Leonid Dimov - Poemul esentelor

Treceau orele, treceau norii, treceau mamelucii,

Iar eu am visat azi-noapte ca mi-am pierdut papucii...
Desi stiam înca din lenesa tinerete
Ca naratiunea, ironia, imaginile glumete
N-au ce cauta în cadente:
Ca poezia tine de esente.
Eu însa, elev fiind, ca toti naucii,
Îmi pierdusem - pe coridoare ori în sali – papucii
Si-i cautam, desi era ora de fizica,
Desi acuzat eram ca nu ma dedau la metafizica,
De catre ceilalti versificatori din urbe,
Ci ca tot umblam prin scaieti, grohotisuri si turbe.
Îmi cautam, deci, papucii cu pompoane albastrii
Pe sub banci, pe sub catedre, pe sub sepcarii
(Adica sirurile de sepci atârnate de cuiere,
Daca-mi îngaduiti aceasta putere
De a da cuvântului o semnificatie
Alta decât cea oferita spre consumatie),
Stiind prea bine ca la o anumita etate
Se poate cauta un nasture cazând în eternitate,
Sa poti asa-ntr-o doara sa chemi pe Cineva,
Prin candeluri o raza silind a furnica
Si ca poti sari raiului ulucii
Cautându-ti papucii,
Noaptea prin sali de marmura multicolora,
Cuprins de spaima ca n-ajungi la ora,
Ca poti culege zilnic în geanta
Câte-un bulgare ori piatra boanta,
Precum a facut acel factor postal –
(Cu numele piesei de sah numita cal)
Ducând locuitorilor telegrama ori chitanta –
Un palat de-a pus jos toata Franta.

Mircea Ivanescu - Poezia e altceva?

nu trebuie sa povestesti în poezie – am citit

un sfat catre un tânar poet – deci sa nu povestesc
cum, foarte devreme, ea se scula dimineata, si asezându-se pe pat
astepta sa i se linisteasca respiratia, cu fata în mâini –
sa nu spun nimic despre chipul ei atâta de obosit
încât i se încovoiau umerii, în fata oglinzii, când
se pieptana încet. sa nu-mi marturisesc spaimele
lânga fata ei înstrainata, întoarsa de la mine.
sa nu umblu cu versuri, ca si cu oglinda în mâini
în care se rasfrâng acele dimineti cu lumina cenusie
dinainte de zori. poezia nu trebuie sa fie reprezentare,
serie de imagini – asa scrie. poezia
trebuie sa fie vorbire interioara. adica
tot eu sa vorbesc despre fata ei înecându-se, cautându-si
respiratia? însa atunci ar fi numai felul în care eu vorbesc
despre fata ei, despre miscarile încetinite prin straturi
de remuscari tulburi, de gânduri doar ale mele,
ale imaginii ei – ar fi numai un chip, o imagine –
si ea – adevarata ei fiinta atunci?

Ana Blandiana – Vanatoare

N-am alergat niciodata dupa cuvinte,

Tot ce-am cautat
Au fost umbrele lor
Lungi, argintii,
Tarate de soare prin iarba,
Impinse de luna pe mare;
Nu am vanat niciodata
Decat umbrele vorbelor
E o foarte iscusita vanatoare
Invatata de la batrani
Care stiu
Ca din cuvant
Nimic nu e mai de pret
Decat umbra
Si nu mai au umbra
Cuvintele care si-au vandut sufletul.