase ale pietrei. Trecu
prin Humuleştii lui Creangă la ceas de seară, când soarele se lăsa la chindie
şi cucoşii sus pe garduri anunţau cu trâmbiţele lor sfârşitul acelei zile
obositoare. Erau locurile ei preferate, copilărise aici lângă Ozana şi i se
întipărise pe retină pentru toată viaţa… Oare cum va fi atunci când va
închide ea ochii pe veci? - se întrebă, venindu-i în gând nişte idei
năstruşnice… Nu cu imaginea acestor meleaguri se va duce ea în
mormânt? Pe Calea Vânătorului casele de draniţă se răriseră şi crescuseră
ca nişte săgeţi cu vârfurile pe cer plutele albe şi pădurea de mesteceni care
foşnea uşor, şoptit, un cântec de adormire…
Fiind foarte obosită, trase la mitocul Frevoniei Sârbu, din chinovia
Filioarei şi peste noapte se odihni la ea. Noaptea i se păru un lung chin;
deşi obosită, nu închise ochii nici un pic! Tot îl vedea pe Mihai cu faţa
schimonosită pe catafalc cu ochii închişi, ca un Crist izgonit de pe cruce şi
părăsit la margine de drum. Ca un proscris aruncat la câini… „Gonit de
toată lumea, prin anii mei să trec…” - îşi amintea Veronica frânturi din
poeziile lui. „Nevrednicu-mi cadavru în uliţă l-arunce…” Erau
cugetările lui, rugăciunea unui Dac blestemat…
A doua zi puse de i se pregătiră două camere lângă biserica Sfântul
Ioan, lângă fântâna cu apă rece şi limpede de vizavi. Maicile-i culeseră
măghiran şi-i puseră-n fereastră, lângă el aranjară meri rotaţi şi tulpine
crude de molid, aducând miros proaspăt din Valea Fecioarelor. Câteva zile
stătu singură în cerdac în haina-i de doliu, apoi le povesti măicuţelor cum
murise Eminescu acolo la Bucureşti şi cum colindase ea cu el aceste
meleaguri…
Începu să lucreze la un album în care transcria versuri proprii în
dialog cu poeziile lui Eminescu, dedicate ei şi însoţindu-le de comentarii.
Câteodată nota pe câte un petec de hârtie frânturi de versuri pe care şi le
mai aducea aminte sau le însăila acum:
,, Tot e vis…
Ca un cântec trist de jale din pustiul amintirii,
Ca o searbădă icoană luminată de departe,
68
 Astfel tristă, mohorâtă, e arena omenirei,
Unde omul se nutreşte cu himera nemurirei,
Uitând că nimic din viaţă nu mai vine după moarte…’’

Luna august veni peste codrii Văraticului cu mari călduri şi cu zile

secetoase; iarba verde, stropită parcă cu leşie, se legăna bătută de adierile
leneşe ale unui vânt cald acolo în Poiana Ţigăncii.
Veronica, singură, mai tristă ca oricând, se aşeza jos pe iarbă ore
întregi şi privea în gol, bântuită de gânduri negre, în acea tăcere a zilelor
de vară când numai soarele mai este stăpân pe natură… Gâzele bâzâiau
zănatic şi se strângeau bezmetice de sete pe firişoarele pârâiaşului obosit
care surgea agale din munţi. Femeia savura acel peisaj de basm, sorbind
mirosurile de aglice şi de sulfină, amestecate cu damf de tămâie de la
mânăstiri; pârâiaşul de apă, firav, aluneca la vale în reflexe jucăuşe de
lumini argintii, în razele soarelui…
Se gândea la scrisoarea ei către Smaranda Gârbea, prietena ei, oare
ajunsese la destinaţie? Îi scrisese chiar pe 1 august şi îi comunicase
scumpei ei prietene că Virginia venise la ea la Văratic cu falca umflată din
cauza unei măsele… Că luase chinină să-i treacă şi acum îi mai rămăsese
doar nişte bubiţe pe buze… O ruga pe Smaranda să-i trimită fratele ei,
doctorul, o doză de picături de arsenic… Şi-o invita să vină şi ea s-o vadă…
„Aşa moartă, îşi continuă ea gândurile, cu rochia aceea albastră, pe
catafalc, între flori… Ca un înger… Să zboare uşor spre Eminescu…
Doamneee, cum vor fi acele clipe?…”
O trezi din gândurile ei o călugăriţă care trece cu o doniţă plină cu apă
pe carăruia din dreapta; silueta ei în acel décor de linişte şi singurătate îi
păru Veronicăi o apariţie stranie…
Odată, demult, aici se legau visele lor dulci de dragoste şi oglimda
râului le prindea chipurile lor împreunate şi le legăna în valuri până când
Mihai arunca câte-o piatră şi spărgea luciul apei în cioburi de oglindă.
Acum Veronica se plimba singură pe aceste meleaguri, altădată
bătătorite numai de ei; se aşeza ore întregi pe câte-o buturugă şi rămânea
încremenită cu gândurile rătăcite. Ea, care odinioară căuta compania
oamenilor, acum fugea de lume ca o sălbatică, ca o puritană jurată să nu-i
69
 păteze amintirea celui ce-o iubise atât de mult… Adesea îi veneau ca un
laitmotiv în minte versurile lui pe tema morţii şi acum versifica şi ea pe
aceleaşi motive în metrica lui:

,,O, moarte, vin de treci

Pe inima-mi pustie… şi curmă-a mele gânduri
S-aud cum uraganul mugind în grele cânturi,
Se plimbă în pustie mânat de aspre vânturi,
Mi-e dor de-un lung repaos… Să dorm,
Să dorm pe veci.

În liniştea-mi eternă, să am sub lespezi reci

Un somn fără de vise, un vis fără suspine;
N-aştept nici recompensă, n-aştept lumini divine,
Acestea-s toate basme, sunt toate vis himeric;
Viaţa-i licărire ce piere-n întuneric.
Destul… aş vrea repaos… Să dorm…,
Să dorm pe veci.’’

Apoi adăugă ceva mai jos, ca o stranie presimţire: Poiana Ţigăncii.

1 august 1889
Femeia, îndoliată, rătăcea abătută, cu un toiag în mână, ziua întreagă,
locurile pe unde odată îşi purtaseră ei paşii. Trecea prin braniştea cu
mesteceni, prin pădurea lor de argint, cum o numise atunci Mihai, şi privea,
printre lacrimi, luciul acela alb, jucăuş, al frunzelor de mesteacăn în mii de
reflexe, părând, parcă, un décor de poveste din povestea lor de dragoste,
atât de frumoasă!
Fugea apoi repede să gonească umbrele pe cărările Filioarei, reintrând
în Văratic şi urca dealul spre o chilioară dosnică care, cu ani în urmă, fusese
închiriată şi lui Eminescu şi în care, acum era cazată fiica ei, Virginia,
bolnavă şi ea, sub îngrijirea maicilor din mitoc şi a doctorului din Târgu
Neamţ. După ce află veşti despre fată, plecă înapoi la vale, ceva mai
bucuroasă că fata îşi recăpătase sănătatea. Ochii ei umezi se înseninară
dintrodată, plini de o lumină sălbatică, faţa-şi căpătă roşeaţa de odinioară

70
 şi uitându-se-n dreapta şi-n stânga şi asigurându-se că nu e văzută de
nimeni, începu să cânte cântece de jale şi romanţe cu vocea ei de filomelă.
Maicile de prinprejur stăteau pitite printre boscheţi şi-i ascultau glasul
ei duios, cum se tânguia-n adevărate bocete şi plângeau şi ele soarta femeii,
atât de crunt lovită.
După ce cântă câtva timp, atrasă de acel loc misterios, plecă iară, pe
firul micului pârâiaş spre Poiana Ţigăncii. Şi îşi aduse aminte cum stătea
cu poetul în iarbă, la umbra brazilor şi-i povestise acea întâmplare cu
Megaluza şi Constandin. De oboseală, se aşeză pe o buturugă şi privi, ca
odinioară, oglinda apei, care aluneca uşor la vale. La început avu o
ameţeală uşoară, nu-şi dădu seama ce se întâmplase cu ea; dădu totul pe
valurile mişcătoare ale apei… Auzi apoi un vuiet puternic în urechi. Îşi
întoarse iar privirea pe luciul apei şi văzu deodată în legănările valurilor
figura stranie a lui Eminescu. Avea faţa întoarsă-n sus, tot cu chica lui, şi
ochii lui, şi buzele lui… „Să fie halucinaţie? - se întrebă ea. Nu se poate,
era Emin… Miţicul ei drag… Scumpul şi iubitul ei Emin, Titi al ei,
Băieţelul ei iubit…”
Păru că vedenia leagă cu ea un dialog. Şi auzi prin vuietul din urechi
câteva cuvinte, era vocea lui groasă de bariton, ieşită parcă din pământ,
erau cuvintele poetului, clare, şoptite la ureche: „Dulcea şi draga mea
copilă, ce faci tu în acestă singurătate? Veronicuţa mea… „Ea îi răspunse:
„Aştept să vin la tine, Miţicul meu…” Şi figura lui a dispărut, înghiţită de
apă. Când se trezi, începu să tremure şi să ameţească şi mai rău…
Eminescu se întorsese ca strigoii s-o ia şi pe ea cu el. „Ce faci tu în această
singurătate?” - mai stăruia în mintea ei acea stranie întrebare… Şi
răspunsul ei: „Aştept să vin la tine…” Ce aştepta? Acel nenorocit arsenic
care nu mai venea? Clipe prielnice să se-mbrace-n armuri îngereşti şi să
zboare spre înaltul zării, acolo unde străluceşte el noaptea? Să urce pe scări
de mătase-n imensitatea albastră şi să-l întâmpine cu ruga ei, ca odinioară:
„Cobori în jos, luceafăr blând…” Într-o muzică de sfere şi îngeri?…
Şi iar privi oglinda apei.
Şi văzu cum peste chipul ei se suprapuse chipul poetului într-un
straniu surâs, mai mult rânjet… Râdea întruna… Îi auzea hohotele de râs
care se vărsau peste toată pădurea. Şi pădurea le fura ecoul şi le
multiplica…
71
 „Strigoii vin imediat după moarte, gândi femeia, se întorc pe pământ
să ademenească fiinţele iubite şi să le ia cu ei. Doamneee, ce frică,
Doamneee, ce singurătate!” Şi începu să ţipe tare şi să fugă ca o nebună de
acele imagini înfricoşate…
Ecoul ţipetelor ei se prelungi până la mânăstire. Câteva maici de la
mitocul din apropiere, alarmate, fugiră spre locul cu pricina. Şi o găsiră
aproape de râu, pe-o pajişte verde, căzută în neştire pe iarbă. Fugise cât
fugise şi căzuse, ameţită… Inima-i bătea puternic, mâinile şi picioarele i
se răciseră, faţa i se îngălbenise, sufla greu, gura-i era încleştată, buzele
vinete şi uscate…
Privea fix ca un bolnav de epilepsie şi rar de tot avea mişcări
dezordonate din corp, zvâcniri necontrolate ca posedaţii…
Maicile o frecară cu oţet pe mâini şi pe piept, apoi o luară pe braţe şi-
o adăpostiră într-o chilioară din apropiere…
Căldurile de peste zi trecuseră, se lăsase o răcoare binefăcătoare peste
pădure; ferestrele larg deschise ale chilioarei aduceau aer proaspăt,
îmbălsămat cu mirosuri de busuioc şi de răşină. Călugăriţele care-i
călcaseră casa, curioase să vadă ce mai face doamna Micle şi dacă s-a
însănătoşit, aduseseră flori şi le puseseră într-o ulcică: măghiran, aglice,
maci, izmă şi busuioc. În grădină florile vesele zâmbiau acelei seri, udate
de mâinile harnice ale călugăriţelor. Molidul din faţa casei, sădit cândva,
într-o vară, de mâna lui Micle, când fuseseră cazaţi aici, crescuse mare,
acoperind cu umbra lui fereastra din faţă.
Veronica se trezise din lunga ei agonie în pat; privea camera cu ochii
roată de jur-împrejur, în colţul din dreapta, spre răsărit, veghea Preacurata
cu pruncul în braţe, sub care lumina pal o candelă bătută-n fir de aramă,
sprijinită-n cui de o cruciuliţă. Pe peretele din faţă erau puse două prosoape
mari, ţărăneşti, sub ale căror arcade Valeria pusese chipurile lor când erau
mici, înrămate proaspăt la Piatra. Un opaiţ pus pe masă încă mai pâlpâia
stins, aruncând umbre jucăuşe pe perete. Maica Frevonia veghea,
îngrijorată la capul Veronicăi şi din când în când îi mângâia fruntea şi i-o
ştergea de sudoare cu un prosopel de bumbac, apăsat de degetele ei aspre
şi osoase.
-Maică Frevonio, îngână Veronica stins, ce-a fost cu mine? Tare sunt
mâhnită…
72
 -Nu ştie maica, duduie Miclea! Dar ai slăbit tare rău! Mai stai locului,
nu mai colinda toată ziulica cât e de mare potecile noastre pustii…
-Mi-a fost frică, maică Frevonio! În apa aceea blestemată l-am văzut
pe Mihai sub formă de strigoi!
-Prostii, maică! Închină-te la Dumnezeu! Vedeniile sunt închipuiri
deavoleşti… Sau poate-ai adormit şi-au fost vise…
-N-au fost vise, maică, l-am văzut cu ochii mei…
-Poate-ai aţipit, duducă Veronico, poate te-a furat somnul c-am auzit
că nici azi-noapte n-ai dormit… Tot lucrezi la albumul dumitale şi neglijezi
somnul şi masa… Cuconu Mihai nu putea să te viziteze ziua în chip de
strigoi; strigoii se lasă seara în casele oamenilor…
-El a fost, maică Frevonio, că se-apropie cele patruzeci de zile de când
a murit…
-Mai taci, duduie Veronico, din gură! Odihneşte-te! Are să-ţi aducă
maica Frevonia plachie cu smântână şi-o fleică de carne perpelită pe jar cu
vinişor din beciul mitocului…Lasă morţii, tale n-ai auzit: morţii cu morţii,
viii cu viii! Rânduieşte-ţi viaţa cu cei vii că ai cele copile să le rostuieşti!
Avea dreptate, maica Frevonia, dar nu putea să-şi revină. Gustă ceva
din bunătăţile aduse şi se mai întremă, sculându-se între perini.
În a doua seară chilioarele Veronicăi erau pline de oaspeţi; auziseră
şi ei de păţania femeii şi veniseră s-o vadă şi să-i ţie de urât. Din Roman
sosiseră soţii Curelaru, din Iaşi veniră cunoştinţe de-ale profesorului,
colege de-ale ei de la Şcoala centrală de fete şi multe admiratoare. Se
întinsese în mitoc taifas mare, Veronica auzi veşti de la Iaşi, discutară
despre noua capitală, cum a fost înmormântarea poetului, cum trăise el
singur, părăsit de toţi; le povesti şi obsesia ei din Poiana Ţigăncii, auzi veşti
despre rudele ei de la Roman…
După masă oaspeţii plecară şi Veronica rămase singură să se
odihnească. Se trânti în pat obosită de-atâtea discuţii şi încercă să închidă
ochii. Închise geamurile să nu mai audă nimic, puse un cearceaf în cap să
se ferească de lumină şi încercă să doarmă.
Insomnia care-o tortura de câteva zile totuşi nu-i da pace. Îi reveni în
minte o scenă de la seratele ei literare. Eminescu, pe scaun în faţa ei, citea
o poezie, privirile lui discrete o învăluiau şi ea se ruşina şi punea capul în
jos. „Să nu mai faci asemenea gesturi!- îl mustrase ea. Te trădezi şi-mi faci
73
 netrai în casă!” „Să fugim undeva în lume!” - îi trăznise lui. „Unde?” -
întrebase ea tandră cu mâna după gâtul lui. „În ţara visurilor! Auzi? În ţara
visurilor!” El tot visa… Altădată răspunsese: „La Paris! Sau în Spania! Sau
în America!!” Trecuseră de-atunci mai bine de zece ani…
Să fugă cu poetul în Ţara Visurilor?
O vizitase şi doctorul:
-Ce te doare, coană Veronico?
-Nimic, domnule doctor! Atât: insomnii, dureri de cap, o stare
generală proastă…
-Să iei drogurile astea! - îi zise doctorul. Şi pe urmă mai stăm de
vorbă…
Şi a plecat şi doctorul, a rămas cu ceasornicul din perete care parcă-i
bătea timpul drept pe creier. „Of, Doamne, se lamenta ea, ce să fac,
Doamne?” „Drogurile, Veronico, îi răspundea cealaltă Veronică care se
cuibărise în sufletul ei- ele sunt cel mai bun remediu!” Tocmai sosise
Virginia cu pilulele de arsenic de la fratele Smarandei şi i le pusese în
sertăraşul din noptieră. „Dar trebuie făcut totul foarte repede, fără să mai
gândesc ceva!”
Şi coborî din pat şi se năpusti asupra sertăraşului, puse la gură
flaconul cu arsenic şi-l sorbi cu o demenţială poftă…
Se învârti de câteva ori casa cu ea, mai avu timp să-şi mai amintească
de cele două copile, apoi, ca prin vis, văzu figura lui Eminescu apropiindu-
se de ea… După care a căzut în neştire ca o apă liniştită după o mare
furtună…
Când a venit Virginia şi a găsit-o aşa, a fugit repede la chilioara
măicuţei Frevonia Sârboaica să-i spună şi ei. Călugăriţa tocmai se pregătea
de utrenie. Se îmbrăca şi-şi căuta lumânările….
-Vino, măicuţă, că moare mama! Am găsit-o înţepenită în pat!
-Dar ce-a făcut, păcatele mele, că era mai bine! - se mira măicuţa,
căutând clondirul de oţet.
-Nu ştiu! Hai mai repede c-o găsim moartă…
Şi-au fugit repede la Veronica.
Învineţise şi-i ieşiseră clăbucii la gură. Găsiră şi flaconul cu arsenic
pe jos.
-S-a otrăvit, maică, fugi repede după lapte!
74
 Încercă să caute lapte, dar nu găsi sticla. Câteva picături de apă pe
buze nu-i făcură aproape nimic. Rămăsese cu gura încleştată şi privirile
fixe şi umezite…
Sosiră şi cei doi medici, Cantemir şi Ursulescu, care între timp
auziseră ce se întâmplase. Dar veniseră prea târziu; Veronica agoniza,
vărsa sânge şi se răcise, faţa i se crispase şi i se bulbucaseră ochii în cap.
Medicul Ursulescu îi luă pulsul şi constată că starea bolnavei este foarte
gravă; doctorul Cantemir îi făcu câteva injecţii, dar speranţele se
spulberară repede când văzu că boala evoluează rapid.
Spre seară, situaţia ei se agravă şi chilioara ei rămase luminată toată
noaptea. La capul ei, cele două maice, Fevronia şi cu Evghenia Negri se
jeleau şi blestemau această zi fatală. Evghenia, în genunchi, cu faţa la
Preacurata se ruga pentru binecuvântarea Veronicăi…
La sfârşitul vecerniei, aproape de miezul nopţii, clopotele mânăstirii
începură să tânguie glas de moarte. Slujba de la biserică se terminase,
murmurul rugăciunulor încetase şi maicile părăseau sfântul lăcaş. În
chiliile Veronicăi se-auzeau bocete şi prin ferestre se vedeau lumânările
arzând în paraclisier… Glasul Virginiei spărgea aerul nopţii cu notele ei
dulci de soprană:
-Mamăăă, mamăăă! Blestemată ai fost, mamăăă! Şi ce viaţă tristă ai
dus, mamăăă! Ce rău ţi-am făcut noi de ne-ai părăsit aşa repede, mamăăă?
Apoi au venit maicile toate care-o cunoşteau. Evghenia o cunoştea de
pruncă, de când venise maică-sa cu ea în braţe de la Năsăud… Şi Piguţa,
şi Eleonora, şi Sofia… Toate o plângeau…
Un zvon trist ca un vânt otrăvit trecu pe toate cărările Văraticului la
ceas de noapte: a murit Veronica Micle, ibovnica lui Eminescu…
Era 3 august 1889, tot o zi de sâmbătă ca la moartea lui Eminescu
Şi călugăriţele nu dormiră, începură să depene poveşti despre
viaţa ei şi despre dragostea ei cu Eminescu… Se ţesea o legendă… Iar
clopotele spărgeau asurzitor întunericul senin al nopţii, tot cu lună, şi
tot cu stele… Se-nfiorau florile, plângeau copacii, agoniza micuţul
pârâiaş, şi tot Văraticul era răscolit de cumplita durere…
Prinzând de vestea morţii de la călugăriţele ce se boceau pe carăruie,
doctorul Taussig lăsă trăsura încet şi-ncepu să se-nchine:
-Dumnezeu s-o ierte!
75
 -Dumnezeu s-o ierte, domnule doctor!
Apoi tăcut, intră în casă, o privi pe moartă, îi aprinse o lumânare la
cap într-o tăcere solemnă, şi se-aplecă peste masă, rupând fila calendarului
care rămăsese la 3 august 1889…
Noaptea parcă nu-şi mai ridica vălul…
Voia să încremenească totul într-o legendă…
Luceafărul de ziuă, cu ochi de strigoi, privea din alte lumi pe fereastră
chipul iubitei, plecată şi ea din această lume spre depărtările lui astrale. Şi
din lumea lui repeta oracular blestemul:

„Nici cenuşa noastră-n lume,

Scumpo, nu s-o întâlni!”

. Iată ce ne povesteşte o martoră, Maria Gavrilescu despre Veronica:

“La două săptămâni după moartea lui mă dusei în familie la
Bucureşti. Cea dintâi vizită o făcui foarte de dimineaţă la cimitir.
Paznicul îmi arătă cărăruşa spre mormântul poetului. Păşeam încet, aş
fi dorit să nu mai ajung. Răcoarea dimineţii şi parfumul florilor din
braţe mângâia sufletul meu atât de îndurerat. La câţiva paşi zării
îngenunchiată lângă mormântul poetului o femeie. Rămăsei pe loc. Ea
ascundea ceva sub mormanul de flori, apoi mânuţele ei albe se
împreunară ca pentru o rugăciune, etătu câteva minute cu capul plecat,
în urmă ridicându-se îşi sterse ochii, şi lăsă voaleta neagră peste faţă şi
păşi încet spre poartă. O lăsai să se depărteze, vizita ei nu trebuia
tulburată. Era Veronica Micle, care a murit la 4 august acelaşi an. Mă
apropiai de mormânt, tot era acolerit cu flori variate şi mai toate
proaspete. La căpătâi o cruce mică de lemn pe care era scris: Mihai
Eminescu. O Candelă cu luminiţă albăstruie abia se zărea din mormanul
76
 de flori. Un tei înalt, stufos, îşi întindea crengile pline încă cu flori
mirositoare, în semn de pace pentru sufletul aceluia, ce, ca nimeni altul
a cunoscut sbuciumul vieţii, deasupra celui ce a cântat în covârşitoare,
sublime versuri Iubire şi Adevărul. Stătui mai bine de un sfert de ceas,
cu ochii pironiţi spre mormânt. Când mă aplecai să presar florile, ce I le
adusesem, zării capătul unei panglicuţe albastre. Dădui florile la o parte,
ceva mai dedesubt zării o coroniţă de miosotis. Pe unul din capetele
pamblicuţei era scris de o mână tremurândă cu cerneală neagră: La
revedere!” Panglicuţa era a Veronicăi Micle.
Iacob Negruzzi în necrologul ce îl publică în numărul pe septembrie
1889 al “Convorbirilor literare” încheie:”Plăcutele inspiraţii vor păstra
memoria Doamnei Micle, care a trebuit să moară până a nu atinge încă al
40-lea an al vieţii sale. Noi pierdem în graţioasa autoare un colaborator
statornic, care a îmbogăţit cu talentul său coloanele “Convorbirilor
literare” timp de treisprezece ani.” Călătorind în zona nemţeană cu pictorul
Al. Szatmary, Emil Gârleanu rămâne dezamăgit în 1906 de uitarea în care
era mormântul “dulcei dragoste” a lui Eminescu: “Pe mormânt niciun
nume, nicio altă însemnare. Cineva a scris cu creionul: Veronica
Micle. Alături de-o coroană veche crescuseră urzicile şi
cucuta”,”simbol zdruncinatei şi tulburatei vieţi a scriitoarei de se
odihneşte dedesubt.”
În registrul stării civile pentru morţi 1889 la nr. 61 “din anul una mie
opt sute optzeci şi nouă luna august ziua şasă ora zece dimineaţa- se
găseşte scris- act de moarte a Dnei Veronica Micle văduvă în etate de
patruzeci de ani pensionară domiciliată în oraşul Bucureşti, încetată din
viaţă la trei august corent ora unsprezece din noapte în casa maicei
Fevroni Frosinei cântăăreţe din M-rea Văraticu Comuna Filioara
Marture au fost Gheorghe Alecsandru Popovici învăţător în etate de
douăzeci şi opt de ani şi Alexandru Bărsanu în etate de două zeci şi cinci
de ani foncionar ambii domiciliaţi în Comuna Filioara amici cunoscuţi
ai moartei care au subscris acest act după ce li s-au cetit şi după ce au
constatat moartea noi însene Neculae Popovici adjutor de Primar şi
officer al stărei civile al comunei Filioarea”
Puşlenghia, servitoarea din casa Veronicăi de la Bucureşti, auzind de
moarte, a făcut următoarea declaraţie la Poliţie: “Stăpână-mea Dna
77
 Veronica Micle, domiciliată în strada Soarelui no.11 bis, plecându d-
acum o lună de zille la monastirea Neamţu (Moldova), astăzi am fost
chemată de Dnu Ştefanu Ney, care era bun prieten cu stăpâna mea şi
mi-a spusu că a primt o telegramă prin care I se comunică cî Dna
Veronica Micle a încetat din viaţă la m. Neamţu. _Casele sunt deschise
şi cheile sunt la mine. Defuncta are două fiice, una de 18 ani în studio
la Paris şi alta de 16 ani profesoară în Botoşani(Moldova).”
După câteva zile fiicele Veronicăi, Valeria şi Virginia Micle tipăreau
în Iaşi şi trimiteau cunoscuţilor, ce nu aflaseră despre deces din casetele
jurnalelor, un anunţ lapidar cu un chenar mortuar: “Jalnicele fiice Valeria
şi Virginia Micle cu durere vă fac cunoscut încetarea din viaţă a scumpei
lor mume Veronica Micle decedată în ziua de 4 august în Sfânta
Monăstire Văratec, unde a avut loc înmormântarea, Iaşi, august 1889”,
iar la capul ei puneau pietrarii să dăltuiasă un epitaf pe soclul crucii:
Şi pulbere ţărână de tine s-a alege/ Căci asta e a lumii nestrămutată
lege, / Nimicul te adduce, nimicul te reia, /Nimic din tine-n urmă nu va
mai rămânea.”
La moartea Veronicăi, Gheorghe Panu scria în “Lupta” că sub ţărâna
de la Văratic se-ngroapă “ o lume de cugetări curate, o lume de simţiri ce
izvorăsc din brazdele adânci ale inimiei omeneşti”. Scipione Bădescu
deplângea în “Curierul român” din Botoşani moartea “ uneia din literele
cele mai cu renume ale ţării”. Prietena ei, Smara Gârbea scria pentru
Veronica în “Familia” un epitaf care suna aşa: ”Suflet ce-ai zburat spre
ceruri, suflet care ai iubit,/ Ai fost mare prin durere, iar durerea te-a
zdrobit; /Însă-n inimile noastre, tu, de-apururi vei trăi,/ Căci, poetă ai
fost mare şi-ai ştiut a suferi”.

78
 Mormântul Veronicăi Micle de la Văratec

Doamna Elena Vulcănescu analizează minuţios opera Veronicăi

Micle, cu intenţia mărturisită de a-i sublinia relevanţa estetică şi mai cu
seamă documentară, într-o manieră apropiată de cea utilizată de reputata
cercetătoare italiană Gisèle Vanhese, care în recentul său studiu (prefaţă
de Eugen Simion, traducere de Roxana Patraş, Editura Timpul, Iaşi, 2014),
îi dedică nedreptăţitei scriitoare un întreg capitol (Eminescu în poezia
Veronicăi Micle, p. 159-175), atrăgînd atenţia asupra originalităţii creaţiei
sale literare, încă insuficient cunoscute şi în mod tendenţios minimalizate.
Drept- zice domnia sa- e că nici Veronica nu punea mare preţ pe
propriile versuri, pe care ea însăşi le închinase iubitului ei genial, în semn
de admiraţie şi de recunoştinţă. De aceea, atunci când îşi adună poemele
într-un volum (în 1887), într-un moment dificil al existenţei sale, ea nu o
face cu gândul de a obţine faimă (văzuse deja ce înseamnă asta), ci cu
intenţia de a câştiga bunăvoinţa unor protectori puternici, care să-i ajute
fetele să-şi desăvîrşească educaţia şi, eventual, să se procopsească.

79
 Volumul se epuizează în acelaşi an şi autoarea se gîndeşte la o a doua
ediţie, pe care ar fi vrut să o închine lui Maiorescu, foarte influent la Palat.
Şi-ar fi dorit să intre în graţiile Casei Regale, ştiind că Regina Elisabeta se
erija în protectoarea artelor şi a femeilor lovite de soartă. Dar n-a mai
apucat să-şi vadă visul cu ochii, căci la mai puţin de doi ani se stingea din
viaţă „Eminul” ei, căreia n-a mai găsit tăria de a-i supravieţui.
. Căutând deci urmele mitului dintre dragostea lui Eminescu cu
Veronica în realitatea concretă, Elena Vulcănescu constată că puterea de
iradiere a frumuseţii iubitei lui Eminescu pare să fi fost atât de
puternică, încât a inspirat numeroase alte creaţii artistice, precum
picturile lui Ştefan Luchian (1868-1916) şi, mai ales, sculpturile lui
Ştefan Ionescu-Valbudea (1856-1918.)
Un prim ecou al reprezentării prototipului feminin pe care îl va fi
întruchipat Veronica îl identifică Elena Vulcănescu în poemul Miradoniz,
considerat „o artă poetică, un imn lui Novalis” şi, mai presus de toate,
„cel mai frumos poem de tinereţe, care ne racordează la mitologia
lumii”. Căuta în mitul androginului etimologia numelui Miradoniz,
provenit din numele feminin Mira (ce ar fi atras pe Eminescu din
adolescenţă, sub probabila influenţă livrescă a provensalului Mistral,
autor al unui poem cu titlul Mireio) şi din grecescul Adonis, deci
Mirandoniz. Pagini substanţiale sunt consacrate apoi psihologiei erotice
eminesciene, reflectate în maniera cu totul aparte în care poetul a înţeles să
trateze raportul dintre realitate şi ficţiune.
Concluzia la care ajunge doamna Vulcănescu e că la Eminescu avem
de a face cu un raport de tip ambivalent, ceea ce înseamnă că Veronica n-
a fost doar, cum spunea Maiorescu, o copie imperfectă a unui prototip
nerealizabil, ci o prezenţă stimulatoare, o veritabilă „muză” căreia
creaţia eminesciană îi datorează enorm.
. Impresionaţi de drama lui Eminescu, pictorii Luchian şi Valbudea
şi-au reprezentat-o pe Veronica fiecare în felul său. De la Luchian ne-au
rămas un desen-portret al poetului (1890) ce „poartă sub semnătură
transcrierea ultimelor două versuri ale poemului Din valurile vremii”,
dar şi un tablou înfăţişând-o probabil pe Veronica în chip de Ofelie şi
intitulat, eminescian, Amintirea unui vis frumos (1898). La rîndul său,
Valbudea a realizat o statuie pe care a intitulat-o Michael Nebunul (1885),
80
 lucrare premiată în cadrul Salonului de la Paris, după care s-a oprit şi
asupra Veronicăi, care i-ar fi pozat, împreună cu fiica sa, Valeria. De aici
ar fi rezultat un bust în marmură „înfăţişînd pe Veronica cu un aer de
împărăteasă romană”, cu care autorul participă la expoziţia Cercului
artistic din decembrie 1890, plus un portret în ghips al muzei lui Eminescu,
expus în toamna lui 1888, foarte apreciat atât de public cât şi de confraţi.
Cu acest chip pe care artiştii vremii i l-au dat, de împărăteasă romană sau
de Ofelie, de Venere şi de Madonă deopotrivă, îi va fi fost dat Veronicăi
să supravieţuiască în eternitate alături de Eminul ei.”

Ultima fotografie a Veronicăi Micle

81
 Desigur că viaţa Veronicăi Micle nu poate fi despărţită de viaţa lui
Eminescu. Până la apariţia Veronicăi Micle ne-a lipsit muza scriitoare, în
timp ce literaturile apusene numărau atâtea muze. Eminescu ne aduce
parfumul teiului, floarea albă de cireş, floarea albastră, numită în
Bucovina veronicuţă, întruchipate în persoana singurei fiinţe pe care
a iubit-o şi a adulat-o până la moarte,Veronica Micle, cu ochii de
culoarea peruzelelor. El, după moartea Casandrei din Ipoteşti, crează mitul
„îngerului blond”, cu care-şi va mângâia iubita. Să fie o coincidenţă
iubirea poetei pentru George Sand, căreia voia să-i calce pe urme?
Reconstituirea cenaclelor pariziene în care George Sand trăise puternic
mesajul creaţiei ei literare cu feminitate galantă, contrastând cu morga
academică a doamnei Recamier, au preocupat pe poeta de la Iaşi, care, şi
ea la rândul ei, a organizat adunări literare, un cenaclu, putem spune, la ea
acasă, refuzând societatea Junimea, unde nu putea participa. Amândouă au
fost atrase de mediile religioase, George Sand amintind „Dun courte phase
de devotion religieuse” în chinovia Augustinilor şi Veronica având atracţia
Văraticului, unde de altfel a şi murit. La amândouă scrisul exteriorizează
fervoarea lirică şi ideile misionarismului social feminin.
Eminescu la rândul lui îi punea chipul în poezii populare, arătându-i
cum”frunza cea pribeagă”e ca „viaţa noastră-ntreagă”:
,,Alei, Veronică, dragă,
Uite frunza cea pribeagă
E ca viaţa noastră-ntreagă;
Alei, dulce Veronică,
Despărţirea rău ne strică,
Viaţa trece, frunza pică”
Duşmani ai dragostei lor au fost mulţi: sărăcia, lipsa unei situaţii
stabile, oamenii vremii şi mai ales femeile din societatea înaltă,
deprecierea aruncată de o societate neînţelegătoare care o numea pe
Veronica „broasca proletară” sau pe Eminescu un poet şi un ziarist sărac,
, boala, nestatornicia femeii, din care poetul îşi făcuse un ideal, Junimea,
în frunte cu Maiorescu, situaţia socială a Veronicăi, ca femeie măritată.
Femeia a ţinut la el într-un mod capricios, avea o senzualitate nativă,
o cochetăria şireată şi provocatoare, care se amestecau cu o sinceritate
82
 debordantă. Amândoi romantici, au redeşteptat în sufletul cititorului
dar şi în sufletele lor şi bucurie şi durere, făcând din Eminescu un
mare poet al dragostei şi din Veronica Micle, muza lui nemuritoare.
Faţă de scriitorii anteriori, cei din „Lepturaliul lui Aron Pumnul”,care
mimau iubirea, sinceritatea lor totală, trăirea, şi arderea lor pe rugul
dragostei cu o intensitate ieşită din comun, i-a făcut nemuritori.
Dragoste lor a fost ca un vifor „de patimi şi de gânduri” „Adunându-se-
zice Petru Rezuş- lava vulcanică din adâncurile sale, (Eminescu) el nu
trece la altă femeie ca mai toţi poeţii antemergători… ci se întoarce
mereu la Veronica Micle”

83
 5.ROMANUL EPISTOLAR EMINESCU-VERONICA MICLE

(istoria unei corespondențe)

După înmormântarea lui Eminescu la care participase discret,

Veronica Micle s-a întors acasă în București, şi-a făcut ordine în hârtii, a
citit şi a răscitit scrisorile de la Eminescu, adnotându-le, le-a făcut pachet
şi le-a legat cu o pamblică roşie, strânsă în cele patru colţuri cu un nod
mare terminat în buclişoare. ,,Aici este corespondenţa mea cu Eminescu-
a scris ea îngrijit pe pachet, conştientă de valoarea acestor scrisori, o
parte din scrisorile mele sunt aici, o parte a rămas la el. De voi trăi, voi
scrie ceva relativ la fazele acestui amor trist şi nenorocit, de voi muri,
lumea să ierte: Toate relele ce sunt într-un mod fatal legate de o mână
de pământ, cum a zis însuşi Eminescu”
84
 Dacă ar fi să-l credem pe cel ce văzuse acest pachet, sub plamblica cu
pricina ca un motto, o foaie scrisă de mâna lui Eminescu străjuia pachetul,
cu următoarele versuri : „ Copil bălai cu ochii-albaștri/ Simbol al
vremilor eterne/Ah, ce perfidă este lumea/ Nu vrea să știe de
amor,/Clădeam o lume de iluzii/ Pe-aripi de corb croncănitor...”
După cele două săptămâni de stat în Bucureşti, s-a simţit rău şi a
plecat la Văratic. Părăsirea Bucureştiului îi făcu bine căci, după moartea
poetului, lumea începuse s-o arate cu degetul ca singura cauză a nefericirii
lui, urmare a colportărilor a fel de fel de legende, una mai năstruşnică decât
alta de către junimişti. Din Bucureşti a luat trenul către Paşcani, apoi
diligenţa până la Târgu Neamţ. Se instală la mitocul Fevroniei Sârbu din
chinovia Filioarei şi se odihni prima noapte. A doua zi i se pregătiră două
camere lângă Biserica Sfântul Ioan, lângă fântâna cu apă rece de vizavi.
Câteva zile stătu singură în cerdac în haine de doliu. Apoi a început să se
plimbe prin codrii Filioarei, acum fugea de lume şi rămânea încremenită
cu gândurile rătăcite. Îi veneau în minte ca un laitmotiv versurile lui
Eminescu pe tema morţii şi acum versifica şi ea pe aceeaşi temă:
,,O moarte vin de treci
Pe inima-mi pustie… şi curmă-a mele gânduri
S-aud cum uraganul mugind în grele cânturi,
Se plimbă în pustie mânat de aspre vânturi,
Mi-e dor de-un lung repaus…Să dorm,
Să dorm pe veci”

85
 Adesea cânta cântece triste, maicile îi ascultau glasul ei duios şi o
compătimeau. Din ce în ce mai mult avea vedenii, în Poiana Tigăncii i-a
venit rău, strigând în ajutor calugăriţele de prinprejur. Maicile au găsit-o
căzută în iarbă, aproape în neştire. Dusă în chilioara ei de maica Frevonia,
obsesiile n-o părăseau. O vizitară o serie întreaga de prieteni, speriaţi de
întorsătura luată de sănătatea ei. După plecarea oaspeţilor a vizitat-o şi
doctorul căruia i-a spus că n-o doare nimic, doar că are o insomnie şi o
stare generală proastă. În nebunia ei care încolțise mai demult, și-a adus
aminte de drogurile ( medicamente) aduse de Virginia, fata ei, de la fratele
Smarandei Gârbea, care era farmacist, și i le trimisese la rugămintea ei,
fiind colegă cu farmacista Smaranda Gârbea pentru una din fete, zicea ea.
Dar acum, așa din senin, s-a năpustit asupra sertăraşului cu pilulele de
arsenic, a pus flaconul la gură, şi l-a înghiţit cu cu o poftă demenţială.
Când a venit Virginia, a găsit-o în neştire, a fugit repede la chilioara
măicuţei Frevonia Sârboaica s-o ia la Veronica. Între timp au sosit şi cei
doi medici, Cantemir şi Ursulescu care au constatat că e otrăvită şi, după
multe încercări, au ajuns la concluzia că n-au ce-i mai face..
La sfârşitul vecerniei, aproape de miezul nopţii, clopotele mânăstirii
au început să bată a moarte. Un zvon trist ca un vânt otrăvit s-a răspândit
pe toate cărările Văratecului: Veronica Micle, ibovnica lui Eminescu a
murit. Fila calendarului din perete se oprise la 3 august 1889…

Veronica a fost înmormantată de mânăstire şi îngropată lăngă mitocul

în care-şi petrecuse ultimele clipe ale vieţii, jelita de călugăriţele
mânăstirii.
După moartea ei, scrisorile pe care le strânsese și le împachetase cu
migală, lâsând cu literă de moarte fiicei ei, Virgina Gruber să le păstreze
cu sfințenie și după un timp nedefinit ( alții spun după 100 de ani) să fie
date publicității. Unele din scrisori circulau deja în copii fie pe la prietene,
fie pe la diferiți amatori de suveniruri. Unele fuseseră copiate greșit sau
traduse prost din franțuzește. De altfel atât Veronica cât și Mihai Eminescu
cunoșteau o limbă franceză aproximativă, pe care o foloseau din când în
când în epistole.
Fiica Veronicăi Micle, Virginia Gruber, a încredințat o parte din
scrisori lui Nic. V. Baboianu care le-a publicat în volumul „Iubire-Durere”,
86
 Buc.,1905, preluate și de Octav Minar într-o serie de cărți. Prima dată ,
după scrisorile citate de la Augustin Z.N. Pop, am citit cartea lui Octav
Minar Cum a iubit Eminescu. Pagini intime, Iaşi, 1911 care reabilitează
imaginea Veronicăi Micle în ochii lumii; Chiar dacă Octav Minar ar fi
falsificat o serie de documente, totuşi, multe din ele sunt originale, chiar
unicate, care aduc pentru prima dată date noi despre viaţa lui Mihai
Eminescu şi a Veronicăi Micle. Lumea știa că după moartea ei dramatică
la Văratic „a lăsat în urmă un volum de corespondență cu unul dintre
poeții cei mai cunoscuți ai României”, fiicele poetei urmând „în curând”
să pună sub presă „acest volum”
Ca și sora ei mai mică, Valeria Micle- Sturdza a scris versuri și a
preluat intenția mamei sale, copiind întregul roman epistolar dintre
Eminescu și Veronica, întovărășindu-l de frumoase amintiri și identificări,
lăudate de Slavici în „Marginalii la o corespondență” în „Cronica”,
volumul însă nu a ieșit la iveală niciodată. De ce? Poate că Slavici care l-a
cunoscut atât de bine pe Eminescu, a hotărât că sunt prea multe intimități
ale celor doi poeți care ar trebui să rămână necunoscute publicului larg.
Un grupaj de scrisori (11 ale lui Eminescu și 28 ale Veronicăi Micle),
Virginia Micle –Gruber l-a încredințat consultativ eminescologului Ioan
Scurtu, fără a le publica, mărginindu-se doar să se documenteze asupra
vieții afective a lui Eminescu. În scrisoarea de mulțumiri cu înapoierea
scrisorilor, Ioan Scurtu îi scria Virginiei:

„Doresc ca memoria scumpă a lui Eminescu și a Veronicăi Micle

să fie ferită și în viitor de orice fel de indiscrețiuni. Știu că aceeași a fost
și cred că mai este și dorința Dv.fermă”.
87
 Prima dată am luat cunoștință cu câteva scrisori de dragoste ale lui
Eminescu și Veronicăi Micle din colecția eminescologului Augustin
Z.N.Pop. (Corespondență- Veronica Micle, Ed. Dacia 1979). Le-am
văzut în original și am crezut că am stat de vorbă cu ei. Una e să citești
poeziile care sunt texte elaborate și alt e să citești scrisorile lor care dau
frâu sentimentelor cu o pasiune înrobitoare. Agustin Z.N. Pop a scos la
iveală douăzeci și cinci de scrisori neștiute ale Veronicăi către Mihai
Eminescu pe care le-a comentat cu lux de amănunte.
Majoritatea scrisorilor Veronicăi Micle, dispersate peste tot, atât în
țară cât și peste hotare, a fost considerată o mare pierdere pentru istoria
literară. Atunci când se credea mai puțin că se mai află scrisori necercetate,
apare ca din senin o știre senzațională. Prin Ana Maria Grigorcea-Messeri,
strănepoata Veronicăi Micle, s-au dat publicității un număr însemnat de
scrisori (93 de scrisori ale lui Eminescu către Veronica și și 15 scrisori ale
Veronicăi către Eminescu). Unde stătuseră aceste scrisori până acum? Nu
cumva fusese dorința Veronică ca să se dea publicității cât mai târziu sau
deloc? Lungul drum al acestor scrisori către posteritate a început în anul
1937 când o tânără profesoară de limbi clasice, fusese invitată la o
întrevedere cu ambasadorul Vasile Grigorcea și cu soția acestuia Graziella,
nepoata de frate a Adele Nanu, pentru a o încredința pe fiica lor ,Ana
Maria, pentru meditare. Tânăra profesoară de atunci, Maria Economu, este
chiar mama editoarei acestor scrisori, care a scos la lumină acest tezaur
epistolar. Neculae Nanu Culianu a fost căsătorit prima oară cu Valeria
Micle, fiica cea mare a Veronicăi. Din acestă căsătorie s-au născut doi
copii: Graziella ( care s-a căsătorit cu ambasadorul României la
Londra,Vasile Grigorcea) și Fănel, mort de tânăr. Apoi Valeria Micle-
Nanu s-a recăsătorit cu Mihai Sturdza și a mai avut încă doi copii, pe
Grigore, scriitor, și pe Mihai.

88
 Augustin Z.N. Pop (dr) alături de Gheorghe Eminescu, fiu lui Matei Eminescu

Valeria Micle, fata Veronicăi Micle, având o frumoasă carieră

muzicală, moare pe neașteptate la 24 februarie 1929 la moșia de la Boureni,
după Crăciunul petrecut cu fiica ei Graziella și cu nepoata ei Anna Maria.
Alesele calități umane ale Valeriei Micle s-au transmis și fiicei și nepoatei
dar și strănepoatei. Scrisorile cu pricina au ajuns în posesia Graziellei, apoi
în custodia nepoatei Anna Maria. Mama editoarei a legat o frumoasă
prietenie cu Anna Maria Grigorcea. Încă din anii petrecuți în străinătate
mama editoarei știa de aceste scrisori și mai știa că femeia le păstra cu
sfințenie; deși se făcuseră nenumărate demersuri ca să le dea publicității,
refuzase categoric de fiecare dată. Mama editoarei a făcut o călătorie în
Italia dorind s-o vadă pe Anna Maria Grigorcea, căsătorită cu un diplomat
și senator italian, Giarolamo Messeri. După 1990 i-a amintit Annei de
scrisori și a încercat s-o convingă să scoată la lumină acest tezaur epistolar.
Insistențele ei au prins viață și au dus la un final fericit. Anna Maria
Grigorce- Messeri i-a încredințat prețioasele documente și ele au prins
viață în anul 2000 în cartea „Corespondența inedită Mihai Eminescu-
Veronica Micle. DULCEA MEADOAMNĂ/ EMINUL MEU IUBIT”
editura Polirom, 2000. cu o prefață scrisă de editoarea Christina Zarifopol-

89
 Illias din Indiana, Statele Unite. Acesta a fost lungul drum al scrisorilor
până a vedea tiparul.

După moartea Veronicăi Micle, mânuind cu abilitate un întreg arsenal

de minciuni, feluriți istorici literari, unii dintre ei mari literați, biografi sau
publiciști, în cursa după un spectaculos ieftin, dând crezare clevetirilor
contemporane despre Veronica colportate cu atâta ușurință, crezând că
slujesc purității amintirii lui Eminescu, au creat din Veronica Micle efigia
unei femei galante, facilitând o tradiție de detractori, odioasă ca orice
neadevăr. Chiar dacă, prin incidente inerente iubirii, în existența celor doi
poeți au fost hiaturi și imputări urmate de clarificări, de amnistieri și de
frenezii reluate, penibilii procurori postumi, în ciuda faptului că părțile s-
au împăcat, iar aura lor le-a condus suvenirul în legendă, au administrat
acuzări asertorice de la bara unui tribunal inchizitorial, într-un proces care

90
 s-a terminat odată cu aceste scrisori publicate acum, la 100 de ani de la
trecerea în neființă a celor doi.
Gh. Bogdan Duică a făcut un chestionar pentru cursul său universitar
la Cuj întrebând mai mulți cunoscuți despre persoana Veronicăi Micle. Iată
ce a răspuns poeta Matilda Cugler-Poni la 22 noiembrie 1922: „Am
cunoscut-o și-mi era foarte simpatică. Ea era o femeie frumoasă și foarte
inteligentă. (…) Avea mulți dușmani și mai cu seamă dușmance. Cred că
a fost foarte nenorocită.”

Și acum să facem un scenariu: Să presupunem că ne aflăm în sala unui

tribunal al Istoriei literaturii române. În fața completului de judecată se află
Veronica Micle, ca învinuită, de o parte și de alta martorii apărării și ai
acuzării. Din martorii acuzării fac parte Henrieta, sora lui Eminescu,
Maiorescu ( mare om, dar cu un suflet atât de mic pentru Veronica),
George Călinescu și Lovinescu. De cealaltă parte, de partea apărării, sunt
„necrofagul” Octav Minar, Nicolae Iorga, Sadoveanu, Ibrăileanu,
Augustin Z. N. Pop. Iau cuvântul și unii și alții și dintr-o dată apare
Christina Zarifopol- Illias cu cartea editată de ea în mână și le citește
scrisorile Veronicăi către Eminescu. În sală e o tăcere adâncă. Toți
meditează la viața celor doi poeți, la dragostea lor pasională, la moartea
lor. Deodată judecătorul se ridică și dă verdictul: NEVINOVATĂ!

91
 6.Romanul epistolar Eminescu-Veronica Micle
-conţinutul scrisorilor -

Unii au negat valoarea artistică a scrisorilor pentru faptul că ele nu au

savoarea poeziilor eminesciene. Greşit! Atât Eminescu cât şi Veronica n-
au scris aceste scrisori pentru public ci ş-au exprimat sentimentele lor, în
intimitate. E poate un sacrilegiu să pătrundem în acestă intimitate şi să
desluşim zbaterea lor sufletească trăită cu atâta intensitate. Dar ele au o
mare valoare biografică. În ele Eminescu şi Veronica sunt aşa cum sunt,
nu cum am vrea noi să fie.

În cartea „Dulcea mea doamnă/ Eminul meu iubit” ni se prezintă

scrisorile lui Eminescu începând din anul 1879, adică după moartea lui
Ştefan Micle. Şi e firesc. Fetele Veronicăi nu voiau să apară scrisori până
la acestă dată deoarece ar fi umbrit căsătoria cu tatăl lor la care ţineau foarte
mult. Dacă scrisorile lui Eminescu au fost păstrate cu sfinţenie de
Veronica, nu acelaşi lucru putem spune de scrisorile Veronicăi adresate lui
Eminescu. Dacă poeta, printr-o întâmplare nefericită, nu-i cerea scrisorile
înapoi cu fotografia ei, acele scrisori se pierdeau sau rămâneau printre

92
 manuscrisele poetului şi odată cu lada de manuscrise, erau la cheremul
celor ce cotrobăiseră prin ea, poate şi a lui Maiorescu. O altă constatare.
Anii în care apar cele mai multe scrisori sunt între anii 1879-1850 ( cam
58 de scrisori) şi anii 1880-1881 (cam 70 de scrisori). Aceşti ani sunt anii
când poeţii pun la cale căsătoria refuzată de Maiorescu şi de Junimea.
Istoricii literari au numit cele două cereri în căsătorie prima şi a doua
logodnă.

Ioana Pârvulescu într-un articol din „România literară” ne spune că

apariţia acestei corespondenţe inedite răstoarnă imaginea creată de
Maiorescu, George Călinescu şi Eugen Lovinescu, făcându-ne să vedem
în altă lumină mitizatul cuplu de îndrăgostiţi. Cititorul poate descoperi, de
exemplu, în volumul de scrisori că între aprilie 1880 şi decembrie 1881 cei
doi s-au certat şi au rupt legătura. „Episodul Caragiale”, din pricina căruia
posteritatea a considerat-o pe Veronica frivolă, a avut loc chiar în această
perioadă. Faptul că, pe scrisorile primite de la Eminescu, Veronica a făcut
adnotări şi a şters frazele intime, este dovada clară că ea era conştientă de
genialitatea iubitului ei, sortit să supravieţuiască prin scrisul său. De altfel
ea încă din timpul vieţii l-a numit „geniul meu”.
Scrisorile lui Eminescu nu sunt doar romantice, poetice sau
frumoase. Epistolele trimise la Iaşi între 1879 şă 1883 comunică şi
întâmplări cotidiene din obositoarea lui viaţă de gazetar, neplăceri
administrative şi financiare sau provocate de intrigi şi schimbări de

93
 domiciliu, căutarea unor soluţii practice pentru a locui împreună cu
Veronica.
În corespondenţa ei, Veronica se arată sfâşiată între nevoia de
respectabilitate în societate de femeie măritată şi iubirea pătimaşă, între
„gura lumii” şi dorinţa de a-şi trăi marea iubire cui Eminescu.
Recitind închipuitul roman de dragoste, te întrebi cu strîngere
de inimă, câte mame de azi ar încredinta fiicelor lor, chiar de 23 de ani, un
astfel de jurnal erotic. De altfel, în 1903, Valeria Micle mărturisea: „Desi
scrisorile, ... parte, au fost mult timp în posesiunea mea, totusi n-am avut
tăria de suflet a le citi...” [S. din Cristesti – Suceava adresată revistei
„Gazeta Moldovei”, I (1903), nr. 51, 8 dec., p. 2]
Augustin Z.N. Pop credea în existenta acestui volum, la care
poeta se gândise să îl realizase partial, continuat de fiica mai mare,
Valérie Micle Sturdza, dar rătăcit între cele două războaie (Pe urmele
Veronicăi Micle, 1981, p. 191)
În epocă, se comenta declaratia Veronicăi în legătură cu intentia de
transpunere a volumului de corespondentă într-un roman al
dragostei (Cassian Maria Spiridon, Eminescu, azi,2005), formulare
însusită de toată critica si istoria literară ulterioară.
Augustin Z. N. Pop în „Corespondenţă. Veronica Micle” ne prezintă
scriori şi înainte de acestă dată, e vorba despre scrisoarea în limba franceză
de pe data de 27 oct.1877 în care îi pare rău că nu a fost acasă de vizita lui
Eminescu de bun rămas, când a plecat la Bucureşti(1877) şi alta din
decembrie 1878, fără data zilei, în care îl roagă să nu fie supărat pe ea
pentru că nu i-a scris, deoarece „cauze în afară de voinţa mele m-au
împiedicat să-ţi scriu” „Dacă ai şti tu cât doresc să fiu lângă tine, mi-e
lehamite de lumea asta, care nu mă lasă în pace, şi care mă destramă,
eu am momente atât de jalnice că văd viaţa alandala şi aş vrea să mor,
dar sunt prea laşă ca să mă sinucid…” În altă scrisoare din aprilie 1879
îi mulţumeşte pentru” atenţia ce-ai avut de a ne felicita, în felicitarea ta
o idee foarte fină am observat; alţii nici n-au băgat de seamă ( n.n. aluzie
la Ştefan Micle)…” Pe 3 mai 1878 altă scrisoare în care îi transmite :„…
lasă-mă să-ţi spun ce fericire nespusă am simţit în sufletul meu când am
văzut pe Dl. M (aiorescu) de care îţi plăcea să-mi vorbeşti…”. Toate
scrisorile sunt scrise în franţuzeşte şi semnate Tolla, numele ei conspirativ
94
 cu Eminescu care şi el se semna Gajus. De după moartea lui Micle lucrurile
iau un drum firesc, el se va semna Eminescu iar ea Veronica. Pe 10 august
1879, imediat după moartea lui Ştefam Micle, Eminescu îi trimite o
scrisoare de condoleanţe, adresându-se cu „Scumpa mea amică” în care
îi pare rău de „pierderea ce a-i suferit-o” Poetul o roagă să-i spună de ce
are nevoie „în urma unei atât de dureroase pierderi”şi o somează să-i
răspundă. Veronica îi răspunde imitându-l în titlul cu „Amicul meu” în
care îi răspunde că scrisoarea lui de condoleanţe „m-a făcut să plâng
lacrimi de duioşie şi mângâiere…tu care cunoşti starea sănătăţii mele îţi
poţi închipui această lovitură inumană la ce stare a trebuit să mă
readucă…” Acum îl roagă „să-mi faci o suplică la Ministrul de Culte în
care se ceri din partea-mi, să-mi acorde salariul răposatului până la
regularea pensiunei; în suplică vei arăta că am două fete a căror
educaţie e abia la început…”. În scrisoarea din 16 august 1879 îi strecoară
ideea venirii ei la bucureşti: „…n-ar mai fi bine să viu eu însumi la
Bucureşti mai târziu?”. „Miţicul meu scump şi drag, „ …Socot să vin la
Bucureşti, eu îmi fac pregătirile, trebuie ca tu să mergi înainte cu câteva
zile ca să-mi găseşti o locuinţă care să nu fie scumpă (şi care să aibă
toate aparenţele chilioarei mele atât de visate!) Pe 6 septembrie Veronica
este în capitală unde se va întâlni cu Eminescu şi vor petrece împreună
clipe de dragoste fericite.

Ineditul tezaur epistolar aruncă o lumină nouă asupra

legendarului cuplu şi sufletele sensibile pot să vadă în Veronica mai mult

95
 decât cochetărie si răsfăţ. A fost Femeia care l-a iubit pe Eminescu, Femeia
care a preţuit iubirea, care trăia numai prin iubire.
Din cartea lui Augustin Z.N. Pop aflăm că după trei zile de la
trecerea în nefiinţă a Luceafărului, Veronica Micle aducea la cunoştinţă
discipolei ei, Smara Gârbea, moartea lui Eminescu şi ştirea că poezia ei, Ce
n-ar da un mort din groapă, fusese aşternută pe hârtie în dimineaţa zilei
de 16 iunie (1889), fără ca ea să fi aflat că Eminescu închisese ochii cu
doar câteva ceasuri mai devreme. Ce semnificaţie are această „fatală
coincidenţă”, cum a numit-o ea, decât pe aceea de veşnică iubire ? Şi
moartea ei ?...
,,Ne-or spune-o veşnic florile de tei

Şi flori albastre de nu-mă-uita ...’’

Pentru a da un exemplu despre felul în care reacționa Veronica atunci
când se considera neglijată și hotăra să se despartă, reproducem un pasaj
din scrisoarea ei din 19 februarie 1880.

„D-le Eminescu, să nu ți se pară amară scrisoarea mea, e departe

de-a reflecta ura, regretul, mustrarea de cuget, groaza de care mă simt
cuprinsă, numai când gândesc la sumedeniile de minciuni pe care ai
avut curajul de a mi le debita, la iezuitica ipocrizie, la intențiunea bine
meditată și bine premeditată cu care m-ai făcut (abuzând de încrederea
mea) să devin o groază pentru toată lumea, căci m-ai făcut ca fără rușine
să afișez relația mea cu D-ta și multe altele pe care de mai ai puțină
conștiință trebuie să te îngrozești când îți vei aduce aminte de ele, și care
îți mai repet nu le-ai făcut decât cu scopul să-ți bați joc de mine și din
cât eram de nenorocită să mă faci astfel încât să-mi vie nebuneală.”
Ea spune că încă din decembrie a înțeles planul lui de a face să fie
disprețuită de oameni. Acum îl declară liber de orice obligație,
îndepărtându -i astfel “din cap acel nor care-ți îngreuna mintea și-ți
încurca întrucâtva deprinderile de mai-nainte” astfel încât acum îi
urează „succes fizic și moral” în viața lui de holtei. Și pentru a oficializa
despărțirea îi cere, ca pe o datorie de onoare, să-i înapoieze toate scrisorile
și fotografia pe care i-o dăruise. Ea se consideră complet nevinovată pentru
că „eu am fost sinceră cu D-ta încât nici un cuvânt al meu n-a fost
96
 minciună”. La aceste acuzații Veronica mai adaugă că el este „sub orice
critică” și că singura lui calitate este inteligența pe care dacă „printr-o
fericită împrejurare” ar pierde-o ar ajunge o persoană fără nici o valoare.
La această scrisoare înveninată Eminescu răspunde în glumă și se
duce repede la Iași, reușind astfel să mai amâne cu două luni
deznodământul. Atunci când răspunde în scris la acuzațiile și reproșurile
repetate ale Veronicăi întotdeauna îi explică cu multă răbdare că este
bolnav și obosit. De exemplu în scrisoarea din 4 februarie 1880 încearcă
să o împace pe Veronica dându-i dreptate și recunoscând ca este vinovat
că nu reușește să păstreze singura fericire de care a avut parte în viață.
„Știu prea bine că nu sunt vrednic de Dta; te-am rugat de atâtea ori
să ierți dac-am îndrăznit să arunc asupra vieții D-tale umbra aceasta
nefericită și tot de atâtea ori ai avut bunăvoința de a-mi trece cu vederea
acea evidentă slăbiciune de caracter, acea lipsă de acțiune care e cauza
tuturor relelor mele. … Pentru Dta va fi, fără îndoială, mai bine de-a
lepăda departe această sarcină, pe acest om care nu poate nimic, nu vrea
nimic, pe acest om care numai ți-ar mânca zilele cu propria lui neputință
și lașitate. Neavând curajul vieții, neavând o rază de senin în suflet, am
îndrăznit cu toate astea a te iubi, am avut lipsa de cuget de-a te
compromite în ochii oamenilor, am pus dorința de-a fi a mea peste orice
considerații și peste orice cuvinte de cruțare aș fi avut; mă sperii eu
însumi de răutatea cu care te-am tratat.”

97
 La primirea unor scrisori ca aceasta Veronica se lăsa înduplecată
pentru câteva zile, pentru ca apoi, la primul gest care nu îi convenea, să
reacționeze violent luând în râs explicațiile lui Eminescu. De exemplu, în
30 ianuarie 1880 îi scrie că ea, fiind prea grosolană „pentru ca să pot
înțelege gingășia amorului, poetica atențiune ce d-ta îmi acorzi mie”,
hotărăște să renunțe la legătura lor.
La sfârșitul lui martie îi cere să-i spună clar ce are de gând în legătură
cu viitorul lor. După o săptămână de frământări, el îi răspunde în 4 aprilie
că unirea lor oficială poate să aibă loc numai după ce va avea „o poziție
cât de cât asigurată”. Veronica îi răspunde la rândul ei că numai el este de
vină pentru starea în care se află și care „desigur că îți place mult”. Acum
intervine ruptura care se amânase câteva luni de zile.
Într-o scrisoare nedatată, dar care este foarte probabil din a doua
jumătate a anului 1880, Veronica începe prin a-l amenința pe Eminescu că
se va răzbuna pentru că el, în mod deliberat, în înțelegere cu Mite
Kremnitz și Maiorescu, a făcut-o „de râsul și disprețul lumii”. Răzbunarea
ei va consta în publicarea unei descrieri a Junimii sub titlul Haremul lui
Jupiter sau Misterele unui cerc literar pe care i-a făcut-o chiar Eminescu.
Iar dacă va fi dată în judecată pentru calomnie ea deține două scrisori de la
el care confirmă faptul că Eminescu i-a făcut destăinuiri pe acest subiect.
Este adevărat că Veronica nu a publicat nimic din destăinuirile
lui Eminescu, dar a spus tuturor cunoscuților tot ce știa. O mărturie a
felului în care a acționat o avem în scrisoarea din 8 decembrie 1880 pe care
a trimis-o lui B. P. Hasdeu. Îi scrie pentru ca să-l roage să intervină în
favoarea aprobării pensiei de pe urma soțului ei, dar în prima parte a
scrisorii se plânge că este deznădăjduită pentru căMaiorescu l-a convins
pe Eminescu să renunțe la căsătoria Nici relaţia lui Eminescu cu Mite
Kremnitz, secretara particulară a regelui Carol, nici dragostea pentru
Cleopatra Poenaru-Lecca, nici curtezanii insistenţi, între care poetul
bucureştean Iuliu I. Roşca, cu care poartă o elegantă corespondenţă, nu o
putuseră clinti. „Preferă să fie metresa lui Eminescu decât nevasta unui
prinţ”, avea să spună mai târziu fiica Veronicăi, Virginia Micle. proiectată.
La finele lunii decembrie 1881 ea se duce la București unde se
întâlnește cu Eminescu și reușește să-i redeștepte iubirea. Ea îi stârnește
gelozia față de Caragiale cu care avusese între timp o legătură cât de “
98
 intimă”, Dumneyeu stie.. Îl implică pe Eminescu în recuperarea scrisorilor
trimise lui Caragiale, îi cere sfatul și îi povestește amănunte de fiecare dată
când are de-a face cu Caragiale. Eminescu reacționează cu o violență
extremă. După cum relatează el însuși în scrisoarea din 28 decembrie și
după cum confirmă și însemnările lui Maiorescu, Eminescu l-a bruscat
pe Caragiale când s-au întâlnit cu ocazia Crăciunului la Maiorescu acasă.
În cele din urmă Eminescuconsideră că nu Veronica este vinovată în
povestea cu Caragiale, ci totul nu este decât o consecință a greșelilor lui pe
care încearcă să le îndrepte. Această perioadă de apropiere între cei doi
este foarte asemănătoare cu cea anterioară. Veronica a manifestat de data
asta mai multă reținere în a-l amenința cu despărțirea, dar în rest a continuat
să îl chinuiască pe Eminescu cu toanele și pretențiile ei. Într-o scrisoare
din 28 martie 1882 recunoaște chiar ea că în felul acesta încerca să-l țină
lângă ea. Despărțirea se produce din aceleași motive ca și cea anterioară în
cursul lunii august 1882.

Fugara aventură a Veronicăi Micle cu Caragiale, purtarea îndoielnică

a acestuia sunt folosite cu dibăcie de duşmanii celor doi mari îndrăgostiţi
99
 ai literaturii române. Iubirea uriaşă dobândeşte chip tragic. Afirmaţia dintr-
o scrisoare: „Sunt lucruri în lume pe care ai dori să se întâmple
[căsătoria cu Eminescu, n.n.], dar şi de care mulţumeşti cerului că nu-ţi
împlineşte dorinţa, aşa e cazul meu”, e consecinţa unui orgoliu rănit în
perioada rupturii.
Aventura trăită de cei doi în Botoşani durează 12 zile, (1-12 aprilie
1888). Pe 12 aprilie, convins de Veronica Micle, dar şi de faptul că se
simţea mai bine, Mihai Eminescu decide să plece cu iubita la Bucureşti.
Plecarea sa i-a stârnit dureri Harietei, aruncând vina pe aceasta: „A plecat
marţi şi mie, plângând peste puterile mele, mi-a fost rău nespus.
Adevărata cauză e doamna Micle care a venit şi până nu a pus mâna pe
el, nu s-a lăsat. Oare de ce nu l-a luat bolnav, să-l caute? Acuma,
sănătos, cred şi eu că are gust să fie doamna Eminescu”.
Scandalul generat de fuga lui Eminescu împreună cu Veronica, ar fi
determinat-o pe fiica acesteia, Virginia, să plece din Botoşani. După
plecarea mamei sale ea şi-a dat, pur şi simplu, demisia din profesorat.
Drumul făcut de Eminescu spre Bucureşti împreună cu Veronica a fost
ultimul lor drum împreună, iar întâlnirea de la Botoşani - ultimul episod al
poveştii lor de iubire.

Casa în care a locuit Virginia Micle timp de un an de zile.

100
 La 10 aprilie 1889, când evoluţia bolii se dovedea ireversibilă,
Veronica Micle îi răspunde lui A. C. Cuza, care se interesa de starea
sănătăţii poetului: „Lumea m-a acuzat de lipsă de simţire şi de umanitate
faţă de Eminescu. Sunt lucruri mai presus de puterile cuiva, vă
mărturisesc sincer, nu pot să-l văd lipsit de minte, eu care am cunoscut
pe Eminescu în cea mai splendidă epocă a vieţii sale intelectuale. Şi aşa
sunt fără nici o lege şi fără nici un Dumnezeu, să-mi rămâie cel puţin
acela al poeziei, care pentru (mine) s-a fost întrupat în fiinţa lui
Eminescu.” Moartea poetului, în dimineaţa de 15 iunie 1889, în sanatoriul
doctorului Suţu, o găseşte pe Veronica în Bucureşti, scriind chiar în acea
zi, printr-o fatală coincidenţă, poezia Raze de lună, ce apare în cotidianul
„România” din 20 iunie, în încheierea reportajului funeraliilor lui
Eminescu. A scris-o înfrigurată, în numai 20 de minute, înainte de a fi aflat
cumplita veste. La slujba prohodirii din Biserica Sf. Gheorghe, o doamnă
din Moldova, citim într-un ziar din Transilvania, aşeza pe pieptul poetului
o cunună de „Nu-mă-uita”. Doamna era, fără îndoială, Veronica Micle.
Scrisoarea din 10 aprilie 1882 (se fac referiri numai la volumul
citat), adresată Veronicăi, pare să liniştească întreg arealul simptomatic al
genezei Luceafărului: „... în adevăr înot în stele ... «Legenda» la care
lucrez va fi gata si fiindcă luceafărul răsare în această legendă, tu nu vei
fi geloasă de el, ... E de-o liniste perfectă, ... e senin ca amorul meu
împăcat, senin ca zilele de aur ce mi le-ai dăruit. Căci tu esti regina
stelelor din cerul meu si regina gîndurilor mele – graziosa –
graziosissima donna – pe care o sărut de mii de ori în somn si treaz si mă
plec ei ca robul din „O mie si una de nopti”.

101
 Este poate cea mai frumoasă declaratie de dragoste de la Solomon
încoace, dar scrisorile imediat anterioare, fuseseră concepute sub reala
teroare a lui Caragiale care, de Paste, îşi lasă familia şi dă o fugă la Iaşi!
Iubirea disperat-apoteotică nu este motivată atât de iminenta rivalului cît
de conştienţa producerii iremediabilului: Veronica nu putea
ierta Luceafărul!
În 17 aprilie 1882 (S. 57) citise poemul în casa lui Maiorescu. La
sf\rsitul lui aprilie, Eminescu se mută în Calea Victoriei Nr. 67, Etaj I şi
reînnoieste promisiunea căsătoriei . În mai, Veronica îl vizitează si
citeste Luceafărul! Nimic nu va mai fi la fel ... Răspunsul Veronicăi Micle
la Luceafărul (D.A.N.I.C., col. Scriitori si artisti români, Veronica
Micle, nr. 2, Poezie inedită pînă în 2001), datat aprilie 1883, după
aparitia poemului în Almanahul „României June” nu se confirmă
epistolar, dar retine amărăciunea orgoliului rănit public şi pentru
vecie: „Tu Luceafăr mi-ai fost mie/ Ce în zori de ziuă luce./ Ai apus, și-
acum la soare/ Eu privesc cu mult mai dulce”.

102
 Iată ce scrie Ioana Postelnicu despre scrisorile din “Corespondenţa inedită
Mihai Eminescu- Veronica Micle”:
“Cititorul care se aşteaptă ca scrisorile lui Mihai Eminescu către
Veronica Micle şi, eventual, ale ei către el să fie poetice, să fie capodopere
literare, va fi dezamăgit. Abia dacă răzbate cîte o metaforă, cîte o
întorsătură romantică a frazei care amintesc de "poetul naţional". Din
fericire, Mihai Eminescu nu poetiza decât rarisim în epistolele sale şi
tocmai de aceea ele nu datează. Viaţa cotidiană a gazetarului de la Timpul
şi problemele lui sînt uimitor de actuale: se pare că lumea românească nu
s-a schimbat prea mult de un secol şi ceva încoace. Din scrisori se
formează spontan imaginea omului, cu tot omenescul său precum şi aerul
timpului, pe care poezia, fraza căutată le-ar fi destrămat. Corespondenţa
romanticului Eminescu reprezintă pandantul realist al creaţiei sale. …Un
simţ epistolar înnăscut se manifestă nu numai prin ce conţin aceste scrisori,
dar mai ales prin ceea ce nu conţin. Ajunge o simplă comparaţie între
paginile celor doi corespondenţi pentru a vedea diferenţa: la el registrele
diferite (tonul ludic sau grav, tonul de zile mari sau cel de toată ziua) sânt
stăpânite perfect şi nu strică omogenitatea întregului. Micile jocuri
amoroase stau foarte bine lângă durele adevăruri dezvăluite iubitei sau
lângă ştirile nesemnificative, gelozia lîngă dragoste, oboseala şi blazarea
lângă momentele de încredere sau de linişte sufletească: "Ieri am primit
ultima ta scrisoare şi alaltăieri penultima. Iartă-mi gelozia şi explic-o
prin depărtarea în care suntem unul din altul şi prin dispoziţia
posomorâtă în care am rămas fără tine. De aceea mi se şi urăşte o casă
de unde plec dimineaţa şi nu vin decât spre seară pe la 6,7 obosit şi fără
dispoziţie de lucru sau de citiri. Asta-i cea mai rea din toate dispoziţiile,
mica mea pasăre şi găsesc cu cale să ţi-o explic, dacă scrisorile mele nu
vor ieşi tocmai amuzante.// La Cameră mă duc în toate zilele [...]. Cu
ocazia aceasta am constatat cu oarecare ruşine că nu există în toată
adunarea decât doi oameni cari pot construi o frază corectă:
Cogălniceanu şi Maiorescu. (scrisoarea 42, 12 fevr.1882). Pachetul lui
de scrisori e destul de actual la nivelul limbii care n-a îmbătrînit prea mult
de atunci (lexicul şi maniera de a formula o idee), în schimb pe foile ei
ridurile limbii sînt mai uşor de observat. în scrisorile Veronicăi Micle tonul
103
 pare adesea cu o octavă mai jos, prea poetic sau prea prozaic, dar asta nu
le distruge expresivitatea: " Afară plouă, eu stau perdută pe gânduri, ura
şi indiferenţa oamenilor, lipsa şi depărtarea ta, iubirea mea nespunsă
(sic), toate aceste îşi împart rând pe rând fiinţa mea, şi în mijlocul unui
vârtej în care mă pierd mă întreb tainic şi acum te întreb pe tine oare
această tristă stare de lucruri se va schimba vreodată? Şi te întreb acum
pe tine mai serios decât nicicând - tu care spuindu-mi că mă iubeşti m-
ai făcut să sufăr amar o iarnă întreagă, încât sufletul mi-i bolnav -te
întreb şi te rog să-mi răspunzi face-mă-vei// fericită, adecă să ne
înţelegem, eu înţeleg fericirea în aceea să fiu lângă tine, să fiu în fine a
ta" (scrisoarea 9, 27 Martie 1880 Iaşi).
Desigur că fiecare scrisoare descoperită în corespondenţă va merita o
discuţie separată şi e de presupus că analizele nu vor întîrzia. Prima lectură
a celor aproape o sută de scrisori eminesciene din volumul “Frumoasa mea
Doamnă/ Eminul meu iubit” aduce cititorului câteva impresii proaspete. O
mulţime de intuiţii critice şi biografice bazate pe corespondenţa cunoscută
pînă acum se confirmă, nu există răsturnări de lucruri spectaculoase sau
revelaţii, dar imaginea omului Eminescu şi a Bucureştiului epocii se
nuanţează pînă la minunată noutate. Aşa, de pildă, surprinde francofonul
Eminescu. Recurgea Eminescu atît de frecvent în viaţa cotidiană, la fel cu
majoritatea contemporanilor săi, la franceză, sau era o reverenţă făcută
Veronicăi, căci ea îi scria uneori în franceză? (Franceza Veronicăi nu e
faimoasă, dar nici ridicolă.) Corespondenţa lui Eminescu în limba franceză
se agaţă delicat, ca iedera, de textul românesc: "[...] Cuţa mea cea dulce
au[x] pieds de marbre..."; "M-am rugat iar de toţi ciracii "Junimei" de-
a-mi veni [în] ajutor. Mais il est difficil[e] d'être en opposition et de
pouvoir hâter les choses. Destul că până nu-i pierdut orice căpiţel de
speranţă nu e nimic pierdut" (scrisoarea 22); "Dar e drept că atunci
când cineva n-avea decât un considerent: "Que dira le monde?" şi când
acesta e înlăturat prin "Le monde dira ce qu'il voudra" tăcerea poate
avea semnificaţiuni deosebite [...]" (scrisoarea 31); "Vom începe une
petite, charmante vie necunoscută de nimenea [...]"; "Nous serons peut-
être un peu pauvres, petite amie, dar nu de tot şi de vom fi cuminţi, n-o
vom fi de loc" (scrisoarea 36); " îţi voi trimite - caresse - mijloace de
drum [...]" (scrisoarea 45); "Oui! Je t'aime, je t'aime!" (scrisoarea 86)
104
 etc. Deşi Veronica o ştia, (bine? puţin?) germana e cu mult mai rară în
aceste scrisori: "Eine schwache Stunde [o oră de slăbiciune n.m.]- zici
tu că e partea slabă a femeilor", citează epistolierul.
Aerul timpului se poate reconstitui cel puţin la fel de bine ca dintr-un
roman: discuţii îndelungi la Cameră între liberali ("roşii") şi conservatori
(răposatul Micle fusese liberal, Eminescu era, cum se ştie şi rezultă şi de
aici, ca toţi junimiştii, conservator), meetinguri la Ateneu, concertele lui
Pablo Sarasate, care "cântă admirabil" şi al cărui portret e prins în câteva
trăsături: "Nişte ochi mari, negri, sălbateci are creştinul acesta, şi, deşi e
urât ca dracul, trebuie să fi plăcând la cucoane,poi sărbătorile petrecute
de Eminescu la Maiorescu, traducerile făcute de Eminescu, mai mult de
nevoie decît de voie pentru Regină, certurile dintre soţii Slavici şi ajutorul
cerut de Eminescu "Slavicioaiei", supărarea poetului pe "archicanalia"
Caragiale, mutările făcute de Sfîntul Dumitru, Hotelul Royal (sau Regal)
unde trăgea Veronica, gara, redacţia Timpului, diverse adrese bucureştene,
problema procurării la timp a "mărcilor poştale" potrivite, felul în care se
călătorea cu trenul, societatea sufocantă cu "amici reci şi duşmani
fierbinţi". Şi "aerul lingvistic" al timpului este pregnant: se spunea
"cassă", "basseţă", "massă" (mulţime), biletele se iau la "drumul de
fier", bărbaţii puneau "semn în tabacheră" pentru a nu uita un lucru
important, femeile puteau primi cadou "praf de dinţi" etc. însăşi una
dintre semnăturile ludice ale lui Eminescu, Emin aga, vine, cred, de la
un personaj contemporan lui, Emin-Paşa, despre care dicţionarul
universal al lui Lazăr Şăineanu ne spune: "Medic german (Eduard
Schnitzer) în armata egipteană, devenit în 1878 guvernatorul
Provinciilor Equatoriale". Expresia "nu ştiu ce să-mi fac capului" pe
care criticul Livius Ciocârlie o remarca (în Mari corespondenţe) şi la
Gherea şi o presupunea a fi o greşeală de exprimare a acestuia, apare
şi la Eminescu, era deci curentă. Eminescu avea, anticipîndu-i pe
interbelici, conştiinţa faptului că "la noi" e greu să faci lucruri durabile, că
totul se opune marii opere. Şi, la 30 de ani, era bătrîn.
Istoria şi critica literară au de profitat îndeajuns din aceste scrisori: pe
lângă critica genetică căreia nu-i rămâne decît să pună în paralel scrisorile
şi poemele anilor 1879-1883, există cîteva plicuri care par destinate
cercetătorului operei eminesciene: scrisoarea din 2 martie 1882, despre
105
 importanţa "remanierilor" şi despre impresia poetului că va mai scrie
numai proză, scrisoarea din 10 aprilie 1882 despre lucrul la "Legendă"
(Luceafărul), scrisoarea 24 despre modificările la poemul O, mamă...,
transmise Convorbirilor literare prin intermediul Veronicăi, scrisoarea 27
despre articolele din Timpul scrise de Eminescu, şi mica mustrare făcută
Veronicăi pentru că a colaborat la Literatorul: "Mă mir că trimiţi versuri
"Literatorului" - o foaie care mă batjocoreşte pe mine, una la mână, o
foaie rău scrisă ale cărei coloane nu te onorează nici pe tine, două la
mână" (scrisoarea din 15 august 1882).

Scrisorile Veronicăi Micle sunt în primul rând o oglindă care reflectă felul
lui de a o iubi, o oglindă a laudelor şi reproşurilor lui. Uneori se supune,
alteori se revoltă: el o face înger, ea prinde aripi, el o acuză şăgalnic de
cochetărie, ea e cu ostentaţie cochetă povestindu-i cum şi-a modificat
coafura "à la Viénoise" sau ce pălărie şi ce botine şi-a cumpărat, el o
califică de pisică, de mâţă, ea toarce liniştit sau miorlăie cu gingăşie, el e
rece cu ea, ea e şi mai rece cu el, el îi cere îndurare, ea e mîndră că e
nemiloasă. În al doilea rînd însă, sub acest mimetism care nu e decît o
dovadă de dragoste (îi imităm, chiar şi involuntar pe cei pe care-i iubim)
se află o femeie prinsă la mijloc între statutul ei de amantă romantică şi cel
de respectabilă văduvă cu doi copii. Trăirea acestei drame e numai a ei şi
ea se simte singură în această încercare. Reacţionează imprevizibil şi
dezordonat la presiunile societăţii, la cerinţele implicite ale acesteia. Din

106
 scrisorile ei rezultă că sfidează cu destul curaj societatea, de dragul lui şi
al dragostei lor, dar cînd îi scrie, curajul o părăseşte şi îi reproşează
iubitului depărtat ceea ce îndură de la cei de aproape. închide gura lumii,
dar o redeschide, pentru el în epistole. Paradoxala combinaţie de forţă şi
slăbiciune, ciocnirea unui anume eroism cu o spaimă pe măsură, mândria
nesupunerii şi în acelaşi timp marea dorinţă de conformism, de a obţine
girul prietenelor nu se conciliază în scrisul Veronicăi. Scrisorile ei către el
sunt uşor destrămate, o reală derută se simte sub coaja cuvintelor,
indiferent dacă scrisoarea este tandră sau "rea". De pildă: "Poţi tu măsura,
poţi tu judeca dureroasa mea poziţie, nu întâlnesc în orice parte decât
indiferenţă, decât întrebări ca din treacăt: Da când faci nunta? Da ce vă
mai scrie D-l Eminesco?" (27 martie, 1880). "Domnule Eminescu,/ Nu
sunt în stare să-mi măsor nenorocirea pe care mi-a pricinuit-o
cunoştinţa şi relaţiunea D-tale, ruşinea, despreţul oamenilor [rînd şters],
desesperarea, toate, toate m-au cuprins astfel încât nici ştiu pe ce lume
mă aflu. Pe D-ta să te calific - regret că eşti sub orice critică - dacă printr-
o fericită întâmplare ai perde inteligenţa care-o ai, te las să judeci la ce
valoare ar fi redusă persoana D-tale"(20 februarie 1881). Din exterior,
corespondenţa dintre cei doi este pasionantă, ca orice carte de literatură.
Pentru cei doi ea n-a fost literatură. A fost, pur şi simplu, viaţa lor. “

107
108
 7.SCRISORILE LUI EMINESCU CĂTRE VERONICA MICLE
Prima scrisoare oficială
a lui Eminescu către Veronica Micle

Suntem în anul 1874, toamna, când Eminescu se mutase la Iaşi ca

bibliotecar la Biblioteca Centrală Universitară, avându-l ca rector pe
Ştefan Micle, şi venise în contact cu Junimea. Eminescu în socieatea
Junimii citea poeziile lui şi îşi petrecea timpul în discuţii literare cu
Bodnărescu, Slavici, Miron Pompiliu şi ceilalţi membri ai societăţii
literare. Dar frecventa şi salonul literar al poeteselor care nu avuseseră loc
la Junimea, Poni şi Veronica Micle.
Pe Veronica Micle o cunoştea de la Viena. Ea era la curent cu tot ce scria
poetul, citea Convorbirile Literare, îi aprecia talentul şi-l invitase să
participle cu creaţii literare şi la seratele de joia ale Veronicăi. Desigur că
pe Veronica o întâlnea prin oraş sau pe la teatru. În intimidate vorbeau
vrute şi nevrute, dar în compania prietenilor şi în special a lui Micle,
Eminescu era rezervat în discuţii faţă de Veronica Micle, purtând o
aparentă distanţă.
Pe 7 noiembrie 1874, la teatru, poetul se întâlnise cu Veronica care îl invită
pe poet la seratele ei literare. Astfel pe data de 8 noiembrie 1874, poetul îşi
ia inima în dinţi şi-i trimite prima scrisoare oficială:
“1874, noiembrie 8
Stimată doamnă,
Aseară v-am văzut într-o loje, pe care o ocupaţi la reprezentaţia de
binefacere dată în folosul săracilor, în sala societăţii dramatice.
Atunci, mi-am amintit de invitaţia primită, de a veni într-o joi la serata d-
v literară.
109
 Nu merit laudele aduse pentru poezia “Epigonii”. E o concepţie pe care o
făurisem încă de la Viena, într-un élan de patriotism.
Trecutul m-a fascinate întotdeauna. Cronicile şi cântecele populare
formează, în clipa de faţă, un material din care culeg fondul
inspiraţiunilor.
Cred că voi putea ceti la salonul d-v, o poezie având un subiect cules din
acest material.
Primiţi resspectul meu,

Mihail Eminescu”

Desigur că materialul pentru “Epigonii” fusese luat pe de-a întregul din

“Lepturaliul” lui Aron Pumnu, de la Cârlova până la Alecsandri şi îl avea
proaspăt în memorie.
Poezia “Epigonii” ajunsese foarte cunoscută şi era recitată în public,
aproape în toată ţara. Ziarul “Românul” din Bucureşti aducea la cunoştinţă
publicului programul unei serate, în care figurau, pentru recitare, pe lângă
poeziile “Toporul şi pădurea” de Grigorie Alexandrescu, “Pohod na Sibir”
de Alecsandri şi “Epigonii” lui Eminescu.
Când Veronica Micle pomenise poezia “Epigonii”, o făcea ca o voce din
public, dar şi ca o amică care voia să-l apropie pe poet mai mult de ea.
Femeile erau mai sensibile la creaţiile lui Eminescu. Legenda lui se
răspândise repede în publicul cititor. Un faun misterios, plin de tinereţe,
care scrie atât de frumos! Cunoştinţa lui personală era căutată peste tot. Nu
mai vorbim că poetul primea scrisori entuziaste de la fete necunoscute, de
la eleve de liceu ce-i citeau poeziile pe sub bănci, şi chiar de la oameni în
vârstă. Ba fetele de liceu îi memorau poeziile şi declamau poezii din creaţia
lui.
Eu mă întreb însă: acesta să fie prima scrisoare adresată poetei? De la
Viena sau de la Berlin să nu-i fi mai trimis poetul nicio scrisoare? Într-o
epistolă către un frate de-al lui se interesa de o adresă secretă a unei
personae de sex feminin, care credem că nu putea să fie alta decât Veronica
Micle, căreia voia să-i scrie. Spunea lui frate-său că imaginea acelei femei
nu-i mai dă pace, nu mai poate dormi decât cu chipul ei sub ochi.
De altfel scrisorile celor doi poeţi sunt date publicităţii de Baboianu şi
Octav Minar de-abia după moartea profesorului Micle . Restul de
scrisori din timpul când trăia soţul ,fie au fost rupte, fie au fost ţinute
secret, de fiicele ei Valeria şi Virginia să nu se creadă că Veronica Micle
ar fi fost aşa cum o blama toată lumea, o femeie uşoară.

110
 Ştim précis dintr-o însemnare a Veronicăi Micle care a fost ultima
scrisoare a lui Eminescu către ea. La sfârşitul scrisorii din 16 februarie
1883 adresată ei de Eminescu poeta menţionează: “ Cred că asta e cea din
urmă scrisoare ce mi-a trimis-o Eminescu” Dar nu vom şti niciodată care
a fost prima!
D. Vatamaniuc în “Eminescu în corespondenţă” emitea ipoteza că “în
condiţiile în care corespondenţa lui Mihai Eminescu cu Veronica Micle s-
ar fi păstrat în întregime, ea ar fi însumat cel mai mare număr de scrisori
adresate unei singure persone.”

111
 ANUL 1879

Scumpă amică,

Te înşeli dacă crezi, că din uitare sau neglijenţă n-am răspuns repede la
scrisoarea ta. Cauza întârzierii întâi c-am voit să mă informez dacă suplica
pentru continuarea lefei are vreo perspectivă de succes, şi mă tem că n-are,
apoi că eu însumi sunt în ajunul de a pleca la Botoşani - pe câteva zile la
Iaşi, când aş fi avut ocazia de a-ţi spune, că după cât informaţiile mele sunt
exacte, o asemenea suplică n-ar avea din nefericire rezultatul dorit.
Sfatul ce ţi-l pot da e că acuma liberalii având majoritatea în Cameră
şi răposatul fiind toată viaţa sa liberal, deşi de-o pronunţată moderaţiune,
amicii săi politici trebuie rugaţi a lucra pentru ca să ţi se reguleze o pensie
viageră de înălţimea lefei chiar.
Dacă e sau nu necesitate să vii la Bucureşti nu pot şti, dar eu crez că
nu, numai dacă amicii răposatului vor sprijini cu putere suplica în Cameră.
Peste două trei zile voi fi, sper, în Iaşi când voi avea multe de spus;
sper totodată, că pe lângă fericirea de a te revedea, voi avea şi pe aceea de
a-ţi inspira curaj.

Al tău

Gajus*

17 August 79**

* Numele unui personaj din schiţa La aniversară, folosit de Mihai

Eminescu ca pseudonim cu care a semnat câteva din scrisorile sale către
Veronica Micle.

** Scrisoarea este datată, cu cerneală violetă, şi de Veronica Micle.

19 Noiembrie '79*
112
 *Data apare pe pagina a patra, notată cu cerneală violetă de Veronica
Micle.

10 Sept. [1] 879

Dulcea mea amică,

Nevenind trei zile în oraş, căci am petrecut la ţară, am primit abia astăzi
scrisoarea ta sosită de trei zile. Te credeam la vie şi nu cutezasem să-ţi
scriu. Iar acum luând condeiul în mână, mă simt incapabil de-a scrie măcar
un şir cuminte, căci îndată la primirea scrisorii tale gândul cel întîi a fost
să plec numaidecât la Iaşi. Dar lucurile îmi sunt la ţară şi afară de asta ştii
că am un plan economicos cu bătrânul meu, asupra reuşitei căruia nu sunt
încă luminat. E verosmil că nu va succede. Eu voi fi deja la 1 Septembrie
noaptea în Iaşi cel puţin pentru a-ţi strânge mâinile încă odată et pour que
je me grise encore une fois en te voyant. Sunt incapabil de-a gândi ceva,
incapabil de-a lucra şi mii de idei care de care mai curioase şi mai
nerealizabile îmi străbat capul întunecându-mi hotărârea. Un lucru ştiu şi
voi hotărât: să fii a mea şi pentru totdeauna. Nici nu îmi pot închipui altă
viaţă decât în apropierea ta şi numai sub condiţia aceasta voi în genere să
trăiesc. Altfel la ce-aş mai târâi o existenţă de care mi-a fost silă, de la care
n-am avut nimic decât dureri şi în cazul cel mai bun urât. Ştiu că-ţi scriu
lucruri fără nici o legătură şi c-aş vrea mai bine să te ţin de mână decât să-
ţi scriu şi... Dar tu ştii toate, ce să-ţi mai spun ceea ce ştim de mult amândoi,
ceea ce pururea vom şti, ceea ce spus şi nespus între noi are cu toate acestea
totdeauna un farmec renăscând. De mii, de mii de ori!

Te rog mult nu mai uita.

Mihaiu

29 August '79*

113
 *Scrisoarea este datată, cu cerneală violetă, şi de Veronica Micle.

Roman Sâmbătă 8 dim.

24 Septembrie 1879*

* Data nu conţine ziua şi luna. Este probabil sfârşitul lui noiembrie,

începutul lui decembrie.

24 Septembrie 1879*
Dulce amică,
Am primit în sfârşit biletul şi ţi-l trimit. Ajungând la Roman tu trebuie
să-ţi scoţi de la cassă o jumătate de bilet de clasa a III-ea, arătându-ţi biletul
tău, care va fi ştampilat.
Cu trenul de la 12 ore plec la Bucureşti.
Te sărut de-o sută de mii de ori de la picioare începând pân-în vârful
creştetului.

Petite gentilesse, je t'aime!

Mihaiu*

21 Septembrie**
*Scrisoare datată, cu cerneală violetă, de Veronica Micle.
** Datare făcută cu aceeaşi cerneală pe pagina a patra a scrisorii.

114
 Bucureşti 23 Oct. [1] 879

Dulcea mea amică,

Abia ieri seară am primit scrisoarea ta, de vreme ce ea a venit la
palatul Dacia, din carele noi ne mutaserăm deja. Adresa nouă este:
Redacţia Timpului, Strada Academiei No. 19 vis-á-vis de poarta Hotelului
"Union".
Mi-a părut bine văzând că ai ajuns veselă la Iaşi - dulcea mea păsărică
- şi că nu-ţi pasă de nimic. Eu ştiu că-ţi duc dorul în singurătatea, la care
sunt osândit. Indealtmintrelea mă mai iau cu grijile, mai am de scris, mai
caut casă pentru Sf. Dumitru, mai nu ştiu ce să-mi fac capului.
Suplica ta către Cameră am dat-o de Sâmbătă încă lui Chiţu, fostul ministru
al instrucţiei, care a promis lui Teodor Nica, că o va susţine ca deputat.
In lipsă-ţi a venit o suplică de la Mme Livezeanu, adresată ţie. Eu,
cunoscând scrisoarea, am desfăcut-o, am dus-o la ministru şi am dat-o în
mâna Directorului, care mi-a promis a regula cât de curând eliberarea
actului de constatare.
Rău e pentru tine că roşii sunt asupra căderii, căci atunci până la
venirea unui alt guvern iş-ţar întârzia citirea şi trecerea prin cameră.
Pe Anton Pann nu-l pot trimite până nu mă voiu muta, căci colecţia e-n
locuinţa cea veche grămădită şi ascunsă în neorânduială proverbială, în
care autorii lirici îşi ţin bibliotecile.
Prin văzduhul ploios şi înnegurat îţi trimit mii de sărutări şi doresc ca
una cel puţin să-ţi atingă guriţa.

Al tău pentru totdeauna

Eminescu

Bucureşti 31 Oct. [1]879

115
 Draga şi dulcea mea amică,
De când ai plecat tu, n-a plecat numai fericirea ci şi liniştea şi
sănătatea mea. Dureri reumatice am început a simţi în picioare, însoţite ca
totdeauna de dese bătăi de inimă. Nu este, nu poate fi mai mare deosebire
decât între mine acum două săptămâni şi între mine astăzi. De unde eram
cu tine, fericit şi mulţumit, acum sunt singur, nemulţumit, rău dispus prin
singurătate şi boală, obosit de viaţă.
Veronică, dragă Veronică, când nu m-ei mai iubi, să ştii că mor. Iţi
scriu târziu pentru că abia alaltăieri m-am mutat. Adaugă pe lângă asta, că
abia în ziua de Sf. Dumitru am găsit casă, c-am trebuit să-mi mut lucrurile
din două locuri, că pe lângă aceasta s-a mutat şi redacţia şi tipografia, apoi
că am zilnic de lucru pe lângă tribulaţiunile mele personale şi vei înţelege
de ce am preferat a nu-ţi scrie, decât a-ţi scrie în fugă.
Când gândesc la tine mi se umplu ochii de lacrimi şi nu mai găsesc cuvinte
să-ţi spun ceea ce de-o mie de ori ţi-am spus: că te iubesc. Această unică
gândire, care e izvorul fericirii şi a lacrimilor mele, această unică simţire
care mă leagă de pământ e totodată şi izvorul îngrijirilor mele.
Veronică dragă, au n-am fost noi prea fericiţi într-o lume, în care
fericirea nu poate exista? Este în lume asta destul loc pentru atâta iubire
câtă o avem? Nu este amorul nostru o anomalie în ordinea lucrurilor lumii,
o anomalie pentru care cată sa fim pedepsiţi? Se potriveşte amorul şi
suferinţele noastre cu o lume în care basseţa, invidia, răutatea domnesc
peste tot şi pururea?
Şi când gândesc că în viaţa mea compusă din suferinţe fizice şi rele
morale ca o excepţie tu mi-ai dat zile aurite, pot crede în dăinuirea acestei
excepţii?
Dulce şi dragă Veronică, doresc ca amorul unui nenorocit ca mine să
nu fi aruncat o umbră în viaţa ta senină, în sufletul tău plin de veselie precât
e plin de un gingaş şi nesfârşit amor. Iubeşte-mă şi iartă-mi păcatele, căci
tu eşti Dumnezeul la care mă închin.
Deacuma-ţi voi scrie mai des, deşi sărmanele foi sunt departe de-a
plăti o singură îmbrăţişare a ta - dulcea mea copilă. Am sărutat cel puţin
această foaie care va intra în mâinile tale cele mici, de la care aşteaptă toată
fericirea

116
 al tău

Eminescu

Dulcea mea amică,

Cum am ajuns în Bucureşti, cea dintâi grijă a fost să-ntreb pe Conta
dac-a vorbit cu Chiţu în privirea suplicei tale. Suplica ta e deja în comisia
de petiţiuni.
Asemenea Ganea (sic) l-a întrebat chiar azi pe Chiţu dacă va susţine
suplica ta. El a promis-o cu sfinţenie.
Pân-acum nu ştiu ce şhţotel să-ţi sfătuesc. Dar când vei veni te voi
primi eu la gară şi-ţi voi spune.
Al tău pentru totdeauna,

Eminescu

19 Noiembrie '79*

*Data apare pe pagina a patra, notată cu cerneală violetă de Veronica

Micle.

Bucureşti Vineri 1879*

117
 Dulcea mea Veronică,
Azi Carp a dat suplica ta lui Cogălniceanu; Camera însă din nefericire
nu ţine şedinţe din cauza răscumpărării drumurilor de fier. Chiţu e tot la
Craiova, scrisoarea ta către dânsul tot la mine.
Pe amicii mei îi lucrez cât pot, dar stagnaţiunea generală a afacerilor
face că nici ei nu pot încă urni lucrul din loc.

Al tău pentru totdeauna

Mihaiu
* Data nu conţine ziua şi luna. Este probabil sfârşitul lui noiembrie,
începutul lui decembrie.

Bucureşti 15 Decemvrie1879

Dulcea mea Veronică,

Pricepând mustrările tale cele blajine, nu găsesc nici un chip ca să-ţi închid
guriţa decât sărutările, pe care vai - din tristă depărtare - nu ţi le pot da.
În lumea aceasta în care trăim e caracteristic că avem duşmani calzi
şi amici reci, deaceea şi afacerile tale merg după cum e dispus D.Chiţu,
care promite oricui marea cu sarea şi nu mai ajunge să dea lucrului un curs.
La predarea scrisorii tale împreună cu copia Comitetului i-a promis lui
Jacques*, apoi i-a repromis cel mai tare concurs, dar roşii sunt atât de
îngrijiţi de ieşirea abraş a chestiei drumurilor de fier şi de pericolul căderii
lor, încât azi nu mai găsesc timp decât ca să voteze mereu împământenirea
a câtorva jidani.
Cu toate acestea să nu desperăm.
Suplica ta va veni de sigur în Cameră iar asupra votului să n-avem
nici o grijă. Te rog, prinţul meu cel scump, să nu fii supărată că nu-ţi scriu
multe, căci bucuros aş scrie volume întregi dacă aş putea să mă acufund
cu totul în dulcile mele amintiri; ştii însă că, gonit de ocupaţii zilnice şi
nemernicii, abia am câteva momente seara nu să gândesc la tine, căci asta
o fac toată ziua, dar să mă rezgândesc şi să te sărut în închipuire măcar
dulcea mea Veronicuţă şirată şi cochetă şi uşurică şi popoţică.
118
 70 de mii de mii de sărutari aş vrea şi n-am nici una, nici una. Te
mângâi cu dulce, te sărut cu drag, îţi pup picioruţele şi rămân ca întodeauna
şi pentru întotdeauna al tău

Turc cinstit şi amorezat

Emin aga

O scrisoare a lu i M.Eminescu către Veronica

119
 Decemvrie 1879
Dulcea mea Veronică,

Chiţu tot nu s-a întors încă din Craiova încât nici pân-acuma n-am putut să
fac să-i parvie hârtiile tale.
Iartă te rog, dacă preocupat de atâtea griji şi greutăţi nu găsesc timp
să răspund prin eco gingaşei şi dulcii tale scrisori şi mă mărginesc numai
la indicaţiuni de afaceri.
Te sărut de mii de ori şi rămân al tău pentru totdeauna

Eminescu

120
 ANUL 1880

Draga mea Veronică,

Ca eu să nu-ți scriu e de înțeles. Bolnav, neputând dormi nopțile și
cu toate astea trebuind să scriu zilnic, nu am nici dispoziție de a-ți scrie ție,
căreia aș vrea să-i scriu închinăciuni, nu vorbe simple.
Dar tu care ai timp și nu ești bolnavă să nu-mi scrii e mai puțin
explicabil. Tu trebuie să fii îngăduitoare cu mine, mai îngăduitoare decât
cu oricine altul, pentru că eu sunt unul din oamenii cei mai nenorociți din
lume.
Și tu știi care este acea nenorocire. Sunt nepractic, sunt peste voia
mea grăitor de adevăr, mulți mă urăsc și nimeni nu mă iubește afară de
tine. Și poate nici tu nu m-ai fi iubit câtuși de puțin, dacă nu era acest lucru
extraordinar în viața mea care e totodată o extraordinară nenorocire. Căci
e bine ca omul să fie tratabil, maniabil, să se adapteze cu împrejurările și
să prinză din sbor puținul noroc care îl dă o viață scurtă și chinuită, și eu
nu am făcut nimic din toate acestea, ci te-am atras încă și pe tine în cercul
meu fatal, te-am făcut părtașă urei cu care oamenii mă onorează pe mine.
Căci acesta e singurul reazim al caracterului meu - mă onorează ura lor și
nici nu mă pot închipui altfel decât urât de ei.
Dar tu pentru aceasta nu trebuie să mă bănuiești, tu rămâi cum ai
fost și scrie-mi. Tendința mea constantă va fi de a-mi împlini făgăduințele
curând ori târziu, dar mai bine târziu decât niciodată.
Sunt atât de trist și e atât de deșartă viața mea de bucurii, încât
numai scrisorile de la tine mă mai bucură. A le suspenda sau a rări
scrisorile tale m-ar durea chiar dacă n-ai mai iubi pe mine.

Scrie cu degetele pe cari le sărut.

(1880 Februarie)

București 3 Mai 1880

121
 Stimabilă Doamnă și respectata mea amică,
Dacă v-am putut trimite atât de repede scrisorile în cestiune, cauza
e că ele au fost totdeuna la mine; pentru actele cerute veți binevoi a îngădui
una sau două zile ca să le caut în vravul meu de cărți, nearanjate încă din
lipsă de timp și legate în teancuri tocmai în acele nefericite zile de Paști,
singurele libere pe care le-am avut de atâta timp și pe care le-am
întrebuințat la legarea în teancuri a cărților. În orice caz, stimabila mea
Doamnă, sper a nu-mi atrage din nou supărarea DV. și Vă rog de mii de
ori să mă iertați, dacă nevoind a Vă lăsa fără răspuns imediat, nu alătur
deja pe lângă actele în cestiune.
Vă mirați de graba - mie desigur penibilă și neplăcută - cu care V-
am trimis scrisorile cerute. Uitați însă, se vede, scrisoarea DV. din urmă
pe care V-am trimis-o asemenea și prin care mi-ați luat orice perspectivă
de-a da lucrului o altă formă, decât cea dorită de DV. chiar.
O repet, Doamnă, nu insist câtuși de puțin de-a urni de pe umerele
mele sarcina de vină ce mi se cuvine și ca omul, care ia orice amănunt
asupra sa, după ce a luat totul împreună, nici nu mai gândesc să-mi ușurez
sarcina, să atribuiesc altora sau împrejurărilor sau în fine numai greutăților
momentane purtarea mea oricum ar fi fost.
Cât voi putea voi încerca să îndreptez ceea ce-am greșit; a silui
împrejurările, iată singurul lucru pe care nu-l pot face prevăzând de mai-
nainte zădărnicia unor asemenea încercări.
Sfârșesc scrisoarea mea prin părerea de rău că ați găsit de cuviință
a-mi imputa fapte, pe care nu le cunosc, relatate DV. de persoane, pe cari
asemenea nu le cunosc. În orice caz, în retragerea absolută în care trăiesc,
a fost ceva nou pentru mine de-a afla despre ocupațiuni, cărora se pretinde
că mă dedau sau despre petreceri, la cari se pretinde c-aș fi luând parte.
Sunt atât de retras, Doamnă, și am atât de puțin interes pentru ceea ce se
vorbește sau nu despre mine, c-un cuvânt toată viața mea e atât de simplă,
cu toate greutățile ei, încât nici curiozitatea n-o am de-a ști cine și-a luat
libertatea de-a zice că pretinde a mă cunoaște, nici curiozitatea de-a ști ce
se vorbește.
O singură dorință am avut, dar dacă și oameni și împrejurări o fac să
devină irealizabilă, nu voi fi eu acela care să impun unora, să siluesc pe
122
 celelalte. Toate merg, se vede, pe-un drum prescris de mai-nainte, asupra
căruia puterea individului nu are nici o influență.
Repetând rugăciunea să binevoiți a îngădui vro două zile până să vă
pot trimite actele rămân cu tot respectul
al DVoastre supus servitor
M. Eminescu

București 12 Octomvrie 1880

Draga şi dulcea mea amică,

De când ai plecat tu, n-a plecat numai fericirea ci şi liniştea şi
sănătatea mea. Dureri reumatice am început a simţi în picioare, însoţite ca
totdeauna de dese bătăi de inimă. Nu este, nu poate fi mai mare deosebire
decât între mine acum două săptămâni şi între mine astăzi. De unde eram
cu tine, fericit şi mulţumit, acum sunt singur, nemulţumit, rău dispus prin
singurătate şi boală, obosit de viaţă.
Veronică, dragă Veronică, când nu m-ei mai iubi, să ştii că mor. Iţi
scriu târziu pentru că abia alaltăieri m-am mutat. Adaugă pe lângă asta, că
abia în ziua de Sf. Dumitru am găsit casă, c-am trebuit să-mi mut lucrurile
din două locuri, că pe lângă aceasta s-a mutat şi redacţia şi tipografia, apoi
că am zilnic de lucru pe lângă tribulaţiunile mele personale şi vei înţelege
de ce am preferat a nu-ţi scrie, decât a-ţi scrie în fugă.
Când gândesc la tine mi se umplu ochii de lacrimi şi nu mai găsesc
cuvinte să-ţi spun ceea ce de-o mie de ori ţi-am spus: că te iubesc. Această
unică gândire, care e izvorul fericirii şi a lacrimilor mele, această unică
simţire care mă leagă de pământ e totodată şi izvorul îngrijirilor mele.
Veronică dragă, au n-am fost noi prea fericiţi într-o lume, în care
fericirea nu poate exista? Este în lume asta destul loc pentru atâta iubire
câtă o avem? Nu este amorul nostru o anomalie în ordinea lucrurilor lumii,
o anomalie pentru care cată sa fim pedepsiţi? Se potriveşte amorul şi
suferinţele noastre cu o lume în care basseţa, invidia, răutatea domnesc
peste tot şi pururea?

123
 Şi când gândesc că în viaţa mea compusă din suferinţe fizice şi rele
morale ca o excepţie tu mi-ai dat zile aurite, pot crede în dăinuirea acestei
excepţii?
Dulce şi dragă Veronică, doresc ca amorul unui nenorocit ca mine să
nu fi aruncat o umbră în viaţa ta senină, în sufletul tău plin de veselie precât
e plin de un gingaş şi nesfârşit amor. Iubeşte-mă şi iartă-mi păcatele, căci
tu eşti Dumnezeul la care mă închin.
Deacuma-ţi voi scrie mai des, deşi sărmanele foi sunt departe de-a
plăti o singură îmbrăţişare a ta - dulcea mea copilă. Am sărutat cel puţin
această foaie care va intra în mâinile tale cele mici, de la care aşteaptă toată
fericirea

al
tău ,Eminescu

124
 ANUL 1882

Momoți dragă,
Din faptul că nu ai căpătat ieri depeșă, vei fi conchis fără îndoială
că ieri nu a fost la ordinea zilei petiția ta. De la 1 pân' la 4 am stat ieri la
Cameră în deșert. Nicu Gane mi-a spus c-o să vie Sâmbăta viitoare, ceea
ce doresc și eu pentru ca să se mântuie odată.
Pe pezevenchiul cel de grec nu-l mai primi, te rog; sau - dacă-l
primești - te oblig să fie și Câmpeanca de față, pentru că nu voi să rămâi
tu, om sincer și adevărat, incapabil de viclenie și minciună, sub impresia
acestui șarpe veninos, acestei archicanalii ingrate, mincinoase și spioane.
- Eine schwache Stunde - zici tu că e partea slabă a femeilor. De aceea mă
tem și eu mai mult decât de orice și de aceea găsesc preferabil să nu-l
găsesc de loc și să-i ceri prin madame Câmpeanu scrisorile, dacă va veni.
Ce mai are a-ți spune azi, când a aruncat asupra fericirii noastre cea mai
neagră injurie? Eu nu știu cum tu nu ai sentimentul pe care-l am eu și nu
recunoști că apropierea acestui mizerabil de tine e o injurie mortală pentru
noi amândoi? Din purtarea ta în această cestiune delicată voi face un merit,
dacă va fi bună, un merit pentru care îți voi fi recunoscător toată viața mea.
Nicuță, fii cuminte. Pe mine m-apucă iar furia înnăscută
caracterului meu, gelozia, cea mai rea și mai amară din toate patimele. Te
rog să n-o hrănești, dacă nu vrei să-mi iei liniștea trebuincioasă pentru a
iubi atât de senin, precum te-am iubit în momentele cele mai bune ale
vieții.
Te sărut din creștet pân'în tălpi și rămân
al tău
Emin

7 fevruarie 1882
Momoți,
Scrisoarea de la 5 am primit-o în 7. Te rog să-mi spui dacă primești
regulat scrisorile mele, căci și mie îmi vine ideea să le numerotez ca vestita
femee din romanul francez. În scrisoarea de ieri, preocupat de gelozie, am
uitat să-ți zic că tu ești Momoți a mea - numai a mea, că ești gingașă ca un
crin și albă ca și el, dar nu așa de cuminte.
125
 Titus îmi propune să-mi editez versurile și am și luat de la el
volumul 1870-71 din "Convorbiri" unde stau "Venere și Madonă" și
"Epigonii". Vai Muți, ce greșeli de ritm și rimă, câte nonsensuri, ce cuvinte
stranii! E oare cu putință a le mai corija, a face ceva din ele? Mai nu cred,
dar în sfârșit să cercăm.
De-ai fi aici te-aș pupa! Dar așa să pup în vânt? Căci tu ești
începutul și sfârșitul vieții mele, cu tine se-ncepe și se-nchee gândul meu,
al
lui
Emin

Draga mea Veronicuță,

Sunt cinci ceasuri de dimineață și eu, luându-mă cu lucrul, n-am
putut închide ochii încă. Acum, după ce-am sfârșit câte aveam de făcut,
îmi închei ziua gândind la tine, pasărea mea cea sprintenă, cea voioasă și
tristă totodată și aș vrea să pun mâna pe tine, să te sărut pe aripă... pe locul
unde va fi fost odată două aripi, pe umărul tău cel alb și rotund și frumos.
Dar trebuie să-mi pun pofta-n cui, căci în acest moment tu dormi dusă, în
pătuțul tău așternut desigur c-o fină pânză de in, iar eu mă uit în lumânare
și gândesc la tine. Dormi și nu te trezi, draga mea Nicuță, că eu te păzesc
tocmai de aici.
Iar mâni când te vei trezi, ai s-aștepți scrisoare și poimâni are să-ți
vie și atunci ai să știi și tu ce făceai pe când eu scriam aceste șiruri și eu
cum te-nchipuiesc pe tine, dormind nesărutată, în pat. Oh, nesărutato, tare
te-aș mai săruta!
Ieri seara, mititicule, am fost pentru întâia dată de când te-ai dus tu,
la un concert. Pablo de Sarasate, violonistul spaniol, e aci și cântă
admirabil, așa precum n-am mai auzit violonist și tu știi bine că pe Sivori
l-am auzit. Sivori era un mare technic, acesta nu are numai technică, ci și
inimă. Niște ochi mari, negri, sălbateci are creștinul acesta, și, deși e urât
ca dracul, trebuie să fi plăcând la cucoane. Dar toate acestea tu le vei fi
citind abia poimâne, căci acum dormi, nu-i așa? Dormi Veronică? Desigur
dormi.
Nicu Gane a plecat la Iași; deci dacă-l vezi mai zi-i și tu, că eu, nu
e zi lăsată de Dumnezeu în care să nu-l trag de mânecă și să nu-i aduc
126
 aminte. Dar el mai cu "ba azi, ba mâne" n-a făcut vro treabă acătări pân-
acum, bată-l-ar norocu încă cu vro șapte duzine de copii dar și cu
milioanele respective cu care să-i crească.
Și încă să mai știi una. Mi-am scos ceasornicul meu de aur de unde
ședea cu chirie la părintele Strul Avrum și mă fudulesc cu el. Știi că în el
e pururea posibilitatea imediată de-a te aduce la București cu nepusă-n
masă, căci el reprezintă oricând capitalul necesar pentru transportul celui
mai scump odor ce-l am eu în Iași, încât eu îmi imaginez următoare
consecuțiune în prezența celor două odoare ale mele: când tu vei fi aici, el
poate lipsi, când tu vei lipsi el va-ncerca să vie la loc. Îți poți tu închipui a
cui prezență o prefer. Ce faci c-un ceasornic? Te uiți la el. Pe când cu tine?
Câte nu facem noi de par ceasurile minute și zilele sferturi de ceas?

Măi Momoțelule,

Pe cât de mititică ești tu, pe atât de perfidă. Îmi imputezi ba că n-

am treabă, ba că nu-ți trimit "Timpul" regulat, fiindcă uit să ți-l trimit, ba
- grozăvia grozăviilor - îmi dai sfatul să mă amusez.
Oare n-ai pătruns tu încă natura mea de călugăr pentru a ști că nu
există amuzament pentru mine fără tine și că tot ce vorbești tu e
moftologhie? Critica asupra cărții lui Slavici e scrisă de mult - însă n-am
publicat-o încă pentru că voi s-o remaniez. Poezia nu ți-am trimis-o pentru
că asemenea voi s-o remaniez. Am mai scris o critică asupra "Columnei
lui Traian" care iar voi s-o remaniez. Tu știi că la mine remanierile sunt
lucrul de căpetenie, căci se cere să fiu într-o dispoziție identică cu aceea în
care am scris.

127
 "Timpul", suflete, în zilele când nu am treabă acolo, nu aștept pân-
o ieși de sub tipar și ți-l trimit a doua zi. Astfel ești dispensată de a citi
articolele de fond ale Dlui Christescu a doua zi după ce-au apărut. Le
citești a treia zi, numai pe ale mele a doua zi - abstracție făcând de
admirabilele producțiuni ale penei onorabilului Păucescu, cari cată să te fi
interesând foarte mult.
Momoțelule, crede că gândesc zilnic la tine și mi-e dor și că - în
momentul în care, fără jenă, ți-oi putea face aripi, ca să stăm fără jenă în
acest oraș, ți le fac ca să-mi vii pe sus ca o rândunică de odată cu
primăvara. Căci s-a făcut primăvară, a sosit - fără flori și fără verdeață încă
- și primăvara e vremea iubirii, de predilecție. Pe muză nu fii geloasă, căci
ea în adevăr nu mai produce nimic, Cred chiar că talentul de versificare a
fost numai un incident al tinereței și că proză e ceea ce voi scrie de acum
înainte. Poate da, poate nu; încă nu știu.
Când vei veni, vei afla de la madame Slavici dacă am ieșit vreodată
seara sau m-am dus pe undeva. La comediile lui Vondracec n-am fost
decât una singură dată et c'est tout, asemenea la Sarasate la amândouă
concertele, ceea ce ți-am și scris. Autrement nulle part.

Draga și mititica mea Moți,

Se vede că voi fi având vro înrudire simpatică cu Hristos de vreme
ce în săptămâna Patemilor lui m-a dat din friguri în junghi. Trebuie să știi
că de trei zile avem iarnă completă în ce s-atinge de frig, că piciorul meu
drept e ca vai de el și că pe deasupra am un junghi în partea dreaptă, drept
care pun muștar și piele de iepure la piept. Iată halul în care mă aflu, Moți,
încât nici nu ți-am putut răspunde ieri la dulcea și încântătoarea ta scrisoare
pe care a căzut o lacrimă din parte-ți. Draga mea fată! Mi-e milă, mi-e tare
milă de tine. Costinescu a mai fost pe la mine și-ți trimite complimente.
Îmi zici să vin. Moți, îmi vine să țip la ideea de a te vedea și cu toate
acestea - Momoțelul meu drag și iubit și dulce și desmierdăcios - de ce aș
zice că vin, dacă nu pot? Nu pot, Moți, mă rog ție, nu pot mânca-ți-aș gurița
ta cea dulce, nu pot, dragă femee. N-am decât trei zile libere: Duminecă,
Luni și Marți. Una dusul, una întorsul - ce facem cu una singură? Dac-ar
fi să-ți spun motive, ți-aș spune multe, dar nu voi. Eu știu că tu mă crezi,
128
 știu că mă crezi că de-aș putea, aș fi de mult lângă tine. Știi tu ce dragă-mi
ești? Din ce în ce mai dragă, pentru că în tine s-a încheiat viața mea și cu
toate astea - așa ne-a fost scris amânduror - prin despărțiri să trecem ca să
se lămurească prin amărăciune sufletele noastre. Scumpă Moțico, nu
număra zilele, căci în luna viitoare, în Aprilie, vom fi la un loc pe mult,
mult timp și apoi... așa pentru totdeuna. Acesta e cel din urmă termen al
amărăciunii noastre, și acesta va trece că vreme este. ș-apoi nu ne va mai
despărți nici Dumnezeu, nici dracul.
Te sărut pe gât și după cap și pe obrajii amândoi și "le brin d'amour"
pe gură și mânuțele și la coate și pe umăr și rămân
al tău, Emin

Vinerea Patemelor 26 martie 1882

Fetițule dragă,
Nu te supăra dacă nu-ți scriu numaidecât după ce-ți primesc
scrisorile, dar în adevăr înot în stele. Acuma m-au apucat frigurile versului
și vei vedea în curând ceea ce scriu. Îndată ce mă voi muta de aici îți trimit
bani de drum; pân-atunci "Legenda" la care lucrez va fi gata și fiindcă
luceafărul răsare în această legendă, tu nu vei fi geloasă de el, fetițul meu
cel gingaș și mititel, și nu te-i supăra că nu-ți scriu imediat, nici că nu-ți

129
 scriu mult. Cred că e un gen cu totul nou acela pe care-l cultiv acum. E de-
o liniște perfectă, Veronică, e senin ca amorul meu împăcat, senin ca zilele
de aur ce mi le-ai dăruit. Căci tu ești regina stelelor din cerul meu și regina
gândurilor mele - graziosa - graziosissima donna - pe care o sărut de mii
de ori în somn și trează și mă plec ei ca robul din "O mie și una de nopți"
Emin

10 aprilie 1882

Draga și dulcea mea fetiță,

Eu ți-am răspuns la scrisoarea ta din urmă, e pozitiv. Încât se vede
că se va fi pierdut, ceea ce mi s-ar fi întâmplat pentru întâia oară de când
corespundem. Îți scriam de căldurile ce domnesc aci, rugam să mă ierți că
nu ți-am scris imediat și-n sfârșit știu un lucru: ți-am scris trei pagini de
blagomanii și te sărutam la sfârșit, cum te sărut serile și diminețile măcar
cu gândul. Mă mir în adevăr foarte mult cum de n-ai primit-o.
Apropos de Titu. Da! Vorba ceea ; râde vârșa de baltă și baba de
fată. Cine s-a găsit să-ți facă morală în privința relației cu mine?
Maiorescu. O fi el critic, o fi el om de litere, dar iubirea mea pentru tine și
desinteresarea ta copilăroasă și adevărată cu care ai fost și rămâi a mea,
aceasta nu ar fi găsit-o la nici una din doamnele pe care le-a perindat.
Deosebirea între el și mine e că el a avut pururea ce oferi femeilor, și eu n-
am avut nimic, decât ingratitudine chiar. Tu nu ești de comparat cu acele
și de aceea rău face a te mustra pentru lucruri care sunt spre lauda, nu spre
mustrarea ta. Imorală o femeie care iubește din caprițiu, imorală cea care
iubește pentru bani și pentru interese, dar dacă există moralitate în amor e
numai amorul de bunăvoie, fără interes, cu uitare de sine și cu uitare de
tot. De aceea, draga mea Nicuță, îți zic: opinia celor ce sunt mai răi decât
noi nu ne atinge întru nimic.
Un lucru care te va interesa. Baican scrie o poveste ce i-am spus-o
eu și pe care tu vei recunoaște-o numaidecât. E o poveste care s-a spus de
multe ori la tine acasă și e publicată în foiletonul "Timpului".
Eu, versuri nu mai scriu de loc. Dar în adevăr e și peste putință de-
a scrie. Zilnic câte un articol de fond, și pe niște călduri, drăguța mea, pe
niște călduri cari produc durere de cap și te scot din fire. Dar tu îmi spui
130
 că scrii și știi, Moți, că odată avem să le corijăm împreună și le vom edita
și mă tem c-ai să capeți și Bene-merenti, Moț mititel ce ești tu și drăgălaș,
să treci la nemurire alături cu Sion și Urechia. Quel plaisir!
Draga mea fată, iartă-mă că n-ai primit scrisoarea mea. Ce să-ți zic
alte dacă te superi? Fiindcă nu poți bate poșta care mi-a irosit-o, bate-mă
pe mine că tare mi-ar plăcea să umblu bătut de tine, odor în codru de tâlhari
ce ești!
Când te culci, gândește la mine și când te scoli asemenea. Și lasă-
mă să te pup, mânca-ți-aș ochii tăi cei lucii de pisică, și să te dorlotez ca
pe-un pui ce ești tu, puițul dulce și pe vecii vecilor a lui

Emin

Constanta, 16 iunie 188[2]

Draga mea Veronică,

Iartă-mă că nu ti-am scris de atâta timp, dar am întârziat la Giurgiu, la

Costinescu, unde am scăpat o dată vaporul, care nu pleacă decât de trei ori
pe săptămână, si am venit aci, unde posta nu pleacă în toate zilele. Am
venit ieri si am făcut deja două băi de mare, cari promit a-mi face mult
bine, desi pe-aici e frig încă si apa mării nu e destul de caldă pentru băi.
De-aceea sunt unul din cei dentâi sositi aci pentru băi si nimeni nu se scaldă
încă afară de mine. N-o să stau aci decât vro zece zile si apoi iar mă-ntorc
la Bucuresti.

O să mă-ntrebi ce efect mi-a făcut marea, pe care-o văz pentru-ntâia oară?

Efectul unei nemărginiri pururea miscate. Dar, abia de două zile aici, n-am
văzut-o în toate fetele – căci ea e schimbăcioasă la coloare si în miscări, de
unde unii autori o si compară cu femeia.

Costanta sau Chiustenge este un mic orăsel, dar îndestul de frumos. Nu are
a face deloc cu Rusciucul. Casele au oarecare elegantă în clădirea lor, căci
piatra e ieftină aci si clădirile sunt din piatră patrată, iar primăria, de când
stăpânesc românii si există un consiliu comunal, a făcut foarte mult pentru
orânduiala si înfrumusetarea orasului. O terasă pe tărmul înalt dă o
frumoasă priveliste pe toată întinderea mării si, când luna e deasupra apei,
ea aruncă un plein de lucire slabă, care pluteste pe-o parte a apei. Restul
rămâne în întunerec, si noaptea marea îsi merită numele ei de neagră.
131
 Viata e cam scumpă aci, dar nu atât de exagerat de scumpă precum mi se
descria, mai ales de când s-au deschis câteva oteluri. La anul să stii că
venim amândoi aci, căci băile de mare întăresc si grăbesc bătăile inimei.
Cu toate că omul pare a întineri de ele, privirea mării linisteste, mai ales
sufletele furtunoase.

Sed într-o mansardă si privirea mi-e deschisă din două părti asupra mării,
pe care as vrea să plutesc cu tine. Dar aceasta nefiind cu putintă, te sărut
cu dulce, draga mea Veronică,si rămân al tău Eminescu.

al tău
Eminescu

Adresa mea: Chiustenge (Constanta) Hôtel d’Angleterre

Iunie 1882

Din luna lui Iunie 1882.

A plâns scriind-o.

Îngerul meu blond,

Te-aș acoperi toată cu sărutări, cum argintarii îmbracă cu pietre
scumpe icoana Maicii Domnului, dacă ai fi de față; aș face-o în gând, dacă
n-aș fi atât de gelos precum sunt. Tu îmi faci imputarea că nu-ți vorbesc

132
 de loc de amor - dar tu nu știi că amorul meu e un păhar în adevăr dulce,
dar în fundul lui e plin de amărăciune. Și acea amărăciune, care-mi turbură
pururea amintirea ta, e acea gelozie nebună, care mă face distras, care mă
amărăște și când ești de față, și când nu ești. Veronicuța mea, dacă acest
sentiment care tâmpește mintea și stinge-n om orice curaj de viață, n-ar
învenina pururea zilele și nopțile mele, dacă n-ar fi ingrediența fatală a
oricărei gândiri la tine, aș fi poate în scrisorile mele mai expresiv și mai
vorbăreț. Tu trebuie să știi, Veronică, că pe cât te iubesc, tot așa - uneori -
te urăsc; te urăsc fără cauză, fără cuvânt, numai pentru că-mi închipuiesc
că râzi cu altul, pentru care râsul tău nu are prețul ce i-l dau eu și nebunesc
la ideea că te-ar putea atinge altul, când trupul tău e al meu exclusiv și fără
împărtășire. Te urăsc uneori pentru că te știu stăpână pe toate farmecele cu
care m-ai nebunit, te urăsc presupuind că ai putea dărui din ceea ce e averea
mea, singura mea avere. Fericit pe deplin nu aș fi cu tine, decât departe de
lume, unde să n-am nici a te arăta nimănui și liniștit nu aș fi decât
închizându-te într-o colivie, unde numai eu să am intrarea. Și această
amărăciune e uneori atât de mare, încât pare c-aș fi vrut să nu te fi văzut
niciodată. E drept că viața mea ar fi fost săracă, ar fi fost lipsită de tot ce-i
dă cuprins și înțeles, e drept că nu te-aș fi strâns în brațe, dulce și albă
amică, dar nici n-aș fi suferit atât, nici n-aș fi trăit pururea ca un om care
duce un tezaur printr-un codru de tâlhari. Oare acel om, pururea în pericol
de a-și arunca viața pentru acel tezaur și pururea în pericol de a-l pierde,
nu-și zice în sine uneori că, cu toate că iubește tezaurul, ar fi fost - nu mai
fericit, dar mai puțin nefericit să nu-l fi avut? Așa zice poate, dar cu toate
acestea nu-l lasă în pădure, cu toate acestea-l iubește mai mult decât viața.
Așa te iubesc și eu - mai mult decât viața, mai mult decât orice în lume și
pururea cu frica-n sân, aș vrea să mor or să murim împreună, ca să nu mai
am frica de-a te pierde. Ți-am spus, Nicuță, că pentru mine viața s-a
încheiat. Ce-mi mai spui tu, că sper să aflu alt amor cu ușurință și că nu
apreciez îndestul dragostea ta? Nu mai sunt în stare și nu voi mai fi de-a
iubi nimic în lume, afară de tine.
Dac-ai cunoaște această mizerie sufletească care mă roade, dacă ai ști
cu câtă amărăciune, cu câtă neagră și urâtă gelozie te iubesc, nu mi-ai mai
face imputarea că nu-ți scriu uneori o vorbă de amor. În acel moment te-
aș săruta, te-aș desmierda, dar te-aș ucide totodată.
133
 Momoțelule, îți sărut mânile tale mici și genunchii tăi cu gropițe și
gura ta cea dulce și părul și ochii și coatele și toată, toată te sărut și te rog,
te rog mult să nu mă uiți deloc, deși poate tocmai când vei ști că te iubesc
***, nu vei mai pune nici un preț pe iubirea

lui Emin

Amica mea,
Îți mulțumesc pentru trimiterea fotografiei. Nu ți-am răspuns la cea
din urmă scrisoare și n-am dat mai ales urmare cererii pentru batistă și
scrisori, pentru că îmi era atât de greu de-a ,ă despărți de aceste dulci
rămășițe ale fericirii și nefericirii mele, de rămășițele singurului sentiment
adevărat pe care l-am avut în viață și pe care desigur nu-l voi mai avea
nicicând.
Dacă pretinzi în mod absolut ca să-ți trimit cele din urmă scrisori
înapoi, ți le voi trimite, căci ești în drept a mi le cere; dar dacă nu le
pretinzi, amica mea, atunci te rog lasă-mi-le. Nevrednic de-a le păstra,
nevrednic de-a fi iubit de Dta, precum ți-am spus de atâtea ori, eu o cer
acesta nu ca pe un semn de afecție, ci ca o grație excepțională. Dar în
sfârșit, Dta ești stăpână pe voința Dtale și dacă îngădui să le păstrez, le voi
păstra. Încolo cred că nu vei socoti că aș putea abuza vrodată de ele.

134
 Trimiterea fotografiei a fost pentru mine un semn că mi-ai permite a păstra
și acele scrisori, care departe de a face asupră-mi efectul unor triste
amintiri, formează comoara, singura comoară a vieții mele. Îți simt mâna
mică și rece și te rog să-mi ierți și cele ce ți-am greșit și cele ce-ți
închipuiești că am greșit.
M. Eminescu
NB. Scrisoarea Dtale a întârziat din cauza întreruperii comunicațiilor.

Iulie 1882
Draga mea Nică,
Călduri, muncă și necazuri mă opresc de a-ți răspunde cu acea
promptă regularitate de care, de dragul tău, m-aș ține bucuros. Precum era
de prevăzut, după ce am făcut atât de puține băi și după ce aerul de
bucurești nu-mi priește de loc și căldurile asemenea, bubele mele amenință
a se redeschide și a mă rearunca în acea mizerie morală, care era de vină
la tăcerea mea.
Dragul meu Moț, nimeni, absolut nimeni nu-i în București, nici
prieteni, nici dușmani. Toți caută răcoare și liniște din acest infern, în care
cei nevinovați se pedepsesc. După ce și corectorul de la "Timpul" mi s-a
îmbolnăvit, am rămas curat redus la mine însumi cu onorabila redacție...
și pe ce călduri, Doamne sfinte!
Nu fi supărățică, dacă nu-ți scriu imediat și crede-mă că abia găsesc
un moment mai limpede în care să pot gândi și la dragul meu Moț, la
imputările ce ea mi le face și la fatalitatea că mi-i atât de dragă ș atât de
scumpă și totuși nu pot fi lângă ea.
Eh! La pauvreté est une mauvaise chose! Și chip să scap de ea pentru
totdeuna nu se vede încă. Dar în sfârșit, bun e Dumnezeu și meșter e dracul.
După ploaie trebuie să vie și senin, care va fi și mai senin prin tine, Nică.
Ai avut de descifrat în scrisoarea mea trecută. Am plecat la
Chiustenge și cerneala din călimară s-a făcut în vreme de vară ca păcura -
Copirtinb - încât se lipea filă de filă.
Te sărut de mii de ori, Moț, și iar te sărut și iar, și iar și te rog să-mi
păstrezi locul din inimă care l-ai dăruit lui Emin.

135
 August 1882
Măi fată nebună și drăgălașă,
Și zi e pozitiv că eu te-nșel, că te uit, că-mi ești dragă numai pe cât
te văd cu ochii? Mânca-ți-aș ochii tăi cei dulci, nebuno, dar te iubesc cu
sufletul, dar nu știu nici ce să-ncep, nici ce să fac de dragul tău. Dar zi și
tu - ce e de făcut? În vremea asta în care nu-i nimenea aici, în care vegetez
ca un adevărat animal, bolnav și descurajat - cum să vin la tine, pe cine să
las în loc?
tu mă sfătuiești să petrec, să mă folosesc de tinerețe și alte asemenea
mofturi nihiliste pe cari le citești în romanuri. Viața mea ești tu, prin
urmare nici un gând nu-mi vine măcar să petrec când sunt fără tine. Nimeni
nu mă vede nicăiri, duc o viață monotonă de pe-o zi pe alta. Singur, fără
prieteni și fără cunoscuți, și tu zici să petrec, ca și când un asemenea lucru
se poate comanda în starea sufletească în care sunt.
Tu zici că presimți nenorociri. Nu mai presimți, dragul meu suflet,
nimic; ceea ce e pozitiv este că suferi de superexcitație nervoasă, care va
înceta când vom fi împreună și vom fi împreună. Ce dracu! Odată trebuie
să se schimbe în bine mizeria actuală, odată trebuie să ne regăsim pentru
toată viața ca să nu ne mai despărțim nici odinioară. Iubirea mea pentru
tine nu mai e un vis sau o speranță depărtată; e ceva aievea, e o simțire
hotărâtă și de toate zilele cum e aerul pe care-l respir. Tu știi fără bine că
sunt statornic, chiar încăpățânat, și poate dacă n-aș fi așa, ar fi pe de-o parte

136
 mai bine, dar pe de alta nu te-aș iubi cu atâta nestrămutare, precum te
iubesc.
E prea adevărat ceea ce-mi scrii, că oamenii sunt mai îngăduitori cu
viciile celor bogați decât cu patimele adevărate ale omului sărac. Dar așa
e lumea, așa a fost totdeuna. Cu toate acestea, dacă lumea e nedreaptă,
natura nu e tot astfel. O singură clipă din viața a doi nenorociți ca noi, o
clipă de uitare de sine și de beție plătește mai multe decât viața întreagă a
acestor oameni.
Ți-am spus, Nicuță, că urâtă să fii, oricum ai fi, tot dragă ai să-mi
rămâi și nici nu se poate altfel - căci tu ești cel dintâi amor al meu și vei fi
unicul și cel din urmă. Dacă aceasta poate fi o mângâiere pentru
singurătatea ta, o mângăere e drept că deșartă și goală, dacă te poate
mângâia jurământul meu sfânt că nu iubesc și nu voi iubi niciodată pe
nimeni afară de tine, dacă te poate mângâia mărturisirea că neagră mi-e
ziua în care nu te văd, și pustie viața fără de tine, atunci crede-le, căci
adevărate sunt și mângâie-te măcar cât de puțin.
Îți sărut picioarele tale, copilul meu cel dulce, și te rog, te rog mult
să te liniștești, să crezi în statornicia și în iubirea mea și să speri, dacă poți
spera. Dacă am avea religie, noi doi, am crede că Dumnezeu nu va lăsa
nerăsplătit atât amor, dar n-o avem, de aceea numai în noi înșine putem
crede și pe noi înșine ne putem întemeia. Eu zic: crede în mine și nu vei fi
amăgită, afară doar dac-oi muri. Te sărut și te rog, liniștește-te, căci starea
ta mă doare mai mult decât mizeriile mele proprii. Al tău

Emin

137
 Amica mea,
Ceea ce am auzit, am auzit ca sigur și pozitiv. M-a durut foarte, dar
deprins a te crede, căci cunosc calitatea ta de căpetenie, sinceritatea, te rog
să mă ierți dac-am dat crezământ, sigur fiind că tu ești îndestul de deschisă
ca să-mi spui că momentul a sosit în care arunci frumosul vis în apă. Îmi
faci imputări de sute de ori meritate că nu vin la Iași, că n-am găsit timpul
și ocazia să vin. Ei, dac-ai ști cum salahoria asta în care petrec împreunată
cu boală și mizerie mă apasă și mă fac incapabil de-a voi ceva, ai înțelege
și m-ai ierta. De câte ori ne vedem, tu ai ocazia de-a înțelege că te iubesc,
tu simți că sufletul meu întreg e al tău. Ei bine, oricând e tot astfel. Dar îți
spun drept, oricât de mult doresc să te văd, când știu că ar fi numai pentru
câteva zile, mă sperii eu însumi la ideea de-a veni. La ce? Pentru înăsprirea
părerilor de rău, pentru ca din nou să trebuiesc să te părăsesc, pentru ca
remușcarea de-a nu te avea să se nască mai amară și mai crudă din o scurtă,
dulce, nesfârșit de dulce realitate?
Dar să las astea. Eu știu cu toată siguranța că te voi iubi întotdeuna,
chiar atunci când nu m-ai mai iubi tu, cu toată risipirea vieții mele în
nimicuri politice, cu toată desordinea mea intelectuală, cu toată
demoralizarea de care sunt cuprins, în urma lipsei mele de energie și lipsei
de voință.
Să-ți povestesc ceva neauzit - ca semn de demoralizație adâncă,
care a pătruns în societatea noastră greco-bulgară. Curtea regală e un
adevărat... hotel. Toată lumea se-ntreabă ce s-a-ntâmplat la Sinaia. Garda
de acolo a prins pe secretarul legațiunii belgice ieșind noaptea pe fereastră
de la domnișoarele de... onoare. În sfârșit... Regele și Regina... n-au aflat
nimic. Radu Mihai depeșează însă Regelui o telegramă cifrată prin car-l
anunță de tot ce se petrece la Curte. Adjutanții M. Sale împreună cu
domnișoarele trăiau toți în concubinaj. Regele are însă obicei de-a pune
tocmai pe aceste domnișoare să-i descifreze depeșele. Din nefericire
pentru ele - toate plecaseră în pădure cu galanții lor - nimeni nu era decât
Regina acasă. Regina se pune de descifrează însăși depeșa și-și pune
mâinile-n cap. În sfârșit rege și regină pleacă în pădure, la pavilionul de
vânătoare, și găsesc...? Întreaga companie de domnișoare de onoare lucrată
ca după comandă de întreaga companie de adjutanți. Scandal! Se zice că
toți adjutanții și toate domnișoarele vor fi date afară... dar...
138
 Iată un scandal fără pereche în analele curților europene.
Îți sărut ochii, draga mea dulce, și te rog să ierți bănuielile
nefericitului

Emin

Septembrie 1882
Doamna mea,
Ți-aș zice "amica mea", dacă din scrisorile Dtale n-ar respira
pururea un ton de amărăciune, dacă uitând ceea ce am fost - odinioară - și-
mi pare un secol de atunci - ai primi amiciția ce ți-o ofer și respectul pe
care am învățat a-l avea pentru Dta.
Să fim dar odată sinceri între olaltă, să lăsăm acuzările și
suspiciunile de-o parte și să mă lați să-ți descriu cum mi se prezintă mie
acest trecut de-un an și mai bine care mi-a părut atât de lung. De ce mi-ai
cerut scrisorile înapoi îmi explic poate. Puținele zile în care nu ți-am
răspuns ți-au părut prea lungi și aveai cuvânt să aștepți de la mine mai
multă grabă. Ceea ce m-a mirat însă este repejunea cu care-ai răspândit în
lume vestea rupturii noastre, ceea ce eu nu spusesem absolut nimănui. mai
târziu a venit blaga cu totul nemeritată despre Maiorescu, despre o
Doamnă oarecare, ce nu ți-a dorit niciodată rău și de care erai geloasă fără
umbră de cuvânt, dar pe lângă acestea - de ce s-o tăgăduiesc? - a venit,
poate prilejuită de aceste mici lucruri, un desenchantement, un urât și un
pustiu în sufletul meu, încât acesta nu s-a putut umplea cu nimica, a rămas
permanent.
Dta totdeuna ai gândit că eu petrec în București. Te-ai înșelat
totdeuna și fie cine din cunoscuții mei îți poate da mărturie c-am trăit ca
un pustnic, ca un săhastru. Mizerii trupești și sufletești m-au împresurat
întotdeuna și amintirile, căzând una câte una ca frunzele veștede, momente
de aur și momente de durere au lăsat pe urmă-le un desgust de viață și de
tot, pe care nu ți-l pot descrie. Îți vei fi aducând aminte poate că-ntr-o
scrisoare ți-am cerut iertare c-am îndrăznit a te iubi. Știam eu de ce-o cer.
Știam prea bine că fondul sufletului meu e desgustul, apatia, mizeria. Eu
nu sunt făcut pentru nici o femee, nici o femee nu e făcută pentru mine, și
oricare ar crede-o aceasta, ar fi nenorocită. Nu iubesc nimic pentru că nu
139
 cred în nimic și prea greoi pentru a lua vreun lucru precum se prezintă, eu
nu am privirea ce înfrumusețează lumea, ci aceea care vede numai răul,
numai defectele, numai partea umbrei. Sătul de viață fără a fi trăit
vreodată, neavând un interes adevărat pentru nimic în lume, nici pentru
mine însumi, șira spinării morale e ruptă la mine, sunt moralicește deșălat.
Și Dta mă iubești încă, și Dta nu vezi că sunt imposibil, că-ți arunci
simțirea unui om care nu e-n stare nici de-a-ți fi recunoscător măcar?
Dă-mă uitării precum te-am mai rugat, căci numai uitarea face viața
suportabilă.
Nu risipi partea cea mai bună a vieții și a inimei d-tale pentru un
om care nu e vrednic să-ți ridice praful urmelor și crede-mă odată în viață
când îți spun marele adevăr, că cel ce nu e-n stare a se iubi pe sine, nu e-n
stare a iubi pe nimenea. Va fi poate ca orice organism o jertfă a instinctelor
sale fiziologice împreunate c-o idee fixă. dar când un asemenea om ca
mine va cerceta cenușa din inima lui, va vedea că nu există încă nici o
scântee, că totul e uscat și mort, că n-are la ce trăi, că târâie în zădar o
existență care nu-i place nici lui, nici altora. Nu cred nimic, nu sper nimic
și mi-e moralicește frig ca unui bătrân de 80 de ani. Dta trăiești și eu sunt
ucis - ce raport poate fi între noi?
De aceea lasă amărăciunea de-o parte, bucură-te de-o viață care va
fi frumoasă încă, pentru că ai devenit o femee demnă, pentru că astăzi ești
ceea ce ar fi trebuit să fii totdeuna după dispozițiile Dtale generoase și după
spiritul de adevăr pe care-l ai. Părerea de rău de a-ți fi cauzat Dtale dureri
e singura părere de rău pe care-o am... Te rog iartă-mi-le cu atât mai mult
cu cât mai mult cu cât eu n-am nimic de iertat, cu atât mai mult cu cât de
la Dta n-am văzut decât bine.

Al Dtale
supus
Eminescu

140
 8. SCRISORILE VERONICĂI MICLE CĂTRE EMINESCU

ANUL 1877

Bien aimé Titi,

Deux sentiments oposés ont partagé mon être en apprenant ta visite

d'adieu : le regret de ne t'avoir pas vu et le contentement d'avoir échap[p]é
aux tristes émotions de ton départ. Titi, si tu as de cœur (et je suis sûre que
tu en as puisque tu m'a aimé plus que je ne méritais pas) écoute-moi, juge-
moi et ne me condamne qu'après. N'est-ce-pas que mon indifference a
brisé ton cœur, cœur tout plein de moi, mais je prends Dieu par temoin si
c'était une veritable indifference; cette feinte froideur n'était qu'une contre-
blance à ton amour imense que tu trahissais // sans cesse; ton régard, ta
parole, enfin toute ta personne en ma présence n'était qu'amour, tu étais si
peu maître de toi-même, en sorte que la personne la plus bête connaissait
que tu es amoureux de moi; donc, ne falait-il pas que je donne un dementi
et que dessimule aux yeux scrutateurs la réciprocité d'un amour tout aussi
grand ? — Pourquoi, diras-tu ? — Eh bien, je te dirrai franchement à toi,
le seul à qui j'ai le courage de confier toute ma vie et tous mes secrets. Ne
trouves-tu pas raisonable de ma part qu'après avoir sacrifié mon enfance
pour ainsi dire à cette liaison que je la soutienne jusqu'à la fin, pour pouvoir
à l'occasion bénéficier d'une vie paisible, ayant mon petit revenu ? Tu n'as
pas besoin de tout cela, me diras-tu de nouveau. Eh, mon cher ! Enfant
comme j'ai été, et avec toute la différence qui était entre lui et moi, j'ai
senti bien // de fois que je lui était à charge (une femme pauvre est toujours
à la charge d'un mari), veux-tu donc que je devienne de nouveau le fardeau
d'un homme, et encore d'un homme que j'aime ? Mon Titi, tu es trés
intéligent, mais l'amour ne te laisse pas raisonner; ne sais-tu pas que pour
s'aimer toujours il faut que l'immagination soit entretenue continuellement
par des illusions et par l'espérance, la misère et la necéssité les detruisent.
Tu me crois trop légère pour me supposer un cœur, et je puis affirmer
que je suis une femme de cœur, et je ne voudrais à aucun prix te créer une
vie pénible; d'ici à un an ou deux, ton amour éteint, que serai-je pour toi ?
La malheureuse vieille de Schopenhauer, que bon gré mal gré tu devras

141
 soigner. Titi, cette lettre je l'ai écrite hors de la maison, tellement je suis
espioné par les gens qui m'entourent, un va, // un autre arrive, je suis pire
qu'à un hôtel. Je ne t'écrirai plus de peur de t'ennuyer — mais, si je t'ecrirai,
si tu reponds à ma lettre, je veux savoir si tu me pardonnes, si tu m'aimes
encore un tout petit peu, petit méchant, petit bébé et mon bien aimé Titi.
27 Oct.1877

Traducerea:

Mult iubite Titi,

Două sentimente contrarii mi-au împăîrţit fiinţa aflând de viozita ta
de bun rămas: părerea de rău de a nut e fi văzut, şi mulţumirea de a fi fost
cruţată de tristele emoţii ale plecării tale. Titi, dacă tu ai inimă(şi eu sunt
sigură că ai avut pentru că tu m-ai iubit mai mult decât meritam eu),
ascultă-mă, judecă-mă şi num ă osândi decât după aceea. Nu-I aşa că
indiferenţa mea ţi-a sfărâmat sufletul, suflet cu totul încărcat de mine, dare
u iau pe Dumnezeu martor dacă era o veritabilă indiferenţă; această falsă
răceală nu era decât o contra-balansare faţă de iubirea ta imensă pe care tu
o dai pe faţă fără încetare; privirea ta, vorba ta, înfine întreaga ta fiinţă în
prezenţa mea nu erau decât dragoste, tu erai atât de puţin stăpân pe tine
însuţi într-atât că şi un prost îşi dădea seama că tu eşti îndrăgostit de mine;
ca atare nu trebuia ca eu să desmint şi să simulez în ochii iscoditori
reciprocitatea unei iubiri tot atât de mar?- Pentru ce, vei spune tu?- Eh
bine-eu ţi-oi spune deschis că singurului căruia eu am curajul să-i
înceredinţez întreaga mea viaţă şi toate secretele mele. Nu găseşti tu
îndreptăţit din partea mea că după ce mi-am sacrificat copilăria, ca să spun
aşa, acestui legământ pe care eu îl susţin până la capăt şi pentru a beneficia
de ocazia unei vieţi liniştite având miclul meu venit? N-ai nevoie de toată
asta îmi vei spune tu din nou. Eh, dragul meu! Copil, cum am fost şi cu
toată diferenţa care era între el şi mine, mi-am dat seama de-atâtea ori că
îi eram o povară( o femeie săracă este totdeauna povară unui bărbat); tu
vrei, deci, ca eu să devin din nou povara unui om şi încă al unuio om pe
care-l iubesc? Titi al meu tu eşti foarte intelligent, dar dragostea nut e lasă
să judeci; nu ştii tu că pentru a iubi trebuie totdeauna ca închipuirea să fie
continuu întreţinută de iluzii şi de speranţă- mizeria şi nevoia le distrug.
142
 Tu mă crezi prea uşuratică spre a-mi presupune o inimă şi eu îţi pot
afirma că sunt o femeie sinceră, şi n-aş vrea cu niciun preţ să-ţi creez o
viaţă penibilă.; într-un an sau doi dragostea ta stingându-se, ce-aş fie u
pentru tine?nefericita bătrânică a lui Schopenhauer, de care vrând-
nevrând, ar trebui să ai grijă. Titi, scrisoarea asta eu am scris-o în afară de
casă, înt-atât sunt de spionată de oamenii din jur, unul pleacă, altul vine,
eu sunt mai rău ca la un hotel… Eu nu-ţi voi mai crie din teama de a te
plictisi- dar de-ţi voi scrie, tu răspunde la scrisoarea mea; eu vreau să ştiu
dacă tu mă vei ierta, dacă tu mă mai iubeşti un pic, micule răutăcios, mic
bebeluş şi prea iubitul meu Titi.
Dacă ai putea grăi inimii mele că mă vei ierta, tu ştii cât de amare
sunt hapurile pe care tu mă faci să le înghit, dare u nădăjduiesc că tu îmi
rezervi de-asemenea multe săruturi. Titi, nu-I aşa că tu vei veni de sărbători
la I(aşi) şi atunci eu voi fi aşa de dulce şi aşa de bună cu tine şi te voi vedea
adormind pe braţul meu. Îţi jur că nu voi mai fi răutăcioasă cu tine; dac-ai
şti cât regret, eu, şi cât bluestem fiinţa mea, dar la ce bun, tu ai plecat şi eu
însămi nu sunt în stare să plâng depărtarea ta.
Eu te-mbrăţişez din toată inima.
27 Oct.1877
Tolla cea nefericită
(Originalul în limba franceză, traducerea din “Corespondenţă,
Veronica Micle de Augustin Z.N.Pop, pag. 95)

143
 decembrie 1878

Mon cher et bien aimé Titi,

Tu dois être bien faché contre moi voyant que le dimanche est passé
et que la lettre n'est pas arrivée; mais ne m'accuse pas d'oubli, car j'ai pensé
à toi, et ce sont des causes indépendentes de ma volonté qui m'ont empeché
de t'écrire. Tu dois être sur que je dispose de mon premier moment libre
de mettre sur le papier ma // pensée, qui est toujours à toi.
Mais j'avais tout-à-fait oublier, il ne te faut que deux lignes et j'ai de
beaucoup dépassé le nombre; mais que veux-tu, s'il ne fallait t'écrire que
juste deux lignes je renoncerais à t'envoyer des lettres, car, ma foi, il m'est
impossible d'être aussi concise que tu désires, et puis tu sais que nous
autres les femmes nous aimons assez les phrases pour ne pas en user
d'elles.
Si tu savais comme je desire être, près de toi, j'en ai assez de ce
monde qui ne me laisse pas en paix et qui me déchire; j'ai des moments si
lugubres que par fois je prends la vie à tort et je voudrais mourir, mais je
suis trop lâche pour me la donner moi-même, et dans ces instants de
defaillance je me dis : si Titi serai près de moi peut-être l'envie de mourir
ne me tenterais pas si souvent, il chasserais de mon âme ce vide que je //
sens et que je vois autour de moi. Sais tu, mon cher, toute ma vie a été un
mansongre pour le monde, dans le monde que je ris, je plaisante et on me
prends pour une personne très gaie, et que de fois mon cœur saigne, que
de fois je pleure pendant la nuit seul le bon Dieu sait, auquel j'ouvre mon
cœur et qui connait mieux que personne tout le chagrin qui devore mon
âme.
A revoir, Titi, je t'embrasse mille et mille fois, ne m'oublie pas

Tolla
Traducere:

144
 Decembrie 1878
Scumpul şi mult iubitul meu Titi,
Tu trebuie să fii foarte supărat pe mine, văzând c-a trecut duminicaşi
nu ţi-a ajuns scrisoarea; dar nu mă învinui de uitare căci eu m-am gândit
la tine şi cause în afară de voinţa mea m-au împiedicat să-ţi scriu. Fii
încredinţat că eu dispun de primul meu moment liber de-a pune pe hârtie
gândul meu care este întotdeauna la tine.
Dar uitasem cu totul, nu trebuie decât două şiruri şi eu am depăşit cu
mult numărul, dar dacă trebuie să nu-ţi scriu decât numai două şiruri eu
voi renunţa a-ţi adresa scrisori, căci, să mă crezi mi-e imposibil să fiu atât
de concisă cum doreşti tu, şi apoi tu ştii că nouă femeilor celorlalte ne plac
îndeajuns frazele pentru a nun e folosi de ele.
Dac-ai şti tu cât doresc să fiu lângă tine, mi-e lehamite de lumea asta,
care num ă lasă în pace, şi care mă destramă, eu am momente atât de jalnice
că văd viaţa alandala şi aş vrea să mor, dar sunt prea laşă ca să mă sinucid
şi în aceste clipe de slăbiciune îmi spun dacă Titi s-ar afla lângă mine poate
pofta de-a muri nu m-ar încerca adesea,el ar goni din sufletul meu acest
gol pe care-l simt şi pe care-l văd în jurul meu.Ştii tu, scumpul meu,
întreaga mea viaţă a fost o născocire pentru lume, în care eu râd, eu
glumesc şi sunt socotită o persoană foarte veselă, şi de câte ori inima mea
sângeră, de câte ori eu plâng în timpul nopţii, ştie singur Dumnezeu,
căruia-I deschid inima mea şi care cunoaşte mai bine decât oricine tristeţea
ce-mi sfâşie inima.
La revedere, Titi, eu te-mbrăţişez de o mie şi o mie de ori, num ă uita,
Tolla
(traducere din “Corespondenţă- Veronica Micle “ de Augustin Z.N.
Pop.)

145
 decembrie 1878

Miţule iubit,

De ce mă imitezi ? Când îţi zic eu ţie ,,Dragul meu" tu îmi zici ,,Draga
mea". Am să-ţi fac proces că-mi plagiezi dezmierdările, ştii că aceasta e o
contravenţiune prevăzută cu penalitatea cutare, paragraf cutare, poate din
procedura penală, prin urmare de-acu-nainte cată şi nu mă mai îngâna.
Mă întrebi ce voiesc şi de ce sunt tristă ? Am o mie şi una de cauze
pentru întristare şi nici una pentru a fi veselă.
Mă întrebi ce-mi lipseşte — toate îmi lipsesc, dar mai presus de toate
Tu eşti care-mi lipseşti.
Deprinsă de copilă chiar a fi sub aripile cuiva, îndată după moartea
lui tu ai venit, te-am văzut şi m-ai mângâiat, să mă crezi că mai nu am avut
timpul să simt nici golul ce l-a lăsat în urma lui şi nici urmările neapărate
a acelei dureroase pierderi. Acuma însă, cu cât vremea trece, cu cât mă
întorc cu gândul îndărăt, şi văzându-mă zilnic atât de singură, în prada
gândurilor, mă cuprinde o jale, dar o jale care e cu atâta mai periculoasă
cu cât e mai ascunsă şi mai uniformă, astfeli că o simt cum, încet, încet,
mă doboară.
Mă întrebi, doreşti a şti de la mine că ce anume să faci, să-ţi spun
dorinţa mea. Ştii ce vreau cu stăruinţă, ştii ce doresc?

Casa memrială VeronicA Micle din Târgu-Neamț

146
 O scrisoare a Veronicăi Micle adresată lui Eminescu

Je desire ardement, je veux être près de mon cher petit Eminescu,

rien que le voir et tous mes maux disparetront comme par enchantement.
Da, scumpul meu, voi, însă nu crede că această a mea dorinţă o aşi
pune cândva mai presus de cariera şi viitorul tău, jamais, plutôt mourir
moi que detruire ton avenir — agis donc en conséquence.
Să viu la Bucureşti, apoi da, să viu, dar tu ştii prea bine ce scump e
drumul, dacă ai putea să-mi scoţi un liber-permis viu eu fuga şi cu iuţeala
drumului de fier, mai iute nu pot.
Mai săptămâna trecută am primit o scrisoare, scrisă cu plumbul, de la
Hanrieta, în care mă lasă a înţelege că timp de 6 săptămâni a fost aşa de
nenorocită încât m-a uitat nu numai pe mine, dar s-a uitat pe sine însăşi.
Dacă într-adevăr scrisoarea mea din urmă e neclară în gândiri şi

147
 sentimente este că lacrimile mă înecau, scriam fără să mai ştiu anume ce
şi tot dusul şi voiajul cu turiştii e o minciună a mea, plăzmuită în mijlocul
unei dureri sfâşietoare, instantaneu concepută în momentul când scriam.
Miţule, oare fac bine că sunt aşa de sinceră de-ţi spun până şi minciunile
pe care le inventez ?!
Eminescule, de ce mă îndemni să fac un lucru pe care tu nu-l poţi face
şi pentru care nici mie nu mi-a dat
Dumnezeu un talent deosebit, îmi zici să-ţi cer bani. Apoi, scumpul
meu Bebe, eu sunt sigură că dacă tu ai avea un prisos mi-ai trimite, şi
numai aşa îţi scriu şi acuma, când vei avea un prisos trimite-mi, dacă nu ai
ce face cu el, fără însă a te priva tu.
Cu aceasta te sărut din suflet şi te rog să crezi că sentimentele mele
pentru tine sunt eterne acele de dragoste
Veronica

9 aprilie 7 oare dimineaţa, scriu în aşternut, aseară m-am culcat la

11 oare, de aceea sunt leneşă azi. Nu te leni şi-mi scrie.

148
 ANUL 1879

Amicul meu,

De eşti mânios, te rog să nu mai fii, de nu eşti, cu atâta mai bine, căci
ştiu că eu n-am fost nici o clipă mânioasă pe tine de când te cunosc; prin
urmare gândeşte cu drag la mine, şi lasă-mă să-ţi spun ce fericire nespusă
am simţit în sufletul meu când am văzut pe d-l M[aiorescu] // în casă la
mine şi că pacea şi iertarea atât de mult dorite de mine le-am capatat. Ce
să-ţi fac, tu ştii că eu sunt sinceră — ei bine, trebuie să mărturisesc că,
precum era sărbătoare pentru mine când veneai tu să mă vezi, tot astfel, ba
încă mai mult, am simţit când l-am văzut pe d-l M., şi aceasta din mai
multe puncte de vedere, între care a fost şi acela că am vorbit de tine, ce
anume ţi-oi spune la toamnă, când cred că ne vom vedea.
Am auzit că tu eşti hotărât a trece în Asia, în America, *** dar cum
rămâne istoria cu mine, pe mine cui mă laşi, pe mine care zici că mă iubeşti
aşa de mult, să vede însă că ura e mai mare în sufletul tău decât chiar acea
iubire nespusă de// care îţi plăcea să-mi vorbeşti atât de mult; sau poate că
acea iubire a redus-o timpul la o simplă şi neînsemnată amintire pe care
poate ţ-o mai redeşteaptă numai acestă scrisoare, în casul acesta chiar te aş
ruga să nu te duci din Bucureşti, căci acolo eşti în societatea unui om care
trebuie să te ajute şi să te despăgubească de orice alte pierderi.
Cred că ştii de cine îţi vorbesc.
Eartă că scriu foarte rău, nu-mi este bine. Dacă îmi dai voie să te sărut
odată, eu te sărut de mii de ori.
Tolla 3 mai 1879, Iaşi

149
 Amicul meu,
În adânca durere de care sunt cuprinsă scrisoarea ta m-a făcut să
plâng lacrimi de duioşie şi mângâiere, şi poate mai mult decât oricând am
putut aprecia înălţarea sufletului tău — tu, care cunoşti starea sănătăţei
mele, îţi poţi închipui această lovitură amară la ce stare a trebuit să mă
reducă, sunt atât de slabă că abia pot cugeta şi mai nu pot lega o idee de
alta, însă astfeli e nenorocirea // făpturei noastre omeneşti că nici macar nu
putem fi lung timp nenorociţi, toate zilnic să pierd încet, încet, tabloul trist
şi dureros să tot îndepărtează şi parcă mi[-i] groază când gândesc că va
veni o zi în care durerea mea de azi fără urmă va pieri.
Eşti atât de generos încât mă întrebi de starea în care am rămas şi cu
ce m-ai putea îndatori; când voi fi mai în putere şi mai liniştită ţi le voi
spune toate, acuma // însă mă mărginesc a te ruga să-mi faci o suplică la
Ministeriul de Culte în care să ceri din parte-mi să-mi acorde salarul
răposatului până la regularea pensiunei; în suplică vei arăta că am două
fete a cărora educaţie e abia la început şi să arăţi curat că nu am cu ce trăi;
suplica o vei trimite la mine, să o prescriu. Pe urmă te voi ruga să-mi faci
suplica pentru pensiune. Cogălniceanu a fost la înmormântare [2V] şi mi-a

150
 promis multe. // Ţ-aş mai scrie dar nu mai pot, îmi tremură mâna. Te rog
răspunde-mi. Adresa tot : Şcoala de Arte.

Te salut din inimă

Veronica

12 august 1879, Iaşi

august 79

18 august 79

Mon cher petit bien aimé,

Me voilà de retour; vraiment je suis bien fataliste moi, c'est inutile de

te le redire, que je voulais rester à la vigne au moins 7 jours,—eh bien,
après 24 heures, j'ai du revenir. À mon arrivée j'ai trouvé mon acte de
mariage // j'aurais cherché en vain l'autre, il ne m'aurait pas servi à rien
puisqu'il n'était pas legalisé, tandis que le présent est prévu de toutes les
formes exiger par la loi des pensions. Je compte aller à Bucarest, je fais
mes préparatifs, il faut que tu me dévances de quelques jours pour me
trouver un logis qui ne soit pas // cher (et qui ait toutes les apparances de
ma celule tant revée !). Ne reviens pas plutôt que le 2 septembre, ou fais
comme tu voudras, de mon côté je tache de me procurer les actes qui me
manquent.
Je crois que c'est superflu de dire et redire combien tu m'es cher et
combien je te rêve et te désire.

à toi de cœur et d'âme

Tolla
151
 Je suis revenue a 12 heures et imédiatement je t'ai ecrit.

1 oară după miezul nopţei 2 septembrie 1879

Cât am admirat de mult poezia ta : Atât de fragedă.., cât am admirat-

o pot oare să-ţi spun ? Tu singur trebuie să o admiri tainic în sufletul tău şi
să te închini la propria-ţi creaţiune ca la însăşi fiinţa pe care o divinizezi în
ea. E un sentiment atât de înalt, atât de curat, atât de adânc — însă adresate
unei fiinţi cu care din nefericire sau din fericire poate eu nu mă pot nici
măsura, nici compara (Elisabeth). Eminescule, acea poezie e simţită — şi
d[o]ar eu am dispărut din inima ta — era oare altceva decât inima ta la care
eu am ţinut, mult mai mult decât am avut aparenţa ? Versurile tale m-au
făcut durere să simt că o figură Souvereinement Superieure m-a alungat
afară din sufletul tău, unde poate fără drept şi fără veste mă întrodusesem.
Scriindu-ţi, plâng lacrimi de durere, durere nouă şi necunoscută mie până
acum, şi care poate e cu atâta mai amară cu cât îmi vine într-o stare deja
destul de tristă. Să nu crezi că sunt suparată pe tine, din contra, daca îţi
descriu toată starea sufletului meu o fac ca să ştiu cauza unei eterne
resignări din parte-mi, a unei renunţări dureroase care mi o impun, pentru
ca să te pun în poziţie de a nu-ţi nega faţă cu mine nici un moment
individualitatea, de a nu fi ipocrit, şi ca să-mi poţi acorda drept mângâiere
apres tant d'amour une parfaite et sincere amitie. Crezi tu că nu le-am
presimţit toate aceste ? Ce vrei, sunt nefericită că am un fel de a doua
vedere şi gîcesc direct câte îmi pregăteşte soarta, ce să-ţi mai spun, mă tem
să nu-mi pierd după ce am pierdut tot, şi puţina minte ce mi-a rămas.
Eminescule, nu le lua aceste ca reproşuri, poţi reproşa inimei ceva ? Şi din
iubirea ta trecută nu încerca să faci un act de conştiinţă pentru susţinerea
unei cauze pentru care inima ta şi sufletul tău strigă că e pierdută.
Amica ta ,Veronica

Dacă-ţi scriu este că plânsul nu m-ar lăsa să ţi le pot spune.

152
 (Bucureşti, 7 septembrie 1879)
Scumpul meu drag!
Nu ştiu cum să încep, cum vei găsi această lettră rosă! Nu mă mai
recunosc după noaptea noastră întreagă.
Inimă bună, garoafe sângerii, iubire şi numai iubire, scumpul meu
drag :
Ce-ai visat ? Mă vei ierta ?
Un eco răspunde inimilor noastre în auz de dimineaţă.
Scumpul meu Emin, să-l ascultăm mărit în noi.
Cu totul, de-acum cu totul a ta,Veronica

Scumpul meu Eminescu,

În minutul în care-ţi scriu sunt atât de suparată cum nu-ţi poţi face
ideie; de când am sosit în Iaşi necontenit am neplăceri şi certuri, şi, pe
lângă aceste toate, tăcerea ta mă omoară, de atâtea zile de când ţ-am scris
şi aştept un răspuns de un rând macar, // dar jeaba, nici mai ştiu unde mi-
e capul. Mă întreb de m-ai putut uita aşa curând şi câte-mi mai trece prin
minte ştie numai unul Dumnezeu. Aseară am stat până la 10 1/2 oare la
doamna Humpel. Nu ştiu cum să te rog să-mi răspunzi macar de primirea
acestor acte.
Dorindu-te, te sărut.

153
 Veronica
23 oct. [1879]

Duminică cred că mă mut.

Al meu iubit şi drăgălaş Eminescu mititel,

Nu-ţi poţi tu închipui câtă linişte şi plăcere mi-au adus scrisoarea ta,
eram deznădăjduită, nu ştiam ce s-a întâmplat, dar scrisoarea ta m-a
mângâiat şi m-a făcut fericită.
Ieri am fost la judecătoria de pace să chem să ridice peceţile aplicate
; pe drum m-am întâlnit cu Jacques Negruzzi. — Ei ! de când prin // Iaşi,
M-me Micle ? De vreo câteva zile. — Dar cum te-ai despărţit de Eminescu
?—

Mi-am terminat afacerile şi m-am întors, pare că m-am dus cu intenţia

de a sta în Bucureşti ? — Am să viu să te văd. — Numa nu acum, până nu
mă voi muta, că nu am unde te primi. — Atunci după ce te vei muta.
Tu ştii că la mine acasă e foarte uşor a spune : ,,Cocoana nu-i acasă",
şi nu-i nici o suparare. El mi-a promis că mă va susţine în Cameră. Zoe îţi
mulţumeşte de mii // de ori, era şi ea dezesperată, căci eu am primit îndărăt
un plic trimis mie de Roşiu şi acuma nu-mi puteam închipui ce să va fi
întâmplat cu suplica Zoi[i]. Eu, scumpul meu, mă mut cel mai târziu la 1
noiembrie, când voi avea atâta bucluc şi necaz că mă îngrozesc de pe acum.
Cu aceste te sărut, te sărut, te sărut şi te mai sărut, petit Bébé à moi
charmant şi nervos.

Veronica ta
26 oct. 1879, Iaşi

Te rog să-mi faci cunoscută şi adresa locuinţei tale particulare, mă

[1r]

interesează mult.

154
 Mon petit Eminesco,

Mon bon Eminesco ! Mon cher Eminesco ! Embrassons-nous

Eminesco ! — Embrassons-nous, Veronica. — C'est facile à dire, mais
voyons, tends-moi les bras, petit Eminesco, que je puisse les toucher et les
serrer et puis, que tu disparaisses comme par enchantement. Pourquoi n'as-
tu pas le don de braver la distance ? // Je suir sûre que tu m'accorderais
volontièrement cette faveur, tu sais combien j'aime à caresser tes mains,
mais à quoi bon tout ceci ? C'est mal d'y penser, le distance est si grande,
hier encore à cette heure nous étions si près et aujourd'hui tout un monde
nous sépare.
La razachia, qui doit beaucoup t'interesser, est arrivée à Jassy sans
aucune alteration.
Maintenant quelques détails de voyage. Jusquà Barboşi j'ai veillé de
peur que je ne m'endors pas et que // je manque le moment de payer mon
billet, puis je me suis endormie un tout petit peu — pas même une heure,
c'est tout ce que j'ai dormi. A peine à 9 heures le train c'est arrivé à Roman,
j'étais affamée et j'ai pris une tasse de café-au-lait. (Pompiliu est venu
quand je suis arrivée en cet endroit, j'ai du interrompre pendant cinque
heures l'écriture.) Il m'a dit: „Să nu umbli cu şahăr-mahăr şi să-i trimeţi pe
Anton Pan". Il te remercie en même temps pour les livres ; et à Mr.
Carageale beaucoups de compliments et mille amitiés, de même qu'à toi.
Je suit triste, petit Eminesco, ce gros de sécrétaire me fait des
chicanes, je vais me plaindre à Mr. le Perfect, Ah ! si je me voyez une fois
déménagée ; je serais aux anges quand je m'établirai de nouveau chez moi;
au moins, petit Eminesco, si tu étais ici, toi, le point lumineux de ma vie,
tu ne me laisseras pas me plonger dans des tristes conjectures. Je
t'embrasseras alors comme une chate affurissită et tout disparaitrai. Petit
Eminesco, je t'embrasse comme j'embrasse.

Veronica
19 oct, 7 heures du soir, Iassy

155
 J'ai bien regretté de n'avoir pas cu le loisir de te remercier pour toutes
les gentillesses, pour toutes les amabilités et pour tous les sacrifices que
tu as fait pour moi,

Veronica

30 oct. 79

Dragul meu Eminescu,

Aşa m-a cuprins urâtul de tare încât, pentru ca să scap de el, umblu
câte patru, cinci ore pe zi, ceea ce m-a adus la o stare de slăbiciune încât
acuma abia îţi scriu, nu mă doare nimic, dar aproape îmi lipsesc puterile
de a ţine condeiul în mână — ce bine ar fi să tot slăbesc şi să mă sting !
Mă bucur foarte mult că fierul iodat îţi face aşa de bine, şi eu am luat
două sute de pilule, însă cred că nu voi lua acum, mă mai las şi în voia
soartei să văd ce-a mai fi.

Într-una din zile m-am întâlnit pe stradă cu Jacques, mi-a zis că va

veni să mă vadă, dar n-a venit până acum. Nu ştiu cum e pe la Bucureşti,
pe la Iaşi avem călduri de vară, timp frumos, însă secetă mare care nu prea

156
 pro // mite un an îmbelşugat. Nu-ţi vine a crede că mă tem de arăturile
mele, când îţi vorbesc pe tonul acesta ? Dar â la rigueur ce ţ-aş mai scrie
dacă nu şi de aceste, căci alte lucruri de-ţi voi scrie numai te zăpăcesc, de
nu-mi poţi răspunde săptămâni întregi şi pare că răspunsurile schimbă întru
ceva situaţia mea sau durerea sufletului meu ? Ea rămâne tot aceea şi iar
aceea, cu deosebire numai că am mai schimbat câteva fraze.
Simt necesitatea de a mă duce şi a mă tot duce şi cred că voi
întreprinde o mică escursiune după Sf. George sau poate şi înainte, în tot
cazul cred mai sigur după Paşti.
E vorba de formarea unei mici societăţi de Tourists, et tacherai d'être
du nombre, singurătatea şi suferinţa acestei ierni îmi zace pe suflet, trebuie
să încerc s-o alung. Tu desigur nu-ţi vei da osteneala să te deranjez[i] până
a veni prin Iaşi şi adică, vorbind la dreptul, ce însemnează şi venirea la
pentru o zi, ca şi când zapcii ~

30 oct. 79

Eminescul meu scump,

Astăzi sunt pline două luni de când am îndeplinit un vis visat atâta
timp, un dor purtat cu atâta amar şi suferinţă ; nu ştiu dacă pentru tine nu a
dispărut tot farmecul închipuit de bogata ta fantezie după ce realitatea
lucrurilor a înlocuit zborul imaginaţiunei; cât pentru mine, tu eşti şi vei fi
pururea iubitul meu ideal, visat şi dorit într-un chip vag, nehotărât, chiar
din copilăria mea. Mâne e ziua numelui tău ; îmi pare destul de rău că nu
pot macar să te sărut pe ochii tăi cei frumoşi; fă-mi să-i pot săruta cât mai
în grabă şi să pot a-ţi cere iertare dacă poate din prostie te-am jignit cu ceva

157
 ; tu, de mă iubeşti, desigur că mă vei ierta, şi vei veni la Iaşi, să ne mai
îmbătăm unul de altul. Telegrafiază-mi de vii, te sărut dorindu-ţi toată
fericirea lumii.

Veronica

Eminescule al meu iubit şi dragalaş,

La informaţiile care mi le ceri prin scrisoarea ta din urmă nu pot să-ţi

răspund mai nimic ; sunt lucruri care cu greu le-aşi putea confia unei
scrisori; dacă răul n-a esistat la tine, atunci e o închipuire a mea şi o frică
care m-a făcut asă-mi imaginez cine ştie ce ; dacă însă vreun rău a esistat,
// apoi pozitiv că s-a transmis ; în tot cazul nu-i nimic, îţi voi esplica când
vom fi împreună ce-i şi cum. Însă, ca o afirmaţiune a presupunerei mele,
şi a temerilor mele, primesc scrisoarea ta din 31 oct., care, iartă-mă, e o
mărturisire tainică a multor lucruri: ,,viaţa ta compusă din suferinţi fizice
şi rele morale; doreşti ca amorul unui nenorocit ca tine să nu fi aruncat o
umbră în viaţa mea senină ; iubeşte-mă şi-mi artă păcatele", ce înseamnă
toate aceste ?

158
 Şi eu, care descoperisem ceva nu aveam dreptul să cred că, deşi
târziu, dar totuşi vii a-mi destăinui lucruri pe care din cine ştie ce cauze mi
le-ai negat înainte ? În fine, scumpul şi iubitul meu, poate că sunt un cap
atât de sec şi de nerod de nu mai înţeleg macar cuprinsul scrisorilor care-
mi vin de la fiinţa care o iubesc atâta pe pământ ! Am început a mă-ndoi
de mine însumi, nu mai văd clar, nu mă pot bine orienta, vai de sufletul
meu ! E aşa de trist a fi // singură şi a avea în jurul tău fiinţi care-şi pun în
tine toată speranţa, şi când te simţi aşa de slabă de-a-i putea ajuta !
Eminescul meu, vom mai vorbi dacă va vrea bunul D-zeu, pentru care

159
 sfârşit te rog şi te rog şi iar te rog să vii de aniversara Junimei, căci te aştept
cu-n dor nespus, te aştept ca pe singurul meu mângâitor, căci, după cum ţ-
am mai spus, eşti singurul punct luminos al vieţei mele întunecate de
greutăţi, de griji şi de necazuri. În două scrisori nu te-ai iscălit ,,al tău
pentru totdeauna", pentru ce?

A ta pe vecie,
Veronica

7 noiembrie 1879, Iaşi

Scumpul şi iubitul meu Emin,

Iată-mă la cuibuşorul meu, unde numai tu îmi lipseşti ca să mă cred

în cer !
Mie nu mi-a fost frig pe drum, căci vremea era moale — cum să zice
pe la noi — însă m-am obosit din cauza nesomnului aşa de tare încât m-a
apucat migrena mea ce obicinuită. Să crezi că eu // am un presentiment atât
de pronunţat că mai l-aşi putea numi seconde vue. Ce-ţi pare ţie? Eu
prevedeam o moarte, să-nţelege că mă temeam să nu fie în familia mea ;
pe lângă arcul academiei întâlnesc pe vlădica Bubulescu în trăsură cu un
alt preot, pe strada Banului altă trăsură cu alţi preoţi, să-nţelege că i-am
dat naibi[i] şi, cu inima îngrijită, vin acasă ; m-am // liniştit văzând că

160
 vineValerie voioasă întru întâmpinarea mea ; ce era însă ? ; în acel moment
preoţii ce-i văzusem să duceau să îngroape pe cocoana Marghioala, soţia
părintelui Ionescu, tu ştii că eu eram în de aproape relaţii cu dânsa, poţi să-
ţi închipui regretul ce l-am simţit la această tristă noutate, m-aşi fi dus la
înmormântare dar n-am putut.
Nu lua în mine de rău comunicarea ce ţ-o fac, dar tu ştii că tu eşti
acela căruia-mi place a confia tot ce să petrece. . În sufletul meu, şi, când
îţi voi spune că în acest moment în sufletul meu se deşteaptă o gingaşă şi
drăgalaşă simţire pentru scumpul meu Eminescu şi că îmi place imediat a
i-o confia şi comunica, ce vei zice tu ?
Spune din parte-mi complimente familiei Slavici, iar tu primeşte mii
şi dulci sărutări de la a ta

Veronica

7 decembrie 1879, Iaşi

Mâţicule iubit şi drăgălaş,

Dacă nu ţ-am mai scris până acuma cauza e că nu voiam să se

încrucişeze din nou scrisorile noastre. am voit să o primesc pe a ta şi apoi
să-ţi răspund.
Tu-mi scrii aşa de puţin încât abia o deschid şi o şi sfârşesc de cetit;
Eminule, nu voiesc ca tu să-mi scrii tot scrisori de o coală întreagă, căci
ştiu că nu ai timp, dar nici aşa de scurte // te întreb de-mi pot plăcea ! ]
Superstiţioasă şi fatalistă după cum mă ştii, scrisorile tale sunt singurele,
când tu nu eşti faţă, cari mă mai asigură şi mă mai liniştesc ; afară de aceea,
atâtea griji şi necazuri nu au oare dreptul la o mică mângâiere ! Şi tu ştii
aşa de frumos a mângâie ! Şi mângâierile tale îmi sunt atât de scumpe şi
de priincioase, miţicule !
Scrie-mi dar mai multişor, căci ştiu că ai timp când voieşti; nu mai
spun nici un cuvânt de afaceri, mi-[i] groază să le mai amintesc.
161
 Te sărut de mii de ori şi te doresc din suflet

a ta Veronica 12 decembrie 1879, Iaşi

,,Conform explicaţiilor oferite de Nicolae Soreanu, la începutul veacului XX,

personajul cu mustăţi proeminente, purtând pe cap o pălărie, în rândul din
dreapta, sus, este Mihai Eminescu. Documentele atestă că, în vara anului 1888,
poetul se afla, într-adevăr, la Bucureşti. Şi tot în acelaşi an, în timpul guvernării
junimiste, I. L. Caragiale este numit director general al teatrelor (până la 5 mai
1889), succedând lui C.I. Stăncescu.
În primăvara acelui an, Eminescu venise în Capitală, la stăruinţa Veronicăi.
Însănătoşit, poetul îşi reluase activitatea de gazetar, mergea la teatru, era văzut
prin cafenele, unde declama prietenilor pasaje întregi din Eneida lui Virgiliu.
Locuia într-o odăiţă de la etajul al treilea al clădirii Mercuş din Piaţa Teatrului,
unde se afla redacţia şi tipografia gazetei “Lupta”, a lui Panu.
În dreapta sa, spune legenda, se află Veronica Micle, purtând o pălărie vieneză,
cu panglică, diferită de a celorlalte personaje feminine, iar în stânga poetului, se
găseşte Al. Vlahuţă.’’

162
 ANUL 1880

3 ianuarie 1880
Eminescul meu,

Deşi mă hotărâsem a nu-ţi mai scrie, pentru a nu te mai provoca la

răspunsuri cari mi se pare că ţi le storc cum ai stoarce apă din piatră, totuşi,
primind astăzi scrisoarea ta dimpreună cu Paris-Murcie reîncep din nou,
nu pentru alta, // ci numai pentru a-ţi spune că îndaratnica-ţi tăcere mi-a
zdrobit sufletul în aşa măsură că opt zile am plâns ca [1v] o nebună şi acum
sufăr şi simt tristul rezultat al lacrimilor mele. Ce-ţi pasă ţie ! O ştiu ş-o
simt mai mult decât crezi. Ce să-ţi mai spun, mă aflu subt impresiunea unei
dureri sufleteşti adânci // din care nimic nu mă poate răpi ~ şi [2r] totuşi cred
că, de te-aşi vedea, poate totul s-ar schimba ; ce vrei, sunt fiinţă ticăloasă,
mi-eşti drag, cine ce eşti! Cogalniceano mi-a telegrafiat că Consiliul de
Miniştri mi-a recunoscut dreptul la pensie pe toţi anii de serviciu a
răposatului.
Te sărut, răutăciosule ce eşti, şi-ţi mulţumesc pentru Paris-Murcie.

Veronica

163
 Eminescule,

Pare că iar sunt supărată pe tine; vorbind la dreptul, tare mi[-i] ciudă
pe tine. De ce nu vii la Iaşi ? De ce mă laşi să cerşitoresc în aşa mod fiinţa
ta ? Când, fără multă cheltuială, tu poţi veni, şi unde eu îţi ofer o ospitalitate
care tu trebuie să o primeşti, deşi poate nu e splendidă.
Ţie îţi este uşor a-mi zice ,,nu merge nicăieri", apoi, scumpul meu,
tocmai asta-i cauza pentru care m[i]-i aşa de urât încât îmi vine să plec în
lume. Toată ziua şi toată noaptea singură, // sunt pradă gândurilor mele.
Aştept cu nerăbdare primăvara, să mă duc, să mă duc şi să mă tot duc !
Scumpul meu "Emin, te rog trimete mai curând la ,,Convorbiri
literare" cea din urmă a ta poezie, ca să o pot şi eu ceti. Ţi-aş mai scrie
multe, dar mă tem să nu te prea obosesc cu lungile mele scrisori.

Te sărut din suflet

Veronica ,13 ianuarie 1880, Iaşi

Miţicule iubit,

Scrisoarea ta din 14 abia azi în 17 o primesc; cauza e că poşta noastră

e ca vai de capul ei de când cu nenorocirea arderei palatului administrativ.
Miţicule, să fi văzut tu ce spectacol trist înfăţişa, nu edificiul în flacări, mi
se părea aceasta mai puţin, dar mobilierul acela mult aruncat pe fereşti,
dosarele acele de zeci de ani aruncate în voia soarţei şi pe urmă adunate
una // câte una bucăţele de hârtii, una din dreapta alta din stânga, toate

164
 acele, zic, formau un tablou jalnic de văzut. Focul să zice c-ar fi luat din
odaia unde era arhiva prefecturei, aceasta e întâia versiune, şi mie mi se
pare că aceasta e cea adevarată; destul e că bietul palat au ars.
Eminule, tu-mi scrii că-mi trimiţi „Tararale" şi ,,Farfarale", nu le-am
primit, miţule ! Să vede că tot din cauza haosului în care să găseşte încă
poşta.
Eminescul meu iubit, tu-mi scrii aşa de frumos câteodată, şi
câteodată numa, ia aşa. Miţule Răutăcios; eu am sfârşit de tradus nuvela
Ramura de liliac, nu ştiu dacă îi vei face distinsa onoare de-a o publica ca
foileton în jurnalul pe care tu îl redactezi ?
Miţule, nu ştii tu când va veni în Cameră petiţiunea mea?
Eu mai mult decât tine doresc să mi se lămurească odată starea mea,
căci atunci adevărat că, ca o pasere nebună, aş zbura // drept la tine, nu te-
aşi mai ruga atâta, dar tiptil aşi veni şi te-aşi surprinde cine ştie în ce
flagrante delicte.
Miţule, îmi eşti drag şi te doresc, nu găseşti tu aceasta natural ? Afară
de aceea tu es si charmant en tête-â-tête; amintesc de-atâtea lucruri, de-
atâtea vorbe, şi mă întreb unde eşti ? Deşi ştiu că eşti departe !
Te sărut şi te sărut şi iar te sărut când eşti bun şi-mi scrii, când nu,
apoi te ocăresc, acum-însă te sărut.

Veronica
17 ianuarie 1880

Scumpul meu Eminescu,

Am primit ,,Scrâncioabele" şi ,,Farfaralele" pe cari ai avut nespusa

bunătate a mi le trimite; într-adevăr, în starea mea de izolare în care trăiesc,
cetitul mă mai distrage puţin, dar adevărat că numai puţin ! Presupun însă
că tu le cumperi aceste jurnale, în cazul acesta te rog nu // mi le mai trimite.
Acuma, după ce toate chestiile cele mai importante Camera le-a
isprăvit, te rog, scumpul meu Eminescu, mai vorbeşte cu Conta să mai
aducă aminte lui Chiţu despre mine şi petiţiunea mea din Cameră.
Ţ-aş mai scrie, dar mă întreb ce ? Acele şi iar acele simţiri pe care tu
165
 le ştii, dorinţi pe care ţi le-am spus şi care nu le poţi îndeplini, adică să vii
la Iaşi. Prin urmare, tristă şi supărată, le sărut de mii de ori.

Veronica

23 ianuarie 1880, Iaşi.

Domnule Eminescu,

Graţie intervenirei D-lui Carageale am căpătat după 2 săptămâni un

răspuns de la d-ta.
Te îngrozeşte roiul de epitete ce o fi plăsmuit mintea mea, fii în pace
şi liniştit, la adresa d-tale nu mai am nici un cuvânt de îndreptat; eu sunt
prea grosolană, desigur, pentru ca să pot înţelege gingăşia amorului,
poetica atenţiune ce d-ta îmi acorzi mie; astfeli fiind, prefer mai bine să
renunţ la o legătură care nu e sub nici un raport compatibilă cu fiinţa mea,
în urmare deci, te rog, totul să fie de azi înainte rupt şi stâns între noi; cred
că-ţi voi face aceasta un serviciu imens, te voi descarca de povara, de grija
care-ţi apasă umerii şi care te face să-ţi iei lumea în cap. Fii liber de azi
înainte de orice ar atinge persoana mea, că-mi va fi bine sau rău, că voi trăi

166
 sau voi pieri puţin să-ţi pese, după cum şi eu, din minutul în care-ţi scriu,
mă lepăd de tine şi chiar de amintirea ta; îţi poţi închipui ce urme plăcute
mi-a lăsat; am făcut caz puţin de ele, crezând că cel puţin vei avea inimă;
să poate chiar s-o şi ai, dar repet că cu nu sunt atât de fină pentru a putea
să o apreciez şi las dar unei alteia însărcinarea şi norocul de a se bucura cu
plenitudine de toată fericirea pe care vei fi în stare să i-o pricinuieşti.
Nu pot însă să mă despart de d-ta, să sfârşesc această scrisoare, fără
de-a-ţi mulţămi // de multe şi nenumărate servicii, prevenienţe şi îndatoriri
pe care mi le-ai făcut în amândouă rândurile când am fost în Bucureşti;
lucruri pentru care vei avea totdeauna un titlu la recunoştinţa mea.
Creangă de liliac, într-o zi cu bună dispoziţie de voi fi, o voi trimite
d-lui Caragiale, cu care ocazie îi voi mulţămi de nespusa înrâurire pe care
a întrebuinţat-o asupra d-tale pentru a mă îndatori.
Primeşte, d-le Eminescu, cu această ocazie, urările mele da fericire,
de pace, de linişte, de iubire fericită, de viitor strălucit, de noroc, de
sănătate, pe care pentru cea din urmă dată ţi le doresc.

Veronica

30 ianuarie 1880, Iaşi

Domnule Eminesco,

Am primit scrisoarea d-voastră, regret că conţine atâtea fraze duioase

pe care vă mărturisesc că nu le mai pot crede şi prin urmare, vă rog, nu
consideraţi această scrisoare a mea ca răspuns, căci n-aşi avea ce răspunde,
însă mă , simt datoare a vă da oarecare detaile relative la sorioara d-
voastră, care // mi-a făcut nespusa plăcere şi fericire de-a o vedea şi de-a
o cunoaşte şi de-a o putea, deşi în puţine zile, dar destule pentru ca să pot
aprecia toată înălţarea sufletului său.
D-sa a venit la Iaşi sigură în speranţa că [vă] va găsi pe d-voastră la
167
 Iaşi, ca să vă vadă şi să vă vorbească.
D-le Eminescu, vă rog să nu-mi atribuiţi câtuşi de // puţin zorul
depeşelor care le-aţi primit, nu aşi fi avut nicicând curajul de-a vă chema
pentru dorul meu într-un mod aşa de espres. Domnişoara însă, ca sora d-
voastră, a avut şi dreptul şi curajul.
D-sa pleacă azi cu trenul de la 4 1/2 spre Botoşani.
Cu această ocazie vă anunţ că duminică să va celebra la Brăila
căsătoria fratelui d-voastră Matei cu o domnişoară de acolo, // taica d-
voastră va pleca joi la Brăila; domnişoara nu va merge la nuntă, Te sărut,
Miţicule rău şi rău şi nespus de rău

Veronica
6 februarie 1880, Iaşi

27 Juin 1880

Monsieur,

Vos lettres seront detruites d'aujourd'hui en un mois. Je trouve parmis

mes paperasses de vos poésies, je me fais un devoir à vous les rendre.
Agreez etc.,

Veronica
Traducere:
Domnule,
De azi până-ntr-o lună scrisorile Dumitale vor fi distruse. Eu găsesc
printre hârtiile mele poezii d-ale dumitale, îmi fac o datorie de a vi le
trimite, Primiţi etc,
Veronica

168
 ANUL 1881

21 mai 1881 4 oare de dimineaţă

Amicul meu,

Există adevăr în lume, şi fericirea este ea sau nu dată omului pe

pământ ? Sunt întrebări care eu cred că vor rămâne pururea ca întrebări, şi
a le căuta răspunsul e cea mai mare nebunie la care un biet muritor să poată
expune în viaţă.
Scrisoarea d-tale este ea expresiunea simţirei adevărate ? Nu voi să
ştiu. Comedia vieţii are trebuinţă de arta şcoalei celei mai înalte. şi mai
fericit acel ce-şi ştie juca mai // bine rolul pe care soarta i-l dă în mod
absolut şi fatal, fără ca să-i lese cel puţin plăcerea alegerii acelui rol.
Simţit-ai d-ta vreodată cât de puţin pentru mine — nu ştiu ; mi-aţi
spus însă şi eu am crezut; şi astăzi, de puneţi d-voastră vreun interes cât de
mic pe acele scrisori, scrise cu lacrime de foc — nici asta n-o pot şti, şi
neştiinţii nimic nu-i poţi opune decât încredere sau neîncredere. Să vă cred,
sau să nu vă cred, trebuie să vă fie foarte indiferent, // după cum v-au fost
indiferente şi iubirea şi durerea mea.
Însă dacă, spre mângâierea sufletului meu, acele sincere mărturisiri
de durerea câtă mi-a pricinuit, nu aceea că nu am devenit soţia d-tale, dar
că v-am pierdut sufleteşte, vă sunt de oarecare preţ, păstraţi-le. În viaţa asta
de zbucium şi amar adeseori amintirea unei afecţii cât de mici ne alungă
cel puţin gândurile triste şi dureroase ; citindu-le, eu cred că v-ar putea
aduce chiar o bucurie retrospectivă, dacă această expresie nu e prea
hazardată, căci în ele nu e vorba // de-o simplă afecţie, în ele sunt cuprinse
şi iubirea şi durerea, duse până la exaltare, şi pe care nu le tăgăduiesc;
făcut-am bine, făcut-am rău ? Cine o poate şti şi pe aceasta ! D-voastră ştiţi
că eu am aceea ce numesc francejii la rage d'écrire şi v-aş scrie, desigur,
mult mai multe, însă să apropie oara trenului şi plec la Pomîrla. Încă din
anul trecut Eugenie mi-a făcut amendă onorabilă şi ne-am împăcat, încât
de mult plănuiam să merg la dânsa şi mă duceam chiar la 1 mai, însă ploile
169
 m-au împiedecat, acum să vede // că s-a împlinit ceasul şi trebuie să plec,
atmosfera Iaşului de mult mă apasă şi mă îneacă.
Amicul meu, de ce-mi săruţi mâna, nu te temi că vei face pe cineva
geloasă ? Cum respect foarte mult sentimentele şi n-aşi voi, Doamne
păzeşte, să planeze nici umbra mea pe-acolo pe unde-i sufletul d-tale şi pe
unde al meu, chiar de-ar voi, nu mai are ce căta. Astfeli ca, voind // să-1
exilez mai mult, îl duc la Pomîrla.
Îmi pare rău că nu e în uz a se zice bărbaţilor „sărut mâna mică şi
rece", căci nu ştiu cum să-mi închei scrisoarea.
Tout de meme, mon ami, vous permettrez que j'embrasse, comme une
vraie et tendre amie, votre front.

Veronica Micle

august 1881

Domnul meu,

Ai indulgenţa şi mă citeşte, căci ceea ce fac eu nu numai că e de râs

pentru veacul nostru, dar e ceva pe care ambiţiune mai puternică decât a
mea desigur că o condamnează; am râs şi cu de stări ca ale mele; dar, ce
vrei, sunt prea sinceră pentru a nu le mărturisi : îmi eşti încă drag şi atât
timp câtă vreme vei fi în sunetul meu nu voi putea avea tăria de a nu-ţi
scrie. Ştiu foarte bine cât risc, // simt foarte bine toată umilinţa pe care o
încearcă sărmanele mele scrisori, şi prin ele eu, simt şi parcă văz râsul
batjocoritor cu care întâmpini orice frază, şi cu toate acestea, sub chiar
povara zdrobitoare a acestor simţiri, uite, îţi scriu şi-ţi spun că mi-eşti drag,
că te doresc, c-aş vrea să te văz macar pe stradă, o clipă, o clipă şi numai o
clipă. Ai păcătui mai mult decât cât ai păcătuit faţă de mine dacă ai crede
că vreo idee preconcepută sau vreo speranţă mă îndeamnă a-ţi // scrie,
nimic, numai singura plăcere pe care o am în minutul în care scriu. Ce abis
este sufletul meu şi în genere al oricărei femei ! Noi punem sufletul pe
hârtie. Ce puneţi d-voastră bărbaţii, scumpul meu Eminescu ? Ca un adânc

170
 cugetător, ca un scrutator al inimei omeneşti cred că mi-ai putea răspunde.
În scrisorile d-tale, pe care, în momentul când voi mai gândi la cel ce le-a
scris, o să vi le trimit, găsesc : ,,al tău şi dincolo de mormânt". Da, să vede
atunci că vei fi al meu, dar până atunci eu în zadar cer de la d[octo]ri acid
prusic // şi nu vrea nimeni să mi-l deie. Dă-mi-l d-ta, care îl poţi procura
mai uşor; ştii că de un an încoace mă cuget care ar fi moartea cea mai fără
agonie. Odată ziceai să murim împreună, ce de fraze ! Dar, cum zice
proverbul: Si nous pouvions vivre et mourir au moins sans phrases ar fi
ceva de lumea aceasta; să ne mângâiem însă că, într-un fel sau un altul,
vom muri. Te cred prea cavaler ca să nu-mi răspunzi; câte fraze înşiri zilnic
pe hârtie, câte ai înşirat la adresa mea, câte o să mai scrii încă până vei
muri, cine le poate cuprinde în mintea // sa, nime; scrie-mi dar, spune-mi
ce faci, cu ce îţi petreci timpul. Hanrieta îmi scrie că nu vrei cu nici un chip
să-i răspunzi. De ce eşti rău cu ea care ţ-a fost totdauna bună şi de care
până vei muri nu ştii cât te poate încă îndatori; nu mai voi să-ţi spun că
pretindeai a o iubi, căci ce-nseninează la bărbaţi iubire ? Cuvânt fără sens
pentru inima lor, iubirea bărbaţilor e o cerinţă materială, fie pentru orice
femeie : de e soră e un interes material, de e de părinte asemenea, // de e
pentru o femeie străină [asemenea]. D-ta mai mult decât oricine eşti în
stare a şti ce însemnează iubirea în sufletul unui bărbat, ferice de acea
femeie care ştie a utiliza acele momente de stări sufleteşti ale unui bărbat,
în fine, sau a le utiliza sau a le despreţui, după împrejurări. Îţi aduci aminte
ce proastă am fost eu, ce nebună şi ce neghioabă, dar aşa-i : amorul
adevărat e plin de încredere, mai adauge lipsa mea de spirit gheşeftăresc şi
te miră de ce-ţi mai scriu şi // de ce te-am prăpădit şi de ce nu mă mângâi
şi de ce mai plâng? La deschiderea Camerilor sper să viu la Bucureşti,
trebuie să-mi spui mai nainte de vei veni să mă vezi, căci, în cazul de ştiu
că nu vii să mă vezi, nici nu viu în Bucureşti. Şi de ce nu m-ai vedea ! Ar
fi o vizită qui ne portera à aucune consequence, vei fi aşa de străin de mine
încât nici nu ţi-aşi vorbi nimic din cele trecute, căci soluţiunea ce a luat
legătura noastră, deşi ..., deşi . .. , dar poate că e acea mai poetică şi deci,
deşi nu sunt ceva lucru mare în poezie, dar totuşi te-am înţeles // chiar în
ciuda năsoasei de M-me Kremnitz, ce bas bleu alemand sans valeur et
sans merite, pe care d-ta mi-ai descris-o aşa de urât şi pe care ştiu că o
ureşti pentru faptele sale şi pentru pretenţiile de femme de lettre.
171
 Eminescu meu, va veni un timp când vei simţi toată amărăciunea mea
de a mă fi sacrificat pe mine, idolul tău de altădată, unor considerente care
nu-şi vor da nicicând nimic din ceea ce te lasă a întrevedea, şi nimic din
cele pierdute Cu distinsă stimă, aştept răspuns.
Veronica Micle

[august 1881]

Je merite que vous me lisiez.

Pauvre Morella ! Vous l'avez mis au feu ? Et pourquoi cela ? Vous a-

t-elle jamais fait quelque mal ? Mais j'oublie, ce sont toujours les innocents
qui subisent le martyre ! Que vous ai-je manqué moi, pour m'avoir jetter
dans le plus cruel desespoir que jamais âme a connu dans ce monde ?
Pressimiste autant que vous êtes et injuste en même temps, pourriez-vous
m'accuser d'autre chose que de vous avoir trop aimé ? Et, pour comble de
malheur, avoir eu trop de confience en vous ? Mais, que voulez-vous,
comme je vous ai toujours dit, de toutes manières j'avais idéalise // trop
votre personne, il n'y avait pas aucun défaut que j'aurais pu vous suposer ;
pouvais-je vous suposer la trahisson, l'inconsequence et tant d'autres ?
Cher monsieur, un abyme nous sépare, creusé par les circonstances,
je recconnais, sans pourtant être en rien fautive, moi qui vous écrit du
milieu de mon désespoir même.
Vous êtes-vous au moins un instant rendu compte à quoi vous avez
réduit mon malheureux être ? Pensez-vous jamais jusqu'à quel point vous
avez brisé mon cœur ? Je croyais que j'aurai le courage de mourir sans que
vous sachiez jamais combien il m'en coûte de vous avoir perdu et combien
mon âme, // pauvre par elle-même, est vide à présent de toute joie !
C'est une folie ce que j'avoue; mais vous êtes à moi autant que je
vivrai et, en vain j'espère que par les larmes je vous effacerai de mon cœur,
je vous retrouve toujours.
Mon cher ami, pourquoi ai-je des devoirs à remplir, pourquoi ai-je
des enfants pour que je doive vivre ? Et vous, pourquoi avez-vous donné
172
 la mort à mon âme sans m'avoir otté en même temps cette vie misérable à
la quelle je suis condamnée ? Je n'en finirai plus, tant je pleurs et j'écris.
Maintenant permettez-moi une petite esplication : Avant // d'avoir reçu ma
lettre amère par la quelle je reclamais ma correspondance, que vous
accusez d'avoir provoqué la rupture, pourquoi, dis-je, vous avez dit, les
jours de Pâques, étant chez M-me Cremnitz, à M-me Humpel que nul part
n'est pas le bonheur pour vous, ni même à Jassy. Si vous êtes juste et si
vous avez le cœur vrai, aurriez-vous la pitié, dont j'ai tant besoin, de me
repondre un mot sure cela ? Parceque vraiment je voudrais savoir si je vous
ai offensé, si je vous ai fait un tort quelquonque, au moins je saurais la
vraie cause qui a provoqué votre silence de trois longues semaines ! Du
reste, peut-être aurais-je attendu jusqu'a présent // sans vous rien écrire si
Hanriette ne serais pas venue chez moi et ne m'aurait provoqué à vous
écrire une lettre pleine de mechancetés
Mon cher Eminescu, savez vous combien je vous regrette ? Si une vie
de larmes pouvait me donner le bonheur de vous revoir une fois au moins
dans ce monde, je serais bien recompensée ! !
Si vous rappellez que de fois ne vous ai-je pas dit: ,,Emin, Emin, tu
finiras par me haïr". Vous étiez charmant en disant ,,jamais", ,,je t'aimerai
par reconnaissance, combien tu m'a fait heureux".
Et moi, moi je vous aime sans aucune perspective; sans aucune
espérance et sans consolation, je vous aime pour le malheur même que
vous m'avez donné, je vous aime comme on aime le souvenir d'un seul
bonheur rêvé dans ce monde. Mon cher Eminescu, cette vie est si vide de
bien qu'assez souvent on prend le bonheur d'un rêve pour de la réalité. Je
vous ai rêvé cette nuit, et comme esplication de mon charmant rêvé j'ai
reçu votre lettre par laquelle vous m'apprenez que vous avez mis // au feu
la pauvre Morelle.
Vous rappelez-vous dans quel état elle a été traduite ?
Vous me reponderez : Il y a si loin de ça. Et moi je sent qu'il y a si
peu. Dans mon âme il n'y a pas d'intervale de ce temps à celui où je vous
écris et, si du temps quand je traduisais Morella je n'étais pas si expansive
dans mon amour, je crois que vous en savez bien la cause ; je vous aimais
comme rarement on //aime sur la terre et comme, je puis vous affirmer,
vous ne serez plus aimé. Beaucoup de personnes vous prodigueront leurs
173
 amabilités, pour être en votre société, peu seront celles qui sentiront ce que
j'ai senti pour vous.
Si vous m'accordiez un reponse je vous serais très reconnaissante, si
non gardez cette lettre pour la vie et pour la mort, comme un sincèr aveu
de ma parte, de toute la douleur que je ressens comprenant combien je vous
aime et étant persuadée que je vous ai perdu à jamais.

Veronica

[1 septembrie 1881]

Domnul meu,

Earăşi vă scriu şi vă scriu numai şi numai pentru a vă ruga să-mi

reînapoiaţi corespondenţa mea. Nu ştiu cum aş putea să vă vorbesc, prin
această scrisoare, spre a vă convinge mai bine că, precum odinioară m-aţi
fi făcut fericită prin un refuz de asemenea natură, astăzi vă jur şi vă
mărturisesc că nimic nu mi-ar face mai fericită decât atunci când aş avea
atâtea trecere la d-voastră // ca să daţi ascultare cererii mele.
Cu ştiuta mea veselie de suflet, pe cari am recâştigat-o, vă scriu aceste
rânduri şi vă iert că aţi încetat de-a mă iubi şi doresc ca Dumnezeu să vă
facă parte de iubire în astă lume ; nu voi ierta însă nicicând, şi însuşi Cel
de sus nu vă va ierta răul pe care mi l-aţi făcut cu plină inimă şi conştiinţă.
Este drept, d-le Eminescu, că eu sunt vinovată într-atât întru cât, citind
adânc în sufletul d-voastră, ca într-o carte deschisă, ştiam de mult cu cine
aveam a face, dovadă că din // fir a păr vorbele mele s-au îndeplinit. Nici
aştept, nici voiesc să afirmaţi cele ce vi le spun, căci, prin sinceritatea şi
francheţa mea, am făcut destulă esperienţă pentru ca să ştiu azi cât plătesc
cuvintele de adevăr, lealitate, caracter şi conştiinţă când ai darul a şti uza
de ele la timp şi la ocazie !
174
 Nu vă oţeriţi, vă rog; ceea ce vă scriu e mai mult o apreciare generală
contra d-voastră, nu mai am nici ciudă, nici ură, şi nici nu vă mai scriu
decât cu // intenţie şi dorinţa de a recapata scrisorile, scrise desigur în
momente de exaltare sufletească.
Am rugat chiar şi pe d-l Bădescu, confidentul d-voastră, să vă
vorbească de acele scrisori şi să vă roage şi dânsul ca să nu le mai păstraţi,
căci toată fericirea mea atârnă de ele. Cred, d-le Eminescu, că nu vei avea
cruzimea de suflet de a-mi refuza singurul bine care eşti în stare să mi-l
faci şi // îmi vei retrimite scrisorile.
Rămân, cu distinsă stimă,

Veronica Micle

1 septembrie 1881, Iaşi

175
 Bucureşti, 9/21 decembrie 1881

Amicul meu,

Puteţi veni mâine seară, 10 decembrie, de la 7 oare seara înainte ; ziua

mai nu sunt deloc acasă.
Rămân, cu distinsă stimă şi consideraţie,

Veronica Micle

Ertaţi dacă nu franc[ h]ez scrisoare[a], nu am mărunţi la îndemână

Eminescu al meu, singurul şi unicul obiect al dragostei mele,

singurul şi unicul motiv al durerii şi fericirii mele iată că pot în sfârşit să-
ţi scriu o dată cu pornire duioasă şi iubire.
Binecuvântez fatalitatea care, după ce m-a făcut să vărs lacrimi
amare, mă lasă acum să nu mai îmi stăpânesc lacrimile de fericire, cari sunt
cu mult mai rebele decât cele din alte dăţi.
Să-ţi mai spun iarăşi că îmi eşti drag şi în ce măsură umpli golul
acestei vieţi neînţelese şi cum aduci tu pace în sufletul meu, care poate nu-
i decât un abis dintre cele mai nepătrunse şi în care icoana ta fermecătoare
s-a gravat pe veci !
Pentru un om care are ambiţia cavalerismului încetarea unei
corespondenţe trebuie să fie foarte semnificativă; eu nu voi face nici un
demers ca să-mi capăt scrisorile, lucrul trebuie să vie de la sine.
Dacă între tine şi mine e dragoste, noi trebuie să binecuvântăm
împreună ironia soartei. În mizeria asta a lumei trebuie să primim cu inima
bună o clipă de fericire pe care ne-o dă fatalitatea cu toată ferocitatea ei
răzbunătoare.
Iartă şi iubeşte-mă. Am o inimă care ştie să iubească.

Te sărut şi te iubesc,Veronica ,Miercuri, 23 decembrie 1881, Iaşi

176
 25 decembrie 1881

Scumpul meu amic,

Sunt zdrobită şi departe de a petrece sărbători fericite; sunt prada unor

suferinţe sufleteşti de cari tu nici nu-ţi vei putea da seama, căci poate nu
le-ai simţit nicicând.
Că sunt victimă, asta o ştiu, aceasta e partea oamenilor drepţi şi de
inimă.
D-l în chestiune poate să zică orice-i va plăcea, eu am băgat de curând
seamă că el e de rea-credinţă.
Tu ştii, amicul meu, cât ştiu ceti în suflete : el regretă mai mult decât
îţi poţi închipui, căci el mi-a mărturisit că-i este ruşine să-mi spună până la
ce punct mă iubeşte şi e gelos şi se teme că mă va pierde.
Lucrul însă care mă doare pe mine e tonul tău reţinut şi cu totul
diplomatic din scrisoarea ta. Când ai şti tu să adânceşti câtă durere e
amestecată în fericirea că te-am revăzut, că le-am sărutat ; câtă frică mă
stăpâneşte că poate nu te-am regăsit decât ca iarăşi să te pierd ; când cunosc
aşa de bine slăbiciunea caracterului tău ; când ştiu că voinţa ta e voinţa
celor ce te înconjoară, mă înăbuşesc lacrimile, căci ştiu că răutatea
oamenilor va invidia chiar şi fericirea ce aşi avea de a te iubi în taină ; cât
mi-au discutat, ci fericirea de-a mă uni cu tine tu ştii mai bine decât mine.
Dintr-un punct de vedere, poate că ne-au voit binele, mie şi ţie.
Amorul e mai puternic când nu e legat cu forme deşerte şi lumeşti, inima
simte mai puternic când codicile civil nu-i impune legi pe care ea le
recunoaşte şi pe cari îi place a le înfrânge.
Dacă e o fatalitate care îşi bate joc de omenire, să crezi, amicul meu,
că eu am fost jertfa ei, căci am simţit în amorul meu pentru tine atâta durere
încât pare că durerea s-a întrupat în mine, astfel că fericirea chiar are în
sufletul meu un răsunet dureros, şi o crudă îndoială îmi roade sufletul şi
inima, plâng de când m-am întors la Iaşi, mă întreb de nu te-am pierdut
chiar când cred că te-am regăsit.

177
 Mă întreb de vei avea tu în sufletul tău atâta generozitate să ierţi o
vină mărturisită. Şi, mai mult decât orice, mă întreb: mă mai iubeşti tu cât
de puţin ?
Ştiu un lucru, scumpul meu, că sfârşitul meu vei fi tu şi pentru tine şi,
dacă ai o mică rază de milă în sufletul tău, te rog, nu-mi scrie aşa de rece ;
sunt atât de tristă şi de nenorocită şi tu poţi atât de lesne să-mi îndulceşti
viaţa mea atât de amară !
Nu ştiu dacă vei lua în nume de rău căldura ce pun în scrisorile mele,
poate că ar trebui să fiu mai reţinută.
Veronica

28 decembrie 1881, Iaşi

10 oare seara

Miţul meu de odinioară şi de totdauna,

Da, am voit să mă înşel pe mine însumi şi, prin o prostie, am voit să

cred că te-am uitat ; însă dorinţa nespusă ce aveam de a te întâlni şi regretul
că nu te zărisem măcar, în timp de două săptămâni, era o dovadă vie şi
puternică că sufletul meu era încă plin de tine. Prostia însă era făcută. Să

178
 nu mă acuzi, căci eu sunt atât de dreaptă încât nici ţie nu voiam să-ţi aduc
bănuieli şi imputări, aşa a fost să fie, era scris, era destinat.
Dacă tu m-ai fi părăsit, încetând de-a mă iubi, poate te uitam şi eu de
mult, dar niciodată nu m-am // crezut atât victima ta cât victima altora, de
aceea toată urarea a fost îndreptată contra acelora care, voindu-mi răul,
mult bine nu ţ-au dorit nici ţie.
Eminul meu, când ai şti ce urât îmi este Iaşul, j'étouffe, nu mai pot
trăi departe de tine, s-a isprăvit — ori tu vii în Iaşi ori eu vin în Bucureşti,
nici nu se poate altmintrilea, tu trebui e să fii mon petit bébé, căutat şi
dezmierdat şi îngrijit şi sărutat şi cajolat şi dorlotat şi alintat, şi trebuie să
fac să mai slăbeşti, ştii că te-ai făcut prea gras, nu merge, // poeţii trebuiesc
să fie mai afumaţi niţel, să aibă puţin aerul de suferinzi, atunci devin mai
interesanţi. Am să te învăţ ce trebuie să faci să captivezi inimi îndărătnice,
dar tu să-ţi dai osteneală să o captivezi numai p-a mea.
Mimi, nu ştiu unde să scriu acelui domn. Voiesc să-i scriu cu retour
recipis, ca să nu zică că nu i-am scris. Eminescu meu, fii liniştit şi cu sânge
rece faţă de el, căci prin aceasta o să-l dezarmezi — eu îl cunosc de-ajuns.
Bebe, cine ţ-a mai zis ţie bebe ? Cine te-a dezmierdat pe tine, spune-
mi fără a minţi ? Aceste sunt // întrebări la cari trebuie să-mi răspunzi. Ca
să am o scrisoare de la tine cată să-ţi fac câte-o întrebare. Mă iubeşti ? Ai
dori, acum în minutele când citeşti scrisoarea, să fii lângă mine, eu să te
pup şi să-ţi zic : Canalie infamă! Şi tu să-mi răspunzi: ai dreptate, aşa e.
Apoi eu, iaca, te sărut, mă apropiu de tine, îmi alătur obrazul de obrazul
tău, mă uit în oglindă şi observ diferenţa de figura — iar tu zici : chiar asta-
i cauza că noi ne iubim ! Dar ne iubim ? Spune-mi mă iubeşti cu toată
libertatea inimei şi conştiinţii?
Şi, dacă mă iubeşti, scrie-mi mult şi mai bine, să pot citi.

Veronica

Spune-mi, ai primit ieri două scrisori de la mine ? Tu crezi că regret

[1r]

pe d. C. Te înşeli, regret ce-am făcut.

179
 ANUL 1882

telegramă

[2 ? februarie 1882]
Prezentată la Oficiul Jassy
Trimisă de Oficiul I[aşi]
Nr. prezentat 658 Cl. P
No. cuv. 20 Gr. T.
Data 8 1882
Ore 11 M. 30 Timpul D[imineaţa]
No. sosirei
Data 8 III* 1882
Ore 8 M. 40 TIMPUL D[imineaţa]

D-sale Eminescu
Strada Buzeştilor 5
la Buc[ureşti]

Grecul şi Miron fost la mine, toţi acasă, n-am putut nu primi.

Salutare

Veronica

180
 Iaşi, 5 februarie 1882

Miţulică dragă,

Am dormit 12 oare neîntrerupt şi m-am trezit azi aşa de voioasă şi de

bine dispusă şi m-am gândit la tine şi mi-am zis, ce-o fi făcând acum
Miţicul meu, oare el cugetă la mine sau la vreun articol fulgerător ? Sau la
vreo sirenă ? Miţicule, multă lume a venit odată cu mine din Bucureşti !
Între alţii şi A. Gh. B., ne-am văzut în sala de aşteptare de la Iaşi.
Telegrama era de la domnul, ţi-o trimit, chiar a fost la mine şi nu ţi-o spun
cu îngâmfare, dar auzind că sunt la Bucureşti a venit şi el, sunt sigură că,
de va şti că m-am reîntors, va veni iar.
Miţulică, a început să-mi pară rău că am venit de lângă tine; te-am
lăsat singur şi mă tem că iar îţi vei pierde şi drumul şi cărarea. Bebe, tu ştii
că eu sunt nebună, dar ştii şi aceea că te iubesc ca o nebună, şi e o nebunie
atât de dulce şi atât de scumpă sufletului meu că doresc ca niciodată să nu
scap de ea. Miţicule, fiindcă mi-ai dat-o tu, tu singur pe care te pot iubi, pe
care te-am iubit şi desigur că voi iubi.
Tu es le seul être que j'ai trouvé digne d'un amour aussi profond que
le mien ! Şi, dacă nu aş avea meritul dureroasei mele iubiri, aş avea destul
titlu ca să nu mă mai uiţi.
Miţule, tu te vei convinge că, din mii de fiinţi, abia una poate iubi cum
te iubesc eu pe tine; şi, dacă m-ai ucide, te-aş iubi şi în minutele agoniei.
Mimi, je t'aime sans bût et sans condition, je t'aime pour t'aimer. Şi
nu ştiu cum să-ţi mai spun că te iubesc, te iubesc ca o mâţ-ţă care te pupă.

Veronica

181
 9 februarie 1882, Iaşi

Iubitul meu,

Eu ştiu foarte bine ce ar dori domnişorul şi măsor toată adâncimea

temerii tale că eu în Eine schmache Stunde aş putea să te fac jărtfa lui. Îmi
pare destul de rău, scumpul meu, că nu crezi în curăţia sufletului meu faţă
cu tine. Apoi făptuit-am vreodată ca cochetă cu tine ? Şi m-ai crede tu pe
mine în stare de vreo înjosită răzbunare ca să te nesocotesc faţă de cineva
şi să-mi fac o glorie din faptul că mai sunt şi alţii cărora pot să plac ? // La
ce s-ar reduce atunci toată iubirea câtă o am pentru tine ? Crezi tu în ea ?
Sau crezi că joc o comedie ? De ce eşti slab tocmai acolo unde ar trebui să
fii bărbat şi pentru ce ai avut tăria de a mă lăsa să-ţi plâng doi ani urmele
tale, şi azi, când soarta ne-a reconciliat, pentru ce mă turburi cu neliniştea
ta, pentru ce te laşi răpit de sentimentul, duşman al fiinţii tale, de gelozie ?
Miţicule, dacă prin o sfântă mărturisire, care pot să ţ-o fac, aceea de a-ţi
jura o absolută credinţă trupească şi sufletească, aş putea să-ţi redau
liniştea, eu cu drag ţ-o fac şi, ceva mai // mult, te rog să fii sigur că, deşi
m-ai făcut să sufăr, deşi m-ai uitat de tot odată, niciodată eu nu te voi face

182
 să suferi nimic şi nici nu voi pune nimic mai presus de tine. Je t'aime tant
que je suis incapable, tant que je suis avec toi, d'etre abjecte. Domnului îi
voi scrie să-mi trimită scrisorile prin poştă, îi voi spune că e superfluu de-
a mi le remite personal, şi presupune-mi, te rog, atâta tact de femeie de a
şti cum să-l pun în respect când întâmplător ar veni fără veste la mine.
Dragul meu, am nesocotit persoane influente, jur pe cruce, pentru tine, de
care atârnă soarta mea ş-a copiilor mei, şi te-aş uita, crezi tu, pentru
Domnul Cutare ?
Miţicule iubit, pentru ce ai slăbiciunea de a te pune tu însuţi mai
prejos de alţii în afaceri de iubire ? Pentru ce te depreciezi tu singur, când
eu pun pe tine atât preţ, când eu te-am pus pe tine atât de sus ? Lasă-mi-te
acolo unde iubirea mea te-a aşezat — pe punctul cel mai înalt în lume şi în
sufletul meu. Şi fii gentil şi-mi scrie totdauna când primeşti scrisori de la
mine, căci le poţi da şi la 10 sara la cutia de la vagoanele ce pleacă spre
Iaşi.
Mimi, mai vorbeşte cu Gane şi Maiorescu despre pensiunea mea.
Lui Mihai Eminescu să-i spui că-l doresc, că-l iubesc, că-i sunt
credincioasă ca un câne, că-l sărut, că-l dezmierd, că-l rog să-mi trimită
poezia făgăduită şi nefăgăduită.

Veronica ta,
care să stânge după tine.

Iaşi, 10 febr. 1882

Mon cher petit amant,

J'ai embrassé hier ta charmante lettre, qui m'a causé une grande plaisir
et une plus grande surprise encore, puisque je ne m'attandais pas à tant de
gentillesse de ta part, savoir, de m'écrire deux jour de suite. Bébé, comme
tu sais bien être tendre et gentil quand tu veux !
Mimi, il te restera pour sûr un souvenir charmant de notre // amour,
nous sommes à présent dans la plus belle époque de la vie, tout ce qui a
précédé cet âge est folie et enfantillage, tout ce que va suivre après sera
183
 dégoût et fatigue, nous sommes dans ces années-ci dans l'âge d'or ; on a
tant de conscience de soi et de ses sentiments que rien nepourrai nier et
dementir.
Miţicule, je sais bien que je t'aime et les années qui sont passées
depuis que j'ai conçu cette passion pour toi n'ont fait que l'affermir // et
l'agrandir.
Laisse-toi convaincre de cette verité, mon cher, et, si la certitude d'être
aimé par moi pourrait suffire à ton bonheur, repose-toi sur elle, et pare-moi
de toute la richesse de ta fantaisie et de ton imagination et écris des vers
avec toute la chaleur de ton âme. Mimi, si je savais qu'une autre personne
t'aimerai comme moi, malgré toute la douleur que me donnerait la rivalité,
je t'assûre que je la bénirais. Mais elles n'aiment // pas, elles ne savent pas
aimé le vrai amour est si rare, si douloureux, si doux, si cruel que c'est
préferable à ne pas le connaître, et pourtant je m'estime si heureuse de
t'aimer de cet amour qui tue et qui sauve, qui punit et qui pardonne, qui
afflige et qui console, que je ne voudrais jamais qu'il finisse.
Channant bébé, aime-moi comme je t'aime. Sois rangé et économe, tu
sais que nous devons nous revoir bientôt, moi je compte les jours, cela doit
arriver dans un mois — n'est-ce pas?
Je t'embrasse

Veronica

Je suis tres contente que tu veux editer tes beaux vers, moi aussi je
vais editer les miens, Miţicule, râde-mă !
Scrisoarea din 5 era din 6, dar eu greşisem data.

telegramă

[17 februarie 1882]

No 7798/1732

Prezentată la Oficiul Iaşi

184
 Transmisă de Oficiul J[aşi]
Nr. prezentat 1732. Cl[asa] P
No. cuv. 9 Gr. 1
Data 17. 18[82]
Ore 4 M. 20 Timpul S[eara]
No sosirei
Data 17/2 18 [82]
Ore 4 M. 32 Timpul
D-sale Eminescu
strada Buzeştilor 5
la Buc.
Veronica

Sosit sănătoasă. Salutare.

Joi 8 oare seara 1882, februarie 18, Iaşi

Scumpul meu băiet,

Azi am primit scrisorica de la tine şi am găsit-o atât de dulce şi am

cetit-o de câteva ori în şir. Miţule Copil Nebun, e atât de plăcut a trăi când
ştii că ai o afecţie pe pământ, şi mă mir cum tu, suflet liric, ai putut să
nesocoteşti şi să despreţuieşti cea mai însemnată, cea mai caldă şi mai rară
din toate bucuriile acestei vieţi, şi cea mai grea de găsit şi cea mai grea de
susţinut. Dar, mă rog, ce-nsemnează această viaţă dezordonată care o duci

185
 ? Ce fel la 5 oare dimineaţa tu încă mi te-ai culcat ? Şi cum vorbeşti tu cu
mine la o oară în care eu dorm dusă ? Ştii mata c-aseminea aberăciuni
(vorba lui Suciu), nu-ţi parmite Mîţa sau, după cum îmi zici tu, Momoţica
ta ! // Ştii tu că dacă Miţu nu-i cuminte, apoi şi Mîţa se va necuminţi şi m-
oi duce şi eu pe la teatru, las' că la preumblare merg în toate zilele — mai
cu seamă în costumul cel nou ; mă admiră toţi bărbaţii şi-mi fac
complimente.
Un fapt sau întâmplare, pot zice fenomenală, au avut loc zilele aceste
la noi : d-na Marie Aslan, născută Ralet, în urma unei pierzanii a murit;
soţul ei — Dimitrie Aslan — invitat fiind să vie la masă, au răspuns : cum
poate el mânca fără Mariţa lui şi au cerut o perină, o ţigară, s-au culcat şi
nu s-au mai trezit, au murit de durere. Li s-a făcut la amândoi autopsie şi
s-a constatat că el a murit d'un coup de sang. Am fost, Mimi, la biserica
Bunei-Vestiri, unde să aflau ei, puşi amândoi pe un catafalc ; nici // nu se
poate ceva mai trist, mai frumos şi mai poetic, după mine, ca cele două
secriuri unul lângă altul, acele două vieţi stinse deodată, închise în aceeaşi
groapă.
Iată un lucru pe care-l invidiez. Si nous pouvions mourir comme cela
! Ça serait pas la mort — mais une union eternelle ! Dar nu va fi aşa, noi
vom muri departe unul de altul, poate fără să ne plângem măcar unul pe
altul, ah ! ce tristă e viaţa aceasta ! ... Dar, să fug de idei triste, azi m-am
plimbat numai în talia rochiei şi să vezi tu ce talie am, cineva mi-a zis :
Vous êtes â croquer ...
Bébéluş, băiet zburdalnic, de ce-mi mai aduci aminte cât de repezite
erau ceasurile când eram amândoi ? Căci acum, singură şi făr' de tine, trec
ceasurile aşa de greu, trec zilele aşa fără urmă şi fără nici-un farmec. // Şi
poezia promisă tot o aştept, dar ea nu mai vine, ah ! Zgrăbunţule, de ce nu
poţi tu ţine nici măcar micele promisiuni !

Ah ! Mimi (tare am gust de suspinat, îi putea vedea din multele

interjecţii câte le întrebuinţez) atât de bine te-am înţeles şi-atât de bine te
cunosc, în păturile cele mai ascunse chiar ale inimii tale, încât sunt singura
fiinţă care-ţi scuz şi esplic toate neajunsurile perfectei tale fiinţi.
Dar cu Camera oare ce mai fac ? Desperez numai când mă gândesc
că iar va rămânea lucrul baltă. C'est mon seul souci. Mais le plus grand des
186
 soucis c'est toujours toi, toi que j'aime, que j'adore, que j'embrasse, auquel
je dis, à mon tour, bonsoir Mimi, sois gentil et laisse-moi dormir, car je
cause avec toi depuis une heure entière et je pense à toi chaque jour 18
heures, il faut bien maintenatit que j'aille me reposer. J'endors en
t'adressant ma dernière pensée ma plus tendre caresse.
Veronica

23 februarie [1882]

Băieţelul meu iubit,

Îţi scriu azi marţi pe la 5 oare după amiazi, deşi scrisoarea nu va pleca
decât mâni la 4 oare spre Bucureşti.
Într-adevăr, recunosc că fiinţă mai arhicanalie, după cum ai numit-o
tu (d. Car.) nici că mai poate să existe vreuna. L-am întâlnit azi pe stradă,
i-am cerut din nou scrisorile şi mi-a răspuns categoric că nu vrea să mi le
înapoiască ; mai mult, mi-a zis cum că eu nu ţ-am spus, nu ţ-am mărturisit
păcatul meu decât ca să mă fac mare în ochii tăi şi ca să sfarăm prietenia
ce // exista între tine şi el, et il m'a traité un peu par dessus la jambe, după
cum zice francezul; la un loc oarecare ne-am întâlnit cu Pompiliu şi cu un
alt domn şi el atunci îmi zice : puteţi, M-me să vă continuaţi primblarea,
187
 să nu vă mai deranjaţi, căci eu mă duc la gară. Il enrage. Eu m-am făcut că
nu ştiu că el a clămpănit pe la uşă la mine şi l-am întrebat; ,,Ce v-aţi mai
făcut aseară ?"; el mi-a răspuns : ,,Nu să spune"; eu lui nu i-am mai zis
nimic. A propos, zice : ,,Hei, ai să-l faci pe Eminescu // să se bată cu mine
să mă-npuşte ..." şi câte alte prostii. Nu vreu nimic, domnule, voi scrisorile
mele să mi le înapoieşti. ,,Nu vreu — salutare", i-a fost ultimul cuvânt. Mi-
a mai zis că mi-am pierdut toată logica.
Brigadir ne-a întâlnit şi mi-a făcut ochi dulci; el zice : „Acesta îţi face
curte, nu-i aşa?" şi ,,D-tale nu-ţi place". ,,Da, nu-mi place", i-am răspuns.
E un adevărat spion. Mi-i groază de tot ce poate fi capabil acest om, dar ...
să-l lăsăm dracului.
Miţicule, ştii că-ncepe a-mi fi tare dor de tine, da, tare, tare, ştii, aşa
cum nu prea poate cineva // suferi; aşa mă sfârâie la inimă şi mi-i dor,
Bebeluş, să te mângâi, să te dezmierd, să nu-ţi dau pace să scrii, să nu te
las să dormi, să te ciupesc, să te pişc, să te pup pe gură, pe ochi, pe mâni.
Ţie nici nu-ţi pasă ; mi-ai promis bilet de drum de fier şi ... pace, nici nu
mai pomeneşti măcar. Nu mă lăsa aşa de mult departe de tine ! ! ! ! ! Azi
am văzut pe Gheorghian, el mi-a zis că a venit raportul în Cameră într-una
din zile, dar să vede că nu i-a venit rândul. Mimi, mi-i dor de tine, ştii cum,
nici nu-ţi pot spune. Nu mă lăsa mult timp departe de tine, fă să pot veni
lângă tine, căci poate va fi mare şi pentru mine Cel de sus şi atunci voi
zbura la tine când oi vra : te sărut din suflet,

Veroni[ca]

telegramă
[26 februarie 1882

Prezentată la Oficiul Jassy

Transmisă de Oficiul J[aşi]
Nr prezentat 2742 Cl. P
No cuv. 19 Gr. T
Data 26 1881 [2]
Ore 11 M 30 Timpul D[imineaţa]
188
 No sosirei
Data 2
Ora 12 M. 29 Timpul

D-sale Eminescu
strada Buzeştilor
5 la Buc.

Tăcerea ta m-au neliniştit foarte mult, scrisorile nu mi le-a înapoiat.

Scrie.

Veronica

1. Pe formular vechi 7

28 febr. 1882, Iaşi

Mimiţicule drag, vei fi citit desigur posomorâta mea scrisoare din 26

; nu mi-o lua în, nume de rău. Tu nu ai decât grija ta şi a ,,Timpului", eu
am grijă de multe lucruri şi de multe fiinţe şi iubirea mea unde opui şi cât
o socoteşti !
Ascultă-mă iubitul meu ; fiindcă bilet de drum de fier nu se poate
căpăta şi fiindcă, făcând abstracţie de mândria mea, pe care o nesocotesc
189
 în tot momentul faţă de tine, şi orice îndatorire din parte-ţi mi-ar fi foarte
plăcută, dar ştiu că Bebeluş e mână spartă, apoi să lăsăm la o parte
chestiunea venirii mele la Bucureşti, s-o amânăm până atunci până când ţi-
o fi dor, dor nespus de mine, până când va fi trecut timpul ţie trebuitor
pentru a ajunge să pui ceva la cale, căci, cu tot timpul disponibil care-l ai,
eu văd, Mimiţicule leneş ce eşti, că nici până azi nu ai făcut o dare de seamă
despre cartea lui Slavici, până azi nu mi-ai trimes acea poezie promisă. Ce
faci tu cu vremea ta ştie bunul Dumnezeu, poate că chiar numai el are
dreptul a-ţi cere seama, de aceea mă abţin de la orice comentarii. Ce să-ţi
mai spun? Că te iubesc? Că te-am răzbunat de o injurie primită aiurea?
Toate le ştii. Poate că nu ştii că sunt necăjită şi de ce ai şti !!!
Astăzi mă duc la conferinţa lui Dimitrescu. Avem atâte distraciţi în
Iaşi, e totdeauna lume foarte multă, mai ascultăm, mai vorbim şi timpul
trece. Mimi, eu sunt de părere să nu te muţi de acolo, în fine, liber şi
stăpâneşti, poţi face ce vei vrea şi ce-ţi va conveni mai bine.
Je suis toujours de mauvaise humeur, je suis très boudeuse, très
agacée, nerveuse et Dieu sait encore quoi. Tout en pensant, amuse-toi bien
mon cher, au moins amuse-toi, parce que de tout ton temps tu ne fais rien,
trois articles par semaine et il te manque souvent la minute pour m'envoyer
le ,,Timpul" cella prouve que tu es très occupé, mon cher poète, oh! la
muse me fait opiniâtrement la concurrence.
Îţi pare rău că te budez, ah de ce n-am şi eu cine să mă necăjească în
modul acesta ! Ştii tu ce va să zică a trăi fără să-ţi spună nimeni nimic, nici
un cuvânt de reproş drăgălaş — când vei ajunge să ştii : alors ta vie sera
vide.
Întreabă-mă dacă sunt în lună sau pe pământ, dacă sunt teafără sau
nebună, dacă te-am urât sau dacă te iubesc mai mult ca oricând ?
Desigur că amorul face toate aceste. De-ai fi faţă, m-aş sfădi puţin cu
tine, aşi plânge şi m-aşi răcori, plâng eu şi departe, dar nu am cu cine să
mă sfădesc şi, ce-i şi mai principal, n-am cu cine să mă împac, pe cine să
dezmierd, şi câtă dezmierdare e în mine !
N-am timp şi loc că ţi-aş face rezumatul lecţiei lui Maiorescu din care
te-ai convinge că am dreptate. Te sărut, je t'embrasse.

Veronica
190
 5 martie [1882], 6 ceasuri seara

Iubitul sufletului meu şi dragostea inimii mele,

Eminul meu, iartă dacă în scrisoarea mea din 4 martie mi-am păstrat
tonul care ştiu că nu ţi-a plăcut — şi cum să-ţi placă, când nici mie nu mi-
a plăcut — dar crede-mă că de nimic nu mi-i atât de groază ca de ideea că
tonul ultrasentimental să nu-ţi facă plictis, să nu te dezguste.
Astăzi am avut o zi mai tristă decât toate celelalte — deşi triste sunt
toate — sunt cuprinsă de adâncă descurajare şi deznădăjduire, un bine ce-
l mai pot avea ar fi să mor.
Şi, dacă n-am mai zis nimic de venirea mea în Bucureşti, este că n-aşi
voi cât de puţin să fac ca să resimţi în vreo presiune din parte-mi, las
lucrurile în voia soartei şi mai cu seamă în voia ta şi a împrejurărilor tale,
căci nu mă sfiesc a-ţi spune : îţi voi fi sarcină şi aceasta mă apasă pe suflet.
Citind scrisoarea ta, pe care am primit-o acum la 6 ceasuri seara, mi
s-a înduioşat inima văzând că tu tot te gândeşti cu suflet la mine. Nimic nu
se simte mai mult decât doza de simţire care însufleţeşte chiar aceste semne

191
 moarte şi fără de viaţă (pleonasm, dar iartă-l).
Mimiţule, am făcut o poezie, Mater Dolorosa. Tu vei râde când vei
citi, ca de toate producţiile mele poetice, dar nu face nimic, nu cred că se
va primi la ,,Junimea" şi se va publica.
Mai e ceva care mă nemulţumeşte : numai am nimic de citit. Pensia
cred că nu s-a mai vota în sesiunea aceasta, de tine sunt departe, departe şi
iar departe, apăi pas de mai fii veselă sau mulţumită.
Bebeluşică, când am fi în acelaşi oraş ! Când am fi în acelaşi oraş !
Pentru mine personal e singura fericire pe care mi-aşi dori-o, e singurul
lucru care m-ar despăgubi de multe lucruri, mi-ar ţine locul oricărei alte
doriţi, căci mi-ar satisface şi ambiţia şi dorul şi aspiraţiile, căci toate sunt
concentrate într-o singură şi vecinică idee, aceea de a fi într-un oraş cu tine.
Dar se vede că şi această dorinţă soarta mea o crede prea pretenţioasă
şi mă lasă departe, mult departe de iubitul meu Eminescu, pe care îl sărut.

Veronica

telegramă
[21 martie 1882]

No 9829/2303
Prezentată la Oficiul Jassy
Transmisă de Oficiul J[aşi]. ,
Nr. prezentat 2330, Cl. P
No cuv. 19 Gr. T
Data 21 1881
Ore 5 M. Timpul
No sosirei
Data 3
Ore 5 M. 48 Timpul

D-sale Eminescu
str. Buzeştilor 5
la Buc.
192
 Răspunde-mi de ce nu scrii de 8 zile, sunt neliniştită, te salut

Veronica

1 Pe formular vechi 7.

23 martie, 6 oare seara.

[1882]

Eminul meu cel dulce,

Cu cât iubeşte cineva mai mult cu atât e mai nebun şi mai nedrept în
judecata ce şi-o face de fiinţa lui dragă
Mimi, singurul lucru adorat ce am pe acest pământ ticălos eşti tu ;
iartă-mă dar dacă îţi fac aşa de des nedreptate şi te acuz când de indiferenţă,
când de cine ştie câte mai trec prin mintea mea nebună, minte turburată în
mare parte de multe greutăţi şi nevoi.
În scrisoarea din 22 sunt iarăşi sarcastică şi rea ; te rog cu procente să
mă pedepseşti când ne vom vedea; însă până atunci fii gentil şi nu-mi băga
în seamă toate răutăţile, cari au unul şi acelaşi izvor : ,,dragostea mea
nemărginită şi o gelozie pe care adesea mi-e ruşine să ţi-o mărturisesc" —
şi sunt geloasă de sufletul tău, iar că petreci nu m-aşi prea supăra şi totuşi,
m-aşi supăra foc !
Miţule, tare am plâns după ce am primit scrisoarea ta; mi s-a făcut
jale de tine că suferi singur, fără ca o mână cu durere să-ţi atingă fruntea
ta, care plăteşte cât o împărăţie, fără să ai suflet cu milă lângă căpătâiul tău.
Ce faci tu în astfel de momente?
Mimi, nu mai scriu că mă înneacă plânsul şi e un plâns care pleacă
din adâncul sufletului şi mă gândesc cu drag la tine şi la pudra mea de
arsenic; sunt atât de aproape de ea şi ce mă leagă pe pământ eşti poate tu
şi numai tu. Iartă-mă, dar îmi cade condeiul din mână, nu mai pot scrie.
Vină-mi de Paşti, mi s-ar părea că găsesc o comoară văzându-te. Miţ
iubit, iubit şi iubit cum nu mai poate fi om pe lume.
193
 Te sărut din tot sufletul meu zdrobit de tine.

Veronica

5 martie [1882], 6 ceasuri seara

28 martie [1882]
8 oare dim.

Domnul meu,

Desnădăjduita d-voastră scrisoare abia ieri seara am primit-o. Aş dori

să vă răspund cuvânt de cuvânt la toate aserţiunile d-voastră, însă, după

194
 cum ştiţi, mă aflu într-un haos unde [nu] sunt un moment singură ; iartă
dar, d-le, dacă peste voinţa şi aşteptarea d-tale, îţi voi scrie puţin. Unei
inime lipsite de credinţă şi speranţă putea-voi fi eu în stare să-i redau aceea
ce natura nu i-a dat ? Oricum aşi fi fost cu înainte // de a te cunoaşte, astă
treaba să-ţi fi[e] [1v] indiferentă, cu atâta mai vârtos că tot ce am făcut au
fost provocate de un gelos ca d-ta, care credea că face bine făcându-mi
scenă fără cauză, cel puţin când esistă cauze este o compensaţie, du reste
foarte plăcută.
Tu eşti un Titi rău şi gelos şi adese îmi vine a crede că toate scenele
ce mi le faci tind la rumpere de relaţii între noi şi nu ştiu cum să o începi.
Eu din parte-mi, dacă pot // şi am ceva de mărturisit este că, de te vei duce
în [2r] lumea întreagă, să nu te văd ani de zile, să nu aud nimic de tine şi tot
te voi iubi şi voi gândi la tine cu drag; tu ai fost şi eşti pentru mine ceva
atât de indispensabil vieţei mele, ani de zile te-am visat, te-am dorit, cât, o
ştie D-zeu, în care tu nu crezi, şi, dacă te ţin vecinic în echek este tocmai
că n-aş voi ca o pre mare siguranţă să mă lipsască de tine, de iubirea ta; nu
ţ[i]-i // destulă dovadă că am renunţat mai la toate vechile mele obiceiuri,
căci Tu ai umplut golul care vecinic l-am simţit în sufletul meu. Pe
scrisoarea ta am văzut urme de lacrimi, de ce-ai plâns când eu te iubesc ?
De ce te îndoieşti de un lucru care a esistat, esistă şi va esista ? Petit ingrat,
c'est ainsi que tu payes mon amour ? Par reproches et par méfiance. Je te
pardonne tout et je t'embrasse comme je t'aime. A revoir le plutôt possible.
Moi, la petite femme de Gajus.
Escuse la mauvaise ecriture,
j'ai ecrit dans la cuisine.

195
 Miţicul meu cel drag,

Voiam încă de ieri să răspund la gentila ta scrisoare, dar să mă crezi

că n-am avut vreme. Am avut atâtea trambalări, atâtea treburi, adică : mi-
am dat rochia la făcut, mi-am cumpărat o pălărie Directoire, care-mi şade
de minune, am fost la casierie, am luat pensia şi am cheltuit-o.
Mimi, am fost la M-me Humpel şi i-am dat 50 de franci; ea abia voia
să-i primească; eu i-am zis că, fiindcă nu am cheltuit decât 100 din acei ce
mi-a dat d-neiei, o rog să-i primească.
Am vorbit mult de tine ; ea e aşa de fericită şi de mulţumită că n-am
murit şi mă vede veselă ! I-am zis că, dacă vei veni la Iaşi, vei propune
logica, estetica şi filozofia la şcoala d-neiei şi dânsa mi-a zis : Vie ! mi-ar
părea foarte bine, el e un bun profesor.
Eu zic, Mimi, la fete cam primejdios ! Ce zici tu Burdulachi ? !
Dragul meu, scriu aşa de repede că mă tem să nu pierd poşta şi, cu
iuţeala cu care scriu, te sărut dulce şi nu-ţi cer nimic în schimb decât să-ţi
ţii făgăduinţele !
Te iubesc şi te ador, drag iubit, drag poet, drag geniu !

Veronica

1 iunie 1882

7 oct. [1882]

Domnul meu,

Citeşte-mă, căci am să mor !

Duminica trecută am ajus la punctul acela în care între viaţă şi moarte
nu ştii pe care s-o alegi. În acea stare tristă şi dureroasă am plecat
nehotărâtă pe stradă, întâmplarea a voit să mă opresc în faţa teatrului,
spontaneu mi-a venit ideea : când nu poţi alege între viaţă şi între moarte e
196
 bine să te faci actor şi, de cuvânt, am intrat şi mi-am manifestat dorinţa de
a încerca, de voi putea în fine izbuti. // Ce să-ţi spun, am asistat la două
repetiţii şi mi-am zis : E frumos să-ţi începi cariera cu teatru, bunăoară cum
ai făcut d-ta, dar să-ţi sfârşeşti viaţa cu actorie nu merge, şi, din momentul
în care-ţi scriu, am renunţat, după cum cred că voi renunţa la toate. Sincer
şi fără afectaţie, sincer după cum ţi-am promis toate altădată şi consecventă
după cum ai putut avea dovadă, [î]ţi declar acum că m-am hotărât să mor
materialminte, după cum am murit sufleteşte, după // cum am murit
moralminte, căci lumea a devenit un secriu mare şi pustiu pentru mine ! În
aceste momente supreme de hotărâre nu mă sfiesc a-ţi aduce aminte,
domnul meu, de poziţia falsă în care m-ai pus faţă cu lumea şi mai cu seamă
de nendurarea cu care ai zdrobit sufletul meu, de nepăsarea cu care ai
sfărâmat inima mea. Ai jucat un fals ***, domul meu, pe acest teatru al
vieţii, faţă cu mine, m-ai târât fără milă pe povârnişul unei desperate //
suferinţi, dacă puţin te-ai reculege ai plânge singur de cele prin câte m-ai
făcut să trec şi, dacă ai crezut că ai [a] face cu o femeie care nu simte, îţi
voi dovedi că te-ai înşelat.
Domnul meu, după cum probează înseşi scrisorile d-tale, d-ta erai
acela care făceai paradă de moarte pentru mine, să vede însă că lucrurile
din lumea aceasta să reflectă totdaua întoarse, aşa că eu îţi voi aduce ca
ultimă jertfă viaţa mea pe care de la 30 april abia ştiu cum o mai port. //
Îmi vei permite să aştept un răspuns de la d-ta, voi muri în ziua de 27
octombrie, când, pentru prima oară, într-o casă mică şi modestă, ţ-am dat
dovada despre iubirea mea — vor fi tocmai patru ani în acea zi.
Greşelile mele sunt multe faţă cu d-ta, în aceea că am divulgat lucruri
pe care d-ta mi le-ai confiat, da, ştiu, eu le ştiu şi le voi şti chiar // în
momentul morţii mele cumpăni. Le vei măsura d-ta vreodată pe ale d-tale
după justa lor valoare ? Poate că da, atunci când eu voi înceta de-a fi.
Moartea sanctifică chiar şi pe criminali, poate că şi eu am comis ,.,,, crima
neiertată de a te iubi mai mult decât pe mine însumi, mai mult decât pe
mama mea, mai mult decât durerea morţii bărbatului meu, ce vrei, mai mult
decât pe copiii mei, pe care îi voi lasa săraci şi orfani în lume, ce vrei, viaţa
mea e cuprinsă în iubirea care nu se poate stinge din sufletul meu decât cu
el. Ţie îţi distăinuiesc totul, la moartea mea voi lasa câteva cuvinte la
adresa ta şi a lumei alăturate de corespondenţa noastră, ştirea felului morţii
197
 // mele ţi-o vor aduce jurnalele din Iaşi.
Ce să-ţi mai spun în această ultimă scrisoare? Că voi muri iubindu-te
şi blestemându-te în acelaşi timp. Roagă pe Dumnezeu să-mi ajute a muri
curând, să nu-mi fie lungă agonie, căci de 6 luni durează. Te sărut pentru
ultima oară cu nestrămutata hotărâre de-a muri,

Veronica

Eram foarte de bună-credinţă când am scris această scrisoare.

198
 9.Bibliografie:

Corespondenţă- Veronica Micle, ediţie, prefaţă şi note de

Augustin Z.N. Pop, editura Dacia, Cluj-Napoca, 1979;
Augustin Z.N.Pop- Mărturii Eminescu-Veronica Micle, Editura
Tineretului;
Caietele Eminescu, Editura Eminescu,1972;
Eminescu- O lume dăruită nouă, Editura Capitoliu, Bucureşti,
1994;
Dulcea mea Doamnă / Eminul meu iubit, Corespondență inedită
Mihai Eminescu – Veronica Micle, Editura POLIROM, 2000.
M. Eminescu, Opere, vol. XVI, Corespondența. Documentar, Ed.
Academiei, București, 1989.
Veronica Micle, Corespondență, Editura Dacia, Cluj-Napoca,
1979.
Veronica Micle, Poezii, E.P.L., București, 1969.
Augustin Z.N. Pop, Mărturii … Eminescu – Veronica Micle,
Agenția Litera, Chișinău, 1989.
George Sanda, Veronica Micle, Ed. Cartea Româneasca,
București, 1872.
C. Vamoș, D. Vamoș, Eminescu – viața unui om singular, Editura
Risoprint, Cluj-Napoca, 2008.
Ei l-au văzut pe Eminescu-Antologie, note şi bibliografie de
Cristiana Crăciun şi Victor Crăciun;
Petru Răzuş- Mihai Eminescu, Cartea românească, 1983;
D. Murăraşu- Eminescu, Viaţa şi opera, Ed. Eminescu 1983;
I. Creţu- Mihai Eminescu, 1968, editura pentru literatură;
Augustin Z. N. Pop- Pe urmele lui Eminescu;
Ion Ionescu-Bucovu-romanul Martirii lui Eros, 2015.

199
 CUPRINS

1.Eminescu și Veronica………………………………………
2.Întâlnirea lui Eminescu cu Veronica……………………….
3.Duelul poetic și epistolar
dintre Eminescu și Veronica Micle………………………….
4.FINAL TRAGIC-Eminescu-Veronica Micle……………..
5.Romanul epistolar Eminescu-Veronica MICLE-
-istoria unei corespondențe - ……………………………….
6.Romanul epistolary Eminescu-VERONICA Micle-
-conținutul scrisorilor-…………………………………………
7.Scrsorile lui Mihai Eminescu către Veronica Micle……….
8.Scrisorile Veronicăi Micle către Eminescu………………..
9.Bibliografie…………………………………………………….

200
201