Imnul luminii

(de Ioan Alexandru)

Lumină sfântă-n zorile de zi

Nu-i creatură să n-o vorbești de bine
Începi cu roua și sfârșești în vârf
Lăsând o țâră-n floare după tine

La fiecare-n parte odihnești

E-un freamăt și-un fior de bucurie
Frunza-n extaz atinge raza ta
Și-odată ochiul umbrei o învie

E-un ceas și-o clipă-n zi și anotimp

Când cea din urmă poartă e străpunsă
Țâțâna visului celui mai sfânt
Cu lacrima luminii este unsă

Crinul te-așteaptă ca pe-un împărat

De-aceea s-a gătit de-mpărăție
Atât de des stă dealu-n fața ta
Că s-a ascuns sub vițele de vie

Nemaiputând să-ndure atâtea sărbători

Chemata umbra turmelor să vină
Să-și lege limba clopotelor lor
De firele de iarbă pe colină

Albina toată noaptea a urzit

În strai de aur să se-mpodobească
Așteaptă numai să te uiți la ea
Ca toată truda ei să-nveșnicească

Iar ciocârlia-i dusă în văzduh

Pe-un fir curat de ceară de la grindă
Înfrigurată scapără în cer
Să prindă raza-n brațe să-l aprindă

Iar florile umile pe pământ

N-au cum să-ți iasă în întâmpinare
Se fac un fel de clinchete covor
Și zvântă roua sfintelor picioare
Agapia, iubirea va rămâne
(de Ioan Alexandru)

Iar stelele de vor pieri pe cer

Și amorți-vor umbrele-n țărână
Și s-ar întoarce toate în mister
Agapia, iubirea va rămâne

De va pieri credința pe pământ

Și fiece nădejde va apune
Și s-or trezi pustiile pe rând
Agapia, iubirea va rămâne

Lăcustele pe cai de-or năvăli

Și-nroși-vor apele-n fântâne
Și cerurile de s-or desfrunzi
Agapia, iubirea va rămâne

Iar morții de vor învia

Și de-ar începe raiurile mâine
Și îngerii vederii s-ar lua
Agapia, iubirea va rămâne

Ea singură în lume-i mai presus

De-mpuținare și de devenire
Fără-nceput și fără de apus
Agapia, iubire din iubire

Pe-un râu în munți în inima Moldovei

Strămoșii mei au picurat un schit
Și-n umbra lui pe clopotele slavei
Cu duhul sfânt pe veci s-au logodit

Și-au început cântările în șoapte

Și-mpodobirea cortului ușor
Când pogorî-va Mirele în noapte
Să afle-aprinse candelele lor.

Să nu-și zrobească blândele călcâie

De-ntunecimea stâncilor pustii
Miroase varsă munții de tămâie
Și privegherea sfintelor chilii.

Și-n ctitorie-nșiruiți în strane

Să țină paradisului de uși
Zugravii reținut-au în icoane
Pe cei mai blânzi dintre părinții duși