Sunteți pe pagina 1din 162

Psihologie generala

Cap. I

Teme:
1) Obiectul de studiu al psihologiei;

2) Definirea psihicului uman;

3) Natura contradictorie a pshicului uman;

4) Caracteristicile psihicului uman.

I Obiectul de studiu al
psihologiei
Psihologia este stiinta care studiaza activitatea psihica a omului
concret.

Din aceasta definitie, putem deduce ca obiectul de studiu al


psihologiei este:

1) Comportamentul uman;

2) Activitatea constienta;

3) Psihicul uman;

4) Personalitatea individului uman.

1) Comportamentul uman reprezinta totalitatea reactiilor,


raspunsurilor motorii, verbale si afective la totalitatea
stimulilor exteriori sau interiori.

Comportamentele au la baza doua mecanisme si anume:


- Centri nervosi corticali si subcorticali care genereaza reactii
motorii, secretorii si fonatorii.

- Reflexele condtionate care reprezinta legatura dintre centri


nervosi senzitivi si cei motori si se formeaza prin
conditionare operanta adica recompensarea raspunsurilor
adecvate la stimularile exterioare.

Comportamentele se impart dupa urmatoarele criterii

a) Grad de complexitate;

b) Tip de reflex;

c) Dupa scop;

d) Dupa trebuinte;

e) Dupa grad de automatizare;

f) Dupa gradul lor de constientizare;

g) Dupa tipul de stimul. Comportamente simple( deplasarea


in mediu)

a) Dupa grad de complexitate : Comportamente complexe (invatarea,


munca)

Comportamente necondtionate ( setate)

b) Dupa tip de reflex :


Comportamente ( satisfacerea
senzatiei de sete)

scopuri materiale (centrate pe asimilarea de informatii intr-o


perspectiva sistemica) versus scopuri formale (se focalizeaza pe
subiect si vizeaza modelarea aptitudinilor si cultivarea
personalitatii)
c) Dupa scop : scopuri. de continut (orienteaza Scopurile
educatia spre continuturieducative
Reprezinta finalitati educationale cu nivel mediu de generalitate care se realizeaza in intervale medii de
dinainte
timp. Ele sunt anticipari mentale ale stiute, definibile,
diverselor actiuni de identificabile) versusumane
formare a personalitatii scopuri
si se refera la
rezultate ce urmeaza sa secomportamentale
obtina in cadrul unui sir(urmaresc
de actiuni educationale
formarea si interiorizarea unor
actiuni si deprinderi);

scopuri utilitare (vizeaza formarea unor deprinderi cerute


imediat de activitatea practica) versus scopuri nepragmatice
(vizeaza formarea unor conduite fara o finalitate practica
imediata);

socpuri specifice disciplinelor (caracteristice fiecarei materii)


versus scopuri supradisciplinare (constante urmarite la toate
disciplinele).

Comportamente de igiena
corporala

Comportamente alimentare
d) Dupa trebuinte :
Comportamente sexuale

Comportamente de cunoastere

Comportamente rezolutive

Comportamente automatizate ( scrisul,


imbracatul, etc)
e) Dupa grad de automatizare :

Comportamente constientizare ( invatarea,


creatia, etc)

Comportamente
f) Dupa grad de constientizare : constiente

Comportamente
inconstiente

Comportamente
biologice

g) Dupa tipul de stimul, deprindem: Comportamente


psihologice

Comportamente
socioculturale

2) Activitatea reprezinta relatia dintre om si mediul


sociocultural cu finalitate adaptativa.

Activitatea se caracterizeaza prin:


- Este specifica doar omului;

- Se compune din operatii mintale, miscari si actiuni care sunt


orientate catre un scop bine definit;

- Presupune reglarea comportamentelor adica priectarea


actiunilor; anticiparea rezultatelor si evaluarea rezultatelor;

- Cuprinde: jocul, invatarea, munca si creatia.

3) Psihicul este forma specifica de adaptare a omului la mediul


sociocultural ce se realizeaza prin intermediul cunoasteri,
activitati constiente si creativitate.

4) Personalitatea reprezinta ansamblul trasaturilor biologice,


psihologice si socioculturale ale omului care sunt stabile,
dominante, polarizate, originale si dinamice.

II. Psihicul ca obiect de studiu al


psihologiei
Teme :
1) Definirea psihicului uman;

2) Caracterizarea psihicului uman.

1) Definirea psihicului uman


Psihicul uman este definit ca:

1) o forma de adaptare specifica a individului uman la mediul


socioculural;

2) O forma specifica de cunoastere a individului uman a


mediului inconjurator;

3) Un fenomen conditionat si determinat sociocultural;

4) Un fenomen condtitionat de functionarea normala creierului.

In continuare, voi explica fiecare defienitie in parte.

1) Psihicul ca forma de adapatare specifica a individului


uman la mediul sociocultural.

Aceasta definitie pune accent pe conceptul de adaptare, care este


definit ca o relatie de echilibru intre organism si mediul
inconjurator.

Adaptarea se realizeaza in urmatoarele etape:

- Semnalizarea;

- Iritabilitatea;

- Excitabilitatea;

- Sensibilitatea;

- Motricitatea;

- Inteligenta.

- Semnalizarea costa in descoperirea stimulilor biologici


necesari de catre organism care asigura conservarea si
perpetuarea speciei
- Iritabilitatea este reactia intregului organism la actiunea
stimulului, care este generalizata, interna si difuza( durerea
viscerala)

- Excitabilitatea este reactia imediata a organismului la


actiunea unui stimul, care este locala, specifica, reversibila,
realizandu-se prin intermediul organelor de simt.

- Sensibilitatea consta in diferentierea si selectarea


stimulilor dupa calitate, intensitate, durata si tonalitate
afectiva si trebuinte, cu ajutorul analizatorilor;

- Motricitatea consta in deplasarea organismului in mediul


inconjuurator, asigurandu-I acestuia cunoasterea mediului
exterior.

- Inteligenta reprezinta o relatie de echilibru intre


acomodare si asimilare a organismului uman.

2) Psihicul ca forma specifica de cunoastere a individului


uman a mediului inconjurator.

Cunoasterea reprezinta o re-producere in plan intern a realitatii


exterioare, adica asimilarea si prelucrarea informatiilor din mediul
exterior.

Cunoasterea este doua feluri:

a) Cunoastrea senzorio-motorie;

b) Cunoastrea rationala.

a) Cunoastrea senzorio-motorie se caracterizeaza prin:

- Are la baza organele de simt;


- Este nemijlocita, adica relatia dintre organism si mediu este
directa ;

- Este materiala, adica se refera la insusirile concrete ale


obiectelor;

- Este obiectiva, adica percepe realitatea, asa cum este ea;

- Este pasiva adica organismul nu isi propune sa cunoasca


acel obiect;

- Este reproductive, adica organismul nu produce transformari


in mediul inconjurator.

b) Cunoasterea rationala se caracterizeaza prin:

- Este ideala adica cunoasterea realiatii se realizeaza cu


ajutorul notiunilor si rationamentelor.

- Este active, costand in implicarea subiectului in cunoasterea


realitatii, asigurandu-I acestuia adaptarea eficienta la mediul
inconjurator;

- Este subiectiva, adica cunoasterea realitatii este selectiva, in


functie de interesele si trebuintele subiectului, putand fi
corecta sau deformata.

- Este constructiva- crativa, constand in transformarea


cunostiintelor assimilate de catre subiect, prin combinarea si
recombinarea achiziitlor cognitive anterioare ( cunostiinte).

3) Psihicul este un fenomen conditionat si determinat


sociocultural

Aceasta definitie se refera la modelarea socioculturala a


capacitatilor psihice , a personalitatii individului uman, prin
procese de socializarea, educatie si enculturatie.
Socializarea consta in formarea conduitelor morale-civice la
nivelul individului uman.

Educatia consta in transmiterea si asimilarea cunostiintelor


teoretice si practice, in formarea si dezvoltarea aptitudinilor,
precum si personalitatea individului uman.

Enculturatia consta in transmitera generationala a culturii unui


popor.

Relatia dintre psihic si social scoate in evidenta urmatoarele


aspecte:

- Variabilitate culturala a oamenilor;

- Individul este in acelasi timp consummator si creator de


valori cultural si situatii sociale;

- Trasaturile commune de personalitate ale oamenilor;

- Diferentele de personalitate a oamenilor in functie de nivel


de pregatire profesionala, statut social ale acestora.

4) Psihicul este un fenomen un fenomen conditionat de


creier, arata, ca socialul actioneaza asupra pshicului uman
prin intermediul creierului

Deasemenea, relatia dintre psihic si creier explica


urmatoarele fenomene pshice:

- Maturitatea si normalitatea psihica este conditionata de


evolutia si functionalitatea normala a creierului;

- Unele procese psihice au o localizare corticala specifica cum


ar fi: limbajul este localizat la nivelul lobului frontal;
afectivitatea este localizata in centrii hipotalamici ; memoria
este localizata in centri parietali si senzatiile sunt localizati
in diferite arii corticale, iar alte procese psihice au o
localizare coricala difiuza, nespecifica, pe toata scoarta
cerebrala cum ar fi: atentia, vointa, gandirea, etc.

- Tipul de activitate nervoasa superioara determina anumite


trasaturi temperamentale la om, cum ar fi: colericul,
sangvinicul, melancolicul si flegamticul.

- Dinamica proceselor nervoase corticale( iradierea si


concentrarea) explica starile de constiinta modificata cum ar
fi: starea de veghe, starea de vigilenta, starea de somn,
hipnoza, meditatia si concentrarea atentiei.

- Modificarile chimismului si a metabolismului cerebral pot


determina unele stari tulburati psihice: deteriorarea
capacitatilor psihice, tulburari psihoafectice, tulburari de
constiinta, etc.

- Leziunile si traumatismele craniene genereaza detriorare


capacitatilor psihice si unele boli psihice, cum ar fi: dementa
prematura; psihozele delirante; stari psihopatoide, etc.

- Intoxicarea creierului ( toxicomaniile) determina psihoza


toxica acuta; dementa alcoolica, precum si acte cu
consecinte judiciare.

Caracterizarea psihicului uman

- Caracterul dinamic-evolutiv;

- Character adaptativ;
- Character informational;

- Character normal sau anormal;

- Character sociocultural;

- Character latent si manifest ( starile psihice se manifesta in


comportamentul individului);

Teme pentru aplicatii practice


1) Fiecare elev va raspunde in scris la intrebarea : “cine sunt eu
?” dand zece 10 raspunsuri la aceasta, in care sa evidentieze
calitatile sale fizice, morale, psihologie si socioculturale;

2) Jocul didactic “ Mima “, identificand comportamente motorii


si afective ;

3) Jocul de rol pe tema “ la psiholog “ relevand trasaturie de


personalitate ale ale individului uman;

4) Fiecare elev sa realizeze o analiza comparativa intre omul


normal si omul bolnav psihic;

5) Caracterizarea unui personaj din literatura romana, la


alegere
Bibliografie:
1) Introducere in psihologie, Mielu Zlate

2) Manual de psihologie, editura Aramis

3) Curs de psihologie generala, P.P. Neveanu

4) Natura psihicului uman, M. Golu

5) Cunoasterea de sine, cunoasterea personalitatii, V. Pavelcu


Clasificarea fenomenelor
psihice

Fenomele psihice se impart in doua categorii

1) Fenomene psihice obisnuite;

2) Fenomene psihice neobisnuite.

1) Fenomele psihice obisnuite cuprind:

a) Procese psihice

b) Activitati psihice

c) Conditii interne

d) Trasaturi psihice.

a) Procesele psihice constau in cunoasterea mediului exterior


( captarea si prelucrarea informatiilor) , ce au o desfasurarea
discursiva, multifazica, putand fi obiectiva-subiectiva;
materiala( senzoriala)- ideala.

Procesele psihice se impart in doua categorii:

- Procese psihice senzoriale ( materiale) care cuprind:


• Senzatiile;

• Perceptiile;

• Reprezentarile

- Procese psihice rationale( ideale) care cuprind:

• Gandirea;

• Memoria;

• Imaginatia;

• Limbajul

b) Activitatile psihice reprezinta relatia dintre om si mediul


sociocultural, ce se compune din miscari, operatii mintale si
actiuni, fiind orientate catre un scop.

Activitatile psihice cuprind:

- Joc;

- Invatarea;

- Munca;

- Creatia.

c) Conditiile interne sunt acele fenomene psihice care


stimuleaza sau inhiba desfasurarea proceselor si activitatilor
psihice.

Conditiile interne cuprind:

- Motivatia;

- Afectivitatea;

- Vointa;

- Atentia;
- Deprinderile.

d) Trasaturile psihice se refera la personalitate si cuprind


urmatoarele dimensiuni:

- Temperamentele;

- Caracter;

- Aptitudinile;

- Inteligenta;

- Creativitatea.

2) Fenomene psihice neobisnuite sunt acele stari, trasaturi


psihice iesite din comun, care nu sunt intalnite la toti indivizii
umani

Ele mai sunt numite fenomene parapsihologiece, intrucat acestea


permit cunoasterea realitatii pe cai extrasenzoriale.

Aceste fenomene parasihologice se impart in urmatoarele


categorii:

a) Telepatia ( comunicarea intre doua persoane in afara cailor


senzoriale, bazandu-se mai mult pe afectiune si intuitie
emotionala);

b) Clarviziunea ( detectarea unor obiecte acunse);

c) Criptoscopia ( descifrarea unor mesaje scrise acunse);

d) De ja vu ( impresia subiectului are cunostiinte despre


anumite persoane, cu toate ca, nu le-a vazut niciodata);
e) Retrocognitia ( subiectul in cauza are capacitatea de a
deslusi evenimentele biografice ale unei persoane);

f) Precognitia ( subiectul in cauza are capacitatea de a


anticipa evenimentele ulterioarea);

g) Paradignoza ( subiectul descopera la alta persoana


anumite boli, pe care acesta nu are cunostinta despre ele);

h) Radiestezia ( subiectul are capacitatea de a descoperii


obiectele ascunse in pamant, fara sa foloseasca unelte
specifice)

i) Psihometria ( subiectul traieste evenimentele povestite de


alta persoana);

j) Telekinezia ( capacitatea subiectului de a muta obiectele,


fara sa le atinga).

Teme pentru aplicatii practice


6) Fiecare elev va raspunde in scris la intrebarea : “cine sunt eu
?” dand zece 10 raspunsuri la aceasta, in care sa evidentieze
calitatile sale fizice, morale, psihologie si socioculturale;

7) Jocul didactic “ Mima “, identificand comportamente motorii


si afective ;

8) Jocul de rol pe tema “ la psiholog “ relevand trasaturie de


personalitate ale ale individului uman;

9) Fiecare elev sa realizeze o analiza comparativa intre omul


normal si omul bolnav psihic;
10) Caracterizarea unui personaj din literatura romana, la
alegere

Bibliografie:
6) Introducere in psihologie, Mielu Zlate

7) Manual de psihologie, editura Aramis

8) Curs de psihologie generala, P.P. Neveanu

9) Natura psihicului uman, M. Golu

10)Cunoasterea de sine, cunoasterea personalitatii, V. Pavelcu


Cap. II

Ipostazele psihicului
uman
Teme:
1) Ipostazele psihicului uman( constient, subconstient si
inconstient);

2) Mecanismele inconstiente de aparare ale egoului;

3) Starile de constiinta modificata;

4) Caile de acces la starile de constiinta modificata.

1) A: Ipostazele psihicului uman


1) Constiinta reprezinta acel nivel al psihicului uman care
cuprinde totalitatea proceselor psihice constiente, ce asigura
adaptarea individului uman la mediul inconjurator.

Constiinta se compune din urmatoarele elemente:

- Procese psihice senzoriale si cele rationale, care se


desfasoara sub control constient( efort voluntar);

- Experientele personale de viata si activitate;

- Cunostiinte procedurale;

- Eul si personalitatea individului uman;

- Modele morale-civice de conduita dobandite prin educatie si


socializare.

Din aceste continuturi ale constientului, putem desprinde cateva


caracteristici ale acesteia:

a) Functioneaza dupa principiul realitatii si al moralitatii;

b) Este innascut, insa se manifesta si se dezvolta numai prin


relatia dintre individual uman si mediul inconjurtator;

c) Permite individului uman, sa se adapteze la exigentele


socioculturale ale mediului exterior, prin cunoatere,
activitate si creativitate.
Constiinta indeplineste urmatoarele roluri :

• Rol de adaptare a individului uman la mediul exterior,


formand starea de constiinta a subiectului ( relatia
dintre subiect si mediul inconjurator) ;

• Rol de cunoastere a realitatii, formand priza de constiinta


a subiectului si campul de constiinta al acestuia ( locul
proceselor psihice constiente);

• Rol de orientarte a activitatii subiectului catre un scop, in


functie de trebuintele si interesele acestuia;

• Rol de reglere, planificare a activitatilor complexe, formand


experientele subiective ale individului uman;

• Rol de anticipare a rezultatelor activitatii in functie de


scopurile preconizate de catre subiect;

• Rol creativ.

2) Subconstientul reprezinta acel nivel psihic, care cuprinde


totalitatea deprinderilor intelectuale si motorii, precum si
totalitatea amintirilor biografice, de viata ale individului
uman.

Subconstientul se caracterizeaza prin:

- Cuprinde totalitatea continuturilor psihice, care au fost


candva constiente, iar in present, ele se desfasoara in afara
controlului constient si pot deveini oricand constientizate.
- Este amplasat intre constient si inconstient, care permite
trecerea continuturilor inconstiente permisive social in
constient, indeplinind functia de filtru, de cezura pentru
constient;

- Permite organizari si reorganizari ale cunostiintelor asimilate


prin invatare.

3) Inconstientul reprezinta acel nivel psihic uman, care


cuprinde totalitatea instinctelor, trebuintelor primare si
dorintelor refulate de catre constient.

Inconstientul se caracterizeaza prin:

- Este irational, hedonic pentru ca functioneaza dupa


principiul placerii;

- Creeaza visele din timpul somnului;

- Stimuleaza creativitatea omului, datorita conflictului


intrapsihic generat de refularea pulsiunilor inconstientului de
catre constient;

- Asigura momente de insight adica descoperirea sponatana a


cauzei sau solutiei la o problema complexa;

- Poate genera unele tulburari psihice( nevroze si psihoze),


datorita conflictului intrapsihic intens si prelungit.

1) B: Relatiile dintre constient si


inconstient
Exista trei tipuri de relatii dintre constient si inconstient si anume:
1) Relatii circulare;

2) Relatii de subordonare integrativa;

3) Relatii de echilibru.

1) Relatii circulare arata ca, experientele constientului trec


in inconstient si sunt trasformate in vise, iar combinarile
fantastice ale inconstientului trec in constient sub forma
unor rezultate creative-imaginative.

2) Relatii de subordonare integrative, aceste relatii


reprezinta de fapt, mecanismele refularii, precum si cauzele
nevrozelor si psihozelor.

3) Relatii de echilibrare, aceste relatii explica acele stari de


constiinta modificata ( hipnoza, meditatia, halucinatia si
tulburarile de constiinta), care sunt in acelasi timp,
constiente si inconstiente.

2) Mecanismele inconstiente de aparare


ale egoului
Individul uman elaboreaza o serie de strategii de aparare a
integritatii sale psihice si anume:

- Proiectia;

- Formatiunea reactionala;

- Ratiomnalizarea;

- Regresia comportamental- afectiva;

- Sublimarea;
- Negarea;

- Refularea.

Proiectia consta in faptul, ca unele persoane atribuie altor


persoane propiile calitati si dorinte refulate, deci cu valente
negative. Acest mecanism este frecvent intalnit la acele persoane
care manifesta complexe de inferioritate.

Exemplu: parerea unei persoane in varsta fata de o persoana


tanara si frumoasa “ este tanara, dar este proasta si urata”

Formatiunea reactionala consta in faptul, ca o persoana


manifesta reactii comportamentale contrare dorintei sale fata de
anumite obiecte, persoane evenimente. Exemplu, o persoana se
adreaseaza altei persoane “nu cumpar aceea haina , pentru ca nu
imi place” insa in realitate ii place aceea haina, dar nu o
cumpara, pentru ca nu are bani

Rationalizarea consta in faptul, ca unii oameni isi explica


insuccesele lor socio-profesionale, cautand un tap ispasitor, deci
dand vina pe alte persoane.

Acest mecanism este frecvent intalnit la detinutii, care au


constiinta vonovatie. Exemplu: “ din cauza prietenului X am
savarsit aceea infractiune”

Regresia comportamental-afectiva consta in faptul, ca unele


persoane mature sau batrane manifesta reactii comportamentale
infantile, puierile, erotomaniacale in compania unor persoane
mai tinere. Acest mecanism explica relatiile extraconjugale cu
porsoanele mai tinere, scizvetismul ( o persoana se imbraca cu
acele haine nespecfice varstei sale) si ideatia erotomana de tip
narcisic ( impresia unei persoane mature, ca este simpatizata si
atrasa de o persoana mai tanara).

Sublimarea consta in inlocuirea dorintelor de natura sexuala cu


acele dorinte de natura socioculuturala.
Negarea consta in faptul , ca unele persoane refuza sa accepte
existenta unei realitati penibile, neplacute pentru ele.

Refularea consta in suprimarea unei pulsiuni antisociale sau


sexuale.

Teme de laborator:
1) Realizati o analiza comparativa dintre constient si
inconstient, dupa urmatoarele criterii: continut, roluri si
caracteristici;

2) Enumerati etapele formarii unei deprinderi intelectuale sau


motorii;

3) Definiti starea de contienta si cea de incostienta, dand


exemple;

4) Dati exemple de raspunsuri verbale si comportamentale,


care sa evidentieze mecanismele de aparare ale egoului;

5) Dati cate trei exemple de activitati psihice constiente,


subconstiente si inconstiente.
3)Starile de constiinta
Starile de constiinta reprezinta relatia constienta dintre individul
uman si lumea sa exterioara, in care desfasoara diverse forme de
activitati.

Starea de constiinta se manifesta prin:

- Adaptare la mediul exterior;

- Autocontrol;

- Cunoasterea realitatii;

- Constiinta prezentului.

Starile de constiinta pot fi normale sau modificate.

Starile de constiinta modificata sunt acele stari in care


subiectul se afla la frontiera dintre constient si inconstient;
stare de veghe si cea de somn; starea rationala si cea afectiv-
instictiva.

In starea de constiinta modificata, subiectul se manifesta in


general prin pierderea contactului cu realitatea, reducerea
autocontrolului voluntar, hipersugestibilitate si vorbire greoaie.

Starile de constiinta modificata cuprind:

1) Somnul;

2) Visele;
3) Hipnoza.

1) Somnul este o stare reversibila, inconstienta, in care individul


rupe contactul cu realitatea.

Somnul se manifesta prin:

- Scaderea treptata a reactiilor adaptative la mediul


inconjurator;

- Starea de inconstienta;

- Cresterea pragurilor senzoriale, precum si a timpului de


reactie la stimulii exteriori;

- Cresterea temperaturii extremitatilor;

- Scaderea presiuni sanguine;

- Reactii motorii necontrolate;

- Accelerarea pulsului si a respiratiei.

La baza somnului stau urmatoarele mecanisme:

- Ruperea sinapselor neuro-dendritice la nivel cortical;

- Inschemia cerebrala temporara( reducerea fluxului sanguin


la nivel cerebral);

- Reducerea impulsurilor nervoase la nivel cortical;


- Intreruperea activitatii electrice a scoartei cerebrale,
concomitent cu intensificarea activitatii centrilor nervosi
subcorticali, fapt care explica reactiile motorii si fiziologice
din timpul somnului;

- Scaderea cantitatii de lichid cefalorahidian din ventricolii


cerebrali.

Starea de somn se produce in urmatoarele etape:

a) Starea de reverie ( visarea cu ochii deschisi);

b) Starea de atipire adica starea de somn lucid;

c) Starea somnului rapid, paradoxal, adica starea somnului cu


vise hipnagogice ( absurde, incoerente);

d) Starea somnului lent, profund, adica starea somnului fara


vise, relaxand organismul;

e) Starea somnului cu vise hipnapompice( coerente, scenice).

2) Visele reprezinta fluxuri de imagini mintale, care apar in


starea de somn, fata de care individul nu le poate dirija,
manipula in directia intereselor sale.

Visele se caracterizeaza prin:

- Necongruenta, adica imaginile din vise nu corespund


intotdeauna, cu experientele subiective ale indivului, desi
ele pot avea o desfasurare scenica, coerenta, fapt care
explica caracterul absurd al viselor;

- Discontinuitatea in sensul, ca imaginile din vise trec spontan


de la o tematica somniala la alta, fapt care explica
caracterul incoerent al viselor;
- Nesiguranta cognitiva adica imaginile din vise sunt sterse,
fragmentare, vagi.

Visele se produc in urmatoarele etape:

a) Interpretarea adica trecerea de la continutul latent al


viselor( tema visului) la continutul manifest al
viselor( imaginile visului);

b) Elaborarea trecerea de la continutul manifest la cel latent


al viselor;

c) Deplasarea consta in trecerea viselor de la o tema


somniala la alta;

d) Condensarea consta in asocierea mai multor teme intr-o


singura imagine.

La baza viselor stau urmatoarele mecanisme:

• Interpretarea subcorticala si inconstienta a stimularilor


exterioare sau interioare din timpul somnului. De exemplu,
senzatia de urinare din timpul somnului este convertita in
imagini erotice, prin fenomenul de mentatie( asocierea
stimulului cu imaginea din timpul somnului);

• Combinari absurde intre experientele senzoriale ale indivilui

• Asocierea ideilor afectogene cu imaginile din vise;

• Satisfacerea onirica( imaginara) a dorintelor refulate in


starea de veghe de catre constient.

3) Hipnoza este o stare de constiinta modificata, in care


subiectul se afla intr-o stare intermediara intre starea de
constiinta si cea deinconstienta.
In hipnoza, subiectul se manifesta prin:

- Stare de relaxare profunda;

- Modificari vegetative;

- Stare cataleptica ( hipetonie musculara, dandu-I subiectului


senzatia de ingreunare a extremitatilor);

- Hipersugestibilitate, in care subiectul executa imperativele


hinotizatorlui;

- Reducerea campului de constiinta, concomitent cu cresterea


concentrarii atentiei pe o tema impusa de hipnotizator;

- Reducerea reglajelor voluntare ( autocontrol constient);

- Cresterea combinarilor imaginative;

- Dismnezia posthipnotica, in care subiectul nu-si mai aduce


aminte, ce s-a intamplat cu el in transa hipnotica.

Mecanismele hipnozei sunt urmatoarele:

 Inhibarea unor zone corticale, concomitant cu cresterea


excitabilitatii corticale ale altor zone corticale;

 Motivarea subiectului de a juca anumite roluri;


 Sugestia;

 Instruirea subiectului pentru hipnoza;

 Acceptarea de catre subiect, pentru a fi hipnoitizat.

Hipnoza are urmatoarele avantaje si dezavantaje:

 Avantaje:

- Reducerea stressului si a anxietatii;

- Eliminarea ideilor obsessive;

- Deblocare intelectuala;

- Ameliorarea starii de isterie si cea de depresie.

 Dezavantaje:

- Regresia comportamental-a afectiva( infantilism);

- Izolare sociala;

- Sugestibilitate;

- Depersonalizarea.
Prof
. Cocos Sergiu Iulian

Cap. III.

Mecanismele primare de captare si


prelucrare a
Informatiilor

Aceste mecanisme se caracterizeaza prin:

- Constau in captarea si prelucrarea infromatiilor din mediul


intern sau exterior prin intermediul organelor de
simt( analizatorilor) care formeaza la nivel mintal imagini
primare si secundare ale obiectelor si fenomenelor concrete
materiale.

Imaginile primare reprezinta legatura directa dintre analizator si


stimul(obiect), care apar la nivelul senzatiilor si perceptiilor, iar
cele secundare constau in evocare, redarea obiectelor in absenta
lor, care apar la nivelul reprezentarilor.

- Ele se realizeaza aici acum, asigurand deci constiinta


prezentului;

- Opereaza cu insusiri concrete-intuitive ale obiectelor si fenomenelor.


- Asigura cunoasterea materiala, fizica, chimica si biologica a mediului intern
sau extern.

Aceste mecanisme se compun din urmatoarele procese:

I. Senzatiile;

II. Perceptiile;
III.Reprezentarile.

Senzatiile
Teme:

1) Etapele dezvoltarii senzatiilor;

2) Caracterizarea senzatiilor;
3) Mecanismele senzatiilor;
4) Propietatile senzatiilor;
5) Clasificarea senzatiilor;
6) Legile senzatiilor.

1. Etapele dezvoltarii senzatiilor


Senzatiile se dezvolta in urmatoarele etape:

1) Iritabilitate;

2) Sensibilitate;
3) Excitabilitate;
4) Motricitate;
5) Senzatiile propriu-zise.

Putem spune ca senzatiile se dezvolta prin trecerea de la


iritabilitate la sensibilitate si excitabilitate apoi la motricitate

In continuare voi defini pe scurt aceste notiuni, cu toate ca le-am


pomenit si in primul suport de curs:

1) Iritabiliatea este reactia intregului organism la actiunea unui


stimul biologic necesar, care este nespecifica, difuza si
generalizata. Exemple: senzatia de foame, de sete, de
placere erotica, etc.

2) Sensibilitatea este propietatea psihica a organismului de a discrimina


stimulii biologici necesari de cei indiferenti, prin intermediul organelor de
simt.

Sensibiltatea se caracterizeaza prin urmatoarele:

- Este o rectie specifica, reversibila a organismului la actiunile


tuturor stimulilor, indiferent de importanta lor biologica;

- Se realizeaza prin intermediul analizatorilor;


- S-a dezvoltat din necesitatea discriminarii stimulilor biologici necesari fata
de cei indiferenti.
3) Excitabilitatea reprezinta reactia specifica la actiunea unui stimul. Exemplu:
rectia analizatorului vizual la stimului luminos, etc.
4) Motricitatea reprezinta totalitatea miscarilor si coordonarilor senzorio-
motorii ale organismului, precum si deplasarea organismului in mediul
inconjurator( mersul, apucarea obiectelor, comprehensiunea, agatarea, etc.)
5) Senzatiiile constau in transmiterea excitatiilor la centrii nervosi corticali,
unde sunt transformati in imagini ale obiectelor.

Senzatiile reprezinta procese psihice primare, care reflecta


insusirile fizice, izolate ale obiectelor si fenomenelor, cu ajutorul
unui singur analizator.

Ele se caracterizeaza prin urmatoarele:

- Sunt imagini primare simple unimodale(un singur


analizator);

- Opreaza cu insusiri izolate ale obiectelor, realizand analiza senzoriala ale


acestora;
- Nu pot fi modificate voluntar;
- Se realizeaza aici, acum, asigurand constiinta prezentului;
- Are la baza constiinta, asigurandu-i claritatatea imaginilor senzoriale si
acuitatea acestora.

2. Mecanismele senzatiilor

Senzatiile au la baza urmatoarele mecanisme:

1) Codificarea;

2) Recodificarea;
3) Decodificarea;
4) Conexiunea inversa.

1) Codificarea se realizeaza la nivelul receptorului fiecarui analizator, care


capteaza energia de excitatie si o transforma in impuls nervos, prin
depolarizarea membranei neuronale.
Receptorii se caracterizeaza prin:

- Sunt sensibili numai la stimuli specifici acestora si insensibili


la stimuli nespecifici acestora;

- Depolarizare, transductivitatea adica ionii de sodiu ies la suprafata


membranei neuronale, iar cei de calciu si magneziu intra in interiorul
acestuia, care genereaza un impuls nervos si se propaga pana la centri
nervosi.

2) Recodificarea se realizeaza la nivelul fibrelor nervoase aferente, care consta in


selectia influxurilor nervoase in functie de valoarea lor adaptativa, adica acele
influxuri nervoase fara valoare adapatativa pentru organism raman la nivelul
centrilor nervosi subcorticali asigurand tonifierea organismului, iar cele
adptativie sunt transmise la centri nervosi corticali.
3) Decodificarea se realizeaza la nivelul centrilor nervosi corticali in care
influxurile nervoase sunt transformate in imagini ale obiectelor si senzatiilor.

Centrii nervosi se compun dintr-un nucleu si o arie de asociere cu


alti centrii nervosi .

Nucleul senzorial cuprinde o arie motorie care asigura motilitatea


analizatorului si o arie senzoriala, care asigura receptia stimulilor.

4) Conexiunea inversa se realizeaza prin intermediul fibrelor


nervoase eferente, care asigura reglarea functionala
analizatorului, in functie de calitatile stimului.

Acest mecanism explica legea pragurilor absolute, legea adaptarii


si legea contrastelor senzoriale.

3. Propietatile senzatiilor
Propietatile senzatiilor depind de propietatile stimulului si sunt
urmatoarele:

1) Calitatea senzatiilor;
2) Intensitatea senzatiilor;
3) Durata senzatiilor;
4) Tonul afectiv.

1) Calitatea senzatiilor reprezinta capacitatea lor de a fi specifice


analizatorului si stimului.

Aceasta trasatura depinde de urmatorii factori:

- Tipul de receptor si stimul;

- Localizarea receptorilor;
- Energia specifica a receptorilor si fibrelor nervoase;
- Caracteristicile morfofunctionale ale receptorilor.

2) Intensitatea senzatiilor depinde de intensitatea stimului

Aceasta propietate depinde de urmatorii factori:

- Amplitudinea influxurilor nervoase;

- Grosimea fibrelor nervoase;


- Numarul fibrelor nervoase;
- Gradul de excitabilitate a sistemului nervos central( S.N.C. ).

3) Durata senzatiilor se refera la intinderea in timp a senzatiilor, in functie de


durata actiunii stimulului

Aceasta calitate arata, ca nu intotdeauna senzatiile dispar odata


cu incetarea actiunii stimulilor. Imaginile care persista si dupa
incetarea actiunii stimulilor se numesc imagini consecutive sau
efecte de remanenta.

4) Tonul afectiv al senzatiilor reprezinta proprietatea


senzatiilor de a produce reactii emotionale pacute sau
neplacute, comportamente de atractie sau respingere, in
functie de starea motivationala a organismului.

4. Clasificarea senzatiilor
Senzatiile se clasifica dupa urmatoarele criterii:

1) Dupa analizator;

2) Dupa distanta de contact dintre stimul si analizator;


3) Dupa localizarea receptorilor;
4) Dupa tipul de stimul;
5) Dupa relatiile dintre analizatori.

1) Dupa analizator, desprindem analizatorul:

- Visual;
- Auditiv;
- Olfactiv;
- Gustativ;
- Cutanat.

2) Dupa distanta de contact dintre analizator si stimul, desprindem:

- Telereceptori(vaz, auz si olfactie)


- Tangoreceptori ( simt tactil si gust )

3) Dupa localizarea receptorilor, desprindem:

- Exteroceptori ( vaz, auz, olfactie, gust si simt tactil )


- Propioceptori ( schema corporala, kinestezie);
- Interoceptori( foame, sete, sexualitate, etc. )

4) Dupa tipul de stimul, desprindem

- Stimul mecanic;
- Stimul electric;
- Stimul chimic( olfactie si gust);
- Stimul biologic( foame, sete).

5) Dupa relatia intre analizatori, desprindem

- senzatii unimodale( un singur analizator);


- senzatii plurimodale( senzatii produse de mai multi analizatori)
5. Legile senzatiilor
Legile senzatiilor sunt urmatoarele:

1) legea intensitatii;

2) legea adaptarii;
3) legea contrastului;
4) legea sensibilizarii;
5) legea depresiei;
6) legea sinesteziei;
7) legea compensatiei;
8) legea semnificatiei;
9) legea conditionarii socioculturale.

1) Legea intesitatii, arata ca un stimul produce o senzatie numai daca are o


anumita intensitate, numita prag.

Pragurile senzoriale pot fi:

- Prag minim absolut;

- Prag subliminal;
- Prag maxim absolut;
- Prag operational;
- Prag diferential.

Pragul minim absolut este intensitatea minima a unui stimul,


capabil sa produca o senzatie.

Pragul subliminal este intensitatea unui stimul, care nu atinge


pragul minim absolut si nu produce o senzatie.

Pragul maxim absolut este intensitatea maxima a unui stimul,


capabil sa produca o senzatie, insa dincolo de acest prag, poate
produce durerea.
Pragul diferential este relatia dintre intensitatea initiala a
stimului si intensitatea adaugata sau scazuta la aceasta, care
produce modificarea senzatiilor initiale.

Pragul operational consta in discriminarea stimulilor. Aceasta


lege arata ca, cu cat pragul unui stimul este mai mare, cu atat
sensibilitatea analizatorului este mai mica.

2) Legea adaptarii senzoriale consta in modificarea sensibilitatii


analizatorului la actiunea prelungita a stimulului, in sensul
cresterii sau scaderii ei.

L a un stimul cu intensitate mare, sensibilitatea scade, iar la un


stimul cu intensitate mica, sensibilitatea creste.

3) Legea constrastului senzorial este capacitatea analizatorului


de a discrimina doi stimuli cu calitati si intensitati diferite,
care actioneaza in acelasi timp.

Contrastul poate fi simultan sau succesiv

Constrastul simultan consta in discriminarea a doi stimuli diferiti,


care actioneaza in acelasi timp asupra analizatorului.

Constrastul succesiv consta in discriminarea stimulilor care


actioneaza unul dupa altul asupra analizatorului.

4) Legea sensibilizarii consta in cresterea sensibilitatii


analizatorului, ca urmarea stimularii altui analizator .

5) Legea depresiei scaderea sensibilitatii analizatorului, ca urmare a


stimularii altui analizator.
6) Legea sinesteziei consta in aparitia senzatiei intr-un analizator, ca
urmarea stimularii unui alt analizator.
7) Legea compensatiei consta in cresterea sensibilitatii unui analizator, ca
urmare a pierderii sensibilitatii altui analizator.
8) Legea semnificatiei un stimul slab, insa semnificativ pentru organism
este mai repede detectat decat un stimul putenic, dar nesemnificativ.
9) Legea conditionarii sociale consta in aparitia unor senzatii specific
omului cum ar fi pipaitul, ascultarea, senzatii profesionalizate si cititul.

Perceptiile
Teme:

1. Caracterizarea si dezvoltarea perceptiilor;

2. Mecanismele perceptiilor;

3. Determinantii perceptiei;

4. Legile perceptiilor;

5. Formele perceptiilor.

1. Caracterizarea si dezvoltarea
perceptiilor
Perceptia este procesul psihic senzorial care asigura constiinta
intregralitatii si unitatii insusirilor obiectelor cu ajutorul mai multor
analizatori.

Perceptia spre deosebire de senzatii se caracterizeaza prin:

• Este o imagine primara complexa, unitara, integrala, redand


toate insusirile fizice ale obiectelor concrete;

• Este o imagine inferentiala, intrucat prin perceptie individul


recunoaste obiectul, chiar si in conditiile in care din el lipsesc
unele elemente nesemnificative , avand la baza schema
perceptiva a obiectului;

• Este o imagine categoriala, intrucat prin perceptie individul


raporteaza obiectul la categoria sa din care face parte;

• Este o imagine automatizata adica in general perceptia se


produce spontan, in afara controlului constient , neavand la
baza un anumit scop;
• Este o imagine plurimodala,adica in actul perceptiei sunt
antrenati mai multi analizatori;

Perceptia se dezvolta in urmatoarele etape:

- Trecerea de la analiza insusirilor fizice ale obictelor prin


senzatii la sinteza lor prin perceptii;

- Formarea schemelor perceptive ( exerienta anterioara cu


obiecte), asigurand constanta perceptiva a obiectelor;

- Interpretarea si anticiparea perceptiva adica obiectul capata o


anumita semnificatie pentru activitatea individului uman;

- Formarea complexelor polisenzoriale.

Perceptia implica urmatoarele comportamente:

 Detectarea si diferentierea obiecteor;

 Recunosterea obiectelor pe baza schemelor perceptive;

 Selectia obiectelor in functie de semnificatia lor pentru


activitatea individului uman;

 Corectarea imaginilor deformate ale obiectelor( iluziile


perceptive).

2. Mecanismele perceptiei
Mecanismele perceptiei asigura cunoasterea obiectului, constanta
perceptiva si corectarea imaginilor deformate.

Mecanismele perceptiei se impart in doua categorii:

1) Mecanisme senzoriale ale perceptiei.

2) Mecanismele intelectuale ale perceptiei.


1) Mecanismele senzoriale ale perceptiei sunt
urmatoarele:

a) Tiparele senzoriale;

b) Intregul;

c) Explorarea perceptiva

a) Tiparele senzoriale sau experienta anterioara cu obiectul


asigura recunoasterea obiectului prin compararea obiectului
exterior, real cu modelul mintal al acestuia ;

b) Intregul consta in gruparea elementelor componente ale


obiectului sau a campului perceptiv, asigurand constanta
perceptiva in conditiile in care din obiect lipsesc unele
elemente nesemnificative ale acestuia.

De asemenea, acest mecanism asigura integralitatea si unitatea


obiectului prin detectarea insusirilor esentiale ale obiectelor, apoi
recunoasterea obiectelor dupa tipare senzoriale. Formarea
formelor obiectelor se realizeaza prin gruparea elementelor, dupa
urmatoarele legi.

- Legea proximitatii( apropierea elementelor);

- Legea similaritatii( elementele asemantoare);

- Legea simetriei( elementele orientate in aceeasi directie );

- Legea inchiderii ( completarea imaginilor lacunare cu


elementele din experienta anterioara a subiectului);

Formele perfecte se caracterizeaza prin:

 Simplitate;

 Repetabilitate;

 Simetrie;
 Proximitate;

 Continuitate;

c) Explorarea perceptiva reprezinta ansamblul actiunilor cu


obiecte.

Explorarea implica urmatoarele actiuni:

- Fixarea privirii in toate pozitiile;

- Compararea si generalizarea obiectelor;

- Manipularea obiectelor

Explorarea obiectelor se realizeaza dupa urmatoarele principii:

 Principiul diversificarii obiectelor;

 Principiul semnificatiei obiectelor;

 Principiul zonelor informative( zona care ofera o cantitate mare


de informatii)

 Principiul tolerantei( corespondenta intre cantitatea de


informatie si capacitatea de receptie a subiectului);

 Principiul extensiei senzoriale( antrenamentul polisenzorial in


perceptive)

Mecanismele intelectuale ale perceptiei cuprind:

a) Atributele distinctive;

b) Prototipurile;

c) Anticiparea.
a) Atributele distinctive constau in recunoasterea obiectelor dupa
trasaturile specifice ale acestuia, bazandu-se pe compararea
obiectelor;

b) Prototipurile constau in raportarea obiectului la categoria sa de


obiecte, prin schematizare( detectarea insusirilor comune ale
obiectelor);

c) Anticiparea inseamna a prevedea evenimentele ulterioare.

3. Determinantii
perceptiei
Determinantii perceptiei sunt urmatorii :

1) Determinanti exteriori;

2) Determinanti interiori .

Determinantii exteriori perceptiei cuprind:

a) Intensitatea moderata a stimulului;

b) Durata optima stimului;

c) Raporturile temporal-spatiale ale stimulilor;

d) Familiaritatea cu stimulul.

Determinanti interior cuprind:

a) Semnificatia stimulului;

b) Concentrarea atentiei;

c) Profesia si cultura subiectului

d) Experienta cu obiectul.
4. Legile perceptiei
Legile perceptiei sunt urmatoarele:

1) Legea integralitatii perceptive;

2) Legea structuralitatii perceptive;

3) Legea selectivitatii;

4) Legea proiectivitatii;

5) Legea constantei perceptive.

1. Legea integralitatii perceptive consta in crearea unei imagini


complete despre obiect.

2. Legea structuralitatii consta in relatia dintre obiectul perceptiei


si campul perceptiei in care apare el.

3. Legea selectivitatii perceptive consta in retinerea obiectelor in


functie de interesele subiectului;

4. Legea proiectivitatii perceptive consta in faptul, ca imaginea se


proiecteaza la nivelul creierului, apoi la nivelul obiectului.

5. Legea constantei perceptive consta in recunoasterea


obiectului, chiar si atunci cand el si-a modificat forma si
conditiile de perceptie.

5. Formele perceptiei
Formele perceptiei se impart in doua categorii :

1) Forme simple ale perceptiei;

2) Forme complexe ale perceptiei

1.Formele simple ale perceptiei se refera la organele de simt


care reflecta obiectul in integralitatea sa.

2. formele complexe ale perceptiei cuprind:

a) perceptia spatiului;

b) perceptia timpului;

c ) perceptia miscarii

a) Perceptia spatiului

Spatiul este locul unde se desfasoara o succesiune de


evenimente.

Spatiul poate fi:

- Vizual;

- Auditiv;

- Tactil-kinestezic .

- Spatiul vizual se refera la dimensiunile si caracteristicile


spatiale ale obiectelor , cum ar fi: marime, forma, distanta,
directia, relief, pozitia, etc.

Spatial vizual poate fi:

• Bidimensional;

• Tridimensional.

Spatiul bidimensional se refera la pozitia obiectelor in


spatiu( lateralitate, coordonare sus-jos);
Spatiul tridimensional se refera la volumul si distanta obiectelor

Spatiul vizual are urmatorii indicatori, care asiguara constanta


perceptiva:

Monoculari.

Binoculari.

Indicatorii( repere visual- percetive) monoculari sunt urmatorii:

 Marimea obiectelor;

 Superpozitia obiectelor( umbra obiectelor);

 Gradientul de textura( detaliile obiectelor in functie de


distanta la care se afla);

 Contrastele cromatice al obiectelor;

 Paralaxa de miscare ( iluzia miscarii obiectelor in timp ce noi


de deplasam);

 Perspectiva lineara ( liniile paralele la o anumita distanta,


par sa se apropia);

 Sterioscopia, adancimea obiectului.

Indicatorii binoculari cuprind:

 Disparitatea imaginilor retiniene;

 Convergenta sau divergenta oculara;

 Coordonare oculomotorie.

Spatiul auditiv consta in localizarea sunetelor in spatiu,


discriminarea sunetelor dupa intensitate, timbru, distanta si
directie.

Perceptia spatiului auditiv are la baza urmatoarele mecanisme:


• Miscarea de orientare a privirii si a capului dupa sursa
sonora;

• Sensibilitatea vestibulara, adica distanta sunetelor in spatiu;

• Lateralitatea si coordonare sus-jos a sunetelor.

Perceptia spatiului auditiv are urmatorii indicatori:

- Indicatorii monoauriculari;

- Indicatorii biauriculari.

Indicatorii monoauriculari se refera la frecventa, intensitatea si


timbrul sunetului;

Indicatorii biauricualari se refera la directia si distanta sunetelor.

Spatiul tactil-kinestezic consta in delimitarea spatiului fizic si


orientarea organismului in spatiul prin intermediul receptorilor
vestibulari, tactili si kinestezici.

Perceptia tactil-kinestezica are urmatorii indicatori:

- Echilibru ortostatic( receptorii vestibulari);

- Miscarea in spatiu ( receptorii kinestezici);

- Orientare in spatiu( receptorii tactil-kinestezici);

- Schema corporala( cunoasterea segmentelor corpului nostru


prin intermediul receptorilor tactil-kinestezici);

- Lateralitatea.

b. pereceptia timpului se refera la succesiunea de evenimente


care se desfasoara intr-un spatiu dat.

Perceptia timpului are urmatorii indicatori:

- Timpul fizic( anotimpuri, momentele zile);


- Timpul biologic( ritmul somn-veghe, alimentatia, odihna,);

- Timpul psihologic, aprecierea subiectiva a duratelor;

- Timpul socio-profesional, apreciere duratelor in functie de


cantitatea activitatilor desfasurate in timp si spatiu.

c. Perceptia miscarii se refera la schimbarea pozitiei obiectelor


in spatiu, precum si la transformarea lor in timp.

Miscarea poate fi reala( deplasarea obiectului de la un punct la


altul) sau iluzorie, aparenta.

Reprezentarile

Teme : 1 .Caracterizarea reprezentarilor

2 .Proprietatile reprezentarilor

3 .Tipurile reprezentarilor

Caracterizarea reprezentarilor
Reprezentarile propriu-zise sunt o componenta stabila si cu
pondere deosebita a

activitatii noastre mintale .Reprezentarea este parte integranta a


inteligentei si ea

poate fi interpretata ca procesare si operare cu simboluri.

Reprezentarea este imaginea sau modelul informational


intern , actualizat, al unor obiecte , fenomene , evenimente
,situatii , etc. ,care au fost percepute anterior , dar care in
momentul dat iti pot lipsi din campul senzorial . Asadar , fata de
perceptie , care ne furnizeaza informatii numai despre obiectele si
fenomenele reale prezente , care actioneaza in momentul dat
asupra analizatorilor nostri , reprezentarea ne ofera astfel de
informatii si in absenta obiectului de referinta .

Reprezentarea este si procesul de producere si utilizare


mentala a imaginilor unor obiecte in absenta lor .

Reprezentarea atat ca produs cat si ca proces ,are la baza


doua surse:

- memoria de lunga durata


- imaginatia.

Memoria este cea care inmagazineaza , pastreaza si


reactualizeaza informatia structurata initial in imagini receptive .
Astfel,inca inainte de dezvoltarea imaginatiei , reprezentarea
devine posibila datorita fixarii ,mai mult sau mai putin fidele si
durabile a continutului informational furnizat de perceptie .
Reprezentarile generate de imaginatie se pot referi atat la
obiecte reale (ex. reprezentari despre obiecte si locuri pe care nu
le-am perceput niciodata ca atare , dar despre care am citit sau
am auzit povestindu-se), cat si la obiecte ideale , pe care abia
urmeaza sa le cream sau care nu pot dobandi realitate sensibila
(ex. reprezentarile personajelor sau intamplarilor din basme).

Formarea reprezentarilor are un caracter activ si selectiv.


Chiar si atunci cand nu ne propunem in mod expres retinerea ,
pentru uzul ulterior, a imaginii obiectului pe care il percepem in
momentul dat , iar reprezentarea se constituie pe cale
neintentionata (involuntara), continutul sau va fi activ prelucrat si
filtrat de structurile experientei cognitive antarioare si de starile
afectiv-motivationale.

In organizarea si sistematizarea lor interna ,reprezentarile se


ierarhizeaza pe doua coordonate (axe):

a)calitatea semantica a informatiei selectate

-inalt relevante(care se apropie de notiuni)

-mediu relevante

-slab relevante(care se intersecteaza cu perceptiile)

b) gradul de generalitate

-reprezentari individuale,particulare sau de specie(ex.


reprezentarea unui trandafir)

-reprezentari generale sau de clasa(ex. Reprezentarea


unei flori in general,cu elemente comune tuturor speciilor)
Proprietatile reprezentarilor

Proprietatile reprezentarilor sunt urmatoarele :

1. Intensitatea ;
2. Stabilitatea ;
3. Gradul de completitudine ;
4. Gradul de relevanta ;
5. Gradul de generalitate ;
6. Caracterul legaturii designative ;

1) Intensitatea exprima forta sau pregnanta imaginii


care se evidentiaza , in vivacitate , prospetime , claritatea liniilor
de contur si contrastul figura-fond ;

In plan neurofiziologic , intensitatea reprezentarii este


conditionata de gradul de conservare , in memoria de lunga
durata , a urmei perceptiei anterioare si de activarea retelei
neuronale care pune in circulatie continutul informational
corespunzator.
2)Stabilitatea defineste durata mentinerii in campul clar
al constiintei a unor reprezentari reactualizate sau generate in
momentul dat de imaginatie .

Spre deosebire de perceptie , care dureaza cat timp obiectul se


mentine in campul sensorial si continua sa actioneze asupra
simturilor , reprezentarea are o durata relativ scurta (de ordinal
secundelor sau a fractiunilor de secunda)

3) Gradul de completitudine exprima volumul general de


informatie pe care il cuprinde reprezentarea si acesta depinde de
numarul elementelor sau a insusirilor ce se retin . In principiu ,
valoarea gradului de completitudine este conditionata de tipul
dominant de memorie ,fiind mai mare la persoanele la care
predomina memoria intuitive-imagistica asupra celei verbal-
abstracte si de familiaritatea obiectului reflectat (reprezentarile
obiectelor familiare cu care avem contact permanent in viata
cotidiana sunt mai complete decat reprezentarile obiectelor
nefamiliare , rar si sporadic intalnite in activitatea curenta).

4) Gradul de relevanta , ca si in cadrul perceptiilor , se


refera la semnificatia informatiilor sau a insusirilor si notelor pe
care le contine sau le reflecta imaginea. In principiu ,
reprezentarea poseda un grad de relevanta mai ridicat decat
perceptia;ca nivel calitativ superior in raport cu perceptia , ea
reflecta , de regula , insusiri si proprietati semnificative ,
definitorii pentru obiect.

5) Gradul de generalitate este dimensiunea care


deosebeste si distanteaza cel mai mult reprezentarea de
perceptie. El rezida in aceea ca imaginea-reprezentare selecteaza
si reflecta insusirile repetabile si comune ale obiectelor
subsumand un numar de cazuri asemanatoare.

Gradul de generalitate al unei reprezentari este


determinat de diversitatea situatiilor si de numarul cazurilor
individuale intalnite in experienta perceptive anterioara
subiectului .

6) Caracterul legaturii designative este foarte


important pentru definirea reprezentarii si stabilirea locului ei in
cadrul activitatii cognitive. Legatura designative se refera la
modul in care se stabileste corespondenta semantica intre ceea
ce numim model informational intern (imagine , schema , simbol)
si relitatea obiectiva externa .

Ea se poate realiza in doua forme:

-directa sau nemijlocita ;

-indirecta sau mijlocita ;

Prima este proprie senzatiei si perceptiei si presupune stabilirea


unui circuit informational direct (actual) intre subiect si obiect.

Cea de-a doua forma este proprie reprezentarii si , intr-un grad


mai inalt , gandirii.Consta intr-un ansamblu de transformari
aplicate ,nu direct obiectului real , ci imaginii lui perceptive , asa
cum s-a fixat si s-a pastrat ea in memoria subiectului .
Tipurile reprezentarilor

Principalele criterii prin care se diferentiaza tipurile de


reprezentari sunt urmatoarele :

1. Modalitatea senzoriala ;
2. Domeniile de referinta cognitive ;
3. Gradul de generalitate ;
4. Gradul de complexitate ;
5. Sursa generativa ;
6. Modul de generare(producere) ;
7. Dimensiunea static-dinamic .

1 . Modalitatea senzoriala este dominanta in


structurarea continutului informational . Pune in evidenta clasele
reprezentarilor :

-vizuale ;

-tactile ;

-kinestezice ;

-auditive ;

-olfactive ;

-gustative .

Cel mai bine structurate si delimitate sunt


reprezentarile vizuale , legate de forme si de
spatialitate(topografie).Aceasta se explica prin faptul ca
analizatorul visual indeplineste rolul de mechanism integrator ,
unificator al intregii experiente senzoriale .La persoanele cu
aptitudini sportive si muzicale , o pregnanta deosebita au
reprezentarile kinestezice si auditive.

2 . Dupa criteriul Domeniilor de referinta cognitive


distingem :

-reprezentari stiintifice (in matematica ,biologie


,geografie, fizica,etc);

-reprezentari tehnice (mecanisme ,componente


,agregate mecanice);

-reprezentari artistice (literare ,plastice ,muzicale) ;

-reprezentari religioase (legate de divinitate ,de viata de


apoi ,de ritualuri)

3 . Gradul de generalitate permite diferentierea


reprezentarilor dupa sfera de cuprindere ,relevandu-se astfel :

-reprezentari individuale ;

-reprezentari de specie ;

-reprezentari de gen (clasa )


4 . Dupa Domeniile de referinta cognitive
identificam :

-reprezentari simple (un singur obiect sau o singura


insusire ) ;

-reprezentari complexe (mai multe dimensiuni sau mai


multe obiecte ) .

5 . Sursa generative conduce la delimitarea a doua


criterii :

-reprezentari ale memoriei ;

-reprezentari ale imaginatiei .

6 . Modul de generare (producere ) are doua criterii :

-reprezentari voluntare (intentionate) ;

-reprezentari involuntare (neintentionate ).

7 . Dupa Dimensiunea static-dinamica gasim doua criterii


:

-reprezentari statice care ne redau obiectul intr-o singura


ipostaza ;

-reprezentari dinamice ne redau figura intr-o succesiune


de pozitii si stari posibile.
Cap IV

Mecanisme superioare de prelucrare


si
transformare a informatiilor
I . Gandirea

Teme :
1 . Caracterizare generala ;
2 . Structura psihologica interna a gandirii ;
3 . Forme modale de procesare-integrare a
informatiei la nivelul gandirii ;
4 . Gandirea ca activitate specifica de rezolvare
a problemelor ;

1.Caracterizare generala
Termenul ca atare de “ Gandire “ a patruns in psihologie prin
intermediul filozofiei si al logicii si a fost asociat cu anumite
forme ale activitatii mentale-de a opera cu concepte , cu
abstractiuni , de a judeca , de a rationa si de a genera cunostinte .

Psihologii , trecand la studiul ei experimental si de


observatie , au constatat ca gandirea prezinta in sine o realitate
astfel :

- in plan individual(in raport cu sarcini si situatii diverse);


- in plan interindividual (in raport cu una si aceeasi sarcina) ;
- in plan istoric (in raport cu diferite epoci istorice ) ;
- in plan ontogenetic (in raport cu diferite perioade de varsta si
stadii evolutive ale individului ).
Astfel , pentru a intelege atributele logice prin prisma carora
definim gandirea trebuie sa ne raportam la anumite coordonate ,
din care sa desprindem anumite caracteristici semnificative , care
, luate impreuna pot aproxima complexitatea extraordinara a
gandirii :

- a) Coordonata interactiunii reflectorii subiect-


obiect(lumea externa);
- b) Coordonata imformational-negentropica;
- c) Coordonata actionala;
- d) Coordonata genetica
-
a) Coordonata Interactiunii reflectorii subiect-obiect
ne obliga sa recunoastem ca gandirea reprezinta una dintre
cele mai importante verigi de legatura ale omului cu lumea
externa,repsectiv,ca ea este o forma specifica de reflectare in
plan subiectiv a acestei lumi si a propriului eu .Are un caracter
mijlocit ,generalizat,esential si abstract.
Ea este reflectare subiectiva, in forma ideala a
proprietatilor generale,esentiale,necesare ale obiectelor si
fenomenelor externe si ale relatiilor legice dintre acestea.

b) Coordonata informational-negentropica defineste


informatia proprie a continutului gandirii si dimensiunile
generalitatii si esentialitatii .Aceasta inseamna ca gandirea se
constituie si se articuleaza in plan operational pe masura
introducerii criteriilor generalitatii ,relevantei,repetabilitatii si a
esentialitatii .Astfel conform acestei coordonate gandirea este
o organizare specifica a imformatiei la nivelul creierului
uman ,bazata pe criterii si principii logico-gramaticale de ordin
sintactin,semantic si pragmatic.
Continutul gandirii trebuie privit prin aceasta
coordonata ca un ansamblu structurat de imformatii codificate
prin intermediul limbajului natural (cuvinte-notiuni) sau a
limbajelor formale (logic,matematic) .

c) Din punct de vedere al Coordonatei actionale baza


si punctul de plecare al gandirii il reprezinta schemele si
operatiile din planul extern, cu obiectele si lucrurile din campul
senzorial apropiat.Astfel actiunile directe (apucare ,prindere
,aruncare ,impingere,comparare,masurare,grupare clasificare)
se interiorizeaza si se transforma in actiuni mentale ce vor
genera scheme operatorii ale gandirii .Din punct de vedere
cronologic actiunea externa va precede si va pregati procesul
intern de gandire si va pregati actiunea in plan extern cu
finalitate adaptativa .

d) Coordonata genetica abordeaza gandirea nu


numai la un moment dat ci si in dinamica si devenirea sa
.Devenirea gandirii se realizeaza in doua planuri :Istoric si
Ontogenetic .Astfel fiecare etapa din dezvoltarea genetica a
gandirii se sprijina si va fi conditionata de nivelul evolutiei
istorice si culturale anterioare .Si invers ,evolutia istorica a
gandirii va fi conditionata de functionarea gandirii la nivel
individual.

Aceasta coordonata se realizeaza pe baza interactiunii


dintre factorii ereditari si factorii de mediu.
2 . Structura psihologica interna a gandirii

Structura psihologica interna a gandirii cuprinde doua


componente principale :

- a) Componenta operatorie
- b) Componenta imformationala (de continut)

a) Componenta operatorie arata ca transformarea se


realizeaza de catre operator si poate imbraca forme
instrumental-logice diferite :
- transformare cantitativa (diminuare,multiplicare-
comprimare )

- transformarea calitativa ( interschimbabilitate modala


,transformarea informatiei senzoriale in informatie
conceptuala,transformarea modelului imformational intern in act
comportamental extern )

- transformarea relationala ( mai mic decat ,egal cu,inclus


in,care duce la , rezulta ca,etc ).

Din punct de vedere al componentei operatorii


gandirea este procesual dinamica ,o inlantuire orientata de
operatii,care porneste de la o stare initiala si se desfasoara in
directia unei stari terminale (rezultat ,produs). Operatiile mentale
au un caracter ideal si se caracterizeaza printr-o serie de
proprietati specifice precum :

-Reversibilitatea este cea mai importanta dintre aceste


proprietati si consta in doua transformari : una care trece situatia
intiala intr-o oarecare stare finala si alta indirecta , cu sens opus
care permite revenirea pe plan mental la situatia intiala .
-Reflexivitatea este o transformare identica de raportare a
obiectului la el insusi (a este identic cu a ,sau matematic: a este
congruent cu a ).

-Simetria desemneaza posibilitatea permutarii termenilor


fara a modifica identitatea lor mentala ( schimbarea pozitiei a
doua obiecte nu duce la anularea relatiei de egalitate dintre ei )

-Asociativitatea reflecta existenta unui anumit grad de


liberatate in interiorul operatiilor gandirii facand posibila
modificarea transformarilor mentale fara a influenta rezultatul
final .

-Tranzitivitatea reflecta posibilitatea de deductie a unei


egalitati dintr-o alta egalitate ( daca a =b si b=c => a=c).

Componenta operatorie face ca operatiile sa se coordoneze


si sa se echilibreze reciproc,generand posibilitatea ca
transformarile secventiale sa aiba o finalitate unitara .

b) Componenta imformationala (de continut ) .


Din acest punct de vedere gandirea nu este o
desfasurare mecanica de operatii pure,ci are ca sursa primara de
continuturi lumea externa ,iar izvorul lor de alimentare directa il
reprezinta datele senzoriale .

Elementele de baza ale structurii ei sunt:

- Notiunea (ca element de baza al continutului )


- Judecata

- Rationamentul

Ultimele doua fiind elemente supraordonate de rang cognitiv


superior .

Notiunea ,odata elaborata se include in structura de


continut stabil al gandrii ,oferind un material calitativ superior de
lucru .Astfel atitudinea si comportamentul fata de realitate vor
avea trasaturi diferite atunci cand se vor intemeia pe o notiune
comparative cu situatia cand pe prim plan ar fi o mediere
senzoriala .

Dupa natura continutului notiunile au fost impartite in doua


notiuni:

-Concrete (notiunea de casa ,de floare,etc)

-Abstracte ( care sunt imposibil de reprezentat cum ar fi


:libertate,dezvoltare ,intelepciune ,contradictie).

Cea mai buna modalitatea de a dezvalui si a pune in circuitul


actual continutul unei notiuni este definitia.

Judecata este o componenta de continut a gandirii putand


fi stocata in memorie pentru uzul ulterior . Ea se integreaza in
memorie la un nivel superior fata de notiune. Are o valoare
superioara in comparatie cu notiunea ,refletand realitatea mai
complet in mod dinamic si relational . Ea precizeaza continutul
notiunii afirmand sau negand ceva despre altceva (Lemnul nu
este bun conducator de electricitate , Stelele sunt corpuri ceresti ,
Omul nu este patruped ).
Daca legatura afirmata de judecata se regaseste in realitate
,atunci judecata este adevarata iar daca nu se regaseste este
falsa.

Rationamentul determina o atitudine de rang superior a


subiectului fata de realitate ,dezvoltand aspecte de ordin
relational si interactional ,complexe ( corespondente spatio-
temporale ,succesiuni ,probabilitati,cauzalitate ).

Din cauza faptului ca este atat de complex, volumul pe care-


l ocupa in cadrul gandirii este relativ mai scazut decat cel al
judecatilor si cu atat mai mult decat cel al notiunilor .Din punct de
vedere cantitativ doar un numar mic de rationamente se
stocheaza in continutul latent al gandirii pentru uzul ulterior.

3 . Forme modale de procesare-integrare a


informatiei la nivelul gandirii

Gandirea nu urmeaza o traiectorie unica si liniara. Ea cuprinde


trei forme(directii ) modale ale procesarilor si anume :

- a) Forma de procesare inductiva

- b) Forma de procesare deductiva

- c) Forma de procesare analogica

a) Procesare inductiva este nemijlocit stimulata si sustinuta


de perceptii si reprezentari si actioneaza initial asupra obiectelor
si fenomenelor concrete .Ca urmare va avea un sens ascendent
de la individual (particular) catre general (universal),de la
intamplator catre necesar (legic).

Gandirea departajeaza in inductie trei genuri:

1) Formarea de concepte. Procesarea informatiei este


inducerea unei proprietati de la o parte a elementelor unei
multimi la intreaga multime.De exemplu, constatand ca
toate corpurile metalice conduc curentul electric extindem
aceasta proprietate, spunand ca toate metalele sunt bune
conducatoare de electricitate.

2) Stabilirea anumitor “Invarianti de raport”.Subiectii


sunt focalizati nu asupra obiectelor in sine,ci asupra
raportului care se stabileste intre ele pe baza unui criteriu:
De ordine ,de distanta ,de forma ,de culoare ,de subordonare
,etc.
Din cele de mai sus se desprinde regula: “Valoare de
semnalizare in cadrul seriei se distribuie alternativ primului
stimul, apoi ultimului; celui de-al doilea, apoi penultimului, etc.”

3) Inductia structurilor consta in relevarea unei relatii


specifice intre doua elemente si generalizarea ei asupra altor
elemente. (De exemplu in cazul “familiei patratelor“ avem
structura de forma ,data de relatia de egalitate a laturilor si
unghiurilor . In pofida varietatii marimii sau culorii,
“structura forma patrata” ramane invariabila.
b) Procesarea de tip deductiv .Caracteristica
generala a acestei procesari este aceea ca are un sens
descendent: porneste de la general ( un principiu,o regula o
idee,etc.) si merge spre particular,individual. Schema logica pe
care se intemeiaza procesarea deductiva este principiul “Cea
ce se aplica universalului ,se aplica si fiecarui caz individual in
parte “.

Dupa structura si complexitate procesarea deductiva


se realizeaza in trei forme :

1) Procesarea deductiva imediata se caracterizeaza prin


stabilirea unei legaturi intre judecata premisa si judecata
concluzie .Corectitudinea procesarii in acest caz este determinata
cu precadere de respectarea conditiei de distribuire a termenilor.

2) Procesarea de tip silogistic realizeaza un rationament


deductiv imediat alcatuit doar din trei propozitii (judecati)
dintre care doar doua sunt premise ,iar a treia–concluzia . Din
punct de vedere structural ,silogismul ,se concretizeaza in
constructii de tipul :

-Toti oamenii sunt muritori.

- Socrate este om.

-Socrate este muritor .

3) Procesare deductiv-liniara .Realizeaza o transformare


de tip tranzitiv.Rationamentul pe care se intemeiaza are doua
premise ,fiecare dintre ele exprimand o relatie dintre doi termeni:

-Petre este mai harnic decat Vasile.


-Ion este mai lenes decat Vasile.

-Care este cel mai harnic?

Raspunsul corect este : Petre este cel mai harnic.

c) Procesarea analogica .
Ea poseda atributul operational specific de a extrage
sugestii de rezolvare a unei probleme de un anumit tip sau
dintr-un anumit domeniu, din rezolvarea unei probleme de
un alt tip sau dintr-un alt domeniu, de a gasi criterii pentru
formularea unei explicatii comune pentru o categorie de
fenomene .

Spre deosebire de procesarea deductiva , in


procesarea analogica,legatura dintre premise si concluzie
are un caracter ipotetic ,probabilist si nu unul strict necesar .

Trainicia ei va depinde de insusirile comune ,de natura


insusirii transferate si de :

-Gradul de esentialitate;

-Gradul de diversitate ;

-Gradul de reprezentativitate.

4 . Gandirea ca activitate specifica de rezolvare a


problemelor
Domeniul specific in care se activeaza si se pun in relatie
finala toate componentele gandirii il constituie rezolvarea
problemelor in sens larg .“Problema “ sau “Situatia problematica”
reprezinta stimulul autentic al oricarui proces veritabil de
gandire.

Depasirea obstacolelor ,iesirea din impasuri ,gasirea


raspunsurilor la numeroase intrebari “De ce?” si “Cum?” etc.
reclama iesirea din si depasirea limitelor datelor senzoriale
imediate si trecerea la o activitate mentala de un nivel superior
de natura general abstracta cu organizare si desfasurare
discursiva ,cuprinzand toate coordonatele spatio-temporale.

Aceasta este gandirea ,cu functia sa principala-cea


rezolutiva.

Dinamica de rezolvare a problemelor


Rezolvarea unei probleme in sensul in care am definit-o
mai sus ,are un caracter procesual-secvential,evidentiand mai
multe verigi(etape) pe care le prezentam mai jos :

a) Procesul initial (imput translation),care consta in


realizarea reprezentarii interne a “spatiului ambiant” cu
relevarea in cadrul lui a “spatiului problematic “.In functie
de modul in care se structureaza reprezentarea
interna,subiectul va pune in relief ,va estompa sau va
elimina din campul lui de actiune solutia problemei .

b) Activitatea de raspuns .Urmeaza formarii


reprezentarii interne. Ea se concretizeaza in alegerea unei
metode particulare de rezolvare.
c) Aplicarea metodei alese si controlarea gradului de
adecvare a activitatii printr-un dublu feed-back:
-Extern – inregistrarea si evaluarea rezultatelor
transformarilor anterioare ;

-Intern-verificarea respectarii succesiunilor operatiilor


stabilite in plan sau pe care le presupune metoda data .

Daca cele doua mecanisme feed-back atesta


existenta unei repartizari sau erori esentiale , aplicarea metodei
respective poate fi stopata.

d) Cand metoda initiala da gres ,subiectul are de ales intre


trei posibilitati :
1) De a gasi sau presupune o alta metoda

2) De a realize o alta reprezentare interna,ceea ce va duce la


reformularea problemei

3) De a abandona speranta in rezolvarea


problemei,recunoscand-o ca fiind insolubila sau ca depasindu-I
nivelul sau actual de pregatire .

e) In timpul desfasurarii operatiilor de mai sus o metoda


poate genera altele noi ,adica scopuri partiale , subiectul
alegand spre rezolvare una dintre aceste probleme .
Putem deduce ca procesul general de rezolvare a
unei probleme consta intr-o serie de verigi legate intr-un
circuit inchis:

-Stabilirea obiectivului

-Alegerea metodei

-Evaluarea rezultatelor

-Alegerea unui nou obiectiv


Se admite,de asemenea , ca procesul de rezolvare a
problemelor este si recursiv: Obiectivul neatins poate fi
mentinut in ciuda faptului ca au fost fixate obiective noi ;
obiectivul initial poate fi re-evocat dupa ce noile scopuri au
fost atinse .Aceasta implica functionarea mecanismului de
control si stocare a scopurilor.
Imaginatia

Teme :
1.Caracterizarea generala
2.Formele imaginatiei

1. Caracterizarea generala

Cotidian , termenul de imaginatie se intrebuinteaza cel putin in


trei intelesuri :

a) se spune despre un individ ca poseda imaginatie ,daca


el a reusit sa resolve o problema concreta oarecare
imtr-o maniera originala diferita de a celorlalti
(imaginatie practica);
b) in domeniul comunicarii verbale termenul “imaginatie
“ se foloseste pentru a califica originalitatea
mijloacelor la care cineva recurge pentru a determina
la nivelul interlocutorului sau auditoriului efectul dorit ,
asteptat (imaginatie lingvistica sau verbala);
c) in sens traditional imaginatia este “capacitatea de a
combina imagini in tablouri sau succesiuni care imita
faptele naturii,dar care nu reprezinta nimic real sau
existent”(imaginatia creatoare).Pentru aceasta din
urma acceptiune Aristotel folosea termenul de fantezie
.
Observam ca toate aceste sensuri ale termenului de imaginatie
au in comun faptul ca ele desemneaza moduri diferite de operare
ale intelectului,mai putin racordate la realitate decat gandirea.

Din acest punct de vedere , imaginatia se interpune intre


gandirea realista ,critica ,logica si gandirea autista ,supusa
exclusiv legilor afectivitatii .

2. Formele imaginatiei

Imaginatia imbraca mai multe forme si acestea sunt :

- visele ,
- procesele hipnoide,
- reveria,
- imaginatia reproductiva,
- imaginatia creatoare.

Visele - Ele se manifesta periodic pe fondul starii de somn,


respectiv, in intervalele scurte de pana la 5 minute ale
somnului superficial si pot fi considerate ca o prima forma de
realizare a imaginatiei .

Prin faptul ca producerea si desfasurarea lor se afla in afara


comenzii deliberatoare si a controlului voluntar, visele
reprezinta imaginarul inconstient.

Apartenenta viselor la imaginatie se sustine prin doua


argumente principale si anume :
a) continutul lor vizeaza in mod frecvent fenomene si
evenimente ireale care nu se gasesc si care nu pot exista in
realitate .
b) chiar si in cazul in care continutul lor isi are sursa in
experienta anterioara , modul de combinare a secventelor,
ca si impostazele in care apar sunt absolut inedite , nefiind
inciodata simple evocari sau reproduceri a ceea ce s-a
intamplat .

Procesele hipnoide - In cadrul proceselor hipnoide


constiinta este destructurata si anihilata ,astfel incat se
elibereaza mecanismele subcorticale ale activismului involuntar.
Ia nastere un ansamblu de imagini si de articulari imagistice de
tip halucinator a caror semnificatie este determinate direct de
dinamismul motivational si afectiv. Acest lucru se intampla si
cauzat de actiunea drogurilor prin anihilarea stimulilor din lumea
externa .In fazele de inceput continutul imaginilor generate de
activismul hipnotic are elemente si caracteristici positive
inducand stari de relaxare,de transpunere ,de satisfactie ,de
euforie ,etc; in fazele avansate cum sunt cele cauzate de
consumul de droguri tablourile imaginative se modifica
semnificativ catre polul negative,inducand stari de bulversare
,de agitatie ,de insuportabilitate de sine .

Reveria - Apare pe fondul unui activism psihofiziologic mai


inalt ce duce la instalarea starii de veghe .Intre starea de somn
sic ea de veghe se interpune starea denumita “ semivigila”
(toropeala sau somnolenta).

Reveria este o productie imagistica libera fara interventia


controlului voluntar si fara existenta unui scop anume . Din
acest motiv aceasta forma se mai numeste visare cu ochii
deschisi .

Reveria poate deveni daunatoare atunci cand se produce cu


o frecventa prea mare ,tinzand sa acapareze intreaga existenta
vigilenta a individului . Daca se mentine intre limite rezonabile ,
aceasta forma a imaginatiei joaca un rol pozitiv in viata noastra ,
contribuind la detensionare afectiv–motivationala , la
autoperfectionarea morala ,la revizuirea si optimizarea planurilor
de perspectiva si a ierarhizarii scopurilor

Imaginatia reproductiva - Specificul ei rezida in reflectarea


intr-o modalitate transformata a elementelor experientei
anterioare .

Ea nu poate fi confundata cu procesul memoriei in ipostaza sa


de reactualizare . Imaginile ,ca simple amintiri ale unor lucruri
concrete percepute anterior ,sunt net diferite prin pregnanta si
calitati subiective, de imaginile acelorasi lucruri elaborate de
imaginatie .

Exista feedback –ul negativ care asigura pastrarea si


reactualizarea experientei anterioare pe cat posibil nealterate si
feedback –ul pozitiv care actioneaza constant in directia
indepartarii produselor imagistice de datele primare pe baza
carora se elaboreaza .

Imaginatia creatoare - Reprezinta forma cea mai inalta si


specifica pe care o poate atinge imaginatia umana in general
.Astfel imaginatia creatoare ne apare ca reprezentare si
anticipare a noului , din perspectiva realizabilitatii sale in plan
ideal – intern si material – extern .
Latura creativa nu se reduce la modul de transformare si
combinare a secventelor imagistice ci presupune legarea a ceea
ce se produce ,de o semnificatie , de o anumita functie utilitara
pentru om ,pentru societate.

Imaginatia creatoare se manifesta in doua forme :

- inovatia (descoperirea)
- inventia

Inovatia – consta in modificarea unor elemente cunoscute


,existente si in recombinarea lor intr-o noua schema sau
structura, obtinandu-se astfel un produs cu aspect si propietati
noi , inexistente la obiectul initial . Ea vizeaza o transformare mai
mult sau mai putin radicala a ceva dat ,existent deja .

Astfel intr-o descoperire se organizeaza noi scheme mentale


ce permit punerea in evidenta a unor aspecte, caracteristici si
relatii existente ce erau inaccesibile schemelor operatorii initiale .

Inventia – inseamna a gasi si a realiza ceva nou la care nimeni


nu s-a gandit inainte si pe care nimeni nu l-a mai realizat , a
imagina ceva in scopuri particulare ,a gasi o iesire originala dintr-
o situatie , a extrage ceva din imaginatie si a-l compune din toate
secventele.

Inventia inseamna insa si a recurge la ceva fals in special


pentru a se disculpa ,pentru a gasi o iesire dintr-o situatie critica (
a inventa o pana de masina pentru a justifica intarzierea de la o
intalnire ) .

Termenul de inventie desemneaza atat procesul mental intern


de elaborare si realizare a noului cat si produsul final obtinut.
Memoria

Teme :
1.Definitie si caracterizare
2.Dinamica memoriei
3.Formele memoriei
4.Uitarea

1. Definitie si caracterizare
Prin dimensiunea memoriei , sistemul psihic exista ca entitate
specifica , avand continuitate si stabilitate in timp.Memoria nu
intervine din afara in strusturarea si integrarea proceselor psihice
cunoscute ( perceptia , gandirea , imaginatia ,trairile
emotionale ,etc. ) ci face parte din insasi structura lor interna
.Veriga memoriei se include ca o componenta structurala a
intregului sistem psihic ,reprezentand fixarea si conservarea
trecutului sau .

Memoria poate fi analizata sistemic pe baza schemei


cibernetice “ imput – output – imput “ . Prin “ imput “
prezentul intra in trecut ,iar prin “ output “ trecutul intra in
actualitate .

Din punct de vedere al modului calitativ structura imputului


memoriei este eterogena cuprinzand :

- fluxuri senzoriale
(vizuale,auditive,olfactive,gustative,tactile,kinestezice,viscera
le)
- fluxuri imaginative
- fluxuri conceptual simbolice
- fluxuri logico – proportionale
- fluxuri de trairi emotionale
- fluxuri motivationale
- fluxuri motorii ( actionale )

La fel de eterogena va fi si structura “ output-ului “ ,blocul


memorativ avand doua tipuri de iesiri:

- specifice (primare)

- nespecifice (secundare)

Iesirile specifice – constau in reactualizarea si reproducerea


unor continuturi cognitive , affective,motivationale,motorii,etc., in
forma pura asa cum au fost ele stocate si conservate fara sa fie
utilizate in alte forme de activitate . Ele se activeaza prin probe
de memorie ( de recunoastere, de fixare si reproducere a unor
serii de cuvinte ,de numere ,de date, de elemente topografice
,etc. ).

Iesirile nespecifice – constau in activarea unor elemente din


experienta anterioara in cursul desfasurarii unor procese psihice
de cunoastere (perceptie , reprezentare, imaginatie , gandire )
sau acte instrumentale ( actiuni motorii de finalitate ).

Cum memoria este organizata dup principiul autoreglarii, iesirile


se intorc si influenteaza asupra intarilor ,contribuind astfel la
consolidarea in timp a ceea ce se realizeaza .

2. Dinamica memoriei

Memoria se releva in succesiunea si interconditionarea a 3 faze


principale

a) Engramarea sau fixarea(memorarea traditionala)


b) Pastrarea sau conservarea
c) Ecforarea sau reactualizarea

a) Engramarea(fixarea) reprezinta in sine un ansamblu


de operatii de ordin logic-informational ,biofizic si biochimic ,in
urma carora continuturile proceselor cognitive(perceptie
,gandire,imaginatie) , afectiv-motivationale si schemelor motorii
sunt inscrise din segmentul temporal al prezentului in cel al
tecutului . Aceasta faza se poate desfasura in 2 forme :-
memorarea neintentionata (fara existenta unui scop secial de
retinere)

-memorarea intentionata sau voluntara( in virtutea unui


scop special de retinere)

Memorarea neintentionata se realizeaza in mod


cotidian ,in procesul perceperii diferitelor obiecte ,situatii
,intamplari si in cursul desfasurarii diferitelor activitati . Astfel,
parcurgand un anumit drum printr-un oras ,supa un anumit timp
ne reamintim locuri,cladiri ,intersectii,monumente,etc. desi nu
ne-am propus la incpeut un asemenea scop .In acest caz,
mecanismele memorative interne functioneaza ca niste
captatori autonomi ,extrag din actualitate evenimente si
secvente pe care le introduc in memorie unde se pastreaza un
interval mai mare sau mai scurt de timp.

De asemenea exista si memorarea fotografica (cand


se intipareste tot ce intra in sfera perceptiei vizuale sua
activitatii cotidiene) si memorarea insulara care se limiteaza la
fixarea unui volum redus (pana la 2 ,3 elemente
izolate).Memorarea involuntara tine cu precadere de insusirile
native ale mecanismelor cerebrale si prin intermediul ei se
poate pune in evidenta capacitatea de stocare a creierului.

Memorarea intentionata (voluntara) se


desfasoara sub actiunea reglatoare directa a scopului sau a
sarcinii de a retine materialul ce urmeaza a fi prezentat.Scopul
de a memora poate fi impus de subiect insusi sau formulat din
afara de catre un instructor sau un experimentator.
In acest caz, procesul de engramare –fixare se
desfasoara ca activitate psihica dominanta si nu ca activitate
paralela si secundara ,ca in cazul memorarii neintentionate.Toate
procesele psihice specifice –perceptia-gandirea(analize logice
,evaluari,intelegere),voint sunt subordinate si instrumenteaza
memorarea .

Repetita este o variabila esentiala care conditioneaza


nu numai faza memorarii ci sip e cea a pastrarii sau a
conservarii .De aceea ,utilizarea ei se supune unor exigente
diferite : In faza de memorare,se recomanda repetitiile
concentrate,pentru a scurta timpul de fixare a materialului test ;
In faza pastrarii sau a conservarii sunt indicate repetitii esalonate
,cu frecventa monoton descrescatoare( mai dese in perioada
imediata dupa memorare si mai rare pe masura indepartarii in
timp de momentul initial ).

b) Pastrarea sau conservarea include acele operatii


si transformari care au ca rezultat mentinerea in memorie un
timp cat mai indelungat a informatiei si experientelor stocate
anterior. Principalul indicator al ei este trainicia care include 2
componente:

- Intensitaea engramarilor
- Durata mentinerii lor la nivelul praglui de ecforare

Foarte important pentru trainicia pastrarii este modul in care se


formuleaza scopul memorarii (al fixarii ) : Pe termen scurt
(imediat) ,Pe termen mediu sau pe termen lung .Aceasta
depinde de valoarea informatiei si experientelor care fac obiectul
invatarii intr-o situatie sau alta .

Trainicia implica si alti indicatori de ordin calitativ ai pastrarii si


aceastia sunt :
-Completitudinea

-Fidelitatea

-Exactitatea

c)Ecforarea sau reactualizarea reprezinta faza de iesire a


dinamicii memoriei si consta in aducerea in campul constiintei a
unro elemente din fondul experientei anterioare.

Ea este oglinda celorlalte 2 faze (Memorarea si


Pastrarea) si principalul criteriu obiectiv de evaluare a lor . Atat
realizarea fixarii materialului dat, cat si modul in care s-a pastrat
de-alungul timpului se pot aprecia numai solicitand subiectul sa
si-l aminteasca.

Dupa mecanismul declansator ,recatualizarea este de 2


feluri: Spontana (sau involuntara) si deliberate(sau voluntara).

Reactualizarea spontana se poate produce atat in stare de


somn(in forma viselor) cat si in stare de veghe (de relaxare) in
forma unor avalanse de amintiri ,a unor imagini si idei.Se stie cat
de dificil ne este sa ne opunem sis a stavilim invadarea scenei
interne a constiintei de amintiri ,imagini si idei care tasnesc din
rezervorul memoriei .

Reactualizarea deliberate (sau vlountara) este declansata


si controlata voluntar ,fie in cadrul unei sarcini de testare a
memoriei ,fie in cadrul ueni activitati specifice (de invatare ,de
munca ,de creeatie,etc.) in a carei realizzare este implicata
experienta anterioara .Ea se desfasoara asadar in concordanta
cu un anumit scop si intr-o anumita ordine.

Reactualizarea se realizeaza in 2 forme:

-Recunoasterea

-Reproducere

Recunoasterea se realizeaza in legatura cu acee continuturi


si experiente al caror prag este prea ridicat pentru a se putea
desrinde si amnfesta independent prin ele insele .Subiectul singur
nu poate sa le relateze ,simtind nevoia unui sprijin sau suport
extern .

Reproducerea e o forma calitativa superioara a


reactualizarii constand in derularea constienta a continturilor
informationale si a actelor motorii achizitionate anterior.
Trainicia pastrarii achizitiilor anterioare este suficient de
puternica pentru a se mentine la un prag scazut devenind astfel
accesibile semnalului de ecforare .Reproducerea se evalueaza pe
baza indicatorilor de:

-Promptitudine

-Completitudine

-Fidelitate

-Exactitate

3.Formele memoriei
Din punct de vedere al prezentei sau absentei intentiei si a
controlului voluntar memoria este :

-Memoria voluntara

-Memoria involuntara

Din punct de vedere al prezentei sau absentei intelegerii


legaturilor speciifce intre elemente si secventele materialului
avem:

-Memoria mecanica

-Memoria logica

Din punct de vedere al aferentei dominante avem :

-Memoria vizuala

-Memoria auditiva

-Memoria chinestezica

-Memoria mixta

Din punct de vedree al factorului de timp avem:

-Memoria imediata

-Memoria de scurta durata


-Memoria de lunga durata

4.Uitarea

Cel mai larg sens pe care-l putem da uitarii este


acela de crestere progresiva a pragului de reamintire a unei
informatii sau experiente anterioare,dincolo de punctual critic .
Astfel uitarea are un caracter gradat ,incepand cu cresterea
perioadei de latenta a reactualizarii datelor apelate si culminand
cu absenta completa a acesteia (oricat de mult timp ar
trece,informatia sau amintirea apelata refuza sa vina la
suprafata,sa fie constientizata ).

Rata cea mai mare a uitarii se inregistreaza in primele 48


de ore dupa momentul memorarii ,cand se pierde aproximativ
40% din material; dupa prima saptamana pierderea ajunge la
60% ,iar dupa a treia saptamana la 80% dupa care uitarea se
incetineste considerabil .

Dupa sfera de curpindere ,uitarea poate fi :

-Partiala (fragmentara) care afecteaza anumite elemente sau


parti ale materialului memorat si lasa nealterate altele

-Totala (subiectul nereusind sa reactualieze nici o parte).

Initial ,se considera ca uitarea inseamna


stergerea completa a urmelor materialului memorat
.Cercetarile au aratat insa ca ea se exprima printr-o slabire
sub pragul de reactualizare a acestor informatii.

Limbajul
Dezvoltarea limbajului. Copiii se nasc cu capacitatea
de a asimila funcţia simbolică a cuvintelor şi de a învăţa limbajul
(articularea şi regulile de folosire a cuvintelor). înainte de a li se
preda gramatică la şcoala, ei folosesc aceste reguli, se exprimă.
Limbajul nu înseamnă simplă repetare de cuvinte, sau simple
reflexe condiţionate. De aceea unii psihologi consideră că
structurile limbajului sunt înnăscute. Deşi copiii sunt diferiţi în
ceea ce priveşte ritmul în care învăţă limba, totuşi ei parcurg o
ordine similară în învăţarea sensului cuvintelor şi însuşirea
regulilor generale de folosire a lor. Noam Chomsky consideră că
dezvoltarea limbajului se încheie în pubertate sau ceva mai târziu,
dar nu după adolescenţă. "Dezvoltarea unei persoane porneşte de
la starea iniţială S0 genetic determinată, trece printr-o succesiune
de stări S1,S2,… şi ajunge, în cele din urmă, la "starea staţionară"
(steady state) S, care nu pare după aceea să se modifice decât
marginal (să zicem, îmbogăţind vocabularul). Starea staţionară
este atinsă la o vârstă relativ fixă, la pubertate sau ceva mai
devreme." (Noam Chomsky, în Teorii ale limbajului, teorii ale
învăţării)

Limbajul si temperamentele

Sangvinicul: vorbire puternică, rapidă, clară, cu accente şi intonaţii corecte,


curgătoare, însoţită de gesturi vii şi mimică expresivă.
Colericul: vorbire rapidă, inegală (când pauze între cuvinte, când accelerări),
intonaţii inegale cu creşteri şi descreşteri, mimică şi gestică expresive, emoţii viu
exprimate în conţinut şi ton.

Flegmaticul: vorbire lentă, egală, fără gesturi şi mimică expresivă, fără emoţii
exprimate.

Melancolicul: vorbire slabă, înceată până la şoaptă, intonaţie monotonă ca


intensitate şi înălţime, expresivitate emoţională săracă.
În ceea ce priveşte scrisul, acesta fiind şi mişcare, temperamentul este foarte
evident. De aceea, grafologia surprinde mai mult caracteristici temperamentale,
decât calităţi ale personalităţii în ansamblu.
LIMBAJUL

Fisa de observatie pentru aprecierea vocabularului:

Nr. Crt. Indicatori Da Nu

1 Intr-o convorbire isi gaseste usor cuvintele

2 Cunoaste sensul cuvintelor pe care le foloseste

3 Se face usor inteles de cei din jur

4 Isi adapteaza vocabularul in functie de interlocutor

5 Explica, defineste cuvintele mai greu de inteles

6 Foloseste terminologia specifica fiecarei materii

7 Cere des explicatii la auzirea unui cuvint nou


8 Foloseste figuri de stil

9 Nu foloseste exprimari stereotipe

10 Nu face greseli gramaticale

Total*:

*Trei sau mai putini de “Da”: vocabular redus

Intre patru si opt de “Da”: vocabular mediu Rezultat:

Peste opt de “Da”: vocabular bogat

Fisa de observatie pentru aprecierea exprimarii verbale:

Nr. Crt. Indicatori Da Nu

1 Exprimare ingrijita, controlata

2 Vorbeste fluent, fara poticniri

3 Foloseste corect formele gramaticale

4 Nu prezinta discontinuitati in exprimare

5 Exprima un numar mare de idei in cuvinte putine

6 Nu se pierde in detalii uitind ideea de la care a pornit

7 Nu se exprima greoi

8 Da raspunsuri clare si concise la intrebari

Face exemplificari sau comparatii pentru a se intelege mai bine la ce se


9
refera
10 Pastreaza discutia la un nivel decent

Total*:

*Trei sau mai putini de “Da”: exprimare greoaie

Intre patru si opt de “Da”: exprimare normala Rezultat:

Peste opt de “Da”: exprimare buna

Fisa de observatie pentru aprecierea expresivitatii limbajului:

Nr. Crt. Indicatori Da Nu

1 Foloseste intonatia specifica la emiterea unei idei

2 Adapteaza tonul in functie de situatie

3 Foloseste cuvinte adaptate situatiei

4 Foloseste fraze scurte, usor de inteles

5 Impune ritm comunicarii

6 Stabileste contact vizual cu interlocutorul

7 Evidentiaza idei prin variatii de intensitati in vorbire

8 Foloseste jocuri de cuvinte

9 Foloseste figuri de stil, citate etc

10 Sensurile discursurilor sint evidentiate prin mimica si gestica

Total*:

*Trei sau mai putini de “Da”: expresivitate redusa

Intre patru si opt de “Da”: expresivitate medie Rezultat:

Peste opt de “Da”: expresivitate bogata?


Funcţiile limbajului

Comunicarea presupune un vorbitor (locutor) , un destinatar, un


mesaj (oral sau scris) şi un canal de transmitere (aerul, linia telefonică,
poşta, etc.).

Mesajul e compus prin baza unui cod (o limbă anume) , un subiect,


o temă (reală sau imaginară).

1. Funcţia referenţială- transmite informaţii despre lumea reală sau


imaginară;
2. Funcţia emotivă/ expresivă- exprimă subiectivitatea emiţătorului:
stările, sentimentele, valorile sale (mijloace specializate pentru a o
realiza sunt interjecţiile: Ah!, Vai! ) ;
3. Funcţia poetică- asigură cea mai bună structurare şi reliefare a
textului, şi este centrată asupra mesajului , asigurându-i acestuia o
structurare care îl face perceptibil la nivelul formei şi adesea uşor de
fixat în memorie; prin funcţia poetică un mesaj nu mai e un simplu
instrument- un vehicul pentru informaţie- ci un text interesant in sine:
plăcut, frumos, obsedant, amuzant etc. Pregnanta mesajului e
produsă de simetrii, repetiţii, rime, ritm, sensuri figurate etc. Funcţia
poetică se manifestă desigur în poezie, dar nu numai în ea; e
prezentă în vorbirea curentă, în expresii şi locuţiuni populare, în
sloganuri, proverbe etc.
4. Funcţia conativă- este axată pe receptor, încercând să-l influenţeze,
şi să-l incite, prin indemn, rugăminte, ordin etc.(o ilustrează foarte
bine imperativele: Vino!, Spune!);
5. Funcţia fatică- verifică/ menţine contactul cu receptorul (în formule
ca: Alo! Hei! Mă asculţi?- Aşa da, da, da);
6. Funcţia metalingvistică- controlează codul, cuvintele folosite,
discutându-le întelesul sau forma, pentru a favoriza înţelegerea lor
corectă.
Funcţiile limbajului au fost descrise în forma de mai sus de R.
Jakoboson: modelul e uşor de înteles, fiindcă fiecare funcţie apare în
legătura cu câte unul din componentele actului de comunicare.

Într-un mesaj se manifestă de obicei mai multe funcţii ale limbajului,


simultan, dar ele sunt dominante în anumite secvenţe.
Cap.V

Mecanisme de stimulare si energizare


a
activitatii

Motivatia

Teme :
1) Definitie si caracterizare generala;
2) Motivul si functiile sale;
3) Forme si niveluri de integrare a motivatiei;

1)Definitie si caracterizare generala

Prin motivatie intelegem o forma specifica de reflectare


prin care se semnaleaza mecanismelor de comanda si control
ale sistemului personalitatii o oscilatie de la starea initiala de
echilibru , un deficit energetico-informational sau o necessitate
ce trebuie satisfacuta.

Posedand o structura motivationala proprie , omul se va


pune intr-o dubla relatie fata de mediul extern:

- de independenta (constand in capacitatea lui de a


actiona pe cont propriu , in absenta unor stimuli sau
solicitari externe);
- de dependenta (constand in satisfacerea starilor de
necesitate pe baza schimburilor substantiale ,
energetice si informationale cu mediul ambiant).

In calitate de componenta a sistemului psihic uman ,


motivatia se evidentiaza si se individualizeaza printr-o latura
informationala(de continut) si prin una dinamica

Latura informationala(de continut) este data de


natura calitativa , modala a semnalelor pe care le antreneaza
starea interna de necesitate data: de foame, de sete ,de
miscare ,de distractie ,de informare-cunoastere ,de conversatie
,de muzica ,etc. si asigura desprinderea , pe fondul general a unui
anumit motiv.

In plan subiectiv , atunci cand se diferentiaza si se


constientizeaza , aceste semnale si implicit latura de continut a
motivatiei se concretizeaza in forma unor senzatii sau a
dorintelor( in cazul motivelor socio-culturale)

Latura dinamica este data de incarcatura energetica


a semnalelor respective si de raportul tensiune\destindere care se
stabileste la nivelul profilului general de stare al sistemului
personalitatii. In plan subiectiv ,ea se exprima prin intermediul
unor trairi emotionale (incordare, tensiune, discomfort,
insatisfactie)

Pe masura satisfacerii starii de motivatie respective


,semnalele de continut diminueaza in intensitate pana la
disparitie ,iar latura dinamica se converteste energetic , locul
energiei negative(in sens psihologic,nu fizic) de tensiune-
incordare fiind luat de energia pozitiva(tot in sens psihologic)de
satisfactie ,saturatie ,relaxare.

Pentru personalitatea umana, forma caracteristica si


dominanta de relationare si echilibrare cu lumea externa nu este
comportamentul situational imediat ,ci activitatea ,ca sistem
integrat si integral de acte si actiuni individuale,selectate pe baza
unui plan si subordonate unui scop stabilit anticipat-motivatia
trebuie raportata si analizata cu precadere in contextual activitatii
.Ea ni se va prezenta in acest caz ca veriga de baza a schemei
structurale generale a activitatii, care cuprinde doua mari
directii: Scopul si Mijlocul .

2.Motivul si functiile sale

Prin motiv exprimam forma concreta ,actuala in care se


activeaza si se manifesta o anume stare de necesitate.Prin motiv
vom intelege acel mobil care sta la baza unui comportament sau
actiuni concrete . Natura calitativa si tipul sau modul motivului
vor fi determinate de specificul starii de necesitate dintre
satisfacere si nesatisfacere si echilibrul psiho-fiziologic al
persoanei .
Motivul pune in evidenta patru dimensiuni principale
,pe baza carora el poate fi analizat si evaluat .Acestea sunt:

a) Continutul;
b) Intensitatea;
c) Durata;
d) Nivelul de integrare.
Motivul cuprinde si trei functii principale pe care le
indeplineste in mod concret ,si anume:

-Functia de declansare

-Functia de orientare-directionare

-Functia de sustinere (energizanta)

Functia de declansare consta in deblocarea si


activarea centrilor de comanda care asigura pregatirea si
punerea in practica a factorilor motorii si secretorii in
vederea satisfacerii starii de necesitate ,fie ca este vorba de
o trebuinta biologica ,fie de una de ordin spiritual (de
cunoastere,estetica,etc.).Pentru producerea acestei functii
este necesar ca intensitatea motivului sa depaseasca o
anumita valoare-prag .

Intentia este ca o pseudo-trebuinta si ca o variabila


care determina actiunea .Aceasta expresie ne avertizeaza
asupra faptului ca trebuie sa discernem intre motivatie si
motivul propriu-zis ,iar pseudo-motivatia trebuie sa o
asimilam ca pe un pseudo-motiv.
Functia de orientare –directionare consta in
centrarea comportamentului si activitatii pe un obiectiv
anume –satisfacerea starii de necesitate individualizate de
catre motiv .La prima vedere ea ar parea nejustificata .In
fond ,lucrurile nu stau nici pe departe asa.

Pentru a-si atinge efectul sau reglator-adaptativ


specific ,nu este de ajuns ca actiunea sa fie doar declansata
pur si simplu; Este imperios necesar ca ea sa fie si orientata
spre un anumit deznodamanat (scop) ,adica sa devina
finalista .Altminteri ,ea s-ar desfasura si consuma in van
,haotic,debusolata.

Functia de sustinere (energizare) consta in


mentinerea in actualitate a comportamentului declansat
pana la satisfacerea “starii de necesitate”.In virtutea acestei
functii se asigura eliberarea de energie si dincolo de
momentul declansarii actiunii .Daca motivul ar avea
caracterul unei simple scantei, a unui semnal de alarma ,ar fi
imposibila finalizarea comportamentului de
satisfacere,pentru ca ,disparand imediat dupa ce a aparut
,nu ar mai avea ce sa mai intretina acest comportament.

3.Forme si niveluri de integrare a motivatiei


Procesul de diversificare a motivatiilor se realizeaza
mai intai in plan genetic ,apoi dupa continut ,dupa
importanta sau semnificatia reglatorie si dupa pozitia pe
care o ocupa in cadrul activitatii .

a) Sub aspect genetic se delimiteaza doua tipuri


de motivatie:

-Innascuta sau primara ;

-Dobandita sau secundara.

Motivatia innascuta este legata de procesele de


dezvoltare, maturizare si homeostazie biologica in cadrul
organismului .Ea exprima nevoile de baza are organismului nostru
ca entitate vie de substanta ,energie si informatie din mediul
extern,de mentinere a integritatii si de reproducere.

Motivatia dobandita sau secundara este specifica


cu precadere omului .Ea are un factor intern legat de cresterea
gradului de complexitate functionala a creierului si formuleaza
atribuirea de semnificatii evenimentelor si obiectelor din afara
.Cel de-al doilea factor este de ordin extern si se leaga de
constituirea si dezvoltarea istorica a mediului socio –cultural,care
pune in fata indivizilor concreti sarcini si exigente specifice de
adaptare ,calitativ diferite de cele ridicate de mediul natural.

b) Pe baza continutului se diferentiaza o gama


foarte larga de motive:
-Biologice (trebuintele alimentare semnalizate subiectiv prin
senzatiile organice de foame si sete);

-Fiziologice (nevoia de urinare,nevoia de miscare,nevoia erotico-


sexuala);

-Materiale (trebuinta de imbracaminte ,de adapost,de unelte);

-Informationale (trebuinte senzoriale ,interese,trebuinte


cognitive );

-Sociale (nevoia de contacte si comunicare cu cei din jur ,de


apartenenta la o familie,la un grup,nevoia de consonanta
cognitiva si afectiva cu ceilalti ,nevoia de integrare si
comunicare,nevoia de intarire si suport social);

-Spirituale ( trebuinte estetice,morale,filozofice si religioase);

-Motivele eului (nevoia de afectiune,de statut si prestigiu,de


autorealizare si afirmare a personalitatii,nivelul de
aspiratie,idealul de viata –familial,profesional,social).

Piramida motivelor (Dupa A.Maslow)

Motive de concordanta VIII

Motive estetice VII

Motive cognitive VI

Motive de autorealizare V

Motive ale Eului IV

Motive sociale III

Motive de securitate II
Motive fiziologice I

Dupa importanta si semnificatia reglatorie avem


urmatoarele tipuri de motive : motive homeostazice,motive de
crestere si dezvoltare ,motive pozitive ,motive negative ,motive
extrinseci si motive intrinseci .

Dupa gradul de structurare si integrare se disting


mai multe tipuri de motive:

-Pulsiunile si tendintele

-Trebuintele propriu-zise

-Interesele

-Idealurile

Afectivitatea

Teme:

1.(Definitie);
2.(Caracteristicile emotiilor);

3.(Clasificarea proceselor si starilor afective);

4.(Structura procesului emotional).

1.Definitie

Afectivitatea este acea componenta a vietii psihice care


reflecta ,in forma unei trairi subiective de un anumit semn,de o
anumita intensitate si de o anumita durata ,raportul dintre
dinamica evenimentelor motivationale sau a starilor proprii de
necesitate si dinamica evenimentelor din plan obiectiv extern .

Raportul poate fi nesemnificativ sau neutru (zero


emotional prin analogie cu zeroul fiziologic in cazul sensibilitatii
termice ) si semnificativ,generand activare si traire emotionala
:pozitiva in cazul cand este consonant si negativa cand el este
disonant.

Chiar atunci cand emotia este autoprovocata de subiect


prin amintire si reprezentare anticipata ,trairea rezulta tot din
raportarea evenimentelor din campul intern al personalitatii ,la
evenimentele din planul extern .

Daca intr-un anumit context obiectiv ,un bat va fi


constientizat in perceptie ca sarpe ,el va provoca o emotie de
frica sau de spaima ;daca insa ,intr-un astfel de context ,un sarpe
va fi perceput ca un bat ,cognitia in sine nu va produce nicio
emotie.Astfel ,prin interpretarea personalizata ,din perspective
Eului ,al continutului cognitiei ia nastere fenomenul de dislocare
emotionala .
2.Caracteristicile emotiilor

Emotiile pun in evidenta anumite trasaturi de ordin cantitativ si


calitativ care fac posibila analiza ,compararea si clasificarea
lor.Dintre acestea, esentiale sunt urmatoarele :

-Referentialitatea;

-Polaritatea;

-Intesitatea;

-Durata;

-Conversiunea sau transformabilitatea inversa ;

-Ambivalenta.

Referentialitatea consta in aceea ca ,in orice emotie


se constientizeaza o legatura traita cu lumea externa ( multimea
situatiilor si a obiectelor perceptibile cu semnificatiile lor ) si cu
noi insine –autotrairea .

Polaritatea defineste semnul pozitiv (+) sau negative


(-) al legaturii emotiei cu obiectul si implicit al trairii interne a
semnificatiei obiectului pentru subiect.

Intensitatea exprima incarcatura tensional –energetica


a emotiei, in deosebi a trairii subiective interne .Ea este
determinata de amplitudinea semnificatiei care i se confera de
subiect in perceptie , reprezentare sau judecata.
Durata exprima corespondenta in timp intre actiunea
stimulului si prezenta trairii emotionale .Si dupa incetarea
stimulului continua inca un anumit timp trairea emotionala
declansata (inertie emotionala)

Conversiunea reprezinta proprietatea unei emotii de


un anumit semn (sa spunem ,pozitiv ) de a se modifica si de a
trece in timp intr-o emotie de semn opus (in cazul nostru negativ)
. Din ea deriva stabilitatea, respectiv ,instabilitatea ca
determinatie structurala de fond a organizarii interne ,a
afectivitatii.

Ambivalenta este o caracteristica mai speciala a


organizarii vietii afective si consta in coexistenta in aceeasi
structura a doi vectori emotionali opusi (+ si -) care se presupun
si se sustin reciproc .Ea devine posibila datorita caracterului
contradictoriu al valentelor obiectului in raport cu subiectul:
laturile atractive (pozitive) trezesc emotii de placere, de simpatie
,de iubire iar cele aversive trezesc emotii negative de
repulsie ,de teama de frica sau de furie si agresiune .

3.Casificarea proceselor si starilor afective

Psihologia clasica introspectionista a stabilit trei


componente ,si anume : emotiile ,sentimentele si pasiunile .

Emotiile sunt stari afective care apar in interiorul


nostru,brusc sub forma de trairi mai mult sau mai putin
violente,dar mai mult sau mai putin pasagere (trecatoare).Acestei
definitii corespund frica ,spaima si angoasa.
Sentimentele se aseamana cu emotiile prin aceea ca sunt
stari afective de factura complexa ,dar se deosebesc prin aceea
ca sunt stabile, durabile si mai putin intense .

Simpatia,iubirea,resentimentul,gelozia,orgoliul,rusinea sunt
stari afective complexe si stabile are pot fi categorisite ca
sentimente interpersonale ,formate in raporturile noastra cu
ceilalti: Sentimente sociale (legate de diferite grupuri din care
facem parte ) si sentimente spirituale (ideale ) asociate cu
sistemele de valori.

Pasiunea se diferentiaza atat de emotie cat si de


sentiment . De la emotie imprumuta intensitatea ,prin care
transforma lumea in directia impusa de ea ,adesea facandu-ne
“orbi” in fata realitatii.De la sentimente,preia durata ,relativ
lunga.Pasiunea isi afla originea intr-o puternica motivatie
interioara ,centrata pe un domeniu al cunoasterii dar si al vietii
sociale .

4.Structura procesului emotional

Orice proces emotional activ,care se desfasoara intr-o


situatie sau alta are un caracter integrat,de sistem.Acesta se
exprima pe de o parte,in faptul ca el angajeaza personalitatea ca
tot ,iar pe de alta parte ,in complexitatea structurii sau arhitecturii
sale interne .

Emotia propriu-zisa ,sentimentele actualizate


(exprimate) ,pe langa componenta trairii ,care este centrala
,include in structura lor si alte doua verigi importante :
modificarile organice ,vegetative si manifestarile
comportamentale .Caracteristicile si continutul unltimelor doua
verigi vor fi conditionate de continutul ,semnul si intensitatea
primei verigi –trairea subiectiva interna.Astfel de pilda ,trairea
proprie bucuriei determina o vaso-dilatatie generalizata ,in vreme
ce trairea proprie groazei determina o vaso-constrictie
generalizata (albirea sau ingalbenirea fetei).
Profesor:Coc
os Sergiu

Vointa

Teme:

1.Definitie si caracterizare generala

2.Structura si fazele actului voluntar

3.Calitatile vointei

1 Definitie si caracterizare generala

Vointa apare ca o “forta individuala”,care


permite omului sa se manifeste liber .Absolutizarea acestei forte a
dus la asa-numita conceptie a liberului arbitru , potrivit careia
,comportamentul uman este determinat exclusiv de vointa si prin
aceasta el devine independent de conditiile externe .

Libertatea exprima posibilitatea ca omul sa se


miste de sine statator,independent in spatial existential ,potrivit
dorintelor si vrerilor sale.S-a ajuns pana acolo incat sa se afirme
ca intreaga filozofie a vietii se concentreaza intr-un singur
cuvant : “Vreau”.

Aceste atribute sunt intruchipate cel mai


pregnant in vointa .

Vointa este o caracteristica a actiunilor complicate


social,care necesita un mare grad de mobilizare si se executa cu
dificultate .In acest context ,vointa raporteaza actiunea la
tendintele sociale si morale ,retinand-o prin amanare si pregatind-
o mental prin intermediul limbajului intern.

Voina este definita ca aptitudine de actualizare si


realizare a intentiilor proprii .Actul voluntar,precedat de o idee si
determinat de ea ,presupune o reflectie si o angajare .Conduitele
care nu raspund acestui criteriu nu depind de vointa .

La om mecanismele interne de autoreglare se


structureaza si se integreaza la doua niveluri functionale calitativ
diferite : Nivelul involuntar si nivelul voluntar.

Nivelul involuntar se caracterizeaza prin


absenta intentionalitatii ,a analizei prealabile a conditiilor ,a
compararii-alegerii si a deliberarii . El asigura declansarea
automata a actiunii de raspuns si centrarea ei directa pe obiectiv
(efectul adaptativ-final).

Nivelul voluntar se subordoneaza din punct de


vedere structural functiei reglatoare a constiintei,iar din punct de
vedere instrumental se conecteaza la subsistemul
motivational,favorizand si optimizand finalizarea motivului in scop
.Elementele sale definitorii sunt:

- Intentionalitatea(actiunea este intentionata);


- Analiza prealabila a conditiilor,a raportului dintre scop si
mijloc(Actiunea va fi mediata de un model mental );
- Deliberarea si decizia (actiunea este rezultatul unei evaluari
a raportului dintre avantaje si dezavantaje ,dintre castiguri si
pierderi );
- Efortul (actiunea implica un anumit grad de mobilizare
energetica ,relativ direct-proportionala cu dificultatea
obstacolului).

“Obstacolul” este pilonul central in jurul caruia se


structureaza si se dezvolta mecanismul reglarii de tip voluntar
si vointa ca dimensiune psihica .

Vointa se manifesta nu numai prin pregatirea


,declansarea si coordonarea actiunilor ,dar si prin amanarea
sau retinerea (blocarea) lor ,in pofida unor incitatii puternice
din afara sau din interior (rezistenta la tentatii sau abtinerea de
a riposta agresiv la o insulta sau jignire).Se dovedeste uneori
ca lupta cu noi insine este mai incordata si mai dramatica
decat cu situatiile externe .Vointa este impusa si de
necesitatea punerii si tinerii in acord a comportamentului
propriu cu exigentele si normele societatii noastre.

2.Structura si fazele actului de vointa (actului


voluntar)

Din punct de vedere al structurii ,activitatea


voluntara se caracterizeaza prin doua atribute esentiale:

- Diferentierea si determinarea pregnanta a verigilor


componente( motivul ,mijlocul si scopul) cu posibilitatea
transformarii la nevoie a fiecaruia dintre ele in obiect de
analiza speciala si de evaluare.
- Prezenta conditionarii atat in declasarea actiunii cat si in
modul de desfasurare al ei,conditionare care consta in
corelarea si aprecierea permanenta a raportului dintre
dorinte ,scopuri ,pe de-o parte si posibilitati pe de alta
parte ,intre efortul intreprins si rezultatele inregistrate . Din
aceste proprietati reiese caracterul discursiv si multifazic al
structurarii si desfasurarii actului voluntar.

Actul voluntar (actul de vointa) are un specific


propriu care cuprinde cinci faze :

1.Actualizarea unor motive si proiectarea pe baza lor a unui


scop .

2.Analiza si lupta motivelor ,compararea si evaluarea


alternativelor prezente la momentul dat in campul constiintei .

3.Deliberarea sau luarea hotararii

4.Executarea hotararii

5.Evaluarea rezultatelor (Feed-back-ul)

3.Calitatile vointei

Principalele criterii dupa care apreciem vointa sunt:


A. Forta

B. Perseverenta

C. Consecventa

D. Fermitatea

E. Independenta

A. Forta- Exprima capacitatea mecanismelor de


autoreglare de a mobiliza si concentra energia neuropsihica
si musculara in vederea asigurarii rezistentei si ripostei
necesare la presiunea pulsiunilor interne sau a situatiilor si
stimulilor din afara.Se poate afirma ca o persoana poseda o
vointa cu atat mai puternica ,cu cat ea poate sa-si
stapaneasca temperand ,amanand sau franand ,trebuinte
sau stari interne bulversante ,de intensitate mai ridicata ; In
acelasi timp forta vointei este cu atat mai mare cu cat
amplitudinea obstacolului surmontat este mai mare .

B. Perseverenta –Consta in mentinerea efortului


voluntar la un nivel optima tat timp cat este necesar pentru
atingerea scopului in pofida diverselor piedici si dificultati ce
i se pot ivi in cale.Opusul ei este renuntarea sau delasarea
,care duc la deconectarea mecanismelor de mobilizare
energetica ,pe masura ce atingerea scopului intarzie si pe
traiectoria catre scop apar obstacole noi sau esecuri .
Perseverenta se poate masura dupa numarul
tentativelor pe care un subiect le face pentru rezolvarea unei
probleme mai dificile sau pentru a realiza ce si-a propus in
conditiile aparitiei unei piedici neprevazute .

Pe langa educatie si exercitiu ea depinde si de


individ in raport cu echilibrul emotional al acestuia ,tipul puternic
si echilibrat fiind favorizat in raport cu tipul slab sau cu cel
puternic neechilibrat .
In surmenaj si in nevroza subiectii manifesta
recent lipsa de perseverenta ,renuntarea rapida la continuarea
efortului daca rezultatul asteptat intarzie sa apara ,evitarea de a
da piept cu greutati si obstacole cat de mici.

C. Consecventa se exprima in stabilitatea scopului


si a liniei de conduita,in corcondanta dintre convingeri si
actiune ,dintre vorba si fapta . Ea se integreaza in structura
caracterului si devine o trasatura axiologica(valorica) a
personalitatii .Opusul consecventei este inconsecventa care
consta in instabilitatea si fluctuatia deciziilor , a hotararilor
si a scopurilor in discrepanta dintre convingeri si
actiune(duplicitate) ,dintre vorba si fapta .
Nivelul de elaborare si functionare a
consecventei depinde de forta eului, de gradul de dezvoltare a
motivatiei de rol si de statut ,de nivelul constiintei demnitatii si
mandriei personale .

In plan executiv ,consecventa este cea care ne


determina sa trecem la indeplinirea hotararilor luate si a
promisiunilor facute ,asigura astfel unitatea dintre latura
subiectiva interna (ideatica) sic ea obiectiva externa (actionala )
vointei.

D. Fermitatea reflecta stabilitatea deciziilor si


hotararilor luate in diferite situatii in pofida tentativelor
potrivnice ale celor din jur ,de a ne determina sa revenim
asupra lor spre a le modifica sau anula .Atunci cand
hotararile sunt obiectiv justificate ,fermitatea favorizeaza
instaurarea in relatiile interpersonale a unor repere clare si
sigure ,eliberate de echivoc si subiectivism.In acest
context ,persoana care poseda o asemenea calitate isi va
impune autoritatea si va castiga respectul celorlalti.opusul
fermitatii sunt:Influentabilitatea si Oscilatia .
Atunci cand un punct de vedere sau o hotarare
se mentin in ciuda netemeiniciei lor evidente ,dintr-o trasatura
pozitiva,fermitatea se transforma in una negativa.

E. Independenta exprima capacitatea unei


personae de a-si organiza si duce viata pe cont propriu ,pe
baza initiativelor ,hotararilor si scopurilor proprii .Opusul ei
este Dependenta ,care consta in absenta unui orizont si a
unor repere existentiale clare ,in dificultatea sau
imposibilitatea de a lua o hotarare sau de a trece la actiune
fara un sprijin din partea cuiva.
Independenta, in sensul pozitiv al termenului
da masura autodereminarii persoanei in relatiile sale cu
situatiile sociale externe ,cu ceilalti semeni.Ea devine sursa de
initiativa si de actiune ,prin asumarea constienta a
raspunderilor si riscurilor corespunzatoare .
Atentia

Teme :
1.Definitie si caracterizare
2.Dimensiunile ( atributele atentiei )
3.Formele atentiei

1.Defnitie si caracterizare

Atentia poate fi definita ca proces psiho fiziologic de


orientare ,concentrare si potentare selective a functiilor
activitatilor psihiice si psiho-comportamentale modale specifice in
raport cu obiectul si finalitatea lor proprii ,asigurandu-le atingerea
unui nivel optim de eficienta adaptativa .

Este o stare de pregatire psiho-fiziologica general


ace se contureaza in cadrul starii de veghe si acre face posibila
declansarea unui process psihic constient de perceptie ,de
memorare ,de reproducere ,de gandire sau efectuarea unei
actiuni in plan extern.
A fi atent inseamna a fi dinainte pregatit pentru
ceea ce urmeaza sa intreprinzi ,a fi pe faza ,a nu fi luat prin
surprindere ,a nu fi surprins pe picior gresit,a face ceea ce trebuie
,a te orienta cu anticipatie in campul evenimentelor ,a te controla
in reactii.

Aaparitia unui stimul care trebuie perceput si


analizat , prezentarea unuei sarcini are trebuie
rezolvataactualizarea unei trebuinte care se cere a fii
satisfacuta,propunerea si formularea unui scop ce trebuie
atins,actioneaza ca semnale specifice care transforma starea de
pregatire generala in atentie focalizata .In acest caz functia sau
activitatea data devine dominanta in campul constintei si in sfera
de actiune ( in momnetul dat este singura manifestare integrala
principala a subiectului).

2.Dimensiunile (Atributele) atentiei

Indiferent de forma in care se manifesta,atentia pune


in evidenta un ansamblu de dimensiuni pe baza carora poate fi
analzata ,comparata si evaluata . Printre cele mai importante
dimensiuni sunt urmatoarele:

a) Volumul
b) Concentrarea
c) Stabilitatea
d) Mobilitatea
e) Distributivitatea
a) Volumul – Exprima numarul elementelor sau
entitatilor distincte (Litere ,cifre,silabe,cuvinte,figure
geometrice,imagini,obiecte ) pe care un subiect le poate
cuprinde simultan cu maxima si relativ egala claritate( In
plan perceptiv sau in plan mental-reprezentare ,imaginatie).

b) Concentrarea – Este,poate,dimensiunea cea mai


importanta a atentiei ,ea exprimand gradul de activare
selective si intensitatea focarelor dominante la nivelul
structurilor si zonelor cerebrale implicate in realizarea
procesului sau activitatii psihice specifice .ea poate lua valori
diferite atat de la un subiect la altul cat si la unul si acelasi
subiect in momente diferite de timp,in functie de
caracteristicile si continutul sarcinilor ,cat si de starea sa
interna ( motivationala ,afectiva,odihna-oboseala,etc.).In
plan functional,continutul valoric al concentrarii se intinde
intre extremele cunoscute in patologie -fixitatea (care se
intalneste in schizofrenie ) si difuzitatea (care apare in
sindromul frontal si in oligofrenie ).
In stare normala nivelul de concentrare poate fi
slab ,mediu sau inalt.

c) Stabilitatea -Exprima durata in decursul careia


atentia se poate mentine aproximativ la acelasi nivel
(optim,posibil in situatia data si pentru subiectul dat).
Intrucat in mod obisnuit rezolvarea sarcinilor cu care
suntem confruntati reclama un timp relativ indelungat ,de la
cateva minute pana la cateva ore,nu e suficient simplul fapt
de a atinge nivelul cerut de concentrare a atentiei,dar si
mentinerea acestui nivel cat timp este necesar pentru
finalizarea activitatii incepute.
Performantele mari in orice gen de profesie
sunt facilitate ,printer altele si de stabilitatea atentiei .
d) Mobilitatea –Reprezinta calitatea atentiei de
a se comuta rapid la nivelul optim de concentrare,de la o
situatie la alta ,de la o secventa sau veriga a activitatii al
alta ,mentinand tot odata controlul asupra
ansamblului.Gratie acestei calitati ,elemente si secvente
particulare se leaga intr-o organizare spatio-temporala
unitara .

e) Distributivitatea- Se refera la posibilitatea


atentiei de a permite realizarea simultana a doua sau mai
multor activitati diferite .Aceasta este discutabila .Unele date
par a pleda in favoarea existentei reale ale
distributivitatii,altele din potriva.Acolo unde se vorbeste de
distributivitate si de simultaneitate ,avem de a face cu o
comutare foarte rapida si depinde foarte mult de specificul
activitatii ce trebuie indeplinita .

3.Formele atentiei

Atentia se manifesta in trei forme principale:

-Atentia involuntara

-Atentia voluntara

-Atentia post-voluntara
Atentia involuntara : Este forma elementara si
naturala a atentiei umane ,care se declanseaza si se mentine
spontan,fara intentie si fara vreun efort voluntar special din
partea subiectului .Ea se realizeaza pe baza reflexului de
orientare ,determinat de noutatea stimulilor si de modificarile din
ambianta .

Printre trasaturile cu forta activatoare cea mai


mare ,sunt mentionate: Eterogenitatea , Asimetria,Contrastul,
Neregularitatea,Miscarea,Intensitatea.

Functia principala a atentiei involuntare este cea de


explorare –investigare a noului si imprevizibilului si de pregatire
a intrarii in scena a atentiei voluntare,pentru performarea
activitatilor adaptabile specifice.

Atentia voluntara : Este forma superioara si specific


umana de realizare a controlului constient asupra evenimentelor
din mediul extern si asupra propriilor acte psiho-
comportamentale.Consta in orientarea selectiv si in focalizarea
deliberata a constiintei aspura unui obiect,sarcini sau activitati si
in mentinrerea acestei focalizari cat timp este necesar pentru
finalizare sau pentru atingerea scopului propus.

Pentru situarea ei in limitele optime cerute de


activitatea curenta ,recurgem permanent si al functia reglatoare a
limbajului folosind instructaje anticipative pregatitoare si
comenzi cum ar fi:” sa fiu atent acum”; “sa iau seama mai bine”;
“sa ma concentrez mai bine”.

Atunci cand sarcina de rezolvat reprezinta o


semnificatie deosebita pentru noi,energia necesara concentrarii si
stabilitatii atentiei va fi furnizata nu numai de mobilizarea
voluntara ,ci si de motivatie .
Atentia voluntara este implicata in rezolvarea
problemelor teoretice,in formularea si testarea ipotezelor , in
elaborarea si testarea adevarului judecatilor si rationamentelor.
La acest nivel,atentia devine una si aceeasi cu continutul.

Atentia post-voluntara:

Pe masura structurarii,consolidarii schemelor


operatorii ale proceselor cognitive si activitatii ,efortul voluntar
initial ,necesar concentrarii si stabilitatii atentiei ,se reduce
coborand sub pragul de constientizare . Cu toate acestea
,calitatea atentiei nu se diminueaza ,pastrandu-se in continuare la
nivelul optim.

Atentia post-voluntara este facilitata de factori


afectiv-motivationali care potenteaza si sustin prin energie
proprie desfasurarea finala a comportamentului si activitatii .
Cap. VI

Mecanisme psihice integratoare


Personalitatea

I.Conceptul de personalitate

Teme:

1.Aspecte teoretice si metodologice

2.Definitii

3.Acceptiuni ale termenului de personalitate

1.Aspecte teoretice si
metodologice

Termenul “personalitate” cu radacina in “persona”,in


pofida faptului ca are un caracter foarte abstract a intrat in
circuitul comunicarii din cele mai vechi timpuri.In latina clasica se
folosea numai cuvantul “persona” care ,initial ,insemna
“masca”,”aparenta”.Treptat ,sensul termenului s-a intregit
conferindu-i-se o functie noua,aceea de a reprezenta si actorul din
spatele mastii .Astfel ,”persona” a ajuns sa exprime reunirea
trasaturilor psihomorale interne si psihofizice externe.
Termenul a fost apoi asociat si cu aspecte diferentiale
,folosindu-se pentru a desemna un om important (personaj).

Dupa aprecierea lui G.Allport ,cea mai relevanta definitie a


termenului”persona” este: Persoana este o substanta individuala
de natura rationala.

In prezent suntem in posesia a trei


termeni:”Individ” ,”Persoana”,”Personalitate”.In comunicarea
comuna ei se folosesc ca sinonimi dar in cea stiintifica se
recunoaste necesitatea de a face o distinctie.Noi incercam sa
gasim anumite criterii si repere pentru o asemenea distinctie.

Astfel ,termenul de individ desemneaza acea totalitate a


elementelor si insusirilor fizice ,biochimice ,biologice si
psihofiziologice-innascute sau dobandite –care se integreaza intr-
un sistem pe baza mecanismului adaptarii la mediu.

In virtutea procesului vietii si a actiunii legilor evolutiei


biologice ,termenul individ se aplica tuturor organismelor vii.Fiind
o entitate biologica si o unitate structurala si functionala
indivizibila ,omul este ,primordial un individ .

Persoana am legat-o de manifestarea actuala a omului intr-


o situatie sociala data ,manifestare care se subordoneaza unui
anumit rol.

Personalitatea am asociat-o cu mecanismul si logica


generala de organizare si integrare in sistem generic
supraordonat a componentelor bioconstitutionale ,psihice si
socioculturale.

Persoana si personalitatea sunt determinatii pe care le


atribuim exclusiv omului.
2.Definitii

In psihologie se regasesc trei mari grupe pentru definirea


conceptului de individ si personalitate:

a)Prin efect extern

b)Prin structura interna

c)Pozitiviste sau formale

a) Definitiile din prima grupa (prin efect extern) se


centreaza pe latura fenomenologica a personalitatii identificand si
retinand acele calitati si trasaturi prin care o persoana concreta
oarecare determina o anumita impresie sau un anumit
efect(pozitiv sau negativ) asupra celor din jur.

Corespunzator,personalitatea este privita ca :

- Suma totala a efectului produs de un individ asupra societatii


- Depinderi sau actiuni care influenteaza cu succes alti oameni
- Raspunsuri date de altii la un individ considerat ca stimul
- Ce cred altii despre tine

Samburele relational al acestul gen de definitie rezida din


faptul ca numai prin judecatile altora despre noi
,personalitatea noastra este cunoscuta ca atare .Daca prin
modul nostru de a fi si de a ne manifesta nu producem nici o
influenta asupra celor din jur,atunci,pe buna dreptate,ne
intrebam cum am putea fi cunoscuti? Dar ,daca influentam
oameni diferiti in moduri diferite,inseamna oare ca avem mai
multe personalitati? Nu,mai curand ,aceasta inseamna ca un
observator poate sa-si formeze despre noi o parere corecta iar
altul una eronata.Rezulta de aici ca in interiorul fiintei noastre
trebuie sa existe ceva care sa constituie adevarata noastra
“natura”.

Concluzie: Definitiile prin efect extern confunda


personalitatea cu reputatia si cineva poate avea mai multe
reputatii in contacte relationale diferite.

b) Definitiile din cea de-a doua grupa se intemeiaza


pe consideratia ca personalitatea trebuie sa fie o “Entitate
obiectiva” existenta cu adevarat ,indiferent de modul in care
influenteaza sau este perceputa de altii.Desi este deschisa spre
lume si sufera influentele acesteia ,personalitatea are o
consistenta proprie ,o structura interna specifica.Ea nu trebuie
confundata cu societatea si nici cu perceptiile pe care alti
oameni le au despre ea.

Acestui tip de definitie ii putem adauga anumite note de


valoare :

- “Personalitatea este ceva ce trebuie apreciat”(Kant)

- Personalitatea este singuru lucru din lume care are o valoare


suprema fiind astfel impusa necesitatea respectarii integralitaii
si demnitatii umane.

- Psihologii occidentali nu scot in prim plan integralitatea si


demnitatea ,preferand definitii descriptiviste de
genul:”Personaliatea este suma totala a tuturor dispozitiilor
,impulsurilor,tendintelor ,dorintelor si instinctelor biologice
innascute ale individului ,precum si a dispozitiilor si a
tendintelor dobandite prin experienta”(G.Allport).
Astfel din aceste definitii se poate trage concluzia ca
personalitatea poate fi considerata ansamblul organizat al
proceselor si starilor psihofiziologice apartinand individului.

Personalitatea este si o schema unificata a experientei ,o


organizare de valori care sunt compatibile intre ele.

c) Definitiile pozitiviste au la baza convingerea ca


structura interna este inaccesibila stiintei. Cele ce stim
despre personalitate sunt numai operatiile noastre.Astfel ,in
baza definitiilor pozitiviste “Personalitatea este
conceptualizarea cea mai adecvata a comportamentului
unei persoane in toate detaliile sale ,pe care omul de
stiinta o poate da la un moment dat.

3.Acceptiuni ale termenului de


personalitate

Conceptul de personalitate apare si ca integrator


semantic de ordin superior ,el coordonand si coreland
functional si dinamic continuturile notiunilor referitoare la
multitudinea componentelor bioconstitutionale a proceselor
,starilor si conditiilor psihice particulare si a componentelor
socioculturale .

Deosebirile semantice se evidentiaza in cadrul


principalelor discipline socioumane care il includ in sistemul lor
conceptual :sociologia,politologia ,etica ,istoria ,pedagogia
,psihologia .
Sociologia si psihologia :Prima(sociologia) foloseste
termenul respectiv in sens restrictiv (diferential), atribuindu-l
indivizilor care prin contributia adusa intr-un sector sau altul al
culturii materiale si spirituale se ridica deasupra celorlalti ;cea
de a doua (psihologia),din potriva ,foloseste acesti termen in
sens larg pentru a desemna orice om normal ca membru al
unei comunitati sociale (personalitatea exprimand in acest caz
modul specific de organizare psihocomportamentala a omului
in contextul vietii sociale ,al culturii si istoriei).

Retinem ,asadar ca psihologia opereaza cu termenul


de personalitate in referirea sa la orice om normal :fiecaruia
dintre noi ,ea ne atribuie calificativul “personalitate”.

Definirea personalitatii s-a facut dupa mai multe criterii


,cel mai important, fiind cel al sferei.Astfel ,pe baza lui ,se
delimiteaza doua categorii de definitii :

a)Reductionist-unidimensionale

b)Multidimensional-globale

a) Definitiile reductionist-unidimensionale
reduc perosnalitatea la una din componente ,de cele
mai mutle ori la componenta dispozitionala (afectiv-
motivationala),la temperament sau caracter,atunci
cand se face distinctia intre aceste doua. Majoritatea
chestionarelor si probelor proiective care se folosesc
pentru investigarea si diagnosticarea personalitatii
sunt axate pe evidentierea factorilor dispozitionali sau
temperamental-caracteriali .
Astfel intreaga personalitate este redusa
din punctual de vedere al acestei categorii la interactiunea si jocul
dintre doua dimensiuni temperamentale polare :Introversie-
Extroversie,Stabilitate-Instabilitate.
b) Definitiile multidimensional-globale
prezinta personalitatea ca entitate complexa
,eterogena ,dupa natura substantial-calitativa a
elementelor care o compun .Astfel personalitatea este
vazuta ca unitatea bio-psiho-sociala constituita in
procesul adaptarii individului la mediu si care
determina un mod specific, carecteristic si unic de
comportare in diversitatea situatiilor externe.
Acceptand o asemenea definitie vom observa
imediat ca personalitatea este o realitate complexa si
eterogena din punct de vedere substantial –calitativ ,care
nu poate fi studiata si epuizata de o singura stiinta .E mai
mult decat evident ca trebuie sa faca obiectul a cel putin
trei grupe de stiinte : Biologice ,Psihologice si
Socioculturale.

Psihologia personalitatii trebuie sa-si focalizeze


atentia asupra modului in care procesele ,functiile si
starilepsihice individuale se integreaza pe trei coordonate
principale:dinamico-energetica ,relational-sociala si
instrumental-performantionala.

Procesul integrarii pe cele trei coordonate scoate


totusi in evidenta necesitatea elaborarii a trei sisteme
functionale interdependente care definesc domeniul de
studiu al psihologiei persponalitatii si anume:
temperamental,caracterul si aptitudinile.
Dimensiunile personalitatii
( Temperamentele
,Caracterul )

I.Temperamentele

Teme:

1.Definitie

2.Clasificarea temperamentelor
1.Definitie
Temperamentul reprezinta modul in care variabilele
bioconstitutionale si bioenergetice se implica in organizarea si
desfasurarea proceselor psihice –perceptie ,memorie,gandire si
afectivitate si se reflecta in comportament. Astfel
inteles,temperamental dobandeste obligatoriu un continut si o
conotatie psihologica ,devenind obiect de studiu al psihologiei.

Daca insusirile dinamico-energetice sunt inascute


,determinate genetic ,integrarea lor in plan psiho-comportamental
,adica in dinamica proceselor psihice si a actelor motorii se
realizeaza in ontogeneza .Aceste insusiri bioenergetice se
imprima ca atare pe tabloul comprotamental ce se elaboreaza
stadial in cursul vietii individului , structura temperamentala si
respectiv tipul temperamental este innascut reprezentand astfel
alaturi de predispozitii,elemental ereditar in organizarea interna
a personalitatii.

Cand vorbim de termperament in plan psihologic noi ne


gandim direct la modul cum reactioneaza si se manifesta individul
sub aspect dinamico-energetic ,in diferite situatii externe:

- rapiditatea perceptiei,a raspunsurilor verbale la intrebari,

- reactiile motorii,

- intensitatea trairilor emotionale si durata lor

- intensitatea sau forta actiunilor voluntare

- echilibrul sau impulsivitatea la stimuli externi

- directia orientarii dominante –spre lumea externa (extraversie )


sau spre lumea interioara(introversie)

- locul controlului ( dependenta de stimularea externa sau


dependenta de activismul intern propriu )
- disponibilitatea la comunicare

- capacitatea generala de lucru si rezistenta la solicitari puternice


si de lunga durata

- rezistenta la frustratii ,la stres,la situatii afectogene si


conflictiuale.

Toate aceste trasaturi se exprima si se concretizeaza


numai la persoana la care se manifesta,se comporta si actioneaza
intr-o imprejurare de viata sau alta .Ele nu pot fi observate in
stare pasiva,in somn sau in coma.De aceea ,temperamentul ,desi
are o conditionare biologica directa si ereditara,dobandeste
valente si sens real numai in plan psiho-comportamental .El
reprezinta astfel pecetea si dimensiunea oricarui comportament .

Temperamentul se regaseste si incepe sa-si dezvaluie


trasaturile sale specifice de indata ce omul incepe sa deschida
gura,sa ridice mana,sa gesticuleze .De aceea ,spunem ca
temperamentul se manifesta in orice situatie,in orice
imprejurare,fiind prima determinatie a personalitatii care se
impune nemijlocit observatiei.

Temperamentul tine de latura formala ,de suprafata a


personalitatii si nu de cea interna ,de continut .El nu are o
semniifcatie care sa necesite o impartire a oamenilor in buni sau
rai ,in superiori sau inferiori.

Din cele de mai sus tragem concluzia ca temperamentul


nu este o variabila neutra din punct de vedere
adaptativ,dimpotriva ,structura comportamentala este o interfata
intre persoana si lume si indeplineste rol de mediator intre
intensitatea ,durata si semnificatia influentelor externe si efectele
in sfera comportamentala . O importanta speciala dobandesc
trasaturile temperamentale in cadrul relatiilor
interpersonale,atractiile si respingerile ,simpatiile si antipatiile
dintre membrii unui grup fiind conditionate de ele .

2.Clasificarea temperamentelor
Cea mai cunoscuta tipologie fundamentata fiziologic
se leaga de numele lui I.P. Pavlov. In elaborarea schemei sale de
clasificare Pavlov a pornit de la principiul nevrismului ,potrivit
caruia rolul principal in reglarea raporturilor organismului cu
mediul extern si a functionarii organelor interne,inclusiv a
sistemului endocrin,il joaca creierul precum si de la teza de baza
a neuropsihologiei si psihologiei stiintifice potrivit careia psihicul
,in toate componentele si laturile sale ,inclusive cea
temperamentala ,este functie a creierului .

Pe baza datelor experimentale de laborator,obtinute


priun metoda reflexelor conditionate ,Pavlov a reusit sa desprinda
si sa evalueze,prin indicatori cuantificabili,3 proprietati naturale
care impreuna alcatuiesc ceea ce el a numit tip general de sistem
nervos sau tip general de activitate nervoasa superioara.
Acestea sunt : forta ,mobilitatea si echilibrul

Forta –este considerata proprietatea primordiala si


determinanta,ea reflectand incarcatura energetica a
neuronului.Aceasta este determinate genetic si defineste atat
excitatia cat si inhibitia.

Indicatorii comportamentali dupa care putem evalua


forta sistemului nervos sunt:

- Capacitatea generala de lucru ,exprimata ca functie de


durata si de gradul de dificultate si complexitate a
sarcinilor ;
- Rezistenta la actiunea factorilor stresanti si afectogeni ;
- Rezistenta obiectiva la experientele dure si dramatice ale
vietii;
- Nivel ridicat al pragurilor senzoriale(sensibilitate scazuta);
- Rezistenta la actiunea alcoolului si substantelor farmaco-
dimanice.
In functie de valorile pe care le au acesti indicatori se
delimiteaza doua tipuri generale de sistem nervos : Tipul
puternic si Tipul slab.

Mobilitatea-defineste dinamica proceselor nervoase


fundamentale,respective viteza si durata instalarilor
,rapiditatea trecerii de la unul la celalalt.Ea a determina
rapiditatea si usurinta adaptarii al schimbare.

Dupa valorile acestor indicatori ,au fost delimitate doua


tipuri de sistem nervos : Mobil si Inert.

Echilibrul-este proprietatea care rezulta din raportul de forta


dintre exitatie si inhibitie si se obiectiveaza in 3 tendinte :

-Tendinta spre impulsivitate (predominarea fortei


excitatiei asupra fortei inhibitiei );

-Tendinta spre inhibare asupra fortei excitatiei;

-Tendinta spre echilibru ( forta excitatiei aproximativ


egala cu cea a inhibitiei si invers).

Tipul de probe prin care se testeaza echilibrul este


urmatorul :

- Stimularea la raspuns sau la riposta intr-o situatie in care


consemnul sau regula este abtinerea de la orice raspuns ;
- Creearea unei situatii de dilema in care subiectul trebuie sa
ia o decizie in timpul dat ;
- Expunerea la situatii frustrante si inregistrarea raportului
dintr calm si irascibilitatea ;
Pe baza acestor insusiri au fost delimitate doua tipuri de
sistem nervos: Echilibrat si Neechilibrat.

Pavlov a pus in corespondenta tipurile generale de sistem


nervos comune omului si animalelor cu cele 4 temperamente
stabilite in antichitate ,astfel:

a) Tipul puternic –Echilibrat-Mobil are drept


corespundent,temperamental sangvinic :
vioi,comunicativ ,sociabil ,adaptabil,controlat .
b) Tipul puternic- Echilibrat-Inert are drept coresondent
temperamental flegmatic : calm,tacut,nesociabil,lent,greu
adaptabil la situatii noi,putin impresionabil,rezistent la
stres is frustratii .
c) Tipul puternic-Neechilibrat-Excitabil, are corespondent
temperamental coleric : rezistent
,vioi,hiperactiv,irascibil,impulsiv ,imprudent ,trairi
emotionale exploziv,instabilitate
comportamentala,tendinta de dominare in relatiile
interpersonale ,saturatie si plictiseala rapida la monotonie.
d) Tipul slab are drept corespondent temperamental
melancholic: interiorizat,retras,sensibil,delicat.

II.Caracterul
Initial,in greaca veche ,termentul “caracter” se asocial cu
un semn (de exemplu,un bat) care se folosea pentru a separa
doua terenuri.Ulterior,semnificatia lui s-a extins fiind utilizat
pentru a exprima ceea ce distinge un lucru de altul.Astfel el va
insemna pecete,marca. In biologie ,termenul este folosit in sens
de insusire sau trasatura diferentiatoare sau
asemanatoare(comuna),ereditara sau dobandita ,care permite
descrierea si clasificarea indivizilor. Culoarea pielii,culoarea
ochilor ,talia,conformatia fizica,etc. sunt caractere .

In acceptiunea extinsa caracterul exprima schema logica de


organizare a profilului psiho-social al personalitatii ,considerat din
perspectiva unor norme si criterii valorice. In acest caz el include:

- Conceptia generala despre lume si viata a subiectului;


- Sfera convingerilor si sentimentelor socio-morale;
- Coninutul si scopurile activitatilor;
- Continutul aspiratiilor si idealurilor.
Toate aceste elemente sunt corelate si integrate intr-o
structura functionala unitara prin intermediul unui mecanism
de selectie, apreciere si valorizare .

Luat in sens restrans ,notiunea de caracter desemneaza un


ansamblu inchegat de atitudini ,care determina un mod relative
stabil de orientare si raportare a omului la ceilalti semeni ,la
societate in ansamblu si la sine insusi.

Spre deosebire de temperament care se implica si se


manifesta in orice situatie naturala sau sociala ,caracterul se
implica si se manifesta numai in situatiile sociale.

Dupa ce a dezvaluit si a explicat natura,determinatiile si


mecanismele caracterului in sine,psihologia poate merge mai
departe in intampinarea eticii ,aratand ce sansa de integrare
intr-un anume mediu socio-cultural au indivizii cu un profil
caracterial sau altul.Nu trebuie deci sa pierdem din vedere
faptul ca psihologia este o stiinta explicativa (si trebuie sa
ramana astfel) si nu una normativa cum este,de pilda,etica .

Din punct de vedere psihologic ,orice individ cat de cat


normal,nascut si crescut intr-un mediu social,in comunicare si
interactiune cu alti semeni,cu membrii familiei,cu colegii de
scoala,cu cadrele didactice ,cu cercul de prieteni,isi
structureaza pe baza unor complexe transformari in plan
cognitiv,afectiv,motivational,un anumit mod de raportare si
reactie la situatiile sociale,adica un anumit profil
caracterial.Este cu totul altceva daca acest profil va fi etichetat
ca bun sau rau ,ca pozitiv sau negativ.

Societatea pretinde si asteapta de la membrii ei sa-I accepte


normele si exigentele ,in lumina acestora,admitand caracterele
positive si respingand pe cele negative ; Dar,la randul sau si
individul este indreptatit sa aiba si sa manifeste anumite
exigente si asteptari de la societate,formulate din perspectiva
conceptiei sale despre lume si viata,a criteriilor si etaloanelor
sale valorice.

Daca tinem sa evidentiem latura axiological a


caracterului ,atunci trebuie sa luam in consideratie
interactiunea dintre cele doua multimi de solicitari : “Multimea
solicitarilor interne”,pe care individual le are fata de
societate ,si “multimea solicitarilor externe “ pe care societatea
le formuleaza fata de individ.

Caracterul apare ca mod individual specific de relationare si


integrare a celor doua multimi de solicitari .El poate pune
individual in urmatoarele trei ipostaze :
a) Deconcordanta deplina cu societatea -Toate
solicitarile sociale sunt acceptate si integrate ca norme
proprii de conduita si toate solicitarile proprii se
incadreaza in limitele normelor si etaloanelor societatii
(O asemenea situatie nu se intalneste in realitate in
viata ,ea desemnand o lume ideala,teoretica,spre care
se poate tinde).
b) De respingere reciproca totala –cand cele doua
multimi de solicitari nu concorda in niciun punct ( Si
aceasta situatie trebuie considerata ca avand doar o
semnificatie teoretica,neintalnindu-se ca atare in
realitate)
c) Condordanta partiala-disconcordanta partiala-
cele doua multimi de solicitari intersectandu-se pe o
plaja mai ingusta sau mai intinsa. Aceasta este situatia
reala ,care reflecta natua contradictorie a raportului
individ-societate.Atunci cand plaja de intersectie se
ingusteaza pana la un anumit prag ,societatea declara
individual ca lipsit de caracter ,iar individual declara
criteriile sau etaloanele impuse de societate ca
inacceptabile,trebuind sa fie revizuite (reformate);
Cand plaja de intersectie se largeste tinzand spre limita
superioara de concordanta ,societatea declara individul
ca avand caracter iar indiivdul considera criteriile si
etaloanele societatii ca fiind si ale lui.
Caracterul se structureaza prin integrarea in planul
cunoasterii,afectivitatii ,motivatiei si vointei a ceea ce
este semnificativ pentru individ in situatiile,evenimentele
si experientele sociale,ca urmare el se manifesta numai in
asemenea imprejurari.De aceea dezvaluirea trasaturilor
de caracter este incomparabil mai dificila decat a celor
temperamentale.

Nu este sficient sa punem subiectul intr-o situatie


oarecare ca in cazul temperamentului,ci neaparat intr-o
situatie social-semnificativa.
Semniifcativul se poate impartii in Individual si
General .

Cand caracterul se structureaza pe dominanta


semnificativului inidivdual ,va fi etichetat ca marunt
,mercantil. Cand se structureaza pe dominanta
semnificativului general,supraordonat ,va fi etichetat ca
mare ,nobil . In primul caz ,individual isi va demonstra
intreaqga forta a caracterului sau in actiunile indreptate
spre atingerea scopurilor personale ;in cazul al doilea
,forta caracterului se va dezvaluii cu adevarat numai in
actiunile subordonate atingerii unor scopuri cu valoare
sociala mare.

Rezulta asadar ca modalitatea cea mai eficienta


de cunoastere si evaluare a caracterului o reprezinta
analiza actelor de conduita in situatii sociale inalt
semnificative pentru individ .
C3: Perceptiile interpersonale in practica
profesionala
Comunicarea nonverbala
Teme:

1.Transmiterea si perceptia mesajelor nonverbale;

2.Limbajul corpului,semnificatia gesturilor ;

3.Spatiul personal;

4.Paralimbajul;

5.Expresii faciale.

Transmiterea şi percepţia mesajelor nonverbale

Prin mesajele nonverbale pe care le recepţionăm, putem


obţine o mulţime
de informaţii despre interlocutorul nostru fără ca acesta să ni le
ofere: culoare, rasă,

sex, vârstă, identitate culturală, personalitate, atitudine şi stil


personal.

Maniera de comunicare este o mostră a comportamentului


individual pe

care ceilalţi o pot observa ca atare. Impresiile pe care şi le


formează despre noi sunt

fundamental marcate de modul în care salutăm, păstrăm


distanţele, zâmbim,

ascultăm, gesticulăm, privim etc, adică de stilul personal de a


relaţiona şi

interacţiona cu ceilalţi.

Căile de comunicare nonverbală sunt reacţiile


neconştientizate, dar care

sunt evidente pentru cei din jur.

Comunicarea nonverbală este o componentă foarte


importantă în procesul

comunicării, deci trebuie să ştiţi ce implică pentru a deveni


conştienţi de acest tip

de mesaje pentru a putea să le folosiţi eficient.

Comunicarea prin tăcere


Tăcerea este un instrument puternic de comunicare dar, atenţie,
trebuie

folosit cu abilitate.
- Când cineva ne pune o întrebare şi nu reuşim să răspundem, noi
comunicăm

ceva. Auditoriul comunică prin tăcerea lăsată la sfârşitul unui


discurs. Este

dificil pentru vorbitor să interpreteze corect această tăcere.


Plictiseală?

Dezaprobare? Respingere totală? Nefiind un răspuns clar, tăcerea


este ambiguă,

şi vorbitorul este lăsat să ghicească ce poate însemna aceasta, iar


interpretarea

poate fi greşită.

- Noi suntem fiinţe sociale, iar societatea este astfel făcută încât
să răspundem

unii altora. Avem nevoie de confirmarea celor din jur, nu numai a


faptului că

existăm pentru ei, dar şi a faptului că ne simpatizează. Una din


cele mai crude

pedepse sociale este ignorarea; una din cele mai crunte pedepse
oficiale şi cea

mai distrugătoare - dacă durează un timp îndelungat - este


izolarea completă.

Astfel, cu toate că "tăcerea este de aur" poate fi un lucru înţelept,


aceasta,

uneori, poate însemna un act de respingere, tăcerea construieşte


ziduri iar

zidurile sunt bariere în comunicare.


- Folosind tăcerea - pregătindu-ne să ascultăm - putem încuraja
vorbitorul să

continue sau să-şi exprime sentimente şi atitudini, pe care în alte


circumstanţe

nu le-ar fi făcut.

Limbajul timpului
Am putea spune că toţi percepem timpul în acelaşi mod.

Cultura umană a împărţit timpul în ani, dar nu există o


privire unitară în

acest sens. Chiar în interiorul aceleiaşi culturi, diferitele


comunităţi pot împărţi

timpul în moduri diferite. (ex.: omul de afaceri - luni-vineri;


proprietarul de

magazin - luni-sâmbătă; comerciantul - îşi împarte timpul în


sezoane; agricultorul,

în funcţie de anotimpuri etc.)

Caracteristicile individuale, legate de timpul biologic, ne


pot transmite informaţii

referitoare la performanţa indivizilor. Psihologul Karl Jung a stabilit


patru tipuri de

personalităţi umane, în funcţie de modul de folosire a timpului:

- tipul gânditor concepe timpul în mod linear, de la trecut la


viitor, trecând prin

prezent. El este logic, meticulos, cântăreşte alternativele, îi place


planificarea;
- tipul sentimental acordă mare atenţie experienţei sale
trecute, la care se

raportează mereu. Nu este prea entuziasmat de schimbare, şi o


acceptă cu

greutate. Punctualitatea nu este punctul său forte;

- tipul senzitiv se concentrează mai ales asupra prezentului. El


este omul de

acţiune: realist, este performant în luarea deciziilor şi se descurcă


de minune în

situaţiile de criză;

- tipul intuitiv este preocupat de viitor, spre care priveşte


mereu. El are impresia

că trebuie să schimbe lumea pentru a corespunde viziunii sale şi


se simte

frustrat dacă alţii nu-i împărtăşesc elanul.

Limbajul corpului
Limbajul corpului furnizează instantaneu un răspuns
vorbitorului şi îi

comunică acestuia cum se prezintă. Dacă această reacţie este


prezentă, iar

vorbitorul nu este sensibil la acest aspect şi nici conştient de


importanţa lui, fără să

poată interpreta sau citi acest limbaj, atunci o mare parte din
propria sa comunicare

s-a pierdut.
Deci, pentru a fi un bun cititor al limbajului trupului, trebuie
să vă

dezvoltaţi capacitatea de observaţie şi abilitatea de a descifra


aceste mesaje; trebuie

să vă daţi seama de prezenţa acestor mesaje şi de posibilele lor


semnificaţii; să fiţi

permanent atent la efectul limbajului trupului dumneavoastră


asupra altor persoane

şi să fiţi tot timpul atent la răspunsul posibil, astfel încât să puteţi


imediat folosi

propriile dumneavoastră tehnici de comunicare, dacă simţiţi că


este necesar.

Prima impresie despre partenerul de dialog se formează în


primele câteva

minute ale primului contact. Este impresia cea mai stabilă şi, dacă
nu intervin erori

grave de percepţie este şi cea mai adevărată. Prima impresie se


formează în urma

analizării stilului de comunicare.

Componentele de bază ale stilului de comunicare sunt:


distanţa, privirea şi

contactul vizual, poziţia trupului, fizionomia, mimica, gestica,


vorbirea, tonul şi

inflexiunile vocii, pauzele şi ritmul vorbirii, ascultarea,


îmbrăcămintea şi

accesoriile, imaginea de sine, sociabilitatea şi dominanţa


psihologică.
Privirea şi contactul vizual.

Mişcarea ochilor are un efect puternic comparativ cu alte semnale


fizice folosite. Unele mişcări ale ochilor sunt necontrolabile; ele
transmit mesaje foarte puternice pe care le recepţionăm aproape

fără a fi conştienţi. Mesajele semnificative ale ochilor şi privirii


sunt legate de

dilatarea şi contracţia pupilei, de ascunderea unghiului intern, de


intensitatea şi durata

contactului vizual cu interlocutorul, de schimbările de direcţie ale


privirii etc.

Atingerea.
Cercetări relativ recente au pus în evidenţă forţa
manipulatoare a

atingerilor. Atingerea fizică măreşte sentimentul de intimitate, la


nivel

infraconştient, şi facilitează obţinerea unor comportamente


favorabile de la

interlocutor. Un experiment făcut într-un, supermagazin din


Kansas City (Smith,

Gier şi Willis, 1982) a demonstrat că strângerea uşoară a


antebraţului clientului

ridică procentul de acceptare de la 51%, în condiţii fără contact,


la 79% în condiţia
contactului.

Gesturile.

În literatura de specialitate sunt prezentate gesturi care


exprimă

dominarea teritorială: aşezarea de materiale de lucru pe masă şi


rearanjarea

acestora; aruncarea fumului ţigării spre tavan; corpul aplecat spre


spate cu mâinile

la ceafă. Gesturile spaţiale indică atât personalitatea de bază mai


puternică şi

expansivă, cât şi atitudini şi stări de dezinvoltură şi încredere.

Există anumite gesturi care trădează neîncrederea, teama,


emoţia, nevoia de

protecţie, atitudinea defensivă sau negativă. Aceste gesturi sunt


numite "bariere" şi

sunt "ridicate" prin încrucişarea picioarelor sau a mâinilor, ori prin


prinderea între

mâini a unor obiecte: ochelari, poşetă, pix, ceas, dosar etc.

În urma cercetărilor făcute, s-a constatat că, atunci când o


persoană îşi

încrucişează braţele, receptează şi reţine cu 40% mai puţin, şi că


majoritatea

gândurilor devin negative.


Comunicarea vizuală

Indiferent de stilul de comunicare pe care dorim să-l


abordăm, având în

vedere că în anumite situaţii comunicarea nu se efectuează


numai cu şi prin

cuvinte, prin intermediul tonului, vocii, al amplitudinii sau al


atitudinii noastre etc.

în anumite situaţii, pentru a fi eficienţi, comunicarea se poate


realiza şi prin

intermediul imaginilor, cu ajutorul cărora putem să transmitem o


mare diversitate

de mesaje care au menirea de a accentua, descifra cuvintele


cheie, de a facilita o

înţelegere mai bună a mesajului transmis şi, nu în ultimul rând, de


a capta atenţia

ascultătorului. În acest context, considerăm comunicarea vizuală


ca pe o latură

complementară a comunicării verbale sau nonverbale.

Ca instrumente tradiţionale de vizualizare a mesajului


amintim: tabla,

planşele/posterele, obiectele fizice, video/retroproiectorul, filmul,


televiziunea cu

circuit închis etc.

În utilizarea acestor instrumente vizuale trebuie să avem în


vedere unele
avantaje şi dezavantaje cum ar fi impactul vizual şi
manevrabilitatea în corelarea

perfectă mesaj-imagine. Astfel, tabla neagră sau tabla albă (creta,


creioane speciale

colorate) vizualizează mesajul într-un mod extrem de simplu, se


foloseşte spontan

iar informaţia este expusă permanent.

În literatura de specialitate se recomandă diferite modalităţi de a


prezenta

statistici şi alte date, astfel încât să puteţi alege metoda care se


potriveşte cel mai

bine pentru o situaţie dată.

Puteţi apela la diferite mijloace grafice: tabele, grafice,


histograme,

diagrame, hărţi statistice, organigrame, pictograme etc. pentru a


prezenta o mare

diversitate de mesaje, informaţii statistice etc, acestea fiind


excelente completări ale

cuvântului scris sau vorbit. Prin utilizarea acestora se poate


reduce considerabil

vocabularul necesar prezentării, dar în nici un caz nu se pot


înlocui complet

cuvintele.

Tabelele sunt cele mai simple forme de reprezentare


vizuală, cuprinzând

nume, cifre şi date introduse în rubrici cu specificaţii amănunţite,


pentru a servi
unui anumit scop. Sau, astfel spus, o serie de valori numerice
obţinute prin calcul,

prin observaţii sau experienţe, aranjate într-o anumită ordine, în


şiruri şi coloane,

sau pentru obţinerea unei clasificări.

Grafic (din franc. grafique) este definit ca procedeu de


reprezentare

expresivă prin desen a fenomenelor si proceselor economico-


sociale, a legăturilor

dintre acestea, precum şi a legităţii manifestării lor in timp şi


spaţiu cu ajutorul

liniilor, punctelor, figurilor etc., cărora li se atribuie sensuri


convenţionale. Cele

mai multe figuri grafice folosite in economie, tehnică, organizare


etc., au o

fundamentare teoretică de reprezentare grafică a unei funcţii


matematice.

Orice grafic are un conţinut - procesul, fenomenul pe care îl


exprimă, şi o

formă - mijloacele cu ajutorul cărora este exprimat conţinutul.

În acest context, elementele principale ale unui grafic sunt:

- titlul, element constitutiv care trebuie să fie scurt, clar şi


complet;

- reţeaua, care este formată din linii paralele, verticale şi


orizontale, cercuri

concentrice sau tangente suprapuse crescător, linii încrucişate


etc.;
- scara de reprezentare.

Histograma este un grafic care reprezintă prin dreptunghiuri o


distribuţie

statistică (matematică).

Diagrama este definită ca o reprezentare grafică schematică a


unui

fenomen, a unui obiect etc.

În cazul acestei categorii de reprezentare grafică pot fi utilizate


următoarele forme:

a.Diagrama de flux informaţional, instrument de studiu folosit


pentru evidenţierea

modului de desfăşurare a activităţilor sau sarcinilor personalului


tehnic, economic

de altă specialitate şi administrativ, în vederea găsirii rapide a


soluţiilor de

îmbunătăţire. Ea reproduce fluxul informaţional cu ajutorul unor


simboluri

unitare pe diverse operaţii, permiţând înţelegerea uşoară a


desfăşurării activităţii

sau sarcinii studiate;

- Diagrama de rutină, diagramă de flux informaţional, care


reprezintă

compartimentele participante la desfăşurarea activităţii analizate,


precum şi

toate documentele şi legăturile dintre acestea. Ocupă un spaţiu


redus şi poate
fi percepută dintr-o singură privire, sesizându-se cu uşurinţă
eventualele

anomalii în circulaţia documentelor; are dezavantajul că nu


prezintă fluxul

informaţional pe operaţii;

- Diagrama orizontală, diagramă de flux informaţional care ne


ilustrează

circuitele documentelor, a operaţiilor din sistemul informaţional şi


a

interdependenţei dintre documente în procesul derulării


operaţiilor respective.

Se desfăşoară de la stânga la dreapta şi permite urmărirea uşoară


a circuitelor

întrucât flecare document este situat pe aceeaşi linie orizontală


de la apariţie

şi până la arhivare sau distrugere. Permite depistarea


paralelismelor în

efectuarea operaţiilor precum şi a operaţiilor inutile;

- Diagrama verticală, diagramă de flux informaţional care


cuprinde circuitele

interdependente dintre documente, funcţiile din structura


organizatorică

angrenate în circuitele respective, operaţiile şi natura lor, inclusiv


locurile de

decizii şi de execuţie precum şi texte descriptive ale acestora.


Poate fi
utilizată cu uşurinţă în analiză şi proiectare deoarece circulaţia
unui document

se desfăşoară în întregime în aceeaşi coloană; simbolizările


situate pe acelaşi

rând reprezintă legături între documentele respective, evidenţiază


mai

pregnant transcrierile inutile, controalele excesive şi deplasările


repetate între

compartimente. Diagrama verticală, în comparaţie cu diagrama


orizontală

este mai laborioasă şi solicită o concentrare mai mare a


specialistului care o

elaborează şi a celor ce o utilizează.

b. Diagrama de flux tehnologic este o reprezentare grafică, pe


plan general a

organizaţiei (instituţii, firmă etc), prin simboluri alese de


specialist; a tuturor

operaţiilor şi activităţilor ce compun fluxul tehnologic; a traseelor


parcurse de

principalele piese, subansamble sau produse în diferite etape ale


transformării lor

tehnologice din materii prime în produse finite, în scopul


evidenţierii structurii

procesului pe operaţii tehnologice, precum şi succesiunea lor în


timp. Analiza

vizuală a diagramei de flux tehnologic permite găsirea unei soluţii


de amplasare a
locurilor de muncă, respectarea ordinii de succesiune tehnologică
a operaţiilor şi

a principiilor şi regulilor privind organizarea raţională a producţiei


şi a muncii,

care să evite întoarcerile în flux, traseele întortocheate sau


ocolite, încrucişările

de trasee etc.

Diagrama circulară este una dintre cele mai simple reprezentări


grafice.

Prin intermediul ei comunicăm mesaje cu multă claritate şi


simplitate. Este uşor de

întocmit şi interpretat deoarece fiecare secţiune este direct


proporţională cu

valoarea procentajului pe care o reprezintă.

Harta este o reprezentare grafică în plan orizontal a suprafeţei


pământului

(totală sau parţială), generalizată şi micşorată conform unei


anumite scări de

proporţie şi întocmită pe baza unei proiecţii cartografice.

Organigrama este o reprezentare grafică a structurii unui sistem

cibernetico-economic sau social din care rezultă elementele


structurale:

compartimentele de muncă, funcţiile de conducere, modul de


subordonare a

acestora şi legăturile de autoritate ierarhică. Organigrama


reflectă concepţia de
organizare aplicată la unitatea respectivă şi, în consecinţă,
nivelele ierarhice

existente.

Recomandări:

- Selectarea şi utilizarea celor mai relevante instrumente în raport


cu informaţiile

pe care doriţi să le expuneţi;

- Asiguraţi-vă că instrumentele la care apelaţi sunt în stare de


funcţionare;

- Asiguraţi-vă că spaţiile în care urmează să vă prezentaţi


imaginile sunt pregătite

pentru o asemenea acţiune: verificaţi, în detaliu, şi familiarizaţi-vă


cu spaţiul

unde urmează să vă susţineţi prezentarea (repetarea unui mic


scenariu este

vitală dacă vreţi să respectaţi şi să fiţi respectat);

- Oricât de bine v-aţi pregătit, luaţi în calcul şi gândiţi-vă că pot


apărea şi

evenimente neprevăzute, nu intraţi în panică.

Indiferent de tipul mijloacelor vizuale pe care dorim să le folosim


pentru ca

mesajul să fie mai relevant, mai uşor de recepţionat şi înţeles


este necesar ca ideile

să fie pertinente, bine selecţionate şi structurate în aşa fel încât


să ofere receptorului

informaţii rapide, clare şi concrete.


Este importantă, de exemplu, folosirea culorilor în reprezentarea
grafică:

- galbenul - semnificativ;

- roşul - nesemnificativ;

- albastrul - înalt semnificativ;

- verdele - foarte important/înalt semnificativ.

Alegerea celor mai potrivite mijloace grafice are drept scop:

- să capteze atenţia şi în acelaşi timp să încânte ochiul;

- oferă rapid o imagine de ansamblu şi o cantitate apreciabilă de

informaţii;

- evidenţiază mai clar anumite diferenţe care, de multe ori,


datorită vitezei

de prezentare verbală, nu sunt sesizate şi înţelese de întreg


auditoriul.

În realizarea unei corelări ideale informaţie - mijloc vizual


folosit trebuie să

avem în vedere câteva principii:

- mesajul verbal poate fi completat cu mijloace grafice;

- complexitatea conţinutului mesajului verbal este susţinută de

reprezentarea vizuală;

- pregătiţi cu atenţie, din timp, receptorul asupra faptului că veţi


apela la

mijloace vizuale

- explicaţi şi interpretaţi reprezentările vizuale deoarece


comunicarea
vizuală este o latură complementară a comunicării verbale şi nu
un

înlocuitor.

Posterul ştiinţific
Panourile de afişare pot fi confecţionate cu uşurinţă şi
permit, în raport de

spaţiu, o prezentare vizuală complexă, iar desenele, schemele


etc., o dată pregătite

pot fi folosite şi cu alte ocazii. Această modalitate de comunicare


necesită efort şi

timp pentru pregătire.

Planşele se recomandă a se utiliza atunci când prezentăm


informaţii unor

grupuri de persoane. În timpul expunerii se subliniază informaţiile,


păstrându-se

succesiunea prezentării acestora.

Sfaturi practice pentru realizarea unui poster

Posterul este o imagine (gândiţi-vă la afişele pentru spectacole


sau

publicitate pentru produse) destinat să fie văzut de departe, şi


pentru aceasta

necesită o reflectare particulară, în prealabil, pentru realizarea sa.

Poster ştiinţific
- Format : 100x65, sau 50x65;

- Titlu: litere majuscule (vizibile de la 4 sau 5 m), de exemplu font


de 72;

- Text: litere suficient de mari pentru a fi citite uşor de receptor


(font ≈ 28)

(vizibil de la 2 sau 3 m);

- Curbe, scheme, figuri diverse (cu legendă) facilitând prezentarea

rezultatelor;

- Culori variate;

- Fotografii: minim 13x18cm

Posterul trebuie să respecte două principii importante:

- agreabil de văzut de departe, astfel încât să determine


apropierea.

- uşor de citit de aproape.

Pericole ce trebuie evitate: poster frumos şi fără informaţii,


informaţie

abundentă dar de necitit.

Într-un poster ştiinţific imaginea prezintă o sinteză de informaţii,


iar posterul

trebuie privit ca un ansamblul compus din texte, figuri, titluri,


subtitluri etc.

Paralimbajul
Comunicarea nonverbală este cumulul de mesaje, care nu
sunt exprimate prin cuvinte şi care pot fi decodificate, creând
înţelesuri. Aceste semnale pot repeta, contrazice, înlocui,
completa sau accentua mesajul transmis prin cuvinte.
A. Mehrabian si M. Weiner au fost primii care au studiat
limbajele neverbale si au constatat că proporţia în care folosim
limbajul verbal şi limbajele neverbale este, în comunicarea orală,
urmatoarea( 7% cuvinte, 38% paralimbaj (în principal intonaţia şi
inflexiunile vocii), 55% alte elemente de limbaj neverbal (în
principal expresia feţei, gesturile şi postura corpului). Doar 7% din
comunicare are loc prin intermediul cuvintelor, restul fiind
neverbal.
De cîte ori comunicăm, noi trimitem în exterior mesaje şi
prin intermediul altor mijloace. Chiar atunci când nu scriem sau
vorbim, noi totuşi comunicăm ceva, uneori neintenţionat. Evident,
noi putem utiliza imagini pentru a ne comunica mesajul, fie
pentru a înlocui cuvintele sau, mai important, pentru a întări
mesajul verbal. Dar, voluntar, sau involuntar, când vorbim,
comunicăm de asemenea prin:
- expresia feţei- un zâmbet, o încruntare;
-gesturi- mişcarea mîinilor şi a corpului pentru a explica sau
accentua mesajul verbal;
- poziţia corpului- modul în care stăm, în picioare sau aşezaţi;
- orientarea- dacă stăm cu faţa sau cu spatele către interlocutor;
-proximitatea- distanţa la care stăm faţă de interlocutor, în
picioare sau aşezaţi;
- contactul vizual- dacă privim interlocutorul sau nu, cât şi
intervalul de timp în care îl privim;
-contactul corporal- o bătaie uşoară pe spate, prinderea umerilor;
- mişcări ale corpului- pentru a indica aprobarea/dezaprobarea
sau pentru a încuraja interlocutorul să continue;
- aspectul exterior- înfăţişarea fizică sau alegerea vestimentaţiei;
- aspectele nonverbale ale vorbirii- variaţii ale înălţimii sunetelor,
tăria lor şi rapiditatea vorbirii, calitatea şi tonul vocii (denumite
uneori “paralimbaj”);
- aspectele non-verbale ale scrisului- scrisul de mână, aşezare,
organizare, acurateţe şi aspectul vizual general;
Ansamblul elementelor non-verbale ale comunicării este
uneori denumit “metacomunicare” (cuvântul grecesc “meta”
înseamnă “dincolo” sau “în plus”). “Metacomunicarea” este deci
ceva în plus faţă de comunicare şi trebuie să fim totdeauna
conştienţi de existenţa sa. Trebuie să subliniem că
metacomunicarea, care însoţeşte orice mesaj, este foarte
importantă.
Alţi autori (R. Birdwhistell, A.A. Pease, M. Dinu) vorbesc
despre limbajul tăcerii, limbajul spaţiului şi limbajul corpului
(ultimul inglobînd majoritatea indicilor amintiţi înainte).

Limbajul tăcerii
Tăcerea, departe de a fi lipsă de comunicare, este încărcată
cu profunde semnificaţii comunicative.
Când suntem stingheriţi neştiind răspunsul la o întrebare, noi
comunicăm implicit ceva. Această tăcere e deosebită de tăcerea
omului plictisit sau de tăcerea meditativului, de tăcerea impusă
prin “reducerea la tăcere” sau de tăcerea prevezătoare.
Tăcerea se leagă de ascultare şi de recepţionarea corectă a
mesajelor. Folosind-o cu pricepere, putem stimula comunicarea
creând interlocutorului posibilittea de a-şi exprima ideile sau
sentimentele care, altfel, ar fi rămas ascunse. Încurajând
răspunsurile, tăcerea se dovede a fi un puternic instrument de
comunicare, prin care putem obţine un profit intelectual şi social
maxim din fiecare interacţiune comunicaţională, ţinând seama şi
de ponderea pe care o are tăcerea în acest tip de interacţiuni.
Astfel, studiile privind activităţile pe care le desfăşoară de-a
lungul unei zile membrii “gulerelor albe” (mediile intelectuale)
americane arată că şapte minute din zece aceştia sunt angajaţi
într-o formă de comunicare (N. Stanton, 1995).
Activităţile cu profil de comunicare sunt distribuite astfel:
9% scris
39% transmis
30% vorbit
16% citit
61% recepţionează
45% ascultă

Acestă proporţie poate fi diferită la alte segmente de


populaţie a căror ocupaţie implică într-o măsură mai mică scrisul
sau cititul. Dar ponderea ascultării se menţine prioritară şi în
aceste cazuri, ascultarea, cel puţin sub aspect cantitativ, aflându-
se în fruntea manifestărilor noastre comunicaţionale. Ea
reprezintă o verigă extrem de importantă a lanţului
comunicaţional, fiind o condiţie esenţială a receptării corecte a
mesajului. Dacă mesajul nu este recepţionat corect, el nu
reprezintă decât un simplu zgomot de fond.
Există pericolul ca, fie individul să se gândescă la altceva în
timpul ascultării, fie să se gândească la propriul său răspuns,
neglijând ascultarea eficientă.
Ascultarea nu e un proces pasiv, ci presupune înţelegerea,
interpretarea şi integrarea informaţiei primite în modele de
cunoaştere proprii.

Limbajul spaţiului

Acesta face obiectul de studiu al proxemicii, disciplină


nouă, fundată de Eduard Hall în anii '60 ai secolului nostru. Ea
studiază proprietăţile educaţionale ale spaţiului, precum şi
modalităţile de folosire optimă a acestor proprietăţi.
Ideea de la care se porneşte este că orice individ are
tendinţa de a-şi revendica un spaţiu al său, spaţiul din jurul
trupului său, pe care-l marchează imaginar, îl consideră drept
spaţiul său personal, ca o prelungire a propriului său trup.
Încălcarea acestui spaţiu lezează profund individul, creând
disconfort, stânjeneală şi chiar stări conflictuale. Fiecare individ
tinde să menţină o distanţă între el şi celelalte persoane sau
lucruri. Îşi crează un “spaţiu-tampon” de o anumită marime,
formă sau grad de permeabilitate, care are importante funcţii
psihosociale: de protecţie, intimitate, siguranţă, odihnă, reverie.
În limbaj curent se spune: “îl ţine la distanţă” sau
“prieten apropiat”, ilustrând faptul că relaţiile interumane se pot
exprima spaţial. Pentru persoanele străine sau neagreate păstrăm
un spaţiu mai mare în jurul nostru, pentru persoanele apropiate
sau iubite reducem acest spaţiu până la anulare. Fiecare tip de
relaţie presupune o distanţă caracteristică între indivizi, orice
încălcare generând stres şi blocaje de comunicare.
În plan mai general, modul în care folosim spaţiul de
comunicare are determinaţii culturale şi sociale specifice. În
lumea afacerilor, de exemplu, spaţiul este în relaţie directă cu
rangul individului: pe măsură ce avansează în funcţie, cresc
dimensiunile biroului său.
În privinţa spaţiului familial (al casei de locuit), accesul
persoanelor străine este extrem de selectiv, în funcţie de tipul de
relaţii pe care acestea le au cu proprietarul. Unele persoane sunt
primite doar în vestibul, altele în bucătărie, altele în sufragerie
sau altele în dormitor.
Spaţiul personal, “bula de aer” ce-l înconjoară pe om,
s-a bucurat de cea mai mare atenţie din partea cercetătorilor.
Acest spaţiu poate fi împărţit în patru zone distincte,
fiecare zonă fiind împărţită la rândul ei în două subzone: un
apropiată şi alta îndepărtată. Deosebim astfel:
Zona intimă, ce se întinde de la suprafaţa corpului până la o
distanţă de 46 cm. Este zona cea mai importantă pentru om şi
cea mai apărată. Doar celor apropiaţi emoţional (îndrăgostiţi,
părinţi, copii, soţul, soţia) le este permis accesul în ea.
Zona personală e cuprinsă între 46 cm şi 1,22 m. Distanţa
personală ne protejează faţă de atingerea celorlalţi şi asigură
comunicarea verbală optimă. Interlocutorii îşi pot strânge mâna,
act care se face de regulă pe un “teren neutru” încheietura mâinii
aflându-se la limita zonei intime a interlocutorilor.
Zona socială desemnează spaţiul personal pe care-l menţinem
atunci cînd intrăm în relaţii oficiale, impersonale cu cineva. De
exemplu, în relaţiile de serviciu, relaţii faţă de necunoscuţi (faţă
de vânzător, faţă de factorul poştal, de noul angajat), relaţii din
care elementul de intimitate este înlăturat total. Distanţa prin
care evităm contactul corporal este menţinută prin amplasarea
unor bariere, a unor obiecte-tampon între interlocutori, cum ar fi
de exemplu, biroul, catedra, ghişeul, scaunul amplasat la câţiva
metri distanţă.
Zona publică, peste 3,60 m, e distanţa corespunzătoare atunci
când ne adresăm unui grup mare de oameni, în care comunicarea
şi-a pierdut aproape în totalitate caracterul interpersonal. Este
totodată distanţa care se menţine (în sălile de tribunal) între
politicieni şi ziarişti la conferinţele de presă, între comandant şi
trupă.
Situaţiile de aglomeraţie din autobuz, lift, la cinema, când zonele
intime ne sunt
invadate de necunoscuţi, ne crează iritare şi stânjeneală. Oamenii
adoptă în astfel de situaţii un comportament impersonal, vorbind
sau mişcându-se cât mai puţin cu putinţă. Allan Pease (1993)
aminteşte cîteva reguli pe care oamenii le aplică în astfel de
situaţii, reguli care prevăd:
Nu ai voie să vorbeşti cu nimeni, nici chiar cu cei pe care îi
cunoşti.
Trebuie să eviţi ca privirea ta să se întâlnească cu privirile altora.
Să păstrezi o expresie de “jucător de pocher”, fără să afişezi vreo
emoţie.
Dacă ai o carte sau un ziar, să creezi impresia că eşti cufundat în
citirea lor.
Cu cât aglomeraţia e mai mare, cu atât îţi poţi permite mai puţine
mişcări ale trupului.
În lift să urmăreşti cifrele care indică etajele.
Modalitatea non-verbală a comunicării este frecvent întrebuinţată
în procesele de
insruire, învăţământ, artă dramatică, şi în medicină.
Există corelaţii între mesajul verbal şi cel non-verbal
transmis de individ. Când între cele două mesaje există
dicordanţă, oamenii au tendinţa să se bizuie pe mesajul non-
verbal întrucât este, de regulă, mai sincer, mai puţin supus
controlului conştient.
Cercetările efectuate în domeniul comunicării au evidenţiat
existenţa unei legături directe între nivelul de pregătire, statusul
social şi disponibilităţile de vorbire ale unei persoane si numarul
de gesturi utilizate de ea pentru a transmite un mesaj. Cu cât o
persoană este mai instruită şi se află mai sus pe scara ierarhiei
sociale, cu atât reuşeşte mai bine să comunuce mai bine prin
cuvinte şi fraze. Astfel de pesoană utilizeză în principal limbajul
verbal (bogat şi diversificat), în timp ce persoanele mai puţin
instruite se bazează într-o mai mare măsură pe gesturi şi cuvinte.

Categoriile Osgood

Limbajul trupului imprima si nota atmosferei in care are loc


interactiunea. Un individ cu o mimica zambitoare, tonic, dinamic
induce o stare de bine, in opozitie cu un individ apatic, lipsit de
tonus si neingrijit.

In comunicarea interumana 35% reprezinta comunicarea


verbala si 65% comunicarea nonverbala dupa unii autori
ponderea fiind chiar de 90%. In mediul urban, persoanele active
intalnesc zilnic zeci sau sute de persoane cu care comunica non
verbal.
Paul Ekman (1997b) considera ca expresiile faciale comunica
informatii, insa nu intotdeauna sunt intentionate. In timp ce
oamenii fac miscari faciale pentru a transmite un mesaj, espresiile
faciale ale emotiilor sunt neintentionate.

In lucrarea The repertoire of nonverbal behavoir:categorie,


origins, usage and coding(1969, apud S.Chelcea, 2003, 130-135)
Paul Ekman si Wallace F. Friesen propun un sistem de categorii
pentru clasificarea comportamentului nonverbal avand la baza
originile, functiile si coordonarea acestora .Printre ele se afla si
expresiile faciale (affect displays) sunt miscarile faciale care
exprima starea emotionala;ele pot fi intentionate sau
neintentionate.

Comportamentul nonverbal are la baza mimica, gesturile


si toate miscarile corpului. Voi incerca sa explic limbajul
nonverbal din punct de vedere al expresiei faciale deoarece
mimica fetei ocupa un rol foarte important in relatiile interumane,
constient sau inconstient.
Pozitia capului este foarte sugestiva. Capul se poate afla in
diverse pozitii: ridicat sau coborat, inclinat la stanga sau la
dreapta, ridicat oblic la stanga sau la dreapta. Capul impins
inainte ne induce cu gandul ca la un semn de amenintare. Capul
plecat inseamna supunere iar capul aplecat oblic inseamna
perfidie. Cel care inalta capul , isi descopera gatul, zona
vulnerabila, aratand astfel ca nu se teme, ca are semtimentul
propriei valori. Ridicarea batosa a capului inseamna aroganta,
capul lasat destins pe spate este un semn de autopredare sau o
senzatie trezita de amintiri sau ascultarea muzicii preferate,
deconectare de ce ii inconjoara. Capul inclinat lateral dreapta
inseamna bunavointa, ascultare in opozitie cu inclinarea la stanga
care denota scepticism, critica, indoiala.
Pozitia capului tradeaza interesul, toleranta, indiferenta,
dezgustul fata de interlocutor.Pozitia de ascultare cu interes este
cu capul usor inclinat lateral.Clatinarea capului in sus si in jos
inseamna acord, aprobare, intelegere. Clatinarea capului de la
stanga la drapta inseamna negare, dezaprobare si acesta
miscarea a capului descurajeaza foarte mult persoana in cauza. In
cazul unor negocieri sau diferite conversatii de afaceri sau nu
numai castigam teren daca initiem aproape imperceptibil
miscarile capului celui cu care negociem.
Miscarile sunt multiple si complexe, se realizeaza combinatii
de miscari, se asociaza miscarea capului cu miscarea aletor
segmente ale corpului, miscarea integrata fiind caracteristica
fiecarei situatii sau stari psihologice.
Comunicarea prin expresia fetei include mimica(incruntarea ,
ridicare sprancenelor, incretirea nasului, tuguierea buzelor).
Mimica este acea parte a corpului nostru care comunica: fruntea
incruntata semnifica preocupare, manie, frustare; spancenele
ridicate cu ochii deschisi ne induce catre o stare de mirare de
surpriza; nasul incretit inseamna neplacere iar buzele stranse
inseamna nesiguranta, ezitare, ascunderea unor informatii.
Mimica este semnalul nonverbal cel mai usor de descifrat.
Mimica poate fi agitata si este determinata de o succesiune de
stari sufletesti, de senzatii puternice si poate semnifica o mare
sensibilitate la stimulii externi.
Darwin R. Charles a observat ca mimica asociata unor senzatii
este comuna tuturor oamenilor.Fenomenul a fost studiat si
concluzia a fost ca exista programe innascute, ca se pare ca
exista o mimica universala.

Fruntea:

Fruntea este componenta care formeaza zona superoara a


fetei. Ea reprezinta puterile spirituale si trasaturile de caracter
asociate.
Formele fruntii sunt foarte diferite de la persoana la persoana dar
ea este intotdeauna determinata de linia parului iar inaltimea ei
se intinde intre punctul situat intre sprancene si linia parului.
Prin miscarea muschilor sunt generate cutele fruntii, care pot fi
verticale, orizontale sau incretite.
Cutele verticale se datorea concentrarii pe un punct in spatiu
sau a luminii orbitoare. Astfel cutele verticare devin expresia unui
efort spiritual sau fizic;in valori normale sau depasite, ele exprima
disperare, furie,sau emotie.
Cutele orizontale apar cand ochii sunt larg deschisi, cand se
incearca prelucrarea informatiilor detinute, dar care nu sunt
intelese; mimica este expresie a fricii, sperieturii, mirarii,
intelegerii bruste a unui lucru, dar aceasta mimica poate fi
datorata oboselii, greutatii ci care sunt tinuti ochii deschisi. Cutele
incretite apar la locul de intersectie dintre cele doua orizontale si
cele verticale; exprima panica in gandire, dificultati in prelucrarea
informatiilor.

Sprancenele:

Chinezii considera sprancenele drept una dintre cele cinci


trasaturi vitale ale fetei.
Intr-adevar, nici o fata nu poate fi citita cum se cuvine fara a le
lua in considerare. Sprancenele le putem considera ca o granita
intre partea superioara a fetei si cea mijlocie. Ele arata tipul
afectiv al omului, precum si gradul de intelegere intre minte si
inima. Ele au o forma mostenita care prin miscarea in timpul vietii
se modifica. Ridicarea sprancenelor se face in semn de salut, de
recunostinta si acest lucru il putem numi chiar salutul ochilor.
Osgood a enumerat sapte grupe principale de expresii faciale,
fiecare avand mai multe subgrupe: fericire, surpriza, teama,
tristete, furie, curiozitate si dispretul. Expresiile faciale enumerate
sunt recunoscute in toate societatile umane si se considera a fi
innascute datorita acestei calitati.