Psihologie generala

Cap. I

Teme:
1) Obiectul de studiu al psihologiei;
2) Definirea psihicului uman;
3) Natura contradictorie a pshicului uman;
4) Caracteristicile psihicului uman.

I Obiectul de studiu al psihologiei

Psihologia este stiinta care studiaza activitatea psihica a omului concret.

Din aceasta definitie, putem deduce ca obiectul de studiu al psihologiei este:

1) Comportamentul uman;
2) Activitatea constienta;
3) Psihicul uman;
4) Personalitatea individului uman.

1) Comportamentul uman reprezinta totalitatea reactiilor, raspunsurilor

motorii, verbale si afective la totalitatea stimulilor exteriori sau interiori.

Comportamentele au la baza doua mecanisme si anume:

- Centri nervosi corticali si subcorticali care genereaza reactii motorii,

secretorii si fonatorii.
- Reflexele condtionate care reprezinta legatura dintre centri nervosi senzitivi
si cei motori si se formeaza prin conditionare operanta adica
recompensarea raspunsurilor adecvate la stimularile exterioare.
Comportamentele se impart dupa urmatoarele criterii

a) Grad de complexitate;
b) Tip de reflex;
c) Dupa scop;
d) Dupa trebuinte;
e) Dupa grad de automatizare;
f) Dupa gradul lor de constientizare;
g) Dupa tipul de stimul.
Comportamente simple( deplasarea in mediu)

a) Dupa grad de complexitate : Comportamente complexe (invatarea, munca)

Comportamente necondtionate ( setate)

b) Dupa tip de reflex :

Comportamente ( satisfacerea senzatiei de sete)

scopuri materiale (centrate pe asimilarea de informatii intr-o perspectiva

sistemica) versus scopuri formale (se focalizeaza pe subiect si vizeaza modelarea
aptitudinilor si cultivarea personalitatii)

c) Dupa scop : . scopuri de continut (orienteazaScopurile

educatia spre continuturi dinainte stiute, educative
Reprezinta finalitati educationale cu nivel mediu de generalitate care se realizeaza in intervale medii de timp. Ele sunt
anticipari mentale ale diverselordefinibile, identificabile)
actiuni de formare versusumane
a personalitatii scopuri
si secomportamentale
refera la rezultate ce(urmaresc
urmeaza sa formarea
se obtina insi
cadrul unui sir de actiuni educationale
interiorizarea unor actiuni si deprinderi);

scopuri utilitare (vizeaza formarea unor deprinderi cerute imediat de

activitatea practica) versus scopuri nepragmatice (vizeaza formarea unor
conduite fara o finalitate practica imediata);

socpuri specifice disciplinelor (caracteristice fiecarei materii) versus scopuri

supradisciplinare (constante urmarite la toate disciplinele).
 Comportamente de igiena corporala

Comportamente alimentare
d) Dupa trebuinte :
Comportamente sexuale

Comportamente de cunoastere

Comportamente rezolutive

Comportamente automatizate ( scrisul, imbracatul, etc)

e) Dupa grad de automatizare :

Comportamente constientizare ( invatarea, creatia, etc)

Comportamente constiente
f) Dupa grad de constientizare :

Comportamente inconstiente
 Comportamente biologice

g) Dupa tipul de stimul, deprindem: Comportamente psihologice

Comportamente socioculturale

2) Activitatea reprezinta relatia dintre om si mediul sociocultural cu finalitate

adaptativa.

Activitatea se caracterizeaza prin:

- Este specifica doar omului;

- Se compune din operatii mintale, miscari si actiuni care sunt orientate catre
un scop bine definit;
- Presupune reglarea comportamentelor adica priectarea actiunilor;
anticiparea rezultatelor si evaluarea rezultatelor;
- Cuprinde: jocul, invatarea, munca si creatia.

3) Psihicul este forma specifica de adaptare a omului la mediul sociocultural

ce se realizeaza prin intermediul cunoasteri, activitati constiente si
creativitate.

4) Personalitatea reprezinta ansamblul trasaturilor biologice, psihologice si

socioculturale ale omului care sunt stabile, dominante, polarizate, originale
si dinamice.
 II. Psihicul ca obiect de studiu al psihologiei
Teme :
1) Definirea psihicului uman;
2) Caracterizarea psihicului uman.

1) Definirea psihicului uman

Psihicul uman este definit ca:

1) o forma de adaptare specifica a individului uman la mediul socioculural;

2) O forma specifica de cunoastere a individului uman a mediului
inconjurator;
3) Un fenomen conditionat si determinat sociocultural;
4) Un fenomen condtitionat de functionarea normala creierului.

In continuare, voi explica fiecare defienitie in parte.

1) Psihicul ca forma de adapatare specifica a individului uman la mediul

sociocultural.

Aceasta definitie pune accent pe conceptul de adaptare, care este definit ca o

relatie de echilibru intre organism si mediul inconjurator.

Adaptarea se realizeaza in urmatoarele etape:

- Semnalizarea;
- Iritabilitatea;
- Excitabilitatea;
- Sensibilitatea;
- Motricitatea;
- Inteligenta.
 - Semnalizarea costa in descoperirea stimulilor biologici necesari de catre
organism care asigura conservarea si perpetuarea speciei
- Iritabilitatea este reactia intregului organism la actiunea stimulului, care
este generalizata, interna si difuza( durerea viscerala)
- Excitabilitatea este reactia imediata a organismului la actiunea unui stimul,
care este locala, specifica, reversibila, realizandu-se prin intermediul
organelor de simt.
- Sensibilitatea consta in diferentierea si selectarea stimulilor dupa calitate,
intensitate, durata si tonalitate afectiva si trebuinte, cu ajutorul
analizatorilor;
- Motricitatea consta in deplasarea organismului in mediul inconjuurator,
asigurandu-I acestuia cunoasterea mediului exterior.
- Inteligenta reprezinta o relatie de echilibru intre acomodare si asimilare a
organismului uman.

2) Psihicul ca forma specifica de cunoastere a individului uman a mediului

inconjurator.

Cunoasterea reprezinta o re-producere in plan intern a realitatii exterioare, adica

asimilarea si prelucrarea informatiilor din mediul exterior.

Cunoasterea este doua feluri:

a) Cunoastrea senzorio-motorie;
b) Cunoastrea rationala.

a) Cunoastrea senzorio-motorie se caracterizeaza prin:

- Are la baza organele de simt;
- Este nemijlocita, adica relatia dintre organism si mediu este directa ;
- Este materiala, adica se refera la insusirile concrete ale obiectelor;
- Este obiectiva, adica percepe realitatea, asa cum este ea;
- Este pasiva adica organismul nu isi propune sa cunoasca acel obiect;
- Este reproductive, adica organismul nu produce transformari in mediul
inconjurator.
 b) Cunoasterea rationala se caracterizeaza prin:
- Este ideala adica cunoasterea realiatii se realizeaza cu ajutorul notiunilor si
rationamentelor.
- Este active, costand in implicarea subiectului in cunoasterea realitatii,
asigurandu-I acestuia adaptarea eficienta la mediul inconjurator;
- Este subiectiva, adica cunoasterea realitatii este selectiva, in functie de
interesele si trebuintele subiectului, putand fi corecta sau deformata.
- Este constructiva- crativa, constand in transformarea cunostiintelor
assimilate de catre subiect, prin combinarea si recombinarea achiziitlor
cognitive anterioare ( cunostiinte).

3) Psihicul este un fenomen conditionat si determinat sociocultural

Aceasta definitie se refera la modelarea socioculturala a capacitatilor psihice , a

personalitatii individului uman, prin procese de socializarea, educatie si
enculturatie.

Socializarea consta in formarea conduitelor morale-civice la nivelul individului

uman.

Educatia consta in transmiterea si asimilarea cunostiintelor teoretice si practice,

in formarea si dezvoltarea aptitudinilor, precum si personalitatea individului
uman.

Enculturatia consta in transmitera generationala a culturii unui popor.

Relatia dintre psihic si social scoate in evidenta urmatoarele aspecte:

- Variabilitate culturala a oamenilor;

- Individul este in acelasi timp consummator si creator de valori cultural si
situatii sociale;
- Trasaturile commune de personalitate ale oamenilor;
- Diferentele de personalitate a oamenilor in functie de nivel de pregatire
profesionala, statut social ale acestora.
4) Psihicul este un fenomen un fenomen conditionat de creier, arata, ca
socialul actioneaza asupra pshicului uman prin intermediul creierului

Deasemenea, relatia dintre psihic si creier explica urmatoarele fenomene

pshice:

- Maturitatea si normalitatea psihica este conditionata de evolutia si

functionalitatea normala a creierului;
- Unele procese psihice au o localizare corticala specifica cum ar fi: limbajul
este localizat la nivelul lobului frontal; afectivitatea este localizata in centrii
hipotalamici ; memoria este localizata in centri parietali si senzatiile sunt
localizati in diferite arii corticale, iar alte procese psihice au o localizare
coricala difiuza, nespecifica, pe toata scoarta cerebrala cum ar fi: atentia,
vointa, gandirea, etc.
- Tipul de activitate nervoasa superioara determina anumite trasaturi
temperamentale la om, cum ar fi: colericul, sangvinicul, melancolicul si
flegamticul.
- Dinamica proceselor nervoase corticale( iradierea si concentrarea) explica
starile de constiinta modificata cum ar fi: starea de veghe, starea de
vigilenta, starea de somn, hipnoza, meditatia si concentrarea atentiei.
- Modificarile chimismului si a metabolismului cerebral pot determina unele
stari tulburati psihice: deteriorarea capacitatilor psihice, tulburari
psihoafectice, tulburari de constiinta, etc.
- Leziunile si traumatismele craniene genereaza detriorare capacitatilor
psihice si unele boli psihice, cum ar fi: dementa prematura; psihozele
delirante; stari psihopatoide, etc.
- Intoxicarea creierului ( toxicomaniile) determina psihoza toxica acuta;
dementa alcoolica, precum si acte cu consecinte judiciare.
 Caracterizarea psihicului uman

- Caracterul dinamic-evolutiv;
- Character adaptativ;
- Character informational;
- Character normal sau anormal;
- Character sociocultural;
- Character latent si manifest ( starile psihice se manifesta in
comportamentul individului);

Teme pentru aplicatii practice

1) Fiecare elev va raspunde in scris la intrebarea : “cine sunt eu ?” dand zece
10 raspunsuri la aceasta, in care sa evidentieze calitatile sale fizice, morale,
psihologie si socioculturale;
2) Jocul didactic “ Mima “, identificand comportamente motorii si afective ;
3) Jocul de rol pe tema “ la psiholog “ relevand trasaturie de personalitate ale
ale individului uman;
4) Fiecare elev sa realizeze o analiza comparativa intre omul normal si omul
bolnav psihic;
5) Caracterizarea unui personaj din literatura romana, la alegere
Bibliografie:
1) Introducere in psihologie, Mielu Zlate
2) Manual de psihologie, editura Aramis
3) Curs de psihologie generala, P.P. Neveanu
4) Natura psihicului uman, M. Golu
5) Cunoasterea de sine, cunoasterea personalitatii, V. Pavelcu
 Clasificarea fenomenelor psihice

Fenomele psihice se impart in doua categorii

1) Fenomene psihice obisnuite;

2) Fenomene psihice neobisnuite.

1) Fenomele psihice obisnuite cuprind:

a) Procese psihice
b) Activitati psihice
c) Conditii interne
d) Trasaturi psihice.

a) Procesele psihice constau in cunoasterea mediului exterior ( captarea si

prelucrarea informatiilor) , ce au o desfasurarea discursiva, multifazica,
putand fi obiectiva-subiectiva; materiala( senzoriala)- ideala.
Procesele psihice se impart in doua categorii:
- Procese psihice senzoriale ( materiale) care cuprind:
 Senzatiile;
 Perceptiile;
 Reprezentarile
- Procese psihice rationale( ideale) care cuprind:
 Gandirea;
 Memoria;
 Imaginatia;
 Limbajul
 b) Activitatile psihice reprezinta relatia dintre om si mediul sociocultural, ce
se compune din miscari, operatii mintale si actiuni, fiind orientate catre un
scop.
Activitatile psihice cuprind:
- Joc;
- Invatarea;
- Munca;
- Creatia.
c) Conditiile interne sunt acele fenomene psihice care stimuleaza sau inhiba
desfasurarea proceselor si activitatilor psihice.

Conditiile interne cuprind:

- Motivatia;
- Afectivitatea;
- Vointa;
- Atentia;
- Deprinderile.
d) Trasaturile psihice se refera la personalitate si cuprind urmatoarele
dimensiuni:
- Temperamentele;
- Caracter;
- Aptitudinile;
- Inteligenta;
- Creativitatea.

2) Fenomene psihice neobisnuite sunt acele stari, trasaturi psihice iesite din
comun, care nu sunt intalnite la toti indivizii umani

Ele mai sunt numite fenomene parapsihologiece, intrucat acestea permit

cunoasterea realitatii pe cai extrasenzoriale.
Aceste fenomene parasihologice se impart in urmatoarele categorii:

a) Telepatia ( comunicarea intre doua persoane in afara cailor senzoriale,

bazandu-se mai mult pe afectiune si intuitie emotionala);
b) Clarviziunea ( detectarea unor obiecte acunse);
c) Criptoscopia ( descifrarea unor mesaje scrise acunse);
d) De ja vu ( impresia subiectului are cunostiinte despre anumite persoane, cu
toate ca, nu le-a vazut niciodata);
e) Retrocognitia ( subiectul in cauza are capacitatea de a deslusi evenimentele
biografice ale unei persoane);
f) Precognitia ( subiectul in cauza are capacitatea de a anticipa evenimentele
ulterioarea);
g) Paradignoza ( subiectul descopera la alta persoana anumite boli, pe care
acesta nu are cunostinta despre ele);
h) Radiestezia ( subiectul are capacitatea de a descoperii obiectele ascunse in
pamant, fara sa foloseasca unelte specifice)
i) Psihometria ( subiectul traieste evenimentele povestite de alta persoana);
j) Telekinezia ( capacitatea subiectului de a muta obiectele, fara sa le atinga).

Teme pentru aplicatii practice

6) Fiecare elev va raspunde in scris la intrebarea : “cine sunt eu ?” dand zece
10 raspunsuri la aceasta, in care sa evidentieze calitatile sale fizice, morale,
psihologie si socioculturale;
7) Jocul didactic “ Mima “, identificand comportamente motorii si afective ;
8) Jocul de rol pe tema “ la psiholog “ relevand trasaturie de personalitate ale
ale individului uman;
9) Fiecare elev sa realizeze o analiza comparativa intre omul normal si omul
bolnav psihic;
10) Caracterizarea unui personaj din literatura romana, la alegere
Bibliografie:
6) Introducere in psihologie, Mielu Zlate
7) Manual de psihologie, editura Aramis
8) Curs de psihologie generala, P.P. Neveanu
9) Natura psihicului uman, M. Golu
10)Cunoasterea de sine, cunoasterea personalitatii, V. Pavelcu
Cap. II
Ipostazele psihicului uman
Teme:
1) Ipostazele psihicului uman( constient, subconstient si inconstient);
2) Mecanismele inconstiente de aparare ale egoului;
3) Starile de constiinta modificata;
4) Caile de acces la starile de constiinta modificata.

1) A: Ipostazele psihicului uman

1) Constiinta reprezinta acel nivel al psihicului uman care cuprinde totalitatea

proceselor psihice constiente, ce asigura adaptarea individului uman la
mediul inconjurator.
Constiinta se compune din urmatoarele elemente:
- Procese psihice senzoriale si cele rationale, care se desfasoara sub control
constient( efort voluntar);
- Experientele personale de viata si activitate;
- Cunostiinte procedurale;
- Eul si personalitatea individului uman;
- Modele morale-civice de conduita dobandite prin educatie si socializare.

Din aceste continuturi ale constientului, putem desprinde cateva caracteristici ale
acesteia:
a) Functioneaza dupa principiul realitatii si al moralitatii;
b) Este innascut, insa se manifesta si se dezvolta numai prin relatia dintre
individual uman si mediul inconjurtator;
c) Permite individului uman, sa se adapteze la exigentele socioculturale ale
mediului exterior, prin cunoatere, activitate si creativitate.
Constiinta indeplineste urmatoarele roluri :
 Rol de adaptare a individului uman la mediul exterior, formand starea de
constiinta a subiectului ( relatia dintre subiect si mediul inconjurator) ;
 Rol de cunoastere a realitatii, formand priza de constiinta a subiectului si
campul de constiinta al acestuia ( locul proceselor psihice constiente);
 Rol de orientarte a activitatii subiectului catre un scop, in functie de
trebuintele si interesele acestuia;
 Rol de reglere, planificare a activitatilor complexe, formand experientele
subiective ale individului uman;
 Rol de anticipare a rezultatelor activitatii in functie de scopurile
preconizate de catre subiect;
 Rol creativ.

2) Subconstientul reprezinta acel nivel psihic, care cuprinde totalitatea

deprinderilor intelectuale si motorii, precum si totalitatea amintirilor
biografice, de viata ale individului uman.

Subconstientul se caracterizeaza prin:

- Cuprinde totalitatea continuturilor psihice, care au fost candva constiente,

iar in present, ele se desfasoara in afara controlului constient si pot deveini
oricand constientizate.
- Este amplasat intre constient si inconstient, care permite trecerea
continuturilor inconstiente permisive social in constient, indeplinind functia
de filtru, de cezura pentru constient;
- Permite organizari si reorganizari ale cunostiintelor asimilate prin invatare.
 3) Inconstientul reprezinta acel nivel psihic uman, care cuprinde totalitatea
instinctelor, trebuintelor primare si dorintelor refulate de catre constient.

Inconstientul se caracterizeaza prin:

- Este irational, hedonic pentru ca functioneaza dupa principiul placerii;

- Creeaza visele din timpul somnului;
- Stimuleaza creativitatea omului, datorita conflictului intrapsihic generat de
refularea pulsiunilor inconstientului de catre constient;
- Asigura momente de insight adica descoperirea sponatana a cauzei sau
solutiei la o problema complexa;
- Poate genera unele tulburari psihice( nevroze si psihoze), datorita
conflictului intrapsihic intens si prelungit.

1) B: Relatiile dintre constient si inconstient

Exista trei tipuri de relatii dintre constient si inconstient si anume:

1) Relatii circulare;
2) Relatii de subordonare integrativa;
3) Relatii de echilibru.

1) Relatii circulare arata ca, experientele constientului trec in inconstient si

sunt trasformate in vise, iar combinarile fantastice ale inconstientului trec
in constient sub forma unor rezultate creative-imaginative.
2) Relatii de subordonare integrative, aceste relatii reprezinta de fapt,
mecanismele refularii, precum si cauzele nevrozelor si psihozelor.
3) Relatii de echilibrare, aceste relatii explica acele stari de constiinta
modificata ( hipnoza, meditatia, halucinatia si tulburarile de constiinta),
care sunt in acelasi timp, constiente si inconstiente.
 2) Mecanismele inconstiente de aparare ale egoului
Individul uman elaboreaza o serie de strategii de aparare a integritatii sale psihice
si anume:

- Proiectia;
- Formatiunea reactionala;
- Ratiomnalizarea;
- Regresia comportamental- afectiva;
- Sublimarea;
- Negarea;
- Refularea.

Proiectia consta in faptul, ca unele persoane atribuie altor persoane propiile

calitati si dorinte refulate, deci cu valente negative. Acest mecanism este frecvent
intalnit la acele persoane care manifesta complexe de inferioritate.

Exemplu: parerea unei persoane in varsta fata de o persoana tanara si frumoasa

“ este tanara, dar este proasta si urata”

Formatiunea reactionala consta in faptul, ca o persoana manifesta reactii

comportamentale contrare dorintei sale fata de anumite obiecte, persoane
evenimente. Exemplu, o persoana se adreaseaza altei persoane “nu cumpar aceea
haina , pentru ca nu imi place” insa in realitate ii place aceea haina, dar nu o
cumpara, pentru ca nu are bani

Rationalizarea consta in faptul, ca unii oameni isi explica insuccesele lor socio-
profesionale, cautand un tap ispasitor, deci dand vina pe alte persoane.

Acest mecanism este frecvent intalnit la detinutii, care au constiinta vonovatie.

Exemplu: “ din cauza prietenului X am savarsit aceea infractiune”

Regresia comportamental-afectiva consta in faptul, ca unele persoane mature

sau batrane manifesta reactii comportamentale infantile, puierile,
erotomaniacale in compania unor persoane mai tinere. Acest mecanism explica
relatiile extraconjugale cu porsoanele mai tinere, scizvetismul ( o persoana se
imbraca cu acele haine nespecfice varstei sale) si ideatia erotomana de tip
narcisic ( impresia unei persoane mature, ca este simpatizata si atrasa de o
persoana mai tanara).

Sublimarea consta in inlocuirea dorintelor de natura sexuala cu acele dorinte de

natura socioculuturala.

Negarea consta in faptul , ca unele persoane refuza sa accepte existenta unei

realitati penibile, neplacute pentru ele.

Refularea consta in suprimarea unei pulsiuni antisociale sau sexuale.

Teme de laborator:
1) Realizati o analiza comparativa dintre constient si inconstient, dupa
urmatoarele criterii: continut, roluri si caracteristici;
2) Enumerati etapele formarii unei deprinderi intelectuale sau motorii;
3) Definiti starea de contienta si cea de incostienta, dand exemple;
4) Dati exemple de raspunsuri verbale si comportamentale, care sa
evidentieze mecanismele de aparare ale egoului;
5) Dati cate trei exemple de activitati psihice constiente, subconstiente si
inconstiente.
 3) Starile de constiinta
Starile de constiinta reprezinta relatia constienta dintre individul uman si lumea sa
exterioara, in care desfasoara diverse forme de activitati.

Starea de constiinta se manifesta prin:

- Adaptare la mediul exterior;

- Autocontrol;

- Cunoasterea realitatii;

- Constiinta prezentului.

Starile de constiinta pot fi normale sau modificate.

Starile de constiinta modificata sunt acele stari in care subiectul se afla la

frontiera dintre constient si inconstient; stare de veghe si cea de somn; starea
rationala si cea afectiv- instictiva.

In starea de constiinta modificata, subiectul se manifesta in general prin

pierderea contactului cu realitatea, reducerea autocontrolului voluntar,
hipersugestibilitate si vorbire greoaie.

Starile de constiinta modificata cuprind:

1) Somnul;
2) Visele;
3) Hipnoza.
1) Somnul este o stare reversibila, inconstienta, in care individul rupe contactul
cu realitatea.

Somnul se manifesta prin:

- Scaderea treptata a reactiilor adaptative la mediul inconjurator;

- Starea de inconstienta;
- Cresterea pragurilor senzoriale, precum si a timpului de reactie la stimulii
exteriori;
- Cresterea temperaturii extremitatilor;
- Scaderea presiuni sanguine;
- Reactii motorii necontrolate;
- Accelerarea pulsului si a respiratiei.

La baza somnului stau urmatoarele mecanisme:

- Ruperea sinapselor neuro-dendritice la nivel cortical;

- Inschemia cerebrala temporara( reducerea fluxului sanguin la nivel
cerebral);
- Reducerea impulsurilor nervoase la nivel cortical;
- Intreruperea activitatii electrice a scoartei cerebrale, concomitent cu
intensificarea activitatii centrilor nervosi subcorticali, fapt care explica
reactiile motorii si fiziologice din timpul somnului;
- Scaderea cantitatii de lichid cefalorahidian din ventricolii cerebrali.

Starea de somn se produce in urmatoarele etape:

a) Starea de reverie ( visarea cu ochii deschisi);

b) Starea de atipire adica starea de somn lucid;
c) Starea somnului rapid, paradoxal, adica starea somnului cu vise
hipnagogice ( absurde, incoerente);
d) Starea somnului lent, profund, adica starea somnului fara vise, relaxand
organismul;
e) Starea somnului cu vise hipnapompice( coerente, scenice).
2) Visele reprezinta fluxuri de imagini mintale, care apar in starea de somn, fata
de care individul nu le poate dirija, manipula in directia intereselor sale.

Visele se caracterizeaza prin:

- Necongruenta, adica imaginile din vise nu corespund intotdeauna, cu

experientele subiective ale indivului, desi ele pot avea o desfasurare
scenica, coerenta, fapt care explica caracterul absurd al viselor;
- Discontinuitatea in sensul, ca imaginile din vise trec spontan de la o
tematica somniala la alta, fapt care explica caracterul incoerent al viselor;
- Nesiguranta cognitiva adica imaginile din vise sunt sterse, fragmentare,
vagi.

Visele se produc in urmatoarele etape:

a) Interpretarea adica trecerea de la continutul latent al viselor( tema visului)

la continutul manifest al viselor( imaginile visului);
b) Elaborarea trecerea de la continutul manifest la cel latent al viselor;
c) Deplasarea consta in trecerea viselor de la o tema somniala la alta;
d) Condensarea consta in asocierea mai multor teme intr-o singura imagine.

La baza viselor stau urmatoarele mecanisme:

 Interpretarea subcorticala si inconstienta a stimularilor exterioare sau

interioare din timpul somnului. De exemplu, senzatia de urinare din timpul
somnului este convertita in imagini erotice, prin fenomenul de
mentatie( asocierea stimulului cu imaginea din timpul somnului);
 Combinari absurde intre experientele senzoriale ale indivilui
 Asocierea ideilor afectogene cu imaginile din vise;
 Satisfacerea onirica( imaginara) a dorintelor refulate in starea de veghe de
catre constient.
3) Hipnoza este o stare de constiinta modificata, in care subiectul se afla intr-o
stare intermediara intre starea de constiinta si cea deinconstienta.

In hipnoza, subiectul se manifesta prin:

- Stare de relaxare profunda;

- Modificari vegetative;
- Stare cataleptica ( hipetonie musculara, dandu-I subiectului senzatia de
ingreunare a extremitatilor);
- Hipersugestibilitate, in care subiectul executa imperativele hinotizatorlui;
- Reducerea campului de constiinta, concomitent cu cresterea concentrarii
atentiei pe o tema impusa de hipnotizator;
- Reducerea reglajelor voluntare ( autocontrol constient);
- Cresterea combinarilor imaginative;
- Dismnezia posthipnotica, in care subiectul nu-si mai aduce aminte, ce s-a
intamplat cu el in transa hipnotica.

Mecanismele hipnozei sunt urmatoarele:

 Inhibarea unor zone corticale, concomitant cu cresterea excitabilitatii

corticale ale altor zone corticale;
 Motivarea subiectului de a juca anumite roluri;
 Sugestia;
 Instruirea subiectului pentru hipnoza;
 Acceptarea de catre subiect, pentru a fi hipnoitizat.
Hipnoza are urmatoarele avantaje si dezavantaje:

 Avantaje:
- Reducerea stressului si a anxietatii;
- Eliminarea ideilor obsessive;
- Deblocare intelectuala;
- Ameliorarea starii de isterie si cea de depresie.
 Dezavantaje:
- Regresia comportamental-a afectiva( infantilism);
- Izolare sociala;
- Sugestibilitate;
- Depersonalizarea.
 Prof. Cocos Sergiu Iulian

Cap. III.

Mecanismele primare de captare si prelucrare a

Informatiilor

Aceste mecanisme se caracterizeaza prin:

- Constau in captarea si prelucrarea infromatiilor din mediul intern sau

exterior prin intermediul organelor de simt( analizatorilor) care formeaza la
nivel mintal imagini primare si secundare ale obiectelor si fenomenelor
concrete materiale.

Imaginile primare reprezinta legatura directa dintre analizator si stimul(obiect),

care apar la nivelul senzatiilor si perceptiilor, iar cele secundare constau in
evocare, redarea obiectelor in absenta lor, care apar la nivelul reprezentarilor.

- Ele se realizeaza aici acum, asigurand deci constiinta prezentului;

- Opereaza cu insusiri concrete-intuitive ale obiectelor si fenomenelor.

- Asigura cunoasterea materiala, fizica, chimica si biologica a mediului intern
sau extern.

Aceste mecanisme se compun din urmatoarele procese:

I. Senzatiile;

II. Perceptiile;
III. Reprezentarile.
 Senzatiile
Teme:

1) Etapele dezvoltarii senzatiilor;

2) Caracterizarea senzatiilor;
3) Mecanismele senzatiilor;
4) Propietatile senzatiilor;
5) Clasificarea senzatiilor;
6) Legile senzatiilor.

1. Etapele dezvoltarii senzatiilor

Senzatiile se dezvolta in urmatoarele etape:

1) Iritabilitate;

2) Sensibilitate;
3) Excitabilitate;
4) Motricitate;
5) Senzatiile propriu-zise.

Putem spune ca senzatiile se dezvolta prin trecerea de la iritabilitate la

sensibilitate si excitabilitate apoi la motricitate
In continuare voi defini pe scurt aceste notiuni, cu toate ca le-am pomenit si in
primul suport de curs:

1) Iritabiliatea este reactia intregului organism la actiunea unui stimul biologic

necesar, care este nespecifica, difuza si generalizata. Exemple: senzatia de
foame, de sete, de placere erotica, etc.

2) Sensibilitatea este propietatea psihica a organismului de a discrimina

stimulii biologici necesari de cei indiferenti, prin intermediul organelor de
simt.

Sensibiltatea se caracterizeaza prin urmatoarele:

- Este o rectie specifica, reversibila a organismului la actiunile tuturor

stimulilor, indiferent de importanta lor biologica;

- Se realizeaza prin intermediul analizatorilor;

- S-a dezvoltat din necesitatea discriminarii stimulilor biologici necesari fata
de cei indiferenti.

3) Excitabilitatea reprezinta reactia specifica la actiunea unui stimul. Exemplu:

rectia analizatorului vizual la stimului luminos, etc.
4) Motricitatea reprezinta totalitatea miscarilor si coordonarilor senzorio-
motorii ale organismului, precum si deplasarea organismului in mediul
inconjurator( mersul, apucarea obiectelor, comprehensiunea, agatarea, etc.)
5) Senzatiiile constau in transmiterea excitatiilor la centrii nervosi corticali,
unde sunt transformati in imagini ale obiectelor.

Senzatiile reprezinta procese psihice primare, care reflecta insusirile fizice, izolate
ale obiectelor si fenomenelor, cu ajutorul unui singur analizator.

Ele se caracterizeaza prin urmatoarele:

- Sunt imagini primare simple unimodale(un singur analizator);

- Opreaza cu insusiri izolate ale obiectelor, realizand analiza senzoriala ale

acestora;
 - Nu pot fi modificate voluntar;
- Se realizeaza aici, acum, asigurand constiinta prezentului;
- Are la baza constiinta, asigurandu-i claritatatea imaginilor senzoriale si
acuitatea acestora.

2. Mecanismele senzatiilor

Senzatiile au la baza urmatoarele mecanisme:

1) Codificarea;

2) Recodificarea;
3) Decodificarea;
4) Conexiunea inversa.

1) Codificarea se realizeaza la nivelul receptorului fiecarui analizator, care

capteaza energia de excitatie si o transforma in impuls nervos, prin
depolarizarea membranei neuronale.

Receptorii se caracterizeaza prin:

- Sunt sensibili numai la stimuli specifici acestora si insensibili la stimuli

nespecifici acestora;

- Depolarizare, transductivitatea adica ionii de sodiu ies la suprafata

membranei neuronale, iar cei de calciu si magneziu intra in interiorul
acestuia, care genereaza un impuls nervos si se propaga pana la centri
nervosi.

2) Recodificarea se realizeaza la nivelul fibrelor nervoase aferente, care consta in

selectia influxurilor nervoase in functie de valoarea lor adaptativa, adica acele
influxuri nervoase fara valoare adapatativa pentru organism raman la nivelul
centrilor nervosi subcorticali asigurand tonifierea organismului, iar cele
adptativie sunt transmise la centri nervosi corticali.
3) Decodificarea se realizeaza la nivelul centrilor nervosi corticali in care
influxurile nervoase sunt transformate in imagini ale obiectelor si senzatiilor.

Centrii nervosi se compun dintr-un nucleu si o arie de asociere cu alti centrii

nervosi .

Nucleul senzorial cuprinde o arie motorie care asigura motilitatea analizatorului

si o arie senzoriala, care asigura receptia stimulilor.

4) Conexiunea inversa se realizeaza prin intermediul fibrelor nervoase eferente,

care asigura reglarea functionala analizatorului, in functie de calitatile stimului.

Acest mecanism explica legea pragurilor absolute, legea adaptarii si legea

contrastelor senzoriale.

3. Propietatile senzatiilor
Propietatile senzatiilor depind de propietatile stimulului si sunt urmatoarele:

1) Calitatea senzatiilor;

2) Intensitatea senzatiilor;
3) Durata senzatiilor;
4) Tonul afectiv.

1) Calitatea senzatiilor reprezinta capacitatea lor de a fi specifice

analizatorului si stimului.

Aceasta trasatura depinde de urmatorii factori:

- Tipul de receptor si stimul;

- Localizarea receptorilor;
- Energia specifica a receptorilor si fibrelor nervoase;
 - Caracteristicile morfofunctionale ale receptorilor.

2) Intensitatea senzatiilor depinde de intensitatea stimului

Aceasta propietate depinde de urmatorii factori:

- Amplitudinea influxurilor nervoase;

- Grosimea fibrelor nervoase;

- Numarul fibrelor nervoase;
- Gradul de excitabilitate a sistemului nervos central( S.N.C. ).

3) Durata senzatiilor se refera la intinderea in timp a senzatiilor, in functie de

durata actiunii stimulului

Aceasta calitate arata, ca nu intotdeauna senzatiile dispar odata cu incetarea

actiunii stimulilor. Imaginile care persista si dupa incetarea actiunii stimulilor se
numesc imagini consecutive sau efecte de remanenta.

4) Tonul afectiv al senzatiilor reprezinta proprietatea senzatiilor de a produce

reactii emotionale pacute sau neplacute, comportamente de atractie sau
respingere, in functie de starea motivationala a organismului.

4. Clasificarea senzatiilor
Senzatiile se clasifica dupa urmatoarele criterii:

1) Dupa analizator;

2) Dupa distanta de contact dintre stimul si analizator;

3) Dupa localizarea receptorilor;
4) Dupa tipul de stimul;
5) Dupa relatiile dintre analizatori.

1) Dupa analizator, desprindem analizatorul:

- Visual;
- Auditiv;
- Olfactiv;
- Gustativ;
- Cutanat.

2) Dupa distanta de contact dintre analizator si stimul, desprindem:

- Telereceptori(vaz, auz si olfactie)

- Tangoreceptori ( simt tactil si gust )

3) Dupa localizarea receptorilor, desprindem:

- Exteroceptori ( vaz, auz, olfactie, gust si simt tactil )

- Propioceptori ( schema corporala, kinestezie);
- Interoceptori( foame, sete, sexualitate, etc. )

4) Dupa tipul de stimul, desprindem

- Stimul mecanic;
- Stimul electric;
- Stimul chimic( olfactie si gust);
- Stimul biologic( foame, sete).

5) Dupa relatia intre analizatori, desprindem

- senzatii unimodale( un singur analizator);

- senzatii plurimodale( senzatii produse de mai multi analizatori)
 5. Legile senzatiilor
Legile senzatiilor sunt urmatoarele:

1) legea intensitatii;

2) legea adaptarii;
3) legea contrastului;
4) legea sensibilizarii;
5) legea depresiei;
6) legea sinesteziei;
7) legea compensatiei;
8) legea semnificatiei;
9) legea conditionarii socioculturale.

1) Legea intesitatii, arata ca un stimul produce o senzatie numai daca are o

anumita intensitate, numita prag.

Pragurile senzoriale pot fi:

- Prag minim absolut;

- Prag subliminal;
- Prag maxim absolut;
- Prag operational;
- Prag diferential.

Pragul minim absolut este intensitatea minima a unui stimul, capabil sa produca
o senzatie.

Pragul subliminal este intensitatea unui stimul, care nu atinge pragul minim
absolut si nu produce o senzatie.
Pragul maxim absolut este intensitatea maxima a unui stimul, capabil sa produca
o senzatie, insa dincolo de acest prag, poate produce durerea.

Pragul diferential este relatia dintre intensitatea initiala a stimului si intensitatea

adaugata sau scazuta la aceasta, care produce modificarea senzatiilor initiale.

Pragul operational consta in discriminarea stimulilor. Aceasta lege arata ca, cu cat
pragul unui stimul este mai mare, cu atat sensibilitatea analizatorului este mai
mica.

2) Legea adaptarii senzoriale consta in modificarea sensibilitatii

analizatorului la actiunea prelungita a stimulului, in sensul cresterii sau
scaderii ei.

L a un stimul cu intensitate mare, sensibilitatea scade, iar la un stimul cu

intensitate mica, sensibilitatea creste.

3) Legea constrastului senzorial este capacitatea analizatorului de a

discrimina doi stimuli cu calitati si intensitati diferite, care actioneaza in
acelasi timp.

Contrastul poate fi simultan sau succesiv

Constrastul simultan consta in discriminarea a doi stimuli diferiti, care actioneaza

in acelasi timp asupra analizatorului.

Constrastul succesiv consta in discriminarea stimulilor care actioneaza unul dupa

altul asupra analizatorului.

4) Legea sensibilizarii consta in cresterea sensibilitatii analizatorului, ca

urmarea stimularii altui analizator .

5) Legea depresiei scaderea sensibilitatii analizatorului, ca urmare a

stimularii altui analizator.
6) Legea sinesteziei consta in aparitia senzatiei intr-un analizator, ca
urmarea stimularii unui alt analizator.
 7) Legea compensatiei consta in cresterea sensibilitatii unui analizator, ca
urmare a pierderii sensibilitatii altui analizator.

8) Legea semnificatiei un stimul slab, insa semnificativ pentru organism

este mai repede detectat decat un stimul putenic, dar nesemnificativ.

9) Legea conditionarii sociale consta in aparitia unor senzatii specific

omului cum ar fi pipaitul, ascultarea, senzatii profesionalizate si cititul.

Perceptiile
Teme:

1. Caracterizarea si dezvoltarea perceptiilor;

2. Mecanismele perceptiilor;
3. Determinantii perceptiei;
4. Legile perceptiilor;
5. Formele perceptiilor.

1. Caracterizarea si dezvoltarea perceptiilor

Perceptia este procesul psihic senzorial care asigura constiinta intregralitatii si
unitatii insusirilor obiectelor cu ajutorul mai multor analizatori.

Perceptia spre deosebire de senzatii se caracterizeaza prin:

 Este o imagine primara complexa, unitara, integrala, redand toate insusirile

fizice ale obiectelor concrete;
 Este o imagine inferentiala, intrucat prin perceptie individul recunoaste
obiectul, chiar si in conditiile in care din el lipsesc unele elemente
nesemnificative , avand la baza schema perceptiva a obiectului;
 Este o imagine categoriala, intrucat prin perceptie individul raporteaza obiectul
la categoria sa din care face parte;
 Este o imagine automatizata adica in general perceptia se produce spontan, in
afara controlului constient , neavand la baza un anumit scop;
 Este o imagine plurimodala,adica in actul perceptiei sunt antrenati mai multi
analizatori;
Perceptia se dezvolta in urmatoarele etape:

- Trecerea de la analiza insusirilor fizice ale obictelor prin senzatii la sinteza lor
prin perceptii;
- Formarea schemelor perceptive ( exerienta anterioara cu obiecte), asigurand
constanta perceptiva a obiectelor;
- Interpretarea si anticiparea perceptiva adica obiectul capata o anumita
semnificatie pentru activitatea individului uman;
- Formarea complexelor polisenzoriale.

Perceptia implica urmatoarele comportamente:

 Detectarea si diferentierea obiecteor;

 Recunosterea obiectelor pe baza schemelor perceptive;
 Selectia obiectelor in functie de semnificatia lor pentru activitatea individului
uman;
 Corectarea imaginilor deformate ale obiectelor( iluziile perceptive).

2. Mecanismele perceptiei
Mecanismele perceptiei asigura cunoasterea obiectului, constanta perceptiva si
corectarea imaginilor deformate.

Mecanismele perceptiei se impart in doua categorii:

1) Mecanisme senzoriale ale perceptiei.

2) Mecanismele intelectuale ale perceptiei.
1) Mecanismele senzoriale ale perceptiei sunt urmatoarele:
a) Tiparele senzoriale;
b) Intregul;
c) Explorarea perceptiva
a) Tiparele senzoriale sau experienta anterioara cu obiectul asigura
recunoasterea obiectului prin compararea obiectului exterior, real cu modelul
mintal al acestuia ;
b) Intregul consta in gruparea elementelor componente ale obiectului sau a
campului perceptiv, asigurand constanta perceptiva in conditiile in care din
obiect lipsesc unele elemente nesemnificative ale acestuia.

De asemenea, acest mecanism asigura integralitatea si unitatea obiectului prin

detectarea insusirilor esentiale ale obiectelor, apoi recunoasterea obiectelor
dupa tipare senzoriale. Formarea formelor obiectelor se realizeaza prin gruparea
elementelor, dupa urmatoarele legi.

- Legea proximitatii( apropierea elementelor);

- Legea similaritatii( elementele asemantoare);
- Legea simetriei( elementele orientate in aceeasi directie );
- Legea inchiderii ( completarea imaginilor lacunare cu elementele din
experienta anterioara a subiectului);

Formele perfecte se caracterizeaza prin:

 Simplitate;
 Repetabilitate;
 Simetrie;
 Proximitate;
 Continuitate;
c) Explorarea perceptiva reprezinta ansamblul actiunilor cu obiecte.

Explorarea implica urmatoarele actiuni:

- Fixarea privirii in toate pozitiile;

- Compararea si generalizarea obiectelor;
- Manipularea obiectelor

Explorarea obiectelor se realizeaza dupa urmatoarele principii:

 Principiul diversificarii obiectelor;

 Principiul semnificatiei obiectelor;
 Principiul zonelor informative( zona care ofera o cantitate mare de informatii)
 Principiul tolerantei( corespondenta intre cantitatea de informatie si
capacitatea de receptie a subiectului);
 Principiul extensiei senzoriale( antrenamentul polisenzorial in perceptive)

Mecanismele intelectuale ale perceptiei cuprind:

a) Atributele distinctive;
b) Prototipurile;
c) Anticiparea.
a) Atributele distinctive constau in recunoasterea obiectelor dupa trasaturile
specifice ale acestuia, bazandu-se pe compararea obiectelor;
b) Prototipurile constau in raportarea obiectului la categoria sa de obiecte, prin
schematizare( detectarea insusirilor comune ale obiectelor);
c) Anticiparea inseamna a prevedea evenimentele ulterioare.

3. Determinantii perceptiei
Determinantii perceptiei sunt urmatorii :

1) Determinanti exteriori;
2) Determinanti interiori .

Determinantii exteriori perceptiei cuprind:

a) Intensitatea moderata a stimulului;

b) Durata optima stimului;
c) Raporturile temporal-spatiale ale stimulilor;
d) Familiaritatea cu stimulul.

Determinanti interior cuprind:

a) Semnificatia stimulului;
b) Concentrarea atentiei;
c) Profesia si cultura subiectului
d) Experienta cu obiectul.
 4. Legile perceptiei
Legile perceptiei sunt urmatoarele:

1) Legea integralitatii perceptive;

2) Legea structuralitatii perceptive;
3) Legea selectivitatii;
4) Legea proiectivitatii;
5) Legea constantei perceptive.
1. Legea integralitatii perceptive consta in crearea unei imagini complete despre
obiect.
2. Legea structuralitatii consta in relatia dintre obiectul perceptiei si campul
perceptiei in care apare el.
3. Legea selectivitatii perceptive consta in retinerea obiectelor in functie de
interesele subiectului;
4. Legea proiectivitatii perceptive consta in faptul, ca imaginea se proiecteaza la
nivelul creierului, apoi la nivelul obiectului.
5. Legea constantei perceptive consta in recunoasterea obiectului, chiar si atunci
cand el si-a modificat forma si conditiile de perceptie.

5. Formele perceptiei
Formele perceptiei se impart in doua categorii :

1) Forme simple ale perceptiei;

2) Forme complexe ale perceptiei

1.Formele simple ale perceptiei se refera la organele de simt care reflecta

obiectul in integralitatea sa.

2. formele complexe ale perceptiei cuprind:

 a) perceptia spatiului;

b) perceptia timpului;

c ) perceptia miscarii

a) Perceptia spatiului

Spatiul este locul unde se desfasoara o succesiune de evenimente.

Spatiul poate fi:

- Vizual;
- Auditiv;
- Tactil-kinestezic .
- Spatiul vizual se refera la dimensiunile si caracteristicile spatiale ale
obiectelor , cum ar fi: marime, forma, distanta, directia, relief, pozitia, etc.

Spatial vizual poate fi:

 Bidimensional;
 Tridimensional.

Spatiul bidimensional se refera la pozitia obiectelor in spatiu( lateralitate,

coordonare sus-jos);

Spatiul tridimensional se refera la volumul si distanta obiectelor

Spatiul vizual are urmatorii indicatori, care asiguara constanta perceptiva:

 Monoculari.
 Binoculari.

Indicatorii( repere visual- percetive) monoculari sunt urmatorii:

 Marimea obiectelor;
 Superpozitia obiectelor( umbra obiectelor);
 Gradientul de textura( detaliile obiectelor in functie de distanta la care se
afla);
  Contrastele cromatice al obiectelor;
 Paralaxa de miscare ( iluzia miscarii obiectelor in timp ce noi de deplasam);
 Perspectiva lineara ( liniile paralele la o anumita distanta, par sa se
apropia);
 Sterioscopia, adancimea obiectului.

Indicatorii binoculari cuprind:

 Disparitatea imaginilor retiniene;

 Convergenta sau divergenta oculara;
 Coordonare oculomotorie.

Spatiul auditiv consta in localizarea sunetelor in spatiu, discriminarea

sunetelor dupa intensitate, timbru, distanta si directie.

Perceptia spatiului auditiv are la baza urmatoarele mecanisme:

 Miscarea de orientare a privirii si a capului dupa sursa sonora;

 Sensibilitatea vestibulara, adica distanta sunetelor in spatiu;
 Lateralitatea si coordonare sus-jos a sunetelor.

Perceptia spatiului auditiv are urmatorii indicatori:

- Indicatorii monoauriculari;
- Indicatorii biauriculari.

Indicatorii monoauriculari se refera la frecventa, intensitatea si timbrul sunetului;

Indicatorii biauricualari se refera la directia si distanta sunetelor.

Spatiul tactil-kinestezic consta in delimitarea spatiului fizic si orientarea

organismului in spatiul prin intermediul receptorilor vestibulari, tactili si
kinestezici.

Perceptia tactil-kinestezica are urmatorii indicatori:

- Echilibru ortostatic( receptorii vestibulari);

- Miscarea in spatiu ( receptorii kinestezici);
- Orientare in spatiu( receptorii tactil-kinestezici);
- Schema corporala( cunoasterea segmentelor corpului nostru prin intermediul
receptorilor tactil-kinestezici);
- Lateralitatea.

b. pereceptia timpului se refera la succesiunea de evenimente care se desfasoara

intr-un spatiu dat.

Perceptia timpului are urmatorii indicatori:

- Timpul fizic( anotimpuri, momentele zile);

- Timpul biologic( ritmul somn-veghe, alimentatia, odihna,);
- Timpul psihologic, aprecierea subiectiva a duratelor;
- Timpul socio-profesional, apreciere duratelor in functie de cantitatea
activitatilor desfasurate in timp si spatiu.

c. Perceptia miscarii se refera la schimbarea pozitiei obiectelor in spatiu, precum

si la transformarea lor in timp.

Miscarea poate fi reala( deplasarea obiectului de la un punct la altul) sau iluzorie,

aparenta.

Reprezentarile
 Teme : 1 .Caracterizarea reprezentarilor

2 .Proprietatile reprezentarilor

3 .Tipurile reprezentarilor

Caracterizarea reprezentarilor

Reprezentarile propriu-zise sunt o componenta stabila si cu pondere deosebita a

activitatii noastre mintale .Reprezentarea este parte integranta a inteligentei si ea

poate fi interpretata ca procesare si operare cu simboluri.

Reprezentarea este imaginea sau modelul informational intern , actualizat, al

unor obiecte , fenomene , evenimente ,situatii , etc. ,care au fost percepute
anterior , dar care in momentul dat iti pot lipsi din campul senzorial . Asadar , fata
de perceptie , care ne furnizeaza informatii numai despre obiectele si fenomenele
reale prezente , care actioneaza in momentul dat asupra analizatorilor nostri ,
reprezentarea ne ofera astfel de informatii si in absenta obiectului de referinta .

Reprezentarea este si procesul de producere si utilizare mentala a imaginilor

unor obiecte in absenta lor .

Reprezentarea atat ca produs cat si ca proces ,are la baza doua surse:

- memoria de lunga durata

- imaginatia.
 Memoria este cea care inmagazineaza , pastreaza si reactualizeaza informatia
structurata initial in imagini receptive . Astfel,inca inainte de dezvoltarea
imaginatiei , reprezentarea devine posibila datorita fixarii ,mai mult sau mai putin
fidele si durabile a continutului informational furnizat de perceptie .

Reprezentarile generate de imaginatie se pot referi atat la obiecte reale (ex.

reprezentari despre obiecte si locuri pe care nu le-am perceput niciodata ca
atare , dar despre care am citit sau am auzit povestindu-se), cat si la obiecte
ideale , pe care abia urmeaza sa le cream sau care nu pot dobandi realitate
sensibila (ex. reprezentarile personajelor sau intamplarilor din basme).

Formarea reprezentarilor are un caracter activ si selectiv. Chiar si atunci cand

nu ne propunem in mod expres retinerea , pentru uzul ulterior, a imaginii
obiectului pe care il percepem in momentul dat , iar reprezentarea se constituie
pe cale neintentionata (involuntara), continutul sau va fi activ prelucrat si filtrat
de structurile experientei cognitive antarioare si de starile afectiv-motivationale.

In organizarea si sistematizarea lor interna ,reprezentarile se ierarhizeaza pe

doua coordonate (axe):

a)calitatea semantica a informatiei selectate

-inalt relevante(care se apropie de notiuni)

-mediu relevante

-slab relevante(care se intersecteaza cu perceptiile)

b) gradul de generalitate

-reprezentari individuale,particulare sau de specie(ex. reprezentarea unui

trandafir)

-reprezentari generale sau de clasa(ex. Reprezentarea unei flori in

general,cu elemente comune tuturor speciilor)
 Proprietatile reprezentarilor

Proprietatile reprezentarilor sunt urmatoarele :

1. Intensitatea ;
2. Stabilitatea ;
3. Gradul de completitudine ;
4. Gradul de relevanta ;
5. Gradul de generalitate ;
6. Caracterul legaturii designative ;

1) Intensitatea exprima forta sau pregnanta imaginii care se evidentiaza ,

in vivacitate , prospetime , claritatea liniilor de contur si contrastul figura-fond ;

In plan neurofiziologic , intensitatea reprezentarii este conditionata de gradul de

conservare , in memoria de lunga durata , a urmei perceptiei anterioare si de
activarea retelei neuronale care pune in circulatie continutul informational
corespunzator.
 2)Stabilitatea defineste durata mentinerii in campul clar al constiintei a
unor reprezentari reactualizate sau generate in momentul dat de imaginatie .

Spre deosebire de perceptie , care dureaza cat timp obiectul se mentine in campul
sensorial si continua sa actioneze asupra simturilor , reprezentarea are o durata
relativ scurta (de ordinal secundelor sau a fractiunilor de secunda)

3) Gradul de completitudine exprima volumul general de informatie pe care

il cuprinde reprezentarea si acesta depinde de numarul elementelor sau a
insusirilor ce se retin . In principiu , valoarea gradului de completitudine este
conditionata de tipul dominant de memorie ,fiind mai mare la persoanele la care
predomina memoria intuitive-imagistica asupra celei verbal-abstracte si de
familiaritatea obiectului reflectat (reprezentarile obiectelor familiare cu care
avem contact permanent in viata cotidiana sunt mai complete decat
reprezentarile obiectelor nefamiliare , rar si sporadic intalnite in activitatea
curenta).

4) Gradul de relevanta , ca si in cadrul perceptiilor , se refera la semnificatia

informatiilor sau a insusirilor si notelor pe care le contine sau le reflecta
imaginea. In principiu , reprezentarea poseda un grad de relevanta mai ridicat
decat perceptia;ca nivel calitativ superior in raport cu perceptia , ea reflecta , de
regula , insusiri si proprietati semnificative , definitorii pentru obiect.

5) Gradul de generalitate este dimensiunea care deosebeste si distanteaza

cel mai mult reprezentarea de perceptie. El rezida in aceea ca imaginea-
reprezentare selecteaza si reflecta insusirile repetabile si comune ale obiectelor
subsumand un numar de cazuri asemanatoare.

Gradul de generalitate al unei reprezentari este determinat de

diversitatea situatiilor si de numarul cazurilor individuale intalnite in experienta
perceptive anterioara subiectului .
 6) Caracterul legaturii designative este foarte important pentru definirea
reprezentarii si stabilirea locului ei in cadrul activitatii cognitive. Legatura
designative se refera la modul in care se stabileste corespondenta semantica intre
ceea ce numim model informational intern (imagine , schema , simbol) si relitatea
obiectiva externa .

Ea se poate realiza in doua forme:

-directa sau nemijlocita ;

-indirecta sau mijlocita ;

Prima este proprie senzatiei si perceptiei si presupune stabilirea unui circuit

informational direct (actual) intre subiect si obiect.

Cea de-a doua forma este proprie reprezentarii si , intr-un grad mai inalt ,
gandirii.Consta intr-un ansamblu de transformari aplicate ,nu direct obiectului
real , ci imaginii lui perceptive , asa cum s-a fixat si s-a pastrat ea in memoria
subiectului .

Tipurile reprezentarilor

Principalele criterii prin care se diferentiaza tipurile de reprezentari sunt

urmatoarele :
 1. Modalitatea senzoriala ;
2. Domeniile de referinta cognitive ;
3. Gradul de generalitate ;
4. Gradul de complexitate ;
5. Sursa generativa ;
6. Modul de generare(producere) ;
7. Dimensiunea static-dinamic .

1 . Modalitatea senzoriala este dominanta in structurarea continutului

informational . Pune in evidenta clasele reprezentarilor :

-vizuale ;

-tactile ;

-kinestezice ;

-auditive ;

-olfactive ;

-gustative .

Cel mai bine structurate si delimitate sunt reprezentarile vizuale , legate

de forme si de spatialitate(topografie).Aceasta se explica prin faptul ca
analizatorul visual indeplineste rolul de mechanism integrator , unificator al
intregii experiente senzoriale .La persoanele cu aptitudini sportive si muzicale , o
pregnanta deosebita au reprezentarile kinestezice si auditive.
 2 . Dupa criteriul Domeniilor de referinta cognitive distingem :

-reprezentari stiintifice (in matematica ,biologie ,geografie, fizica,etc);

-reprezentari tehnice (mecanisme ,componente ,agregate mecanice);

-reprezentari artistice (literare ,plastice ,muzicale) ;

-reprezentari religioase (legate de divinitate ,de viata de apoi ,de ritualuri)

3 . Gradul de generalitate permite diferentierea reprezentarilor dupa

sfera de cuprindere ,relevandu-se astfel :

-reprezentari individuale ;

-reprezentari de specie ;

-reprezentari de gen (clasa )

4 . Dupa Domeniile de referinta cognitive identificam :

-reprezentari simple (un singur obiect sau o singura insusire ) ;

-reprezentari complexe (mai multe dimensiuni sau mai multe obiecte ) .

5 . Sursa generative conduce la delimitarea a doua criterii :

-reprezentari ale memoriei ;

-reprezentari ale imaginatiei .

 6 . Modul de generare (producere ) are doua criterii :

-reprezentari voluntare (intentionate) ;

-reprezentari involuntare (neintentionate ).

7 . Dupa Dimensiunea static-dinamica gasim doua criterii :

-reprezentari statice care ne redau obiectul intr-o singura ipostaza ;

-reprezentari dinamice ne redau figura intr-o succesiune de pozitii si stari

posibile.

Cap IV

Mecanisme superioare de prelucrare si

transformare a informatiilor
I . Gandirea
 Teme :

1 . Caracterizare generala ;

2 . Structura psihologica interna a gandirii ;

3 . Forme modale de procesare-integrare a informatiei la nivelul

gandirii ;

4 . Gandirea ca activitate specifica de rezolvare a problemelor ;

1.Caracterizare generala
Termenul ca atare de “ Gandire “ a patruns in psihologie prin intermediul
filozofiei si al logicii si a fost asociat cu anumite forme ale activitatii mentale-de a
opera cu concepte , cu abstractiuni , de a judeca , de a rationa si de a genera
cunostinte .

Psihologii , trecand la studiul ei experimental si de observatie , au constatat ca

gandirea prezinta in sine o realitate astfel :

- in plan individual(in raport cu sarcini si situatii diverse);

- in plan interindividual (in raport cu una si aceeasi sarcina) ;
- in plan istoric (in raport cu diferite epoci istorice ) ;
- in plan ontogenetic (in raport cu diferite perioade de varsta si stadii evolutive
ale individului ).
Astfel , pentru a intelege atributele logice prin prisma carora definim gandirea
trebuie sa ne raportam la anumite coordonate , din care sa desprindem anumite
caracteristici semnificative , care , luate impreuna pot aproxima complexitatea
extraordinara a gandirii :

- a) Coordonata interactiunii reflectorii subiect-obiect(lumea externa);

- b) Coordonata imformational-negentropica;
- c) Coordonata actionala;
- d) Coordonata genetica
-
 a) Coordonata Interactiunii reflectorii subiect-obiect ne obliga sa
recunoastem ca gandirea reprezinta una dintre cele mai importante verigi de
legatura ale omului cu lumea externa,repsectiv,ca ea este o forma specifica
de reflectare in plan subiectiv a acestei lumi si a propriului eu .Are un caracter
mijlocit ,generalizat,esential si abstract.
Ea este reflectare subiectiva, in forma ideala a proprietatilor
generale,esentiale,necesare ale obiectelor si fenomenelor externe si ale relatiilor
legice dintre acestea.

b) Coordonata informational-negentropica defineste informatia proprie a

continutului gandirii si dimensiunile generalitatii si esentialitatii .Aceasta
inseamna ca gandirea se constituie si se articuleaza in plan operational pe
masura introducerii criteriilor generalitatii ,relevantei,repetabilitatii si a
esentialitatii .Astfel conform acestei coordonate gandirea este o organizare
specifica a imformatiei la nivelul creierului uman ,bazata pe criterii si principii
logico-gramaticale de ordin sintactin,semantic si pragmatic.
Continutul gandirii trebuie privit prin aceasta coordonata ca un
ansamblu structurat de imformatii codificate prin intermediul limbajului natural
(cuvinte-notiuni) sau a limbajelor formale (logic,matematic) .

c) Din punct de vedere al Coordonatei actionale baza si punctul de

plecare al gandirii il reprezinta schemele si operatiile din planul extern, cu
obiectele si lucrurile din campul senzorial apropiat.Astfel actiunile directe
(apucare ,prindere ,aruncare ,impingere,comparare,masurare,grupare
clasificare) se interiorizeaza si se transforma in actiuni mentale ce vor genera
scheme operatorii ale gandirii .Din punct de vedere cronologic actiunea
externa va precede si va pregati procesul intern de gandire si va pregati
actiunea in plan extern cu finalitate adaptativa .

d) Coordonata genetica abordeaza gandirea nu numai la un moment dat

ci si in dinamica si devenirea sa .Devenirea gandirii se realizeaza in doua planuri
:Istoric si Ontogenetic .Astfel fiecare etapa din dezvoltarea genetica a gandirii se
sprijina si va fi conditionata de nivelul evolutiei istorice si culturale anterioare .Si
invers ,evolutia istorica a gandirii va fi conditionata de functionarea gandirii la
nivel individual.

Aceasta coordonata se realizeaza pe baza interactiunii dintre factorii

ereditari si factorii de mediu.

2 . Structura psihologica interna a gandirii

Structura psihologica interna a gandirii cuprinde doua componente

principale :

- a) Componenta operatorie
- b) Componenta imformationala (de continut)

a) Componenta operatorie arata ca transformarea se realizeaza de catre

operator si poate imbraca forme instrumental-logice diferite :
- transformare cantitativa (diminuare,multiplicare-comprimare )

- transformarea calitativa ( interschimbabilitate modala ,transformarea

informatiei senzoriale in informatie conceptuala,transformarea modelului
imformational intern in act comportamental extern )

- transformarea relationala ( mai mic decat ,egal cu,inclus in,care duce la ,

rezulta ca,etc ).

Din punct de vedere al componentei operatorii gandirea este procesual

dinamica ,o inlantuire orientata de operatii,care porneste de la o stare initiala si
se desfasoara in directia unei stari terminale (rezultat ,produs). Operatiile
mentale au un caracter ideal si se caracterizeaza printr-o serie de proprietati
specifice precum :

-Reversibilitatea este cea mai importanta dintre aceste proprietati si consta in

doua transformari : una care trece situatia intiala intr-o oarecare stare finala si
alta indirecta , cu sens opus care permite revenirea pe plan mental la situatia
intiala .

-Reflexivitatea este o transformare identica de raportare a obiectului la el

insusi (a este identic cu a ,sau matematic: a este congruent cu a ).

-Simetria desemneaza posibilitatea permutarii termenilor fara a modifica

identitatea lor mentala ( schimbarea pozitiei a doua obiecte nu duce la anularea
relatiei de egalitate dintre ei )

-Asociativitatea reflecta existenta unui anumit grad de liberatate in interiorul

operatiilor gandirii facand posibila modificarea transformarilor mentale fara a
influenta rezultatul final .

-Tranzitivitatea reflecta posibilitatea de deductie a unei egalitati dintr-o alta

egalitate ( daca a =b si b=c => a=c).

Componenta operatorie face ca operatiile sa se coordoneze si sa se

echilibreze reciproc,generand posibilitatea ca transformarile secventiale sa aiba
o finalitate unitara .

b) Componenta imformationala (de continut ) .

Din acest punct de vedere gandirea nu este o desfasurare mecanica de
operatii pure,ci are ca sursa primara de continuturi lumea externa ,iar izvorul lor
de alimentare directa il reprezinta datele senzoriale .

Elementele de baza ale structurii ei sunt:

- Notiunea (ca element de baza al continutului )

 - Judecata

- Rationamentul

Ultimele doua fiind elemente supraordonate de rang cognitiv superior .

Notiunea ,odata elaborata se include in structura de continut stabil al

gandrii ,oferind un material calitativ superior de lucru .Astfel atitudinea si
comportamentul fata de realitate vor avea trasaturi diferite atunci cand se vor
intemeia pe o notiune comparative cu situatia cand pe prim plan ar fi o mediere
senzoriala .

Dupa natura continutului notiunile au fost impartite in doua notiuni:

-Concrete (notiunea de casa ,de floare,etc)

-Abstracte ( care sunt imposibil de reprezentat cum ar fi

:libertate,dezvoltare ,intelepciune ,contradictie).

Cea mai buna modalitatea de a dezvalui si a pune in circuitul actual continutul

unei notiuni este definitia.

Judecata este o componenta de continut a gandirii putand fi stocata in

memorie pentru uzul ulterior . Ea se integreaza in memorie la un nivel superior
fata de notiune. Are o valoare superioara in comparatie cu notiunea ,refletand
realitatea mai complet in mod dinamic si relational . Ea precizeaza continutul
notiunii afirmand sau negand ceva despre altceva (Lemnul nu este bun
conducator de electricitate , Stelele sunt corpuri ceresti , Omul nu este
patruped ).

Daca legatura afirmata de judecata se regaseste in realitate ,atunci judecata

este adevarata iar daca nu se regaseste este falsa.
 Rationamentul determina o atitudine de rang superior a subiectului fata de
realitate ,dezvoltand aspecte de ordin relational si interactional ,complexe
( corespondente spatio-temporale ,succesiuni ,probabilitati,cauzalitate ).

Din cauza faptului ca este atat de complex, volumul pe care-l ocupa in cadrul
gandirii este relativ mai scazut decat cel al judecatilor si cu atat mai mult decat cel
al notiunilor .Din punct de vedere cantitativ doar un numar mic de rationamente
se stocheaza in continutul latent al gandirii pentru uzul ulterior.

3 . Forme modale de procesare-integrare a informatiei la nivelul

gandirii

Gandirea nu urmeaza o traiectorie unica si liniara. Ea cuprinde trei forme(directii

) modale ale procesarilor si anume :

- a) Forma de procesare inductiva

- b) Forma de procesare deductiva

- c) Forma de procesare analogica

a) Procesare inductiva este nemijlocit stimulata si sustinuta de perceptii si

reprezentari si actioneaza initial asupra obiectelor si fenomenelor concrete .Ca
urmare va avea un sens ascendent de la individual (particular) catre general
(universal),de la intamplator catre necesar (legic).

Gandirea departajeaza in inductie trei genuri:

 1) Formarea de concepte. Procesarea informatiei este inducerea unei
proprietati de la o parte a elementelor unei multimi la intreaga multime.De
exemplu, constatand ca toate corpurile metalice conduc curentul electric
extindem aceasta proprietate, spunand ca toate metalele sunt bune
conducatoare de electricitate.

2) Stabilirea anumitor “Invarianti de raport”.Subiectii sunt focalizati nu

asupra obiectelor in sine,ci asupra raportului care se stabileste intre ele pe
baza unui criteriu: De ordine ,de distanta ,de forma ,de culoare ,de
subordonare ,etc.
Din cele de mai sus se desprinde regula: “Valoare de semnalizare in
cadrul seriei se distribuie alternativ primului stimul, apoi ultimului; celui de-al
doilea, apoi penultimului, etc.”

3) Inductia structurilor consta in relevarea unei relatii specifice intre doua

elemente si generalizarea ei asupra altor elemente. (De exemplu in cazul
“familiei patratelor“ avem structura de forma ,data de relatia de egalitate a
laturilor si unghiurilor . In pofida varietatii marimii sau culorii, “structura
forma patrata” ramane invariabila.

b) Procesarea de tip deductiv .Caracteristica generala a acestei procesari

este aceea ca are un sens descendent: porneste de la general ( un principiu,o
regula o idee,etc.) si merge spre particular,individual. Schema logica pe care se
intemeiaza procesarea deductiva este principiul “Cea ce se aplica
universalului ,se aplica si fiecarui caz individual in parte “.

Dupa structura si complexitate procesarea deductiva se realizeaza in

trei forme :
1) Procesarea deductiva imediata se caracterizeaza prin stabilirea unei
legaturi intre judecata premisa si judecata concluzie .Corectitudinea procesarii in
acest caz este determinata cu precadere de respectarea conditiei de distribuire a
termenilor.

2) Procesarea de tip silogistic realizeaza un rationament deductiv imediat

alcatuit doar din trei propozitii (judecati) dintre care doar doua sunt premise ,iar
a treia–concluzia . Din punct de vedere structural ,silogismul ,se concretizeaza in
constructii de tipul :

-Toti oamenii sunt muritori.

- Socrate este om.

-Socrate este muritor .

3) Procesare deductiv-liniara .Realizeaza o transformare de tip

tranzitiv.Rationamentul pe care se intemeiaza are doua premise ,fiecare dintre
ele exprimand o relatie dintre doi termeni:

-Petre este mai harnic decat Vasile.

-Ion este mai lenes decat Vasile.

-Care este cel mai harnic?

Raspunsul corect este : Petre este cel mai harnic.

c) Procesarea analogica .
Ea poseda atributul operational specific de a extrage sugestii de
rezolvare a unei probleme de un anumit tip sau dintr-un anumit domeniu,
din rezolvarea unei probleme de un alt tip sau dintr-un alt domeniu, de a
 gasi criterii pentru formularea unei explicatii comune pentru o categorie de
fenomene .

Spre deosebire de procesarea deductiva , in procesarea

analogica,legatura dintre premise si concluzie are un caracter ipotetic
,probabilist si nu unul strict necesar .

Trainicia ei va depinde de insusirile comune ,de natura insusirii

transferate si de :

-Gradul de esentialitate;

-Gradul de diversitate ;

-Gradul de reprezentativitate.

4 . Gandirea ca activitate specifica de rezolvare a problemelor

Domeniul specific in care se activeaza si se pun in relatie finala toate

componentele gandirii il constituie rezolvarea problemelor in sens
larg .“Problema “ sau “Situatia problematica” reprezinta stimulul autentic al
oricarui proces veritabil de gandire.

Depasirea obstacolelor ,iesirea din impasuri ,gasirea raspunsurilor la

numeroase intrebari “De ce?” si “Cum?” etc. reclama iesirea din si depasirea
limitelor datelor senzoriale imediate si trecerea la o activitate mentala de un nivel
superior de natura general abstracta cu organizare si desfasurare discursiva
,cuprinzand toate coordonatele spatio-temporale.
 Aceasta este gandirea ,cu functia sa principala-cea rezolutiva.

Dinamica de rezolvare a problemelor

Rezolvarea unei probleme in sensul in care am definit-o mai sus ,are un
caracter procesual-secvential,evidentiand mai multe verigi(etape) pe care le
prezentam mai jos :

a) Procesul initial (imput translation),care consta in realizarea

reprezentarii interne a “spatiului ambiant” cu relevarea in cadrul lui a
“spatiului problematic “.In functie de modul in care se structureaza
reprezentarea interna,subiectul va pune in relief ,va estompa sau va
elimina din campul lui de actiune solutia problemei .

b) Activitatea de raspuns .Urmeaza formarii reprezentarii interne. Ea se

concretizeaza in alegerea unei metode particulare de rezolvare.

c) Aplicarea metodei alese si controlarea gradului de adecvare a

activitatii printr-un dublu feed-back:
-Extern – inregistrarea si evaluarea rezultatelor transformarilor
anterioare ;

-Intern-verificarea respectarii succesiunilor operatiilor stabilite in plan

sau pe care le presupune metoda data .

Daca cele doua mecanisme feed-back atesta existenta unei repartizari

sau erori esentiale , aplicarea metodei respective poate fi stopata.

d) Cand metoda initiala da gres ,subiectul are de ales intre trei posibilitati :
1) De a gasi sau presupune o alta metoda

2) De a realize o alta reprezentare interna,ceea ce va duce la reformularea

problemei
 3) De a abandona speranta in rezolvarea problemei,recunoscand-o ca fiind
insolubila sau ca depasindu-I nivelul sau actual de pregatire .

e) In timpul desfasurarii operatiilor de mai sus o metoda poate genera

altele noi ,adica scopuri partiale , subiectul alegand spre rezolvare una
dintre aceste probleme .
Putem deduce ca procesul general de rezolvare a unei probleme
consta intr-o serie de verigi legate intr-un circuit inchis:

-Stabilirea obiectivului

-Alegerea metodei

-Evaluarea rezultatelor

-Alegerea unui nou obiectiv

Se admite,de asemenea , ca procesul de rezolvare a problemelor este si

recursiv: Obiectivul neatins poate fi mentinut in ciuda faptului ca au fost
fixate obiective noi ; obiectivul initial poate fi re-evocat dupa ce noile
scopuri au fost atinse .Aceasta implica functionarea mecanismului de
control si stocare a scopurilor.
 Imaginatia

Teme :
1. Caracterizarea generala
2. Formele imaginatiei

1. Caracterizarea generala

Cotidian , termenul de imaginatie se intrebuinteaza cel putin in trei intelesuri :

a) se spune despre un individ ca poseda imaginatie ,daca el a reusit sa

resolve o problema concreta oarecare imtr-o maniera originala
diferita de a celorlalti (imaginatie practica);
b) in domeniul comunicarii verbale termenul “imaginatie “ se foloseste
pentru a califica originalitatea mijloacelor la care cineva recurge
pentru a determina la nivelul interlocutorului sau auditoriului
efectul dorit , asteptat (imaginatie lingvistica sau verbala);
c) in sens traditional imaginatia este “capacitatea de a combina
imagini in tablouri sau succesiuni care imita faptele naturii,dar care
nu reprezinta nimic real sau existent”(imaginatia creatoare).Pentru
aceasta din urma acceptiune Aristotel folosea termenul de fantezie .
Observam ca toate aceste sensuri ale termenului de imaginatie au in comun
faptul ca ele desemneaza moduri diferite de operare ale intelectului,mai putin
racordate la realitate decat gandirea.

Din acest punct de vedere , imaginatia se interpune intre gandirea realista

,critica ,logica si gandirea autista ,supusa exclusiv legilor afectivitatii .

2. Formele imaginatiei

Imaginatia imbraca mai multe forme si acestea sunt :

- visele ,
- procesele hipnoide,
- reveria,
- imaginatia reproductiva,
- imaginatia creatoare.

Visele - Ele se manifesta periodic pe fondul starii de somn, respectiv, in

intervalele scurte de pana la 5 minute ale somnului superficial si pot fi
considerate ca o prima forma de realizare a imaginatiei .

Prin faptul ca producerea si desfasurarea lor se afla in afara comenzii

deliberatoare si a controlului voluntar, visele reprezinta imaginarul inconstient.

Apartenenta viselor la imaginatie se sustine prin doua argumente principale

si anume :

a) continutul lor vizeaza in mod frecvent fenomene si evenimente ireale care

nu se gasesc si care nu pot exista in realitate .
 b) chiar si in cazul in care continutul lor isi are sursa in experienta anterioara ,
modul de combinare a secventelor, ca si impostazele in care apar sunt
absolut inedite , nefiind inciodata simple evocari sau reproduceri a ceea ce
s-a intamplat .

Procesele hipnoide - In cadrul proceselor hipnoide constiinta este

destructurata si anihilata ,astfel incat se elibereaza mecanismele subcorticale
ale activismului involuntar. Ia nastere un ansamblu de imagini si de articulari
imagistice de tip halucinator a caror semnificatie este determinate direct de
dinamismul motivational si afectiv. Acest lucru se intampla si cauzat de actiunea
drogurilor prin anihilarea stimulilor din lumea externa .In fazele de inceput
continutul imaginilor generate de activismul hipnotic are elemente si
caracteristici positive inducand stari de relaxare,de transpunere ,de satisfactie
,de euforie ,etc; in fazele avansate cum sunt cele cauzate de consumul de
droguri tablourile imaginative se modifica semnificativ catre polul
negative,inducand stari de bulversare ,de agitatie ,de insuportabilitate de sine .

Reveria - Apare pe fondul unui activism psihofiziologic mai inalt ce duce la

instalarea starii de veghe .Intre starea de somn sic ea de veghe se interpune
starea denumita “ semivigila” (toropeala sau somnolenta).

Reveria este o productie imagistica libera fara interventia controlului

voluntar si fara existenta unui scop anume . Din acest motiv aceasta forma se
mai numeste visare cu ochii deschisi .

Reveria poate deveni daunatoare atunci cand se produce cu o frecventa prea

mare ,tinzand sa acapareze intreaga existenta vigilenta a individului . Daca se
mentine intre limite rezonabile , aceasta forma a imaginatiei joaca un rol pozitiv in
viata noastra , contribuind la detensionare afectiv–motivationala , la
autoperfectionarea morala ,la revizuirea si optimizarea planurilor de perspectiva
si a ierarhizarii scopurilor

Imaginatia reproductiva - Specificul ei rezida in reflectarea intr-o modalitate

transformata a elementelor experientei anterioare .

Ea nu poate fi confundata cu procesul memoriei in ipostaza sa de reactualizare

. Imaginile ,ca simple amintiri ale unor lucruri concrete percepute anterior ,sunt
net diferite prin pregnanta si calitati subiective, de imaginile acelorasi lucruri
elaborate de imaginatie .

Exista feedback –ul negativ care asigura pastrarea si reactualizarea

experientei anterioare pe cat posibil nealterate si feedback –ul pozitiv care
actioneaza constant in directia indepartarii produselor imagistice de datele
primare pe baza carora se elaboreaza .

Imaginatia creatoare - Reprezinta forma cea mai inalta si specifica pe care o

poate atinge imaginatia umana in general .Astfel imaginatia creatoare ne apare ca
reprezentare si anticipare a noului , din perspectiva realizabilitatii sale in plan
ideal – intern si material – extern .

Latura creativa nu se reduce la modul de transformare si combinare a

secventelor imagistice ci presupune legarea a ceea ce se produce ,de o
semnificatie , de o anumita functie utilitara pentru om ,pentru societate.

Imaginatia creatoare se manifesta in doua forme :

- inovatia (descoperirea)
- inventia

Inovatia – consta in modificarea unor elemente cunoscute ,existente si in

recombinarea lor intr-o noua schema sau structura, obtinandu-se astfel un produs
cu aspect si propietati noi , inexistente la obiectul initial . Ea vizeaza o
transformare mai mult sau mai putin radicala a ceva dat ,existent deja .

Astfel intr-o descoperire se organizeaza noi scheme mentale ce permit punerea

in evidenta a unor aspecte, caracteristici si relatii existente ce erau inaccesibile
schemelor operatorii initiale .

Inventia – inseamna a gasi si a realiza ceva nou la care nimeni nu s-a gandit
inainte si pe care nimeni nu l-a mai realizat , a imagina ceva in scopuri
particulare ,a gasi o iesire originala dintr-o situatie , a extrage ceva din imaginatie
si a-l compune din toate secventele.

Inventia inseamna insa si a recurge la ceva fals in special pentru a se disculpa

,pentru a gasi o iesire dintr-o situatie critica ( a inventa o pana de masina pentru a
justifica intarzierea de la o intalnire ) .

Termenul de inventie desemneaza atat procesul mental intern de elaborare si

realizare a noului cat si produsul final obtinut.
 Memoria

Teme :
1. Definitie si caracterizare
2. Dinamica memoriei
3. Formele memoriei
4. Uitarea

1. Definitie si caracterizare

Prin dimensiunea memoriei , sistemul psihic exista ca entitate specifica , avand

continuitate si stabilitate in timp.Memoria nu intervine din afara in strusturarea si
integrarea proceselor psihice cunoscute ( perceptia , gandirea ,
imaginatia ,trairile emotionale ,etc. ) ci face parte din insasi structura lor
interna .Veriga memoriei se include ca o componenta structurala a intregului
sistem psihic ,reprezentand fixarea si conservarea trecutului sau .

Memoria poate fi analizata sistemic pe baza schemei cibernetice “ imput

– output – imput “ . Prin “ imput “ prezentul intra in trecut ,iar prin “ output “
trecutul intra in actualitate .
 Din punct de vedere al modului calitativ structura imputului memoriei este
eterogena cuprinzand :

- fluxuri senzoriale
(vizuale,auditive,olfactive,gustative,tactile,kinestezice,viscerale)
- fluxuri imaginative
- fluxuri conceptual simbolice
- fluxuri logico – proportionale
- fluxuri de trairi emotionale
- fluxuri motivationale
- fluxuri motorii ( actionale )

La fel de eterogena va fi si structura “ output-ului “ ,blocul memorativ avand

doua tipuri de iesiri:

- specifice (primare)

- nespecifice (secundare)

Iesirile specifice – constau in reactualizarea si reproducerea unor continuturi

cognitive , affective,motivationale,motorii,etc., in forma pura asa cum au fost ele
stocate si conservate fara sa fie utilizate in alte forme de activitate . Ele se
activeaza prin probe de memorie ( de recunoastere, de fixare si reproducere a
unor serii de cuvinte ,de numere ,de date, de elemente topografice ,etc. ).

Iesirile nespecifice – constau in activarea unor elemente din experienta

anterioara in cursul desfasurarii unor procese psihice de cunoastere (perceptie ,
reprezentare, imaginatie , gandire ) sau acte instrumentale ( actiuni motorii de
finalitate ).

Cum memoria este organizata dup principiul autoreglarii, iesirile se intorc si

influenteaza asupra intarilor ,contribuind astfel la consolidarea in timp a ceea ce
se realizeaza .
 2. Dinamica memoriei

Memoria se releva in succesiunea si interconditionarea a 3 faze principale

a) Engramarea sau fixarea(memorarea traditionala)

b) Pastrarea sau conservarea
c) Ecforarea sau reactualizarea

a) Engramarea(fixarea) reprezinta in sine un ansamblu de operatii de ordin

logic-informational ,biofizic si biochimic ,in urma carora continuturile proceselor
cognitive(perceptie ,gandire,imaginatie) , afectiv-motivationale si schemelor
motorii sunt inscrise din segmentul temporal al prezentului in cel al tecutului .
Aceasta faza se poate desfasura in 2 forme :- memorarea neintentionata (fara
existenta unui scop secial de retinere)

-memorarea intentionata sau voluntara( in virtutea unui scop special de

retinere)

Memorarea neintentionata se realizeaza in mod cotidian ,in procesul

perceperii diferitelor obiecte ,situatii ,intamplari si in cursul desfasurarii
diferitelor activitati . Astfel, parcurgand un anumit drum printr-un oras ,supa un
anumit timp ne reamintim locuri,cladiri ,intersectii,monumente,etc. desi nu ne-
am propus la incpeut un asemenea scop .In acest caz, mecanismele memorative
interne functioneaza ca niste captatori autonomi ,extrag din actualitate
evenimente si secvente pe care le introduc in memorie unde se pastreaza un
interval mai mare sau mai scurt de timp.
 De asemenea exista si memorarea fotografica (cand se intipareste tot
ce intra in sfera perceptiei vizuale sua activitatii cotidiene) si memorarea
insulara care se limiteaza la fixarea unui volum redus (pana la 2 ,3 elemente
izolate).Memorarea involuntara tine cu precadere de insusirile native ale
mecanismelor cerebrale si prin intermediul ei se poate pune in evidenta
capacitatea de stocare a creierului.

Memorarea intentionata (voluntara) se desfasoara sub actiunea

reglatoare directa a scopului sau a sarcinii de a retine materialul ce urmeaza a fi
prezentat.Scopul de a memora poate fi impus de subiect insusi sau formulat din
afara de catre un instructor sau un experimentator.

In acest caz, procesul de engramare –fixare se desfasoara ca activitate

psihica dominanta si nu ca activitate paralela si secundara ,ca in cazul memorarii
neintentionate.Toate procesele psihice specifice –perceptia-gandirea(analize
logice ,evaluari,intelegere),voint sunt subordinate si instrumenteaza memorarea .

Repetita este o variabila esentiala care conditioneaza nu numai faza

memorarii ci sip e cea a pastrarii sau a conservarii .De aceea ,utilizarea ei se
supune unor exigente diferite : In faza de memorare,se recomanda repetitiile
concentrate,pentru a scurta timpul de fixare a materialului test ; In faza pastrarii
sau a conservarii sunt indicate repetitii esalonate ,cu frecventa monoton
descrescatoare( mai dese in perioada imediata dupa memorare si mai rare pe
masura indepartarii in timp de momentul initial ).

b) Pastrarea sau conservarea include acele operatii si transformari care

au ca rezultat mentinerea in memorie un timp cat mai indelungat a informatiei
si experientelor stocate anterior. Principalul indicator al ei este trainicia care
include 2 componente:

- Intensitaea engramarilor
- Durata mentinerii lor la nivelul praglui de ecforare
Foarte important pentru trainicia pastrarii este modul in care se formuleaza
scopul memorarii (al fixarii ) : Pe termen scurt (imediat) ,Pe termen mediu sau pe
termen lung .Aceasta depinde de valoarea informatiei si experientelor care fac
obiectul invatarii intr-o situatie sau alta .

Trainicia implica si alti indicatori de ordin calitativ ai pastrarii si aceastia sunt :

-Completitudinea

-Fidelitatea

-Exactitatea

c)Ecforarea sau reactualizarea reprezinta faza de iesire a dinamicii memoriei si

consta in aducerea in campul constiintei a unro elemente din fondul experientei
anterioare.

Ea este oglinda celorlalte 2 faze (Memorarea si Pastrarea) si principalul

criteriu obiectiv de evaluare a lor . Atat realizarea fixarii materialului dat, cat si
modul in care s-a pastrat de-alungul timpului se pot aprecia numai solicitand
subiectul sa si-l aminteasca.

Dupa mecanismul declansator ,recatualizarea este de 2 feluri: Spontana

(sau involuntara) si deliberate(sau voluntara).

Reactualizarea spontana se poate produce atat in stare de somn(in forma

viselor) cat si in stare de veghe (de relaxare) in forma unor avalanse de amintiri ,a
unor imagini si idei.Se stie cat de dificil ne este sa ne opunem sis a stavilim
invadarea scenei interne a constiintei de amintiri ,imagini si idei care tasnesc din
rezervorul memoriei .

Reactualizarea deliberate (sau vlountara) este declansata si controlata

voluntar ,fie in cadrul unei sarcini de testare a memoriei ,fie in cadrul ueni
activitati specifice (de invatare ,de munca ,de creeatie,etc.) in a carei realizzare
este implicata experienta anterioara .Ea se desfasoara asadar in concordanta cu
un anumit scop si intr-o anumita ordine.

Reactualizarea se realizeaza in 2 forme:

-Recunoasterea

-Reproducere

Recunoasterea se realizeaza in legatura cu acee continuturi si experiente al

caror prag este prea ridicat pentru a se putea desrinde si amnfesta independent
prin ele insele .Subiectul singur nu poate sa le relateze ,simtind nevoia unui
sprijin sau suport extern .

Reproducerea e o forma calitativa superioara a reactualizarii constand in

derularea constienta a continturilor informationale si a actelor motorii
achizitionate anterior. Trainicia pastrarii achizitiilor anterioare este suficient de
puternica pentru a se mentine la un prag scazut devenind astfel accesibile
semnalului de ecforare .Reproducerea se evalueaza pe baza indicatorilor de:

-Promptitudine

-Completitudine

-Fidelitate

-Exactitate
 3.Formele memoriei

Din punct de vedere al prezentei sau absentei intentiei si a controlului voluntar

memoria este :

-Memoria voluntara

-Memoria involuntara

Din punct de vedere al prezentei sau absentei intelegerii legaturilor speciifce

intre elemente si secventele materialului avem:

-Memoria mecanica

-Memoria logica

Din punct de vedere al aferentei dominante avem :

-Memoria vizuala

-Memoria auditiva

-Memoria chinestezica

-Memoria mixta

Din punct de vedree al factorului de timp avem:

-Memoria imediata

-Memoria de scurta durata

-Memoria de lunga durata

4.Uitarea

Cel mai larg sens pe care-l putem da uitarii este acela de crestere
progresiva a pragului de reamintire a unei informatii sau experiente
anterioare,dincolo de punctual critic . Astfel uitarea are un caracter gradat
,incepand cu cresterea perioadei de latenta a reactualizarii datelor apelate si
culminand cu absenta completa a acesteia (oricat de mult timp ar
trece,informatia sau amintirea apelata refuza sa vina la suprafata,sa fie
constientizata ).

Rata cea mai mare a uitarii se inregistreaza in primele 48 de ore dupa

momentul memorarii ,cand se pierde aproximativ 40% din material; dupa prima
saptamana pierderea ajunge la 60% ,iar dupa a treia saptamana la 80% dupa care
uitarea se incetineste considerabil .

Dupa sfera de curpindere ,uitarea poate fi :

-Partiala (fragmentara) care afecteaza anumite elemente sau parti ale

materialului memorat si lasa nealterate altele

-Totala (subiectul nereusind sa reactualieze nici o parte).

Initial ,se considera ca uitarea inseamna stergerea completa a

urmelor materialului memorat .Cercetarile au aratat insa ca ea se exprima
printr-o slabire sub pragul de reactualizare a acestor informatii.
 Limbajul

Dezvoltarea limbajului. Copiii se nasc cu capacitatea de a asimila funcţia

simbolică a cuvintelor şi de a învăţa limbajul (articularea şi regulile de folosire a
cuvintelor). înainte de a li se preda gramatică la şcoala, ei folosesc aceste reguli,
se exprimă. Limbajul nu înseamnă simplă repetare de cuvinte, sau simple reflexe
condiţionate. De aceea unii psihologi consideră că structurile limbajului sunt
înnăscute. Deşi copiii sunt diferiţi în ceea ce priveşte ritmul în care învăţă limba,
totuşi ei parcurg o ordine similară în învăţarea sensului cuvintelor şi însuşirea
regulilor generale de folosire a lor. Noam Chomsky consideră că dezvoltarea
limbajului se încheie în pubertate sau ceva mai târziu, dar nu după adolescenţă.
"Dezvoltarea unei persoane porneşte de la starea iniţială S0 genetic determinată,
trece printr-o succesiune de stări S1,S2,… şi ajunge, în cele din urmă, la "starea
staţionară" (steady state) S, care nu pare după aceea să se modifice decât
marginal (să zicem, îmbogăţind vocabularul). Starea staţionară este atinsă la o
vârstă relativ fixă, la pubertate sau ceva mai devreme." (Noam Chomsky, în Teorii
ale limbajului, teorii ale învăţării)

Limbajul si temperamentele

Sangvinicul: vorbire puternică, rapidă, clară, cu accente şi intonaţii corecte,

curgătoare, însoţită de gesturi vii şi mimică expresivă.
 Colericul: vorbire rapidă, inegală (când pauze între cuvinte, când accelerări),
intonaţii inegale cu creşteri şi descreşteri, mimică şi gestică expresive, emoţii viu
exprimate în conţinut şi ton.

Flegmaticul: vorbire lentă, egală, fără gesturi şi mimică expresivă, fără emoţii
exprimate.

Melancolicul: vorbire slabă, înceată până la şoaptă, intonaţie monotonă ca

intensitate şi înălţime, expresivitate emoţională săracă.
În ceea ce priveşte scrisul, acesta fiind şi mişcare, temperamentul este foarte
evident. De aceea, grafologia surprinde mai mult caracteristici temperamentale,
decât calităţi ale personalităţii în ansamblu.
LIMBAJUL

Fisa de observatie pentru aprecierea vocabularului:

Nr. Crt. Indicatori Da Nu

1 Intr-o convorbire isi gaseste usor cuvintele

2 Cunoaste sensul cuvintelor pe care le foloseste

3 Se face usor inteles de cei din jur

4 Isi adapteaza vocabularul in functie de interlocutor

5 Explica, defineste cuvintele mai greu de inteles

6 Foloseste terminologia specifica fiecarei materii

7 Cere des explicatii la auzirea unui cuvint nou

8 Foloseste figuri de stil

 9 Nu foloseste exprimari stereotipe

10 Nu face greseli gramaticale

Total*:

*Trei sau mai putini de “Da”: vocabular redus

Intre patru si opt de “Da”: vocabular mediu Rezultat:

Peste opt de “Da”: vocabular bogat

Fisa de observatie pentru aprecierea exprimarii verbale:

Nr. Crt. Indicatori Da Nu

1 Exprimare ingrijita, controlata

2 Vorbeste fluent, fara poticniri

3 Foloseste corect formele gramaticale

4 Nu prezinta discontinuitati in exprimare

5 Exprima un numar mare de idei in cuvinte putine

6 Nu se pierde in detalii uitind ideea de la care a pornit

7 Nu se exprima greoi

8 Da raspunsuri clare si concise la intrebari

Face exemplificari sau comparatii pentru a se intelege mai bine la ce se

9
refera

10 Pastreaza discutia la un nivel decent

 Total*:

*Trei sau mai putini de “Da”: exprimare greoaie

Intre patru si opt de “Da”: exprimare normala Rezultat:

Peste opt de “Da”: exprimare buna

Fisa de observatie pentru aprecierea expresivitatii limbajului:

Nr. Crt. Indicatori Da Nu

1 Foloseste intonatia specifica la emiterea unei idei

2 Adapteaza tonul in functie de situatie

3 Foloseste cuvinte adaptate situatiei

4 Foloseste fraze scurte, usor de inteles

5 Impune ritm comunicarii

6 Stabileste contact vizual cu interlocutorul

7 Evidentiaza idei prin variatii de intensitati in vorbire

8 Foloseste jocuri de cuvinte

9 Foloseste figuri de stil, citate etc

10 Sensurile discursurilor sint evidentiate prin mimica si gestica

Total*:

*Trei sau mai putini de “Da”: expresivitate redusa

Intre patru si opt de “Da”: expresivitate medie Rezultat:

Peste opt de “Da”: expresivitate bogata?

Funcţiile limbajului
 Comunicarea presupune un vorbitor (locutor) , un destinatar, un
mesaj (oral sau scris) şi un canal de transmitere (aerul, linia telefonică,
poşta, etc.).

Mesajul e compus prin baza unui cod (o limbă anume) , un subiect,

o temă (reală sau imaginară).

1. Funcţia referenţială- transmite informaţii despre lumea reală sau

imaginară;
2. Funcţia emotivă/ expresivă- exprimă subiectivitatea emiţătorului:
stările, sentimentele, valorile sale (mijloace specializate pentru a o
realiza sunt interjecţiile: Ah!, Vai! ) ;
3. Funcţia poetică- asigură cea mai bună structurare şi reliefare a
textului, şi este centrată asupra mesajului , asigurându-i acestuia o
structurare care îl face perceptibil la nivelul formei şi adesea uşor de
fixat în memorie; prin funcţia poetică un mesaj nu mai e un simplu
instrument- un vehicul pentru informaţie- ci un text interesant in sine:
plăcut, frumos, obsedant, amuzant etc. Pregnanta mesajului e
produsă de simetrii, repetiţii, rime, ritm, sensuri figurate etc. Funcţia
poetică se manifestă desigur în poezie, dar nu numai în ea; e
prezentă în vorbirea curentă, în expresii şi locuţiuni populare, în
sloganuri, proverbe etc.
4. Funcţia conativă- este axată pe receptor, încercând să-l influenţeze,
şi să-l incite, prin indemn, rugăminte, ordin etc.(o ilustrează foarte
bine imperativele: Vino!, Spune!);
5. Funcţia fatică- verifică/ menţine contactul cu receptorul (în formule
ca: Alo! Hei! Mă asculţi?- Aşa da, da, da);
6. Funcţia metalingvistică- controlează codul, cuvintele folosite,
discutându-le întelesul sau forma, pentru a favoriza înţelegerea lor
corectă.
Funcţiile limbajului au fost descrise în forma de mai sus de R.
Jakoboson: modelul e uşor de înteles, fiindcă fiecare funcţie apare în
legătura cu câte unul din componentele actului de comunicare.
 Într-un mesaj se manifestă de obicei mai multe funcţii ale limbajului,
simultan, dar ele sunt dominante în anumite secvenţe.
Cap.V

Mecanisme de stimulare si energizare a

activitatii

Motivatia

Teme :
1) Definitie si caracterizare generala;
2) Motivul si functiile sale;
3) Forme si niveluri de integrare a motivatiei;

1)Definitie si caracterizare generala

Prin motivatie intelegem o forma specifica de reflectare prin care se

semnaleaza mecanismelor de comanda si control ale sistemului personalitatii o
 oscilatie de la starea initiala de echilibru , un deficit energetico-informational
sau o necessitate ce trebuie satisfacuta.

Posedand o structura motivationala proprie , omul se va pune intr-o

dubla relatie fata de mediul extern:

- de independenta (constand in capacitatea lui de a actiona pe cont

propriu , in absenta unor stimuli sau solicitari externe);
- de dependenta (constand in satisfacerea starilor de necesitate pe
baza schimburilor substantiale , energetice si informationale cu
mediul ambiant).

In calitate de componenta a sistemului psihic uman , motivatia se

evidentiaza si se individualizeaza printr-o latura informationala(de continut) si
prin una dinamica

Latura informationala(de continut) este data de natura calitativa ,

modala a semnalelor pe care le antreneaza starea interna de necesitate data: de
foame, de sete ,de miscare ,de distractie ,de informare-cunoastere ,de
conversatie ,de muzica ,etc. si asigura desprinderea , pe fondul general a unui
anumit motiv.

In plan subiectiv , atunci cand se diferentiaza si se constientizeaza ,

aceste semnale si implicit latura de continut a motivatiei se concretizeaza in
forma unor senzatii sau a dorintelor( in cazul motivelor socio-culturale)

Latura dinamica este data de incarcatura energetica a semnalelor

respective si de raportul tensiune\destindere care se stabileste la nivelul profilului
general de stare al sistemului personalitatii. In plan subiectiv ,ea se exprima prin
intermediul unor trairi emotionale (incordare, tensiune, discomfort, insatisfactie)
 Pe masura satisfacerii starii de motivatie respective ,semnalele de
continut diminueaza in intensitate pana la disparitie ,iar latura dinamica se
converteste energetic , locul energiei negative(in sens psihologic,nu fizic) de
tensiune-incordare fiind luat de energia pozitiva(tot in sens psihologic)de
satisfactie ,saturatie ,relaxare.

Pentru personalitatea umana, forma caracteristica si dominanta de

relationare si echilibrare cu lumea externa nu este comportamentul situational
imediat ,ci activitatea ,ca sistem integrat si integral de acte si actiuni
individuale,selectate pe baza unui plan si subordonate unui scop stabilit anticipat-
motivatia trebuie raportata si analizata cu precadere in contextual activitatii .Ea ni
se va prezenta in acest caz ca veriga de baza a schemei structurale generale a
activitatii, care cuprinde doua mari directii: Scopul si Mijlocul .

2.Motivul si functiile sale

Prin motiv exprimam forma concreta ,actuala in care se activeaza si se

manifesta o anume stare de necesitate.Prin motiv vom intelege acel mobil care
sta la baza unui comportament sau actiuni concrete . Natura calitativa si tipul sau
modul motivului vor fi determinate de specificul starii de necesitate dintre
satisfacere si nesatisfacere si echilibrul psiho-fiziologic al persoanei .

Motivul pune in evidenta patru dimensiuni principale ,pe baza carora el

poate fi analizat si evaluat .Acestea sunt:

a) Continutul;
b) Intensitatea;
c) Durata;
d) Nivelul de integrare.
Motivul cuprinde si trei functii principale pe care le indeplineste in
mod concret ,si anume:

-Functia de declansare

-Functia de orientare-directionare

-Functia de sustinere (energizanta)

Functia de declansare consta in deblocarea si activarea centrilor de

comanda care asigura pregatirea si punerea in practica a factorilor motorii
si secretorii in vederea satisfacerii starii de necesitate ,fie ca este vorba de
o trebuinta biologica ,fie de una de ordin spiritual (de
cunoastere,estetica,etc.).Pentru producerea acestei functii este necesar ca
intensitatea motivului sa depaseasca o anumita valoare-prag .

Intentia este ca o pseudo-trebuinta si ca o variabila care determina

actiunea .Aceasta expresie ne avertizeaza asupra faptului ca trebuie sa
discernem intre motivatie si motivul propriu-zis ,iar pseudo-motivatia
trebuie sa o asimilam ca pe un pseudo-motiv.

Functia de orientare –directionare consta in centrarea

comportamentului si activitatii pe un obiectiv anume –satisfacerea starii de
necesitate individualizate de catre motiv .La prima vedere ea ar parea
nejustificata .In fond ,lucrurile nu stau nici pe departe asa.

Pentru a-si atinge efectul sau reglator-adaptativ specific ,nu este de

ajuns ca actiunea sa fie doar declansata pur si simplu; Este imperios necesar
ca ea sa fie si orientata spre un anumit deznodamanat (scop) ,adica sa
devina finalista .Altminteri ,ea s-ar desfasura si consuma in van
,haotic,debusolata.
 Functia de sustinere (energizare) consta in mentinerea in actualitate
a comportamentului declansat pana la satisfacerea “starii de necesitate”.In
virtutea acestei functii se asigura eliberarea de energie si dincolo de
momentul declansarii actiunii .Daca motivul ar avea caracterul unei simple
scantei, a unui semnal de alarma ,ar fi imposibila finalizarea
comportamentului de satisfacere,pentru ca ,disparand imediat dupa ce a
aparut ,nu ar mai avea ce sa mai intretina acest comportament.

3.Forme si niveluri de integrare a motivatiei

Procesul de diversificare a motivatiilor se realizeaza mai intai in plan

genetic ,apoi dupa continut ,dupa importanta sau semnificatia reglatorie
si dupa pozitia pe care o ocupa in cadrul activitatii .

a) Sub aspect genetic se delimiteaza doua tipuri de motivatie:

-Innascuta sau primara ;

-Dobandita sau secundara.

 Motivatia innascuta este legata de procesele de dezvoltare, maturizare
si homeostazie biologica in cadrul organismului .Ea exprima nevoile de baza are
organismului nostru ca entitate vie de substanta ,energie si informatie din mediul
extern,de mentinere a integritatii si de reproducere.

Motivatia dobandita sau secundara este specifica cu precadere

omului .Ea are un factor intern legat de cresterea gradului de complexitate
functionala a creierului si formuleaza atribuirea de semnificatii evenimentelor si
obiectelor din afara .Cel de-al doilea factor este de ordin extern si se leaga de
constituirea si dezvoltarea istorica a mediului socio –cultural,care pune in fata
indivizilor concreti sarcini si exigente specifice de adaptare ,calitativ diferite de
cele ridicate de mediul natural.

b) Pe baza continutului se diferentiaza o gama foarte larga de

motive:

-Biologice (trebuintele alimentare semnalizate subiectiv prin senzatiile organice

de foame si sete);

-Fiziologice (nevoia de urinare,nevoia de miscare,nevoia erotico-sexuala);

-Materiale (trebuinta de imbracaminte ,de adapost,de unelte);

-Informationale (trebuinte senzoriale ,interese,trebuinte cognitive );

-Sociale (nevoia de contacte si comunicare cu cei din jur ,de apartenenta la o

familie,la un grup,nevoia de consonanta cognitiva si afectiva cu ceilalti ,nevoia de
integrare si comunicare,nevoia de intarire si suport social);

-Spirituale ( trebuinte estetice,morale,filozofice si religioase);

-Motivele eului (nevoia de afectiune,de statut si prestigiu,de autorealizare si

afirmare a personalitatii,nivelul de aspiratie,idealul de viata –
familial,profesional,social).
 Piramida motivelor (Dupa A.Maslow)

Motive de concordanta VIII

Motive estetice VII

Motive cognitive VI

Motive de autorealizare V

Motive ale Eului IV

Motive sociale III

Motive de securitate II

Motive fiziologice I

Dupa importanta si semnificatia reglatorie avem urmatoarele tipuri de

motive : motive homeostazice,motive de crestere si dezvoltare ,motive
pozitive ,motive negative ,motive extrinseci si motive intrinseci .

Dupa gradul de structurare si integrare se disting mai multe tipuri de

motive:

-Pulsiunile si tendintele

-Trebuintele propriu-zise

-Interesele

-Idealurile
 Afectivitatea

Teme:

1.(Definitie);

2.(Caracteristicile emotiilor);

3.(Clasificarea proceselor si starilor afective);

4.(Structura procesului emotional).

1.Definitie

Afectivitatea este acea componenta a vietii psihice care reflecta ,in forma
unei trairi subiective de un anumit semn,de o anumita intensitate si de o anumita
durata ,raportul dintre dinamica evenimentelor motivationale sau a starilor
proprii de necesitate si dinamica evenimentelor din plan obiectiv extern .

Raportul poate fi nesemnificativ sau neutru (zero emotional prin analogie

cu zeroul fiziologic in cazul sensibilitatii termice ) si semnificativ,generand activare
si traire emotionala :pozitiva in cazul cand este consonant si negativa cand el este
disonant.

Chiar atunci cand emotia este autoprovocata de subiect prin amintire si

reprezentare anticipata ,trairea rezulta tot din raportarea evenimentelor din
campul intern al personalitatii ,la evenimentele din planul extern .

Daca intr-un anumit context obiectiv ,un bat va fi constientizat in

perceptie ca sarpe ,el va provoca o emotie de frica sau de spaima ;daca insa ,intr-
un astfel de context ,un sarpe va fi perceput ca un bat ,cognitia in sine nu va
produce nicio emotie.Astfel ,prin interpretarea personalizata ,din perspective
Eului ,al continutului cognitiei ia nastere fenomenul de dislocare emotionala .

2.Caracteristicile emotiilor

Emotiile pun in evidenta anumite trasaturi de ordin cantitativ si calitativ care fac
posibila analiza ,compararea si clasificarea lor.Dintre acestea, esentiale sunt
urmatoarele :

-Referentialitatea;

-Polaritatea;

-Intesitatea;

-Durata;

-Conversiunea sau transformabilitatea inversa ;

-Ambivalenta.
 Referentialitatea consta in aceea ca ,in orice emotie se constientizeaza o
legatura traita cu lumea externa ( multimea situatiilor si a obiectelor perceptibile
cu semnificatiile lor ) si cu noi insine –autotrairea .

Polaritatea defineste semnul pozitiv (+) sau negative (-) al legaturii

emotiei cu obiectul si implicit al trairii interne a semnificatiei obiectului pentru
subiect.

Intensitatea exprima incarcatura tensional –energetica a emotiei, in

deosebi a trairii subiective interne .Ea este determinata de amplitudinea
semnificatiei care i se confera de subiect in perceptie , reprezentare sau judecata.

Durata exprima corespondenta in timp intre actiunea stimulului si

prezenta trairii emotionale .Si dupa incetarea stimulului continua inca un anumit
timp trairea emotionala declansata (inertie emotionala)

Conversiunea reprezinta proprietatea unei emotii de un anumit semn (sa

spunem ,pozitiv ) de a se modifica si de a trece in timp intr-o emotie de semn
opus (in cazul nostru negativ) . Din ea deriva stabilitatea, respectiv ,instabilitatea
ca determinatie structurala de fond a organizarii interne ,a afectivitatii.

Ambivalenta este o caracteristica mai speciala a organizarii vietii afective

si consta in coexistenta in aceeasi structura a doi vectori emotionali opusi (+ si -)
care se presupun si se sustin reciproc .Ea devine posibila datorita caracterului
contradictoriu al valentelor obiectului in raport cu subiectul: laturile atractive
(pozitive) trezesc emotii de placere, de simpatie ,de iubire iar cele aversive
trezesc emotii negative de repulsie ,de teama de frica sau de furie si agresiune .

3.Casificarea proceselor si starilor afective

Psihologia clasica introspectionista a stabilit trei componente ,si anume :

emotiile ,sentimentele si pasiunile .
 Emotiile sunt stari afective care apar in interiorul nostru,brusc sub forma de
trairi mai mult sau mai putin violente,dar mai mult sau mai putin pasagere
(trecatoare).Acestei definitii corespund frica ,spaima si angoasa.

Sentimentele se aseamana cu emotiile prin aceea ca sunt stari afective de

factura complexa ,dar se deosebesc prin aceea ca sunt stabile, durabile si mai
putin intense .

Simpatia,iubirea,resentimentul,gelozia,orgoliul,rusinea sunt stari afective

complexe si stabile are pot fi categorisite ca sentimente interpersonale ,formate
in raporturile noastra cu ceilalti: Sentimente sociale (legate de diferite grupuri din
care facem parte ) si sentimente spirituale (ideale ) asociate cu sistemele de
valori.

Pasiunea se diferentiaza atat de emotie cat si de sentiment . De la emotie

imprumuta intensitatea ,prin care transforma lumea in directia impusa de ea
,adesea facandu-ne “orbi” in fata realitatii.De la sentimente,preia durata ,relativ
lunga.Pasiunea isi afla originea intr-o puternica motivatie interioara ,centrata pe
un domeniu al cunoasterii dar si al vietii sociale .

4.Structura procesului emotional

Orice proces emotional activ,care se desfasoara intr-o situatie sau alta are
un caracter integrat,de sistem.Acesta se exprima pe de o parte,in faptul ca el
angajeaza personalitatea ca tot ,iar pe de alta parte ,in complexitatea structurii
sau arhitecturii sale interne .
 Emotia propriu-zisa ,sentimentele actualizate (exprimate) ,pe langa
componenta trairii ,care este centrala ,include in structura lor si alte doua verigi
importante : modificarile organice ,vegetative si manifestarile
comportamentale .Caracteristicile si continutul unltimelor doua verigi vor fi
conditionate de continutul ,semnul si intensitatea primei verigi –trairea subiectiva
interna.Astfel de pilda ,trairea proprie bucuriei determina o vaso-dilatatie
generalizata ,in vreme ce trairea proprie groazei determina o vaso-constrictie
generalizata (albirea sau ingalbenirea fetei).
 Profesor:Cocos Sergiu

Vointa

Teme:

1.Definitie si caracterizare generala

2.Structura si fazele actului voluntar

3.Calitatile vointei

1 Definitie si caracterizare generala

Vointa apare ca o “forta individuala”,care permite omului sa se

manifeste liber .Absolutizarea acestei forte a dus la asa-numita conceptie a
liberului arbitru , potrivit careia ,comportamentul uman este determinat exclusiv
de vointa si prin aceasta el devine independent de conditiile externe .

Libertatea exprima posibilitatea ca omul sa se miste de sine

statator,independent in spatial existential ,potrivit dorintelor si vrerilor sale.S-a
ajuns pana acolo incat sa se afirme ca intreaga filozofie a vietii se concentreaza
intr-un singur cuvant : “Vreau”.
 Aceste atribute sunt intruchipate cel mai pregnant in vointa .

Vointa este o caracteristica a actiunilor complicate social,care

necesita un mare grad de mobilizare si se executa cu dificultate .In acest
context ,vointa raporteaza actiunea la tendintele sociale si morale ,retinand-o prin
amanare si pregatind-o mental prin intermediul limbajului intern.

Voina este definita ca aptitudine de actualizare si realizare a

intentiilor proprii .Actul voluntar,precedat de o idee si determinat de ea
,presupune o reflectie si o angajare .Conduitele care nu raspund acestui criteriu
nu depind de vointa .

La om mecanismele interne de autoreglare se structureaza si se

integreaza la doua niveluri functionale calitativ diferite : Nivelul involuntar si
nivelul voluntar.

Nivelul involuntar se caracterizeaza prin absenta

intentionalitatii ,a analizei prealabile a conditiilor ,a compararii-alegerii si a
deliberarii . El asigura declansarea automata a actiunii de raspuns si centrarea ei
directa pe obiectiv (efectul adaptativ-final).

Nivelul voluntar se subordoneaza din punct de vedere structural

functiei reglatoare a constiintei,iar din punct de vedere instrumental se
conecteaza la subsistemul motivational,favorizand si optimizand finalizarea
motivului in scop .Elementele sale definitorii sunt:

- Intentionalitatea(actiunea este intentionata);

- Analiza prealabila a conditiilor,a raportului dintre scop si mijloc(Actiunea va
fi mediata de un model mental );
- Deliberarea si decizia (actiunea este rezultatul unei evaluari a raportului
dintre avantaje si dezavantaje ,dintre castiguri si pierderi );
- Efortul (actiunea implica un anumit grad de mobilizare energetica ,relativ
direct-proportionala cu dificultatea obstacolului).
 “Obstacolul” este pilonul central in jurul caruia se structureaza si se
dezvolta mecanismul reglarii de tip voluntar si vointa ca dimensiune psihica .

Vointa se manifesta nu numai prin pregatirea ,declansarea si

coordonarea actiunilor ,dar si prin amanarea sau retinerea (blocarea) lor ,in
pofida unor incitatii puternice din afara sau din interior (rezistenta la tentatii
sau abtinerea de a riposta agresiv la o insulta sau jignire).Se dovedeste uneori
ca lupta cu noi insine este mai incordata si mai dramatica decat cu situatiile
externe .Vointa este impusa si de necesitatea punerii si tinerii in acord a
comportamentului propriu cu exigentele si normele societatii noastre.

2.Structura si fazele actului de vointa (actului voluntar)

Din punct de vedere al structurii ,activitatea voluntara se

caracterizeaza prin doua atribute esentiale:

- Diferentierea si determinarea pregnanta a verigilor

componente( motivul ,mijlocul si scopul) cu posibilitatea transformarii la
nevoie a fiecaruia dintre ele in obiect de analiza speciala si de evaluare.
- Prezenta conditionarii atat in declasarea actiunii cat si in modul de
desfasurare al ei,conditionare care consta in corelarea si aprecierea
permanenta a raportului dintre dorinte ,scopuri ,pe de-o parte si posibilitati
pe de alta parte ,intre efortul intreprins si rezultatele inregistrate . Din
aceste proprietati reiese caracterul discursiv si multifazic al structurarii si
desfasurarii actului voluntar.
 Actul voluntar (actul de vointa) are un specific propriu care cuprinde
cinci faze :

1.Actualizarea unor motive si proiectarea pe baza lor a unui scop .

2.Analiza si lupta motivelor ,compararea si evaluarea alternativelor prezente

la momentul dat in campul constiintei .

3.Deliberarea sau luarea hotararii

4.Executarea hotararii

5.Evaluarea rezultatelor (Feed-back-ul)

3.Calitatile vointei

Principalele criterii dupa care apreciem vointa sunt:

A. Forta

B. Perseverenta

C. Consecventa

D. Fermitatea

E. Independenta

A. Forta- Exprima capacitatea mecanismelor de autoreglare de a

mobiliza si concentra energia neuropsihica si musculara in vederea
asigurarii rezistentei si ripostei necesare la presiunea pulsiunilor interne sau
a situatiilor si stimulilor din afara.Se poate afirma ca o persoana poseda o
 vointa cu atat mai puternica ,cu cat ea poate sa-si stapaneasca
temperand ,amanand sau franand ,trebuinte sau stari interne
bulversante ,de intensitate mai ridicata ; In acelasi timp forta vointei este cu
atat mai mare cu cat amplitudinea obstacolului surmontat este mai mare .

B. Perseverenta –Consta in mentinerea efortului voluntar la un nivel

optima tat timp cat este necesar pentru atingerea scopului in pofida
diverselor piedici si dificultati ce i se pot ivi in cale.Opusul ei este
renuntarea sau delasarea ,care duc la deconectarea mecanismelor de
mobilizare energetica ,pe masura ce atingerea scopului intarzie si pe
traiectoria catre scop apar obstacole noi sau esecuri .
Perseverenta se poate masura dupa numarul tentativelor pe care
un subiect le face pentru rezolvarea unei probleme mai dificile sau pentru a
realiza ce si-a propus in conditiile aparitiei unei piedici neprevazute .

Pe langa educatie si exercitiu ea depinde si de individ in raport cu

echilibrul emotional al acestuia ,tipul puternic si echilibrat fiind favorizat in raport
cu tipul slab sau cu cel puternic neechilibrat .

In surmenaj si in nevroza subiectii manifesta recent lipsa de

perseverenta ,renuntarea rapida la continuarea efortului daca rezultatul asteptat
intarzie sa apara ,evitarea de a da piept cu greutati si obstacole cat de mici.

C. Consecventa se exprima in stabilitatea scopului si a liniei de

conduita,in corcondanta dintre convingeri si actiune ,dintre vorba si fapta .
Ea se integreaza in structura caracterului si devine o trasatura
axiologica(valorica) a personalitatii .Opusul consecventei este
inconsecventa care consta in instabilitatea si fluctuatia deciziilor , a
hotararilor si a scopurilor in discrepanta dintre convingeri si
actiune(duplicitate) ,dintre vorba si fapta .
Nivelul de elaborare si functionare a consecventei depinde de
forta eului, de gradul de dezvoltare a motivatiei de rol si de statut ,de nivelul
constiintei demnitatii si mandriei personale .
 In plan executiv ,consecventa este cea care ne determina sa
trecem la indeplinirea hotararilor luate si a promisiunilor facute ,asigura astfel
unitatea dintre latura subiectiva interna (ideatica) sic ea obiectiva externa
(actionala ) vointei.

D. Fermitatea reflecta stabilitatea deciziilor si hotararilor luate in

diferite situatii in pofida tentativelor potrivnice ale celor din jur ,de a ne
determina sa revenim asupra lor spre a le modifica sau anula .Atunci cand
hotararile sunt obiectiv justificate ,fermitatea favorizeaza instaurarea in
relatiile interpersonale a unor repere clare si sigure ,eliberate de echivoc si
subiectivism.In acest context ,persoana care poseda o asemenea calitate isi
va impune autoritatea si va castiga respectul celorlalti.opusul fermitatii
sunt:Influentabilitatea si Oscilatia .
Atunci cand un punct de vedere sau o hotarare se mentin in ciuda
netemeiniciei lor evidente ,dintr-o trasatura pozitiva,fermitatea se transforma
in una negativa.

E. Independenta exprima capacitatea unei personae de a-si

organiza si duce viata pe cont propriu ,pe baza initiativelor ,hotararilor si
scopurilor proprii .Opusul ei este Dependenta ,care consta in absenta unui
orizont si a unor repere existentiale clare ,in dificultatea sau imposibilitatea
de a lua o hotarare sau de a trece la actiune fara un sprijin din partea cuiva.
Independenta, in sensul pozitiv al termenului da masura
autodereminarii persoanei in relatiile sale cu situatiile sociale externe ,cu
ceilalti semeni.Ea devine sursa de initiativa si de actiune ,prin asumarea
constienta a raspunderilor si riscurilor corespunzatoare .
 Atentia

Teme :

1. Definitie si caracterizare
2. Dimensiunile ( atributele atentiei )
3. Formele atentiei

1.Defnitie si caracterizare

Atentia poate fi definita ca proces psiho fiziologic de orientare

,concentrare si potentare selective a functiilor activitatilor psihiice si psiho-
comportamentale modale specifice in raport cu obiectul si finalitatea lor proprii
,asigurandu-le atingerea unui nivel optim de eficienta adaptativa .

Este o stare de pregatire psiho-fiziologica general ace se contureaza

in cadrul starii de veghe si acre face posibila declansarea unui process psihic
constient de perceptie ,de memorare ,de reproducere ,de gandire sau efectuarea
unei actiuni in plan extern.
 A fi atent inseamna a fi dinainte pregatit pentru ceea ce urmeaza sa
intreprinzi ,a fi pe faza ,a nu fi luat prin surprindere ,a nu fi surprins pe picior
gresit,a face ceea ce trebuie ,a te orienta cu anticipatie in campul
evenimentelor ,a te controla in reactii.

Aaparitia unui stimul care trebuie perceput si analizat , prezentarea

unuei sarcini are trebuie rezolvataactualizarea unei trebuinte care se cere a fii
satisfacuta,propunerea si formularea unui scop ce trebuie atins,actioneaza ca
semnale specifice care transforma starea de pregatire generala in atentie
focalizata .In acest caz functia sau activitatea data devine dominanta in campul
constintei si in sfera de actiune ( in momnetul dat este singura manifestare
integrala principala a subiectului).

2.Dimensiunile (Atributele) atentiei

Indiferent de forma in care se manifesta,atentia pune in evidenta un

ansamblu de dimensiuni pe baza carora poate fi analzata ,comparata si evaluata .
Printre cele mai importante dimensiuni sunt urmatoarele:

a) Volumul
b) Concentrarea
c) Stabilitatea
d) Mobilitatea
e) Distributivitatea

a) Volumul – Exprima numarul elementelor sau entitatilor distincte

(Litere ,cifre,silabe,cuvinte,figure geometrice,imagini,obiecte ) pe care un
 subiect le poate cuprinde simultan cu maxima si relativ egala claritate( In
plan perceptiv sau in plan mental-reprezentare ,imaginatie).

b) Concentrarea – Este,poate,dimensiunea cea mai importanta a

atentiei ,ea exprimand gradul de activare selective si intensitatea focarelor
dominante la nivelul structurilor si zonelor cerebrale implicate in realizarea
procesului sau activitatii psihice specifice .ea poate lua valori diferite atat
de la un subiect la altul cat si la unul si acelasi subiect in momente diferite
de timp,in functie de caracteristicile si continutul sarcinilor ,cat si de starea
sa interna ( motivationala ,afectiva,odihna-oboseala,etc.).In plan
functional,continutul valoric al concentrarii se intinde intre extremele
cunoscute in patologie -fixitatea (care se intalneste in schizofrenie ) si
difuzitatea (care apare in sindromul frontal si in oligofrenie ).
In stare normala nivelul de concentrare poate fi slab ,mediu sau
inalt.

c) Stabilitatea -Exprima durata in decursul careia atentia se poate

mentine aproximativ la acelasi nivel (optim,posibil in situatia data si pentru
subiectul dat). Intrucat in mod obisnuit rezolvarea sarcinilor cu care
suntem confruntati reclama un timp relativ indelungat ,de la cateva minute
pana la cateva ore,nu e suficient simplul fapt de a atinge nivelul cerut de
concentrare a atentiei,dar si mentinerea acestui nivel cat timp este necesar
pentru finalizarea activitatii incepute.
Performantele mari in orice gen de profesie sunt facilitate
,printer altele si de stabilitatea atentiei .

d) Mobilitatea –Reprezinta calitatea atentiei de a se comuta rapid

la nivelul optim de concentrare,de la o situatie la alta ,de la o secventa sau
veriga a activitatii al alta ,mentinand tot odata controlul asupra
ansamblului.Gratie acestei calitati ,elemente si secvente particulare se
leaga intr-o organizare spatio-temporala unitara .
 e) Distributivitatea- Se refera la posibilitatea atentiei de a
permite realizarea simultana a doua sau mai multor activitati diferite
.Aceasta este discutabila .Unele date par a pleda in favoarea existentei
reale ale distributivitatii,altele din potriva.Acolo unde se vorbeste de
distributivitate si de simultaneitate ,avem de a face cu o comutare foarte
rapida si depinde foarte mult de specificul activitatii ce trebuie indeplinita .

3.Formele atentiei

Atentia se manifesta in trei forme principale:

-Atentia involuntara

-Atentia voluntara

-Atentia post-voluntara

Atentia involuntara : Este forma elementara si naturala a atentiei

umane ,care se declanseaza si se mentine spontan,fara intentie si fara vreun efort
voluntar special din partea subiectului .Ea se realizeaza pe baza reflexului de
orientare ,determinat de noutatea stimulilor si de modificarile din ambianta .

Printre trasaturile cu forta activatoare cea mai mare ,sunt mentionate:

Eterogenitatea , Asimetria,Contrastul, Neregularitatea,Miscarea,Intensitatea.
 Functia principala a atentiei involuntare este cea de explorare –
investigare a noului si imprevizibilului si de pregatire a intrarii in scena a atentiei
voluntare,pentru performarea activitatilor adaptabile specifice.

Atentia voluntara : Este forma superioara si specific umana de realizare

a controlului constient asupra evenimentelor din mediul extern si asupra
propriilor acte psiho-comportamentale.Consta in orientarea selectiv si in
focalizarea deliberata a constiintei aspura unui obiect,sarcini sau activitati si in
mentinrerea acestei focalizari cat timp este necesar pentru finalizare sau pentru
atingerea scopului propus.

Pentru situarea ei in limitele optime cerute de activitatea curenta

,recurgem permanent si al functia reglatoare a limbajului folosind instructaje
anticipative pregatitoare si comenzi cum ar fi:” sa fiu atent acum”; “sa iau seama
mai bine”; “sa ma concentrez mai bine”.

Atunci cand sarcina de rezolvat reprezinta o semnificatie deosebita

pentru noi,energia necesara concentrarii si stabilitatii atentiei va fi furnizata nu
numai de mobilizarea voluntara ,ci si de motivatie .

Atentia voluntara este implicata in rezolvarea problemelor teoretice,in

formularea si testarea ipotezelor , in elaborarea si testarea adevarului judecatilor
si rationamentelor. La acest nivel,atentia devine una si aceeasi cu continutul.

Atentia post-voluntara:

Pe masura structurarii,consolidarii schemelor operatorii ale proceselor

cognitive si activitatii ,efortul voluntar initial ,necesar concentrarii si stabilitatii
atentiei ,se reduce coborand sub pragul de constientizare . Cu toate acestea
,calitatea atentiei nu se diminueaza ,pastrandu-se in continuare la nivelul optim.
 Atentia post-voluntara este facilitata de factori afectiv-motivationali
care potenteaza si sustin prin energie proprie desfasurarea finala a
comportamentului si activitatii .
Cap. VI

Mecanisme psihice integratoare

Personalitatea

I.Conceptul de personalitate

Teme:

1.Aspecte teoretice si metodologice

2.Definitii

3.Acceptiuni ale termenului de personalitate

1.Aspecte teoretice si metodologice

Termenul “personalitate” cu radacina in “persona”,in pofida faptului ca are

un caracter foarte abstract a intrat in circuitul comunicarii din cele mai vechi
timpuri.In latina clasica se folosea numai cuvantul “persona” care ,initial ,insemna
“masca”,”aparenta”.Treptat ,sensul termenului s-a intregit conferindu-i-se o
functie noua,aceea de a reprezenta si actorul din spatele mastii .Astfel ,”persona”
a ajuns sa exprime reunirea trasaturilor psihomorale interne si psihofizice
externe.
 Termenul a fost apoi asociat si cu aspecte diferentiale ,folosindu-se pentru
a desemna un om important (personaj).

Dupa aprecierea lui G.Allport ,cea mai relevanta definitie a

termenului”persona” este: Persoana este o substanta individuala de natura
rationala.

In prezent suntem in posesia a trei

termeni:”Individ” ,”Persoana”,”Personalitate”.In comunicarea comuna ei se
folosesc ca sinonimi dar in cea stiintifica se recunoaste necesitatea de a face o
distinctie.Noi incercam sa gasim anumite criterii si repere pentru o asemenea
distinctie.

Astfel ,termenul de individ desemneaza acea totalitate a elementelor si

insusirilor fizice ,biochimice ,biologice si psihofiziologice-innascute sau dobandite
–care se integreaza intr-un sistem pe baza mecanismului adaptarii la mediu.

In virtutea procesului vietii si a actiunii legilor evolutiei biologice ,termenul

individ se aplica tuturor organismelor vii.Fiind o entitate biologica si o unitate
structurala si functionala indivizibila ,omul este ,primordial un individ .

Persoana am legat-o de manifestarea actuala a omului intr-o situatie sociala

data ,manifestare care se subordoneaza unui anumit rol.

Personalitatea am asociat-o cu mecanismul si logica generala de organizare

si integrare in sistem generic supraordonat a componentelor bioconstitutionale
,psihice si socioculturale.

Persoana si personalitatea sunt determinatii pe care le atribuim exclusiv

omului.
 2.Definitii

In psihologie se regasesc trei mari grupe pentru definirea conceptului de

individ si personalitate:

a)Prin efect extern

b)Prin structura interna

c)Pozitiviste sau formale

a) Definitiile din prima grupa (prin efect extern) se centreaza pe latura

fenomenologica a personalitatii identificand si retinand acele calitati si trasaturi
prin care o persoana concreta oarecare determina o anumita impresie sau un
anumit efect(pozitiv sau negativ) asupra celor din jur.

Corespunzator,personalitatea este privita ca :

- Suma totala a efectului produs de un individ asupra societatii

- Depinderi sau actiuni care influenteaza cu succes alti oameni
- Raspunsuri date de altii la un individ considerat ca stimul
- Ce cred altii despre tine

Samburele relational al acestul gen de definitie rezida din faptul ca numai

prin judecatile altora despre noi ,personalitatea noastra este cunoscuta ca
atare .Daca prin modul nostru de a fi si de a ne manifesta nu producem nici o
influenta asupra celor din jur,atunci,pe buna dreptate,ne intrebam cum am
putea fi cunoscuti? Dar ,daca influentam oameni diferiti in moduri
diferite,inseamna oare ca avem mai multe personalitati? Nu,mai curand
,aceasta inseamna ca un observator poate sa-si formeze despre noi o parere
corecta iar altul una eronata.Rezulta de aici ca in interiorul fiintei noastre
trebuie sa existe ceva care sa constituie adevarata noastra “natura”.

Concluzie: Definitiile prin efect extern confunda personalitatea cu

reputatia si cineva poate avea mai multe reputatii in contacte relationale
diferite.

b) Definitiile din cea de-a doua grupa se intemeiaza pe consideratia ca

personalitatea trebuie sa fie o “Entitate obiectiva” existenta cu adevarat
,indiferent de modul in care influenteaza sau este perceputa de altii.Desi este
deschisa spre lume si sufera influentele acesteia ,personalitatea are o
consistenta proprie ,o structura interna specifica.Ea nu trebuie confundata cu
societatea si nici cu perceptiile pe care alti oameni le au despre ea.

Acestui tip de definitie ii putem adauga anumite note de valoare :

- “Personalitatea este ceva ce trebuie apreciat”(Kant)

- Personalitatea este singuru lucru din lume care are o valoare suprema fiind
astfel impusa necesitatea respectarii integralitaii si demnitatii umane.

- Psihologii occidentali nu scot in prim plan integralitatea si demnitatea

,preferand definitii descriptiviste de genul:”Personaliatea este suma totala a
tuturor dispozitiilor ,impulsurilor,tendintelor ,dorintelor si instinctelor
biologice innascute ale individului ,precum si a dispozitiilor si a tendintelor
dobandite prin experienta”(G.Allport).

Astfel din aceste definitii se poate trage concluzia ca personalitatea poate

fi considerata ansamblul organizat al proceselor si starilor psihofiziologice
apartinand individului.

Personalitatea este si o schema unificata a experientei ,o organizare de

valori care sunt compatibile intre ele.
 c) Definitiile pozitiviste au la baza convingerea ca structura interna este
inaccesibila stiintei. Cele ce stim despre personalitate sunt numai
operatiile noastre.Astfel ,in baza definitiilor pozitiviste “Personalitatea
este conceptualizarea cea mai adecvata a comportamentului unei
persoane in toate detaliile sale ,pe care omul de stiinta o poate da la un
moment dat.

3.Acceptiuni ale termenului de

personalitate

Conceptul de personalitate apare si ca integrator semantic de ordin

superior ,el coordonand si coreland functional si dinamic continuturile
notiunilor referitoare la multitudinea componentelor bioconstitutionale a
proceselor ,starilor si conditiilor psihice particulare si a componentelor
socioculturale .

Deosebirile semantice se evidentiaza in cadrul principalelor discipline

socioumane care il includ in sistemul lor conceptual :sociologia,politologia
,etica ,istoria ,pedagogia ,psihologia .

Sociologia si psihologia :Prima(sociologia) foloseste termenul respectiv

in sens restrictiv (diferential), atribuindu-l indivizilor care prin contributia
adusa intr-un sector sau altul al culturii materiale si spirituale se ridica
deasupra celorlalti ;cea de a doua (psihologia),din potriva ,foloseste acesti
termen in sens larg pentru a desemna orice om normal ca membru al unei
comunitati sociale (personalitatea exprimand in acest caz modul specific de
organizare psihocomportamentala a omului in contextul vietii sociale ,al
culturii si istoriei).
 Retinem ,asadar ca psihologia opereaza cu termenul de personalitate in
referirea sa la orice om normal :fiecaruia dintre noi ,ea ne atribuie calificativul
“personalitate”.

Definirea personalitatii s-a facut dupa mai multe criterii ,cel mai
important, fiind cel al sferei.Astfel ,pe baza lui ,se delimiteaza doua categorii
de definitii :

a)Reductionist-unidimensionale

b)Multidimensional-globale

a) Definitiile reductionist-unidimensionale reduc

perosnalitatea la una din componente ,de cele mai mutle ori la
componenta dispozitionala (afectiv-motivationala),la temperament
sau caracter,atunci cand se face distinctia intre aceste doua.
Majoritatea chestionarelor si probelor proiective care se folosesc
pentru investigarea si diagnosticarea personalitatii sunt axate pe
evidentierea factorilor dispozitionali sau temperamental-caracteriali
.
Astfel intreaga personalitate este redusa din punctual de
vedere al acestei categorii la interactiunea si jocul dintre doua dimensiuni
temperamentale polare :Introversie-Extroversie,Stabilitate-Instabilitate.

b) Definitiile multidimensional-globale prezinta personalitatea

ca entitate complexa ,eterogena ,dupa natura substantial-calitativa
a elementelor care o compun .Astfel personalitatea este vazuta ca
unitatea bio-psiho-sociala constituita in procesul adaptarii
individului la mediu si care determina un mod specific, carecteristic
si unic de comportare in diversitatea situatiilor externe.
Acceptand o asemenea definitie vom observa imediat ca
personalitatea este o realitate complexa si eterogena din punct de
vedere substantial –calitativ ,care nu poate fi studiata si epuizata de o
singura stiinta .E mai mult decat evident ca trebuie sa faca obiectul a cel
putin trei grupe de stiinte : Biologice ,Psihologice si Socioculturale.

Psihologia personalitatii trebuie sa-si focalizeze atentia asupra

modului in care procesele ,functiile si starilepsihice individuale se
integreaza pe trei coordonate principale:dinamico-energetica
,relational-sociala si instrumental-performantionala.

Procesul integrarii pe cele trei coordonate scoate totusi in

evidenta necesitatea elaborarii a trei sisteme functionale
interdependente care definesc domeniul de studiu al psihologiei
persponalitatii si anume: temperamental,caracterul si aptitudinile.
 Dimensiunile personalitatii
( Temperamentele ,Caracterul )

I.Temperamentele

Teme:

1.Definitie

2.Clasificarea temperamentelor

1.Definitie
Temperamentul reprezinta modul in care variabilele bioconstitutionale
si bioenergetice se implica in organizarea si desfasurarea proceselor psihice –
perceptie ,memorie,gandire si afectivitate si se reflecta in comportament. Astfel
inteles,temperamental dobandeste obligatoriu un continut si o conotatie
psihologica ,devenind obiect de studiu al psihologiei.

Daca insusirile dinamico-energetice sunt inascute ,determinate genetic

,integrarea lor in plan psiho-comportamental ,adica in dinamica proceselor psihice
si a actelor motorii se realizeaza in ontogeneza .Aceste insusiri bioenergetice se
imprima ca atare pe tabloul comprotamental ce se elaboreaza stadial in cursul
vietii individului , structura temperamentala si respectiv tipul temperamental este
innascut reprezentand astfel alaturi de predispozitii,elemental ereditar in
organizarea interna a personalitatii.

Cand vorbim de termperament in plan psihologic noi ne gandim direct la

modul cum reactioneaza si se manifesta individul sub aspect dinamico-energetic
,in diferite situatii externe:

- rapiditatea perceptiei,a raspunsurilor verbale la intrebari,

- reactiile motorii,

- intensitatea trairilor emotionale si durata lor

- intensitatea sau forta actiunilor voluntare

- echilibrul sau impulsivitatea la stimuli externi

- directia orientarii dominante –spre lumea externa (extraversie ) sau spre lumea
interioara(introversie)

- locul controlului ( dependenta de stimularea externa sau dependenta de

activismul intern propriu )

- disponibilitatea la comunicare

- capacitatea generala de lucru si rezistenta la solicitari puternice si de lunga

durata

- rezistenta la frustratii ,la stres,la situatii afectogene si conflictiuale.

Toate aceste trasaturi se exprima si se concretizeaza numai la persoana la

care se manifesta,se comporta si actioneaza intr-o imprejurare de viata sau alta
.Ele nu pot fi observate in stare pasiva,in somn sau in coma.De aceea
,temperamentul ,desi are o conditionare biologica directa si ereditara,dobandeste
valente si sens real numai in plan psiho-comportamental .El reprezinta astfel
pecetea si dimensiunea oricarui comportament .

Temperamentul se regaseste si incepe sa-si dezvaluie trasaturile sale

specifice de indata ce omul incepe sa deschida gura,sa ridice mana,sa
gesticuleze .De aceea ,spunem ca temperamentul se manifesta in orice situatie,in
orice imprejurare,fiind prima determinatie a personalitatii care se impune
nemijlocit observatiei.

Temperamentul tine de latura formala ,de suprafata a personalitatii si nu

de cea interna ,de continut .El nu are o semniifcatie care sa necesite o impartire a
oamenilor in buni sau rai ,in superiori sau inferiori.

Din cele de mai sus tragem concluzia ca temperamentul nu este o

variabila neutra din punct de vedere adaptativ,dimpotriva ,structura
comportamentala este o interfata intre persoana si lume si indeplineste rol de
mediator intre intensitatea ,durata si semnificatia influentelor externe si efectele
in sfera comportamentala . O importanta speciala dobandesc trasaturile
temperamentale in cadrul relatiilor interpersonale,atractiile si respingerile
,simpatiile si antipatiile dintre membrii unui grup fiind conditionate de ele .

2.Clasificarea temperamentelor
Cea mai cunoscuta tipologie fundamentata fiziologic se leaga de
numele lui I.P. Pavlov. In elaborarea schemei sale de clasificare Pavlov a pornit de
la principiul nevrismului ,potrivit caruia rolul principal in reglarea raporturilor
organismului cu mediul extern si a functionarii organelor interne,inclusiv a
sistemului endocrin,il joaca creierul precum si de la teza de baza a
neuropsihologiei si psihologiei stiintifice potrivit careia psihicul ,in toate
componentele si laturile sale ,inclusive cea temperamentala ,este functie a
creierului .

Pe baza datelor experimentale de laborator,obtinute priun metoda

reflexelor conditionate ,Pavlov a reusit sa desprinda si sa evalueze,prin indicatori
cuantificabili,3 proprietati naturale care impreuna alcatuiesc ceea ce el a numit tip
general de sistem nervos sau tip general de activitate nervoasa superioara.
Acestea sunt : forta ,mobilitatea si echilibrul
 Forta –este considerata proprietatea primordiala si determinanta,ea
reflectand incarcatura energetica a neuronului.Aceasta este determinate genetic
si defineste atat excitatia cat si inhibitia.

Indicatorii comportamentali dupa care putem evalua forta sistemului

nervos sunt:

- Capacitatea generala de lucru ,exprimata ca functie de durata si de gradul

de dificultate si complexitate a sarcinilor ;
- Rezistenta la actiunea factorilor stresanti si afectogeni ;
- Rezistenta obiectiva la experientele dure si dramatice ale vietii;
- Nivel ridicat al pragurilor senzoriale(sensibilitate scazuta);
- Rezistenta la actiunea alcoolului si substantelor farmaco-dimanice.
In functie de valorile pe care le au acesti indicatori se delimiteaza doua
tipuri generale de sistem nervos : Tipul puternic si Tipul slab.

Mobilitatea-defineste dinamica proceselor nervoase

fundamentale,respective viteza si durata instalarilor ,rapiditatea trecerii de la
unul la celalalt.Ea a determina rapiditatea si usurinta adaptarii al schimbare.

Dupa valorile acestor indicatori ,au fost delimitate doua tipuri de sistem
nervos : Mobil si Inert.

Echilibrul-este proprietatea care rezulta din raportul de forta dintre exitatie

si inhibitie si se obiectiveaza in 3 tendinte :

-Tendinta spre impulsivitate (predominarea fortei excitatiei asupra fortei

inhibitiei );

-Tendinta spre inhibare asupra fortei excitatiei;

-Tendinta spre echilibru ( forta excitatiei aproximativ egala cu cea a

inhibitiei si invers).
 Tipul de probe prin care se testeaza echilibrul este urmatorul :

- Stimularea la raspuns sau la riposta intr-o situatie in care consemnul sau

regula este abtinerea de la orice raspuns ;
- Creearea unei situatii de dilema in care subiectul trebuie sa ia o decizie in
timpul dat ;
- Expunerea la situatii frustrante si inregistrarea raportului dintr calm si
irascibilitatea ;
Pe baza acestor insusiri au fost delimitate doua tipuri de sistem nervos:
Echilibrat si Neechilibrat.

Pavlov a pus in corespondenta tipurile generale de sistem nervos comune

omului si animalelor cu cele 4 temperamente stabilite in antichitate ,astfel:

a) Tipul puternic –Echilibrat-Mobil are drept corespundent,temperamental

sangvinic : vioi,comunicativ ,sociabil ,adaptabil,controlat .
b) Tipul puternic- Echilibrat-Inert are drept coresondent temperamental
flegmatic : calm,tacut,nesociabil,lent,greu adaptabil la situatii noi,putin
impresionabil,rezistent la stres is frustratii .
c) Tipul puternic-Neechilibrat-Excitabil, are corespondent temperamental
coleric : rezistent ,vioi,hiperactiv,irascibil,impulsiv ,imprudent ,trairi
emotionale exploziv,instabilitate comportamentala,tendinta de
dominare in relatiile interpersonale ,saturatie si plictiseala rapida la
monotonie.
d) Tipul slab are drept corespondent temperamental melancholic:
interiorizat,retras,sensibil,delicat.
 II.Caracterul

Initial,in greaca veche ,termentul “caracter” se asocial cu un semn (de

exemplu,un bat) care se folosea pentru a separa doua
terenuri.Ulterior,semnificatia lui s-a extins fiind utilizat pentru a exprima ceea ce
distinge un lucru de altul.Astfel el va insemna pecete,marca. In biologie ,termenul
este folosit in sens de insusire sau trasatura diferentiatoare sau
asemanatoare(comuna),ereditara sau dobandita ,care permite descrierea si
clasificarea indivizilor. Culoarea pielii,culoarea ochilor ,talia,conformatia fizica,etc.
sunt caractere .

In acceptiunea extinsa caracterul exprima schema logica de organizare a

profilului psiho-social al personalitatii ,considerat din perspectiva unor norme si
criterii valorice. In acest caz el include:

- Conceptia generala despre lume si viata a subiectului;

- Sfera convingerilor si sentimentelor socio-morale;
- Coninutul si scopurile activitatilor;
- Continutul aspiratiilor si idealurilor.
Toate aceste elemente sunt corelate si integrate intr-o structura functionala
unitara prin intermediul unui mecanism de selectie, apreciere si valorizare .

Luat in sens restrans ,notiunea de caracter desemneaza un ansamblu

inchegat de atitudini ,care determina un mod relative stabil de orientare si
raportare a omului la ceilalti semeni ,la societate in ansamblu si la sine insusi.

Spre deosebire de temperament care se implica si se manifesta in orice

situatie naturala sau sociala ,caracterul se implica si se manifesta numai in
situatiile sociale.
 Dupa ce a dezvaluit si a explicat natura,determinatiile si mecanismele
caracterului in sine,psihologia poate merge mai departe in intampinarea
eticii ,aratand ce sansa de integrare intr-un anume mediu socio-cultural au
indivizii cu un profil caracterial sau altul.Nu trebuie deci sa pierdem din vedere
faptul ca psihologia este o stiinta explicativa (si trebuie sa ramana astfel) si nu
una normativa cum este,de pilda,etica .

Din punct de vedere psihologic ,orice individ cat de cat normal,nascut si

crescut intr-un mediu social,in comunicare si interactiune cu alti semeni,cu
membrii familiei,cu colegii de scoala,cu cadrele didactice ,cu cercul de
prieteni,isi structureaza pe baza unor complexe transformari in plan
cognitiv,afectiv,motivational,un anumit mod de raportare si reactie la situatiile
sociale,adica un anumit profil caracterial.Este cu totul altceva daca acest profil
va fi etichetat ca bun sau rau ,ca pozitiv sau negativ.

Societatea pretinde si asteapta de la membrii ei sa-I accepte normele si

exigentele ,in lumina acestora,admitand caracterele positive si respingand pe
cele negative ; Dar,la randul sau si individul este indreptatit sa aiba si sa
manifeste anumite exigente si asteptari de la societate,formulate din
perspectiva conceptiei sale despre lume si viata,a criteriilor si etaloanelor sale
valorice.

Daca tinem sa evidentiem latura axiological a caracterului ,atunci trebuie sa

luam in consideratie interactiunea dintre cele doua multimi de solicitari :
“Multimea solicitarilor interne”,pe care individual le are fata de societate ,si
“multimea solicitarilor externe “ pe care societatea le formuleaza fata de
individ.

Caracterul apare ca mod individual specific de relationare si integrare a

celor doua multimi de solicitari .El poate pune individual in urmatoarele trei
ipostaze :
a) Deconcordanta deplina cu societatea -Toate solicitarile
sociale sunt acceptate si integrate ca norme proprii de conduita si
toate solicitarile proprii se incadreaza in limitele normelor si
etaloanelor societatii (O asemenea situatie nu se intalneste in
realitate in viata ,ea desemnand o lume ideala,teoretica,spre care se
poate tinde).
b) De respingere reciproca totala –cand cele doua multimi de
solicitari nu concorda in niciun punct ( Si aceasta situatie trebuie
considerata ca avand doar o semnificatie teoretica,neintalnindu-se
ca atare in realitate)
c) Condordanta partiala-disconcordanta partiala- cele doua
multimi de solicitari intersectandu-se pe o plaja mai ingusta sau mai
intinsa. Aceasta este situatia reala ,care reflecta natua contradictorie
a raportului individ-societate.Atunci cand plaja de intersectie se
ingusteaza pana la un anumit prag ,societatea declara individual ca
lipsit de caracter ,iar individual declara criteriile sau etaloanele
impuse de societate ca inacceptabile,trebuind sa fie revizuite
(reformate); Cand plaja de intersectie se largeste tinzand spre limita
superioara de concordanta ,societatea declara individul ca avand
caracter iar indiivdul considera criteriile si etaloanele societatii ca
fiind si ale lui.
Caracterul se structureaza prin integrarea in planul
cunoasterii,afectivitatii ,motivatiei si vointei a ceea ce este semnificativ
pentru individ in situatiile,evenimentele si experientele sociale,ca
urmare el se manifesta numai in asemenea imprejurari.De aceea
dezvaluirea trasaturilor de caracter este incomparabil mai dificila decat
a celor temperamentale.

Nu este sficient sa punem subiectul intr-o situatie oarecare ca in

cazul temperamentului,ci neaparat intr-o situatie social-semnificativa.

Semniifcativul se poate impartii in Individual si General .

Cand caracterul se structureaza pe dominanta semnificativului

inidivdual ,va fi etichetat ca marunt ,mercantil. Cand se structureaza pe
dominanta semnificativului general,supraordonat ,va fi etichetat ca
mare ,nobil . In primul caz ,individual isi va demonstra intreaqga forta a
caracterului sau in actiunile indreptate spre atingerea scopurilor
personale ;in cazul al doilea ,forta caracterului se va dezvaluii cu
adevarat numai in actiunile subordonate atingerii unor scopuri cu
valoare sociala mare.

Rezulta asadar ca modalitatea cea mai eficienta de cunoastere si

evaluare a caracterului o reprezinta analiza actelor de conduita in
situatii sociale inalt semnificative pentru individ .
C3: Perceptiile interpersonale in practica profesionala
Comunicarea nonverbala
Teme:

1.Transmiterea si perceptia mesajelor nonverbale;

2.Limbajul corpului,semnificatia gesturilor ;

3.Spatiul personal;

4.Paralimbajul;

5.Expresii faciale.

Transmiterea şi percepţia mesajelor nonverbale

Prin mesajele nonverbale pe care le recepţionăm, putem obţine o mulţime

de informaţii despre interlocutorul nostru fără ca acesta să ni le ofere: culoare,

rasă,

sex, vârstă, identitate culturală, personalitate, atitudine şi stil personal.

Maniera de comunicare este o mostră a comportamentului individual pe

care ceilalţi o pot observa ca atare. Impresiile pe care şi le formează despre noi
sunt

fundamental marcate de modul în care salutăm, păstrăm distanţele, zâmbim,

ascultăm, gesticulăm, privim etc, adică de stilul personal de a relaţiona şi

interacţiona cu ceilalţi.

Căile de comunicare nonverbală sunt reacţiile neconştientizate, dar care

sunt evidente pentru cei din jur.

Comunicarea nonverbală este o componentă foarte importantă în procesul

comunicării, deci trebuie să ştiţi ce implică pentru a deveni conştienţi de acest tip

de mesaje pentru a putea să le folosiţi eficient.

Comunicarea prin tăcere

Tăcerea este un instrument puternic de comunicare dar, atenţie, trebuie

folosit cu abilitate.

- Când cineva ne pune o întrebare şi nu reuşim să răspundem, noi comunicăm

ceva. Auditoriul comunică prin tăcerea lăsată la sfârşitul unui discurs. Este

dificil pentru vorbitor să interpreteze corect această tăcere. Plictiseală?

Dezaprobare? Respingere totală? Nefiind un răspuns clar, tăcerea este ambiguă,

şi vorbitorul este lăsat să ghicească ce poate însemna aceasta, iar interpretarea

poate fi greşită.

- Noi suntem fiinţe sociale, iar societatea este astfel făcută încât să răspundem

unii altora. Avem nevoie de confirmarea celor din jur, nu numai a faptului că

existăm pentru ei, dar şi a faptului că ne simpatizează. Una din cele mai crude

pedepse sociale este ignorarea; una din cele mai crunte pedepse oficiale şi cea

mai distrugătoare - dacă durează un timp îndelungat - este izolarea completă.

Astfel, cu toate că "tăcerea este de aur" poate fi un lucru înţelept, aceasta,

uneori, poate însemna un act de respingere, tăcerea construieşte ziduri iar

zidurile sunt bariere în comunicare.

- Folosind tăcerea - pregătindu-ne să ascultăm - putem încuraja vorbitorul să

continue sau să-şi exprime sentimente şi atitudini, pe care în alte circumstanţe

nu le-ar fi făcut.

Limbajul timpului
Am putea spune că toţi percepem timpul în acelaşi mod.

Cultura umană a împărţit timpul în ani, dar nu există o privire unitară în

acest sens. Chiar în interiorul aceleiaşi culturi, diferitele comunităţi pot împărţi

timpul în moduri diferite. (ex.: omul de afaceri - luni-vineri; proprietarul de

magazin - luni-sâmbătă; comerciantul - îşi împarte timpul în sezoane; agricultorul,

în funcţie de anotimpuri etc.)

Caracteristicile individuale, legate de timpul biologic, ne pot transmite

informaţii

referitoare la performanţa indivizilor. Psihologul Karl Jung a stabilit patru tipuri de

personalităţi umane, în funcţie de modul de folosire a timpului:

- tipul gânditor concepe timpul în mod linear, de la trecut la viitor, trecând prin

prezent. El este logic, meticulos, cântăreşte alternativele, îi place planificarea;

- tipul sentimental acordă mare atenţie experienţei sale trecute, la care se

raportează mereu. Nu este prea entuziasmat de schimbare, şi o acceptă cu

greutate. Punctualitatea nu este punctul său forte;

- tipul senzitiv se concentrează mai ales asupra prezentului. El este omul de

acţiune: realist, este performant în luarea deciziilor şi se descurcă de minune în

situaţiile de criză;

- tipul intuitiv este preocupat de viitor, spre care priveşte mereu. El are impresia

că trebuie să schimbe lumea pentru a corespunde viziunii sale şi se simte

frustrat dacă alţii nu-i împărtăşesc elanul.

Limbajul corpului
Limbajul corpului furnizează instantaneu un răspuns vorbitorului şi îi

comunică acestuia cum se prezintă. Dacă această reacţie este prezentă, iar

vorbitorul nu este sensibil la acest aspect şi nici conştient de importanţa lui, fără
să

poată interpreta sau citi acest limbaj, atunci o mare parte din propria sa
comunicare

s-a pierdut.

Deci, pentru a fi un bun cititor al limbajului trupului, trebuie să vă

dezvoltaţi capacitatea de observaţie şi abilitatea de a descifra aceste mesaje;

trebuie

să vă daţi seama de prezenţa acestor mesaje şi de posibilele lor semnificaţii; să fiţi

permanent atent la efectul limbajului trupului dumneavoastră asupra altor

persoane

şi să fiţi tot timpul atent la răspunsul posibil, astfel încât să puteţi imediat folosi
propriile dumneavoastră tehnici de comunicare, dacă simţiţi că este necesar.

Prima impresie despre partenerul de dialog se formează în primele câteva

minute ale primului contact. Este impresia cea mai stabilă şi, dacă nu intervin
erori

grave de percepţie este şi cea mai adevărată. Prima impresie se formează în urma

analizării stilului de comunicare.

Componentele de bază ale stilului de comunicare sunt: distanţa, privirea şi

contactul vizual, poziţia trupului, fizionomia, mimica, gestica, vorbirea, tonul şi

inflexiunile vocii, pauzele şi ritmul vorbirii, ascultarea, îmbrăcămintea şi

accesoriile, imaginea de sine, sociabilitatea şi dominanţa psihologică.

Privirea şi contactul vizual.

Mişcarea ochilor are un efect puternic comparativ cu alte semnale fizice folosite.
Unele mişcări ale ochilor sunt necontrolabile; ele transmit mesaje foarte
puternice pe care le recepţionăm aproape

fără a fi conştienţi. Mesajele semnificative ale ochilor şi privirii sunt legate de

dilatarea şi contracţia pupilei, de ascunderea unghiului intern, de intensitatea şi

durata

contactului vizual cu interlocutorul, de schimbările de direcţie ale privirii etc.

Atingerea.
Cercetări relativ recente au pus în evidenţă forţa manipulatoare a
atingerilor. Atingerea fizică măreşte sentimentul de intimitate, la nivel

infraconştient, şi facilitează obţinerea unor comportamente favorabile de la

interlocutor. Un experiment făcut într-un, supermagazin din Kansas City (Smith,

Gier şi Willis, 1982) a demonstrat că strângerea uşoară a antebraţului clientului

ridică procentul de acceptare de la 51%, în condiţii fără contact, la 79% în condiţia

contactului.

Gesturile.

În literatura de specialitate sunt prezentate gesturi care exprimă

dominarea teritorială: aşezarea de materiale de lucru pe masă şi rearanjarea

acestora; aruncarea fumului ţigării spre tavan; corpul aplecat spre spate cu
mâinile

la ceafă. Gesturile spaţiale indică atât personalitatea de bază mai puternică şi

expansivă, cât şi atitudini şi stări de dezinvoltură şi încredere.

Există anumite gesturi care trădează neîncrederea, teama, emoţia, nevoia de

protecţie, atitudinea defensivă sau negativă. Aceste gesturi sunt numite "bariere"
şi

sunt "ridicate" prin încrucişarea picioarelor sau a mâinilor, ori prin prinderea între

mâini a unor obiecte: ochelari, poşetă, pix, ceas, dosar etc.

În urma cercetărilor făcute, s-a constatat că, atunci când o persoană îşi

încrucişează braţele, receptează şi reţine cu 40% mai puţin, şi că majoritatea

gândurilor devin negative.

Comunicarea vizuală

Indiferent de stilul de comunicare pe care dorim să-l abordăm, având în

vedere că în anumite situaţii comunicarea nu se efectuează numai cu şi prin

cuvinte, prin intermediul tonului, vocii, al amplitudinii sau al atitudinii noastre etc.

în anumite situaţii, pentru a fi eficienţi, comunicarea se poate realiza şi prin

intermediul imaginilor, cu ajutorul cărora putem să transmitem o mare diversitate

de mesaje care au menirea de a accentua, descifra cuvintele cheie, de a facilita o

înţelegere mai bună a mesajului transmis şi, nu în ultimul rând, de a capta atenţia

ascultătorului. În acest context, considerăm comunicarea vizuală ca pe o latură

complementară a comunicării verbale sau nonverbale.

Ca instrumente tradiţionale de vizualizare a mesajului amintim: tabla,

planşele/posterele, obiectele fizice, video/retroproiectorul, filmul, televiziunea cu

circuit închis etc.

În utilizarea acestor instrumente vizuale trebuie să avem în vedere unele

avantaje şi dezavantaje cum ar fi impactul vizual şi manevrabilitatea în corelarea

perfectă mesaj-imagine. Astfel, tabla neagră sau tabla albă (creta, creioane
speciale

colorate) vizualizează mesajul într-un mod extrem de simplu, se foloseşte spontan

iar informaţia este expusă permanent.

În literatura de specialitate se recomandă diferite modalităţi de a prezenta

statistici şi alte date, astfel încât să puteţi alege metoda care se potriveşte cel mai

bine pentru o situaţie dată.

Puteţi apela la diferite mijloace grafice: tabele, grafice, histograme,

diagrame, hărţi statistice, organigrame, pictograme etc. pentru a prezenta o mare

diversitate de mesaje, informaţii statistice etc, acestea fiind excelente completări

ale

cuvântului scris sau vorbit. Prin utilizarea acestora se poate reduce considerabil

vocabularul necesar prezentării, dar în nici un caz nu se pot înlocui complet

cuvintele.

Tabelele sunt cele mai simple forme de reprezentare vizuală, cuprinzând

nume, cifre şi date introduse în rubrici cu specificaţii amănunţite, pentru a servi

unui anumit scop. Sau, astfel spus, o serie de valori numerice obţinute prin calcul,

prin observaţii sau experienţe, aranjate într-o anumită ordine, în şiruri şi coloane,

sau pentru obţinerea unei clasificări.

Grafic (din franc. grafique) este definit ca procedeu de reprezentare

expresivă prin desen a fenomenelor si proceselor economico-sociale, a legăturilor

dintre acestea, precum şi a legităţii manifestării lor in timp şi spaţiu cu ajutorul

liniilor, punctelor, figurilor etc., cărora li se atribuie sensuri convenţionale. Cele

mai multe figuri grafice folosite in economie, tehnică, organizare etc., au o

fundamentare teoretică de reprezentare grafică a unei funcţii matematice.

Orice grafic are un conţinut - procesul, fenomenul pe care îl exprimă, şi o

formă - mijloacele cu ajutorul cărora este exprimat conţinutul.

În acest context, elementele principale ale unui grafic sunt:

- titlul, element constitutiv care trebuie să fie scurt, clar şi complet;

- reţeaua, care este formată din linii paralele, verticale şi orizontale, cercuri

concentrice sau tangente suprapuse crescător, linii încrucişate etc.;

- scara de reprezentare.

Histograma este un grafic care reprezintă prin dreptunghiuri o distribuţie

statistică (matematică).

Diagrama este definită ca o reprezentare grafică schematică a unui

fenomen, a unui obiect etc.

În cazul acestei categorii de reprezentare grafică pot fi utilizate următoarele

forme:

a.Diagrama de flux informaţional, instrument de studiu folosit pentru

evidenţierea

modului de desfăşurare a activităţilor sau sarcinilor personalului tehnic, economic

de altă specialitate şi administrativ, în vederea găsirii rapide a soluţiilor de

îmbunătăţire. Ea reproduce fluxul informaţional cu ajutorul unor simboluri

unitare pe diverse operaţii, permiţând înţelegerea uşoară a desfăşurării activităţii

sau sarcinii studiate;

- Diagrama de rutină, diagramă de flux informaţional, care reprezintă

compartimentele participante la desfăşurarea activităţii analizate, precum şi

toate documentele şi legăturile dintre acestea. Ocupă un spaţiu redus şi poate

fi percepută dintr-o singură privire, sesizându-se cu uşurinţă eventualele

anomalii în circulaţia documentelor; are dezavantajul că nu prezintă fluxul

informaţional pe operaţii;

- Diagrama orizontală, diagramă de flux informaţional care ne ilustrează

circuitele documentelor, a operaţiilor din sistemul informaţional şi a

interdependenţei dintre documente în procesul derulării operaţiilor respective.

Se desfăşoară de la stânga la dreapta şi permite urmărirea uşoară a circuitelor

întrucât flecare document este situat pe aceeaşi linie orizontală de la apariţie

şi până la arhivare sau distrugere. Permite depistarea paralelismelor în

efectuarea operaţiilor precum şi a operaţiilor inutile;

- Diagrama verticală, diagramă de flux informaţional care cuprinde circuitele

interdependente dintre documente, funcţiile din structura organizatorică

angrenate în circuitele respective, operaţiile şi natura lor, inclusiv locurile de

decizii şi de execuţie precum şi texte descriptive ale acestora. Poate fi

utilizată cu uşurinţă în analiză şi proiectare deoarece circulaţia unui document

se desfăşoară în întregime în aceeaşi coloană; simbolizările situate pe acelaşi

rând reprezintă legături între documentele respective, evidenţiază mai

pregnant transcrierile inutile, controalele excesive şi deplasările repetate între

compartimente. Diagrama verticală, în comparaţie cu diagrama orizontală

este mai laborioasă şi solicită o concentrare mai mare a specialistului care o

elaborează şi a celor ce o utilizează.

b. Diagrama de flux tehnologic este o reprezentare grafică, pe plan general a

organizaţiei (instituţii, firmă etc), prin simboluri alese de specialist; a tuturor

operaţiilor şi activităţilor ce compun fluxul tehnologic; a traseelor parcurse de

principalele piese, subansamble sau produse în diferite etape ale transformării lor

tehnologice din materii prime în produse finite, în scopul evidenţierii structurii

procesului pe operaţii tehnologice, precum şi succesiunea lor în timp. Analiza

vizuală a diagramei de flux tehnologic permite găsirea unei soluţii de amplasare a

locurilor de muncă, respectarea ordinii de succesiune tehnologică a operaţiilor şi

a principiilor şi regulilor privind organizarea raţională a producţiei şi a muncii,

care să evite întoarcerile în flux, traseele întortocheate sau ocolite, încrucişările

de trasee etc.

Diagrama circulară este una dintre cele mai simple reprezentări grafice.

Prin intermediul ei comunicăm mesaje cu multă claritate şi simplitate. Este uşor

de

întocmit şi interpretat deoarece fiecare secţiune este direct proporţională cu

valoarea procentajului pe care o reprezintă.

Harta este o reprezentare grafică în plan orizontal a suprafeţei pământului

(totală sau parţială), generalizată şi micşorată conform unei anumite scări de

proporţie şi întocmită pe baza unei proiecţii cartografice.

Organigrama este o reprezentare grafică a structurii unui sistem

cibernetico-economic sau social din care rezultă elementele structurale:

compartimentele de muncă, funcţiile de conducere, modul de subordonare a

acestora şi legăturile de autoritate ierarhică. Organigrama reflectă concepţia de

organizare aplicată la unitatea respectivă şi, în consecinţă, nivelele ierarhice

existente.

Recomandări:

- Selectarea şi utilizarea celor mai relevante instrumente în raport cu informaţiile

pe care doriţi să le expuneţi;

- Asiguraţi-vă că instrumentele la care apelaţi sunt în stare de funcţionare;

- Asiguraţi-vă că spaţiile în care urmează să vă prezentaţi imaginile sunt pregătite

pentru o asemenea acţiune: verificaţi, în detaliu, şi familiarizaţi-vă cu spaţiul

unde urmează să vă susţineţi prezentarea (repetarea unui mic scenariu este

vitală dacă vreţi să respectaţi şi să fiţi respectat);

- Oricât de bine v-aţi pregătit, luaţi în calcul şi gândiţi-vă că pot apărea şi

evenimente neprevăzute, nu intraţi în panică.

Indiferent de tipul mijloacelor vizuale pe care dorim să le folosim pentru ca

mesajul să fie mai relevant, mai uşor de recepţionat şi înţeles este necesar ca
ideile

să fie pertinente, bine selecţionate şi structurate în aşa fel încât să ofere

receptorului

informaţii rapide, clare şi concrete.

Este importantă, de exemplu, folosirea culorilor în reprezentarea grafică:

- galbenul - semnificativ;

- roşul - nesemnificativ;

- albastrul - înalt semnificativ;

- verdele - foarte important/înalt semnificativ.

Alegerea celor mai potrivite mijloace grafice are drept scop:

- să capteze atenţia şi în acelaşi timp să încânte ochiul;

- oferă rapid o imagine de ansamblu şi o cantitate apreciabilă de

informaţii;

- evidenţiază mai clar anumite diferenţe care, de multe ori, datorită vitezei

de prezentare verbală, nu sunt sesizate şi înţelese de întreg auditoriul.

În realizarea unei corelări ideale informaţie - mijloc vizual folosit trebuie să

avem în vedere câteva principii:

- mesajul verbal poate fi completat cu mijloace grafice;

- complexitatea conţinutului mesajului verbal este susţinută de

reprezentarea vizuală;

- pregătiţi cu atenţie, din timp, receptorul asupra faptului că veţi apela la

mijloace vizuale

- explicaţi şi interpretaţi reprezentările vizuale deoarece comunicarea

vizuală este o latură complementară a comunicării verbale şi nu un

înlocuitor.

Posterul ştiinţific
Panourile de afişare pot fi confecţionate cu uşurinţă şi permit, în raport de

spaţiu, o prezentare vizuală complexă, iar desenele, schemele etc., o dată

pregătite
pot fi folosite şi cu alte ocazii. Această modalitate de comunicare necesită efort şi

timp pentru pregătire.

Planşele se recomandă a se utiliza atunci când prezentăm informaţii unor

grupuri de persoane. În timpul expunerii se subliniază informaţiile, păstrându-se

succesiunea prezentării acestora.

Sfaturi practice pentru realizarea unui poster

Posterul este o imagine (gândiţi-vă la afişele pentru spectacole sau

publicitate pentru produse) destinat să fie văzut de departe, şi pentru aceasta

necesită o reflectare particulară, în prealabil, pentru realizarea sa.

Poster ştiinţific

- Format : 100x65, sau 50x65;

- Titlu: litere majuscule (vizibile de la 4 sau 5 m), de exemplu font de 72;

- Text: litere suficient de mari pentru a fi citite uşor de receptor (font ≈ 28)

(vizibil de la 2 sau 3 m);

- Curbe, scheme, figuri diverse (cu legendă) facilitând prezentarea

rezultatelor;

- Culori variate;

- Fotografii: minim 13x18cm

Posterul trebuie să respecte două principii importante:

- agreabil de văzut de departe, astfel încât să determine apropierea.

- uşor de citit de aproape.

Pericole ce trebuie evitate: poster frumos şi fără informaţii, informaţie

abundentă dar de necitit.

Într-un poster ştiinţific imaginea prezintă o sinteză de informaţii, iar posterul

trebuie privit ca un ansamblul compus din texte, figuri, titluri, subtitluri etc.

Paralimbajul

Comunicarea nonverbală este cumulul de mesaje, care nu sunt exprimate

prin cuvinte şi care pot fi decodificate, creând înţelesuri. Aceste semnale pot
repeta, contrazice, înlocui, completa sau accentua mesajul transmis prin cuvinte.
A. Mehrabian si M. Weiner au fost primii care au studiat limbajele neverbale si au
constatat că proporţia în care folosim limbajul verbal şi limbajele neverbale este,
în comunicarea orală, urmatoarea( 7% cuvinte, 38% paralimbaj (în principal
intonaţia şi inflexiunile vocii), 55% alte elemente de limbaj neverbal (în principal
expresia feţei, gesturile şi postura corpului). Doar 7% din comunicare are loc prin
intermediul cuvintelor, restul fiind neverbal.
De cîte ori comunicăm, noi trimitem în exterior mesaje şi prin intermediul
altor mijloace. Chiar atunci când nu scriem sau vorbim, noi totuşi comunicăm
ceva, uneori neintenţionat. Evident, noi putem utiliza imagini pentru a ne
comunica mesajul, fie pentru a înlocui cuvintele sau, mai important, pentru a
întări mesajul verbal. Dar, voluntar, sau involuntar, când vorbim, comunicăm de
asemenea prin:
- expresia feţei- un zâmbet, o încruntare;
-gesturi- mişcarea mîinilor şi a corpului pentru a explica sau accentua mesajul
verbal;
- poziţia corpului- modul în care stăm, în picioare sau aşezaţi;
- orientarea- dacă stăm cu faţa sau cu spatele către interlocutor;
-proximitatea- distanţa la care stăm faţă de interlocutor, în picioare sau aşezaţi;
- contactul vizual- dacă privim interlocutorul sau nu, cât şi intervalul de timp în
care îl privim;
-contactul corporal- o bătaie uşoară pe spate, prinderea umerilor;
- mişcări ale corpului- pentru a indica aprobarea/dezaprobarea sau pentru a
încuraja interlocutorul să continue;
- aspectul exterior- înfăţişarea fizică sau alegerea vestimentaţiei;
- aspectele nonverbale ale vorbirii- variaţii ale înălţimii sunetelor, tăria lor şi
rapiditatea vorbirii, calitatea şi tonul vocii (denumite uneori “paralimbaj”);
- aspectele non-verbale ale scrisului- scrisul de mână, aşezare, organizare,
acurateţe şi aspectul vizual general;
Ansamblul elementelor non-verbale ale comunicării este uneori denumit
“metacomunicare” (cuvântul grecesc “meta” înseamnă “dincolo” sau “în plus”).
“Metacomunicarea” este deci ceva în plus faţă de comunicare şi trebuie să fim
totdeauna conştienţi de existenţa sa. Trebuie să subliniem că metacomunicarea,
care însoţeşte orice mesaj, este foarte importantă.
Alţi autori (R. Birdwhistell, A.A. Pease, M. Dinu) vorbesc despre limbajul
tăcerii, limbajul spaţiului şi limbajul corpului (ultimul inglobînd majoritatea
indicilor amintiţi înainte).

Limbajul tăcerii
Tăcerea, departe de a fi lipsă de comunicare, este încărcată cu profunde
semnificaţii comunicative.
Când suntem stingheriţi neştiind răspunsul la o întrebare, noi comunicăm
implicit ceva. Această tăcere e deosebită de tăcerea omului plictisit sau de tăcerea
meditativului, de tăcerea impusă prin “reducerea la tăcere” sau de tăcerea
prevezătoare.
Tăcerea se leagă de ascultare şi de recepţionarea corectă a mesajelor.
Folosind-o cu pricepere, putem stimula comunicarea creând interlocutorului
posibilittea de a-şi exprima ideile sau sentimentele care, altfel, ar fi rămas
ascunse. Încurajând răspunsurile, tăcerea se dovede a fi un puternic instrument
de comunicare, prin care putem obţine un profit intelectual şi social maxim din
fiecare interacţiune comunicaţională, ţinând seama şi de ponderea pe care o are
tăcerea în acest tip de interacţiuni.
Astfel, studiile privind activităţile pe care le desfăşoară de-a lungul unei zile
membrii “gulerelor albe” (mediile intelectuale) americane arată că şapte minute
din zece aceştia sunt angajaţi într-o formă de comunicare (N. Stanton, 1995).
Activităţile cu profil de comunicare sunt distribuite astfel:

9% scris
39% transmis
30% vorbit
16% citit
61% recepţionează
45% ascultă

Acestă proporţie poate fi diferită la alte segmente de populaţie a căror

ocupaţie implică într-o măsură mai mică scrisul sau cititul. Dar ponderea ascultării
se menţine prioritară şi în aceste cazuri, ascultarea, cel puţin sub aspect cantitativ,
aflându-se în fruntea manifestărilor noastre comunicaţionale. Ea reprezintă o
verigă extrem de importantă a lanţului comunicaţional, fiind o condiţie esenţială a
receptării corecte a mesajului. Dacă mesajul nu este recepţionat corect, el nu
reprezintă decât un simplu zgomot de fond.
Există pericolul ca, fie individul să se gândescă la altceva în timpul ascultării,
fie să se gândească la propriul său răspuns, neglijând ascultarea eficientă.
Ascultarea nu e un proces pasiv, ci presupune înţelegerea, interpretarea şi
integrarea informaţiei primite în modele de cunoaştere proprii.

Limbajul spaţiului

Acesta face obiectul de studiu al proxemicii, disciplină nouă, fundată de

Eduard Hall în anii '60 ai secolului nostru. Ea studiază proprietăţile educaţionale
ale spaţiului, precum şi modalităţile de folosire optimă a acestor proprietăţi.
Ideea de la care se porneşte este că orice individ are tendinţa de a-şi
revendica un spaţiu al său, spaţiul din jurul trupului său, pe care-l marchează
imaginar, îl consideră drept spaţiul său personal, ca o prelungire a propriului său
trup. Încălcarea acestui spaţiu lezează profund individul, creând disconfort,
stânjeneală şi chiar stări conflictuale. Fiecare individ tinde să menţină o distanţă
între el şi celelalte persoane sau lucruri. Îşi crează un “spaţiu-tampon” de o
anumită marime, formă sau grad de permeabilitate, care are importante funcţii
psihosociale: de protecţie, intimitate, siguranţă, odihnă, reverie.
În limbaj curent se spune: “îl ţine la distanţă” sau “prieten apropiat”,
ilustrând faptul că relaţiile interumane se pot exprima spaţial. Pentru persoanele
străine sau neagreate păstrăm un spaţiu mai mare în jurul nostru, pentru
persoanele apropiate sau iubite reducem acest spaţiu până la anulare. Fiecare tip
de relaţie presupune o distanţă caracteristică între indivizi, orice încălcare
generând stres şi blocaje de comunicare.
În plan mai general, modul în care folosim spaţiul de comunicare are
determinaţii culturale şi sociale specifice. În lumea afacerilor, de exemplu, spaţiul
este în relaţie directă cu rangul individului: pe măsură ce avansează în funcţie,
cresc dimensiunile biroului său.
În privinţa spaţiului familial (al casei de locuit), accesul persoanelor
străine este extrem de selectiv, în funcţie de tipul de relaţii pe care acestea le au
cu proprietarul. Unele persoane sunt primite doar în vestibul, altele în bucătărie,
altele în sufragerie sau altele în dormitor.
Spaţiul personal, “bula de aer” ce-l înconjoară pe om, s-a bucurat de cea
mai mare atenţie din partea cercetătorilor.
Acest spaţiu poate fi împărţit în patru zone distincte, fiecare zonă fiind
împărţită la rândul ei în două subzone: un apropiată şi alta îndepărtată. Deosebim
astfel:
Zona intimă, ce se întinde de la suprafaţa corpului până la o distanţă de 46 cm.
Este zona cea mai importantă pentru om şi cea mai apărată. Doar celor apropiaţi
emoţional (îndrăgostiţi, părinţi, copii, soţul, soţia) le este permis accesul în ea.
Zona personală e cuprinsă între 46 cm şi 1,22 m. Distanţa personală ne protejează
faţă de atingerea celorlalţi şi asigură comunicarea verbală optimă. Interlocutorii îşi
pot strânge mâna, act care se face de regulă pe un “teren neutru” încheietura
mâinii aflându-se la limita zonei intime a interlocutorilor.
Zona socială desemnează spaţiul personal pe care-l menţinem atunci cînd intrăm
în relaţii oficiale, impersonale cu cineva. De exemplu, în relaţiile de serviciu, relaţii
faţă de necunoscuţi (faţă de vânzător, faţă de factorul poştal, de noul angajat),
relaţii din care elementul de intimitate este înlăturat total. Distanţa prin care
evităm contactul corporal este menţinută prin amplasarea unor bariere, a unor
obiecte-tampon între interlocutori, cum ar fi de exemplu, biroul, catedra, ghişeul,
scaunul amplasat la câţiva metri distanţă.
Zona publică, peste 3,60 m, e distanţa corespunzătoare atunci când ne adresăm
unui grup mare de oameni, în care comunicarea şi-a pierdut aproape în totalitate
caracterul interpersonal. Este totodată distanţa care se menţine (în sălile de
tribunal) între politicieni şi ziarişti la conferinţele de presă, între comandant şi
trupă.
Situaţiile de aglomeraţie din autobuz, lift, la cinema, când zonele intime ne sunt
invadate de necunoscuţi, ne crează iritare şi stânjeneală. Oamenii adoptă în astfel
de situaţii un comportament impersonal, vorbind sau mişcându-se cât mai puţin
cu putinţă. Allan Pease (1993) aminteşte cîteva reguli pe care oamenii le aplică în
astfel de situaţii, reguli care prevăd:
Nu ai voie să vorbeşti cu nimeni, nici chiar cu cei pe care îi cunoşti.
Trebuie să eviţi ca privirea ta să se întâlnească cu privirile altora.
Să păstrezi o expresie de “jucător de pocher”, fără să afişezi vreo emoţie.
Dacă ai o carte sau un ziar, să creezi impresia că eşti cufundat în citirea lor.
Cu cât aglomeraţia e mai mare, cu atât îţi poţi permite mai puţine mişcări ale
trupului.
În lift să urmăreşti cifrele care indică etajele.
Modalitatea non-verbală a comunicării este frecvent întrebuinţată în procesele de

insruire, învăţământ, artă dramatică, şi în medicină.

Există corelaţii între mesajul verbal şi cel non-verbal transmis de individ.
Când între cele două mesaje există dicordanţă, oamenii au tendinţa să se bizuie
pe mesajul non-verbal întrucât este, de regulă, mai sincer, mai puţin supus
controlului conştient.
Cercetările efectuate în domeniul comunicării au evidenţiat existenţa unei
legături directe între nivelul de pregătire, statusul social şi disponibilităţile de
vorbire ale unei persoane si numarul de gesturi utilizate de ea pentru a transmite
un mesaj. Cu cât o persoană este mai instruită şi se află mai sus pe scara ierarhiei
sociale, cu atât reuşeşte mai bine să comunuce mai bine prin cuvinte şi fraze.
Astfel de pesoană utilizeză în principal limbajul verbal (bogat şi diversificat), în
timp ce persoanele mai puţin instruite se bazează într-o mai mare măsură pe
gesturi şi cuvinte.

Categoriile Osgood

Limbajul trupului imprima si nota atmosferei in care are loc interactiunea.

Un individ cu o mimica zambitoare, tonic, dinamic induce o stare de bine, in
opozitie cu un individ apatic, lipsit de tonus si neingrijit.

In comunicarea interumana 35% reprezinta comunicarea verbala si 65%

comunicarea nonverbala dupa unii autori ponderea fiind chiar de 90%. In mediul
urban, persoanele active intalnesc zilnic zeci sau sute de persoane cu care
comunica non verbal.

Paul Ekman (1997b) considera ca expresiile faciale comunica informatii, insa nu

intotdeauna sunt intentionate. In timp ce oamenii fac miscari faciale pentru a
transmite un mesaj, espresiile faciale ale emotiilor sunt neintentionate.

In lucrarea The repertoire of nonverbal behavoir:categorie, origins, usage

and coding(1969, apud S.Chelcea, 2003, 130-135) Paul Ekman si Wallace F.
Friesen propun un sistem de categorii pentru clasificarea comportamentului
nonverbal avand la baza originile, functiile si coordonarea acestora .Printre ele se
afla si expresiile faciale (affect displays) sunt miscarile faciale care exprima starea
emotionala;ele pot fi intentionate sau neintentionate.

Comportamentul nonverbal are la baza mimica, gesturile si toate miscarile

corpului. Voi incerca sa explic limbajul nonverbal din punct de vedere al expresiei
faciale deoarece mimica fetei ocupa un rol foarte important in relatiile
interumane, constient sau inconstient.
Pozitia capului este foarte sugestiva. Capul se poate afla in diverse pozitii:
ridicat sau coborat, inclinat la stanga sau la dreapta, ridicat oblic la stanga sau la
dreapta. Capul impins inainte ne induce cu gandul ca la un semn de amenintare.
Capul plecat inseamna supunere iar capul aplecat oblic inseamna perfidie. Cel
care inalta capul , isi descopera gatul, zona vulnerabila, aratand astfel ca nu se
teme, ca are semtimentul propriei valori. Ridicarea batosa a capului inseamna
aroganta, capul lasat destins pe spate este un semn de autopredare sau o
senzatie trezita de amintiri sau ascultarea muzicii preferate, deconectare de ce ii
inconjoara. Capul inclinat lateral dreapta inseamna bunavointa, ascultare in
opozitie cu inclinarea la stanga care denota scepticism, critica, indoiala.
Pozitia capului tradeaza interesul, toleranta, indiferenta, dezgustul fata de
interlocutor.Pozitia de ascultare cu interes este cu capul usor inclinat
lateral.Clatinarea capului in sus si in jos inseamna acord, aprobare, intelegere.
Clatinarea capului de la stanga la drapta inseamna negare, dezaprobare si acesta
miscarea a capului descurajeaza foarte mult persoana in cauza. In cazul unor
negocieri sau diferite conversatii de afaceri sau nu numai castigam teren daca
initiem aproape imperceptibil miscarile capului celui cu care negociem.
Miscarile sunt multiple si complexe, se realizeaza combinatii de miscari, se
asociaza miscarea capului cu miscarea aletor segmente ale corpului, miscarea
integrata fiind caracteristica fiecarei situatii sau stari psihologice.
Comunicarea prin expresia fetei include mimica(incruntarea , ridicare
sprancenelor, incretirea nasului, tuguierea buzelor). Mimica este acea parte a
corpului nostru care comunica: fruntea incruntata semnifica preocupare, manie,
frustare; spancenele ridicate cu ochii deschisi ne induce catre o stare de mirare de
surpriza; nasul incretit inseamna neplacere iar buzele stranse inseamna
nesiguranta, ezitare, ascunderea unor informatii.
Mimica este semnalul nonverbal cel mai usor de descifrat. Mimica poate fi
agitata si este determinata de o succesiune de stari sufletesti, de senzatii
puternice si poate semnifica o mare sensibilitate la stimulii externi.
Darwin R. Charles a observat ca mimica asociata unor senzatii este comuna
tuturor oamenilor.Fenomenul a fost studiat si concluzia a fost ca exista programe
innascute, ca se pare ca exista o mimica universala.

Fruntea:

Fruntea este componenta care formeaza zona superoara a fetei. Ea

reprezinta puterile spirituale si trasaturile de caracter asociate.
Formele fruntii sunt foarte diferite de la persoana la persoana dar ea este
intotdeauna determinata de linia parului iar inaltimea ei se intinde intre punctul
situat intre sprancene si linia parului.
Prin miscarea muschilor sunt generate cutele fruntii, care pot fi verticale,
orizontale sau incretite.
Cutele verticale se datorea concentrarii pe un punct in spatiu sau a luminii
orbitoare. Astfel cutele verticare devin expresia unui efort spiritual sau fizic;in
valori normale sau depasite, ele exprima disperare, furie,sau emotie.
Cutele orizontale apar cand ochii sunt larg deschisi, cand se incearca
prelucrarea informatiilor detinute, dar care nu sunt intelese; mimica este expresie
a fricii, sperieturii, mirarii, intelegerii bruste a unui lucru, dar aceasta mimica
poate fi datorata oboselii, greutatii ci care sunt tinuti ochii deschisi. Cutele
incretite apar la locul de intersectie dintre cele doua orizontale si cele verticale;
exprima panica in gandire, dificultati in prelucrarea informatiilor.

Sprancenele:

Chinezii considera sprancenele drept una dintre cele cinci trasaturi vitale ale fetei.
Intr-adevar, nici o fata nu poate fi citita cum se cuvine fara a le lua in considerare.
Sprancenele le putem considera ca o granita intre partea superioara a fetei si cea
mijlocie. Ele arata tipul afectiv al omului, precum si gradul de intelegere intre
minte si inima. Ele au o forma mostenita care prin miscarea in timpul vietii se
modifica. Ridicarea sprancenelor se face in semn de salut, de recunostinta si acest
lucru il putem numi chiar salutul ochilor.
Osgood a enumerat sapte grupe principale de expresii faciale, fiecare avand mai
multe subgrupe: fericire, surpriza, teama, tristete, furie, curiozitate si dispretul.
Expresiile faciale enumerate sunt recunoscute in toate societatile umane si se
considera a fi innascute datorita acestei calitati.