LUCRARE SCRISĂ LA LIMBA ŞI LITERATURA ROMÂNĂ

Citiţi cu atenţie textul:

CERCEII CU TOPAZE de Doina Ruşti

Intr-o zi de primăvară a anului 1716, mai mulţi bucureşteni, adunaţi pâlcuri-pâlcuri în faţa Palatului
Domnesc, strigau cât îi ţineau plămânii c-au intrat nemţii-n ţară.

Bineînţeles, nu era adevărat.

Însă oamenii au crezut că o glumă nu strică nici la casa principelui, care era Nicolae Mavrocordat.
Culmea este că acesta i-a şi crezut. Era venit în Bucureşti doar de câteva luni şi nu ştia cum merg lucrurile
în acest oraş. Pentru bucureşteni, el era o noutate absolută, căci a fost primul domn străin, urcat pe tron
imediat după Ştefan Cantacuzino (succesorul controversat al lui Constantin Brâncoveanu).

La anul 1716, Mavrocordat avea 36 de ani şi, după cum spune istoria, era un tip destul de cumsecade. În
plus şi foarte încrezător în supuşii săi, atât de încrezător încât nu s-a gândit nicio clipă că aceştia făceau
glume pe seama lui. De altfel, nici nu se mai auzise până atunci, ca locuitorii vreunui oraş să se adune la
palat şi să-şi mintă fără ruşine conducătorul: „Fugi, Măria Ta, c-au intrat nemţii în ţară!”

Nu se poate crede că Mavrocordat nu avea oameni pe care să-i trimită în recunoaştere! Totuşi, a luat de
bune cuvintele târgoveţilor care păreau oameni înstăriţi şi îmbrăcaţi ca lumea, unii dintre ei negustori şi
chiar diaconi la Colţea.

Faptele s-au întâmplat astfel: era aproape de prânz şi principele încă lenevea, când în iatacul lui a dat
buzna Chiţa. Bineînţeles, Nicolae Mavrocordat nu se aştepta să intre cineva şi încă ţipând şi îndemnându-l
să-şi facă bagajele!

Şi tocmai pe asta mizase şi ea.

Chiţa era fiica unei cameriste şi cunoştea bine Palatul Domnesc, în care se poate spune că îşi petrecuse
copilăria. Ea aducea prosoapele, ea căra cearşafurile aliniate-teanc şi tot ea strângea rufăria murdară din
care cauză i se şi spunea Rufăreasa.

Când Mavrocordat a văzut-o în pragul uşii ţipând, s-a şi ridicat din pat. Chiţa Rufăreasa a tras imediat
perdelele trandafirii, arătându-i lumea adunată şi punându-l la curent cu intrarea nemţilor. Bineînţeles, ca
toată slugărimea, şi ea ştia că e vorba despre o farsă de 1 Aprilie, dar ca şi celorlalţi, şi ei îi era simpatic
grecul acesta tânăr şi cu o faţă de papagal bun de păcălit.

Iar în afară de acestea, Rufăreasa mai voia şi să-şi încerce forţele în care, pe vremea aia, avea o nelimitată
încredere. În fond, era un act de mare curaj să intri în iatacul domnesc! Îşi luase inima în dinţi şi în mai
puţin de 5 minute îşi dăduse seama că-i şi ieşise. Această încercare capitală i-a schimbat cu totul destinul,
căci din ziua aceea nimeni n-a mai putut să facă faţa unei îndrăzneli care primise chiar girul principelui!

Cât Mavrocordat şi-a aruncat ochii printre perdelele de mătase, Chiţa, care n-a încetat nicio clipă să se
văicărească pe tema intrării nemţilor, a văzut cum străluceau pe pervazul ferestrei două boabe albastre. Şi
pe măsură ce povestea, arătându-i cu degetul pe Andrei măcelarul, pe diaconul Mihalache şi pe băieţii de
la brutăria lui Costea, a palmat în viteză şi cele două pietricele, cu toate că ştia foarte bine că erau cerceii
lui Mavrocordat.

1
Mult prea speriat ca să bage în seamă astfel de detalii, domnitorul şi-a adunat câteva lucruri, şi-a urcat
copiii în trăsură şi, doar în pijama şi-n papuci, a tăiat-o spre Giurgiu, unde, evident a aflat că fusese
păcălit.

Chiţa Rufăreasa n-a păţit nimic. Nimeni nu putea s-o învinovăţească pentru o glumă pusă la cale de atâta
lume. Prin urmare, şi-a văzut de treburile ei, făcându-şi loc cu diverse aplicaţii retorice învăţate din
această istorie.

Cerceii domneşti erau două topaze cât cireaşa de mai. Un timp i-a ţinut ascunşi în tivul şorţului. Apoi,
prin toamnă, când au intrat nemţii de-adevăratelea în Bucureşti, i-a învelit într-o cârpă şi i-a îngropat la
rădăcina unei tufe de răsură.

Nicolae Mavrocordat care, evident, nu i-a mai crezut pe bucureşteni a doua oară, a căzut prizonier la
nemţi, iar când a revenit pe tron, în 1719, Chiţa Rufăreasa era deja la casa ei, măritată cu un morar.
Uneori scotea la lumină cele două pietre senine şi se uita fericită în apele lor, nu pentru că le-ar fi apreciat
valoarea, ci pentru că aceste două pietricele limpezi îi aminteau de cel mai cutezător moment al vieţii.

Cu toate că n-a fost singurul.

În mahalaua ei era cineva, adică-i fusese recunoscută autoritatea. Nu doar că nimeni nu îndrăznea să i se
împotrivească, dar personalitatea ei s-a răsfrânt şi asupra copiilor, pe care toată lumea îi numea ai
Rufăresei. Pătruns de importanţa mamei lui, băiatul cel mare s-a semnat toată viaţa Ion al Rufăresei, iar
după el şi ceilalţi urmaşi, ajunşi pe la 1904 – Rufărescu – şi ai căror descendenţii se mai pot întâlni şi
astăzi în Bucureşti.

Toţi au cultivat moştenirea Chiţei Rufăreasa: o îndrăzneală fără oprelişti şi doi cercei cu topaze albastre.
Aceştia au trecut din mână în mână şi din generaţie în generaţie, fără ca vreunul dintre Rufăreşti să fi
îndrăznit să-i vândă sau să-i poarte. Fireşte, nimeni, în afară de Chiţa nu le-a ştiut adevărata istorie.

În anul 1730, în timpul marii ciume, când însuşi Nicolae Mavrocordat a murit din cauza epidemiei, Chiţa
şi-a chemat băiatul cel mare şi i-a spus doar atât:

- Să ai grijă de cerceii ăştia ca de ochii din cap!

Iar dorinţa ei a ţinut pe val mai multe generaţii de Rufăreşti.

Răspundeţi la următoarele cerinţe:

1. Construiţi enunţuri în care să demonstraţi polisemia cuvintelor forţă, papagal.

2. Identificaţi cuvinte şi expresii tipice pentru limbajul cotidian şi explicaţi rolul lor expresiv.
3. Rezumaţi, în zece rânduri, povestea Rufăresei.
4. Stabiliţi momentele subiectului , indicând incipitul şi finalul.
5. Realizaţi un portret al personajului principal, evidenţiind mijloacele de caracterizare.
6. Explicaţi semnificaţia titlului, în relaţie cu textul.
7. Imaginaţi, într-o compunere liberă (max 2 pag.) , o întâmplare prilejuită de tradiţia zilei de 1
aprilie.