Ion Neculce lasă literaturii române cea mai izbutită secvenţă din impresionanta serie a letopiseţelor moldoveneşti

sub raportul realizării artistice şi simţind nevoia să-i adnoteze pe înaintaşi, acesta produce o istorie paralela,alcătuită
din cele patruzeci si doua de povestiri,adunate sub titlul de O samă de cuvinte şi plasate in fruntea letopiseţului.
Înainte de a fi un povestitor subiectiv sau popular, Neculce este un povestitor înnăscut. El scrie paginile
memorialistice cu o vădită intenţie autobiografică. Cum prefaţa o spune, povestitorul îşi ia distanţă de predecesori,
înclinând în favoarea anecdoticului şi legendei. Ion Neculce se prezintă în postura istoricului imparţial pentru că îl
citise pe Miron Costin,dar – ca şi acesta – preface în povestire un tablou al Moldovei pe care îl alcătuieşte el însuşi, şi
nu tabloul veridic al Moldovei în care trăise;el nu falsifică realitatea,ci aşează în text „fapte alese”,cărora le dă
dimensiuni istorice diferite,în funcţie de propria-i părere,însoţite de interpretări convenabile. Costin refuză deliberat sa
scrie ceea ce „ar fi fost de urâtă pomenire” ori, Neculce tocmai aici găseşte un filon de exploatat, alimentându-şi din el
povestirea. Miron Costin nu pătrunde indiscret în viaţa personajelor,în timp ce Neculce stoarce această sursă spre a-şi
colora puternic şi original întruchipările individuale.
Aparent,istorisirea lui Neculce curge odată cu timpul,urmând vechiul model cronicăresc cu secvenţe ale căror
dimensiuni le determină istoria sau subiectivitatea auctorială. Urmând vremea şi reconsiderând întâmplările,
ierarhizându-le,narându-le după tipare comune cu cele ale oralităţii (sunt inserate in discurs multe proverbe care
ilustreaza apelul la eruditia paremiologica), Neculce îşi incită cititorul prin anticipări ce rup firul cronologic al
povestirii sau,mai rar,prin rememorări.
Când şi-a ţesut naraţiunea,cronicarul a avut o intuiţie sigura a „nucleelor” ce puteau genera epicitatea,a identificat
cu precizie „personajele” (şi nu doar „negativii”,ca în cronica lui Miron Costin). Iar această naraţiune,ce aduce a
literatură de colportaj, agreează cu precădere amănuntul, mărunţişurile (pe lângă care Costin sau Ureche ar fi trecut
netulburaţi), într-un cuvânt, anecdoticul.
Discursul narativ al acestui ultim mare cronicar al Moldovei este foarte personal,nu mai are puritatea impersonală
a textului evocator a lui Ureche, neimplicat ca martor nici măcar în ultimele evenimente povestite.
O alta caracteristică a cronicarului este capacitatea incontestabilă de a ironiza. Ironia rezultă din intonaţia
orală,precum şi din construcţia stilistică intenţionat gândită să semnifice indicele negativ al faptelor,spre a ruina o
realitate. Chemată mereu să sancţioneze,concluziv,o situaţie,ironia lui Neculce schimbă tonul imprecaţiei cu cel de
dispreţ şi moralizare. Povestitorul îşi schimbă tonalitatea vocii de la strigăt la şoaptă,de la denunţ la bănuială plasată în
stilul îndoielii,gesticulează,imită,arată cu degetul,e indignat de cele mai multe ori,ironizează satisfăcut şi răutăcios,dar
nu se poate bucura din plin niciodată, notele de umor sunt fulgerări stilistice şi nu trăiri ,”ironia este prea morală pentru a
fi artistă şi prea crudă pentru a fi comică”.
Povestirea de tip legendar este un alt mare talent al lui Neculce. Plăcerea pentru anecdotic adaugă o „linie” în plus
la figura interioară a povestitorului. Sursa populară a celor mai multe dintre cele 42 de mici povestiri plasate in faţa
Letopiseţului e certă. Ele „sînt audzite din om în om,de oameni vechi şi bătrâni,şi în letopiseţ nu sînt scrise,ce s-au scris
aice”.”O sama de cuvinte” reprezinză pentru narator o cale neriguroasă de cunoaştere(pentru că „dzic unii…dar
adevărul nu se ştie,că letopiseţul nu scrie nemică…”),dar o deschide totuşi fascinat de întâmplările
extraordinare,credibile şi mai ales delectabile.
Toate cele 42 de legende puse în fruntea Letopiseţului,sub titlul de O samă de cuvinte, exprimă atracţia cronicarului
pentru legendar şi anecdotic,în acelaşi timp. Acestea pot fi considerate un fel de exerciţii narative care au introdus în
literatura noastră genul povestirii de delectare. Astfel,Ion Neculce subliniază caracterul oral al acestor naraţiuni şi rolul
propriu în a le transforma în poveşti scrise, privite ca elemente fabulatorii prin raportarea la realitatea din cronică.
Cronica lui Ion Neculce,Letopiseţul Ţării Moldovei de la Dabija-Vodă până la a doua domnie a lui Constantin
Mavrocordat,este cea mai importantă dintre toate cronicile moldoveneşti pentru evoluţia prozei literare prin arta
naraţiunii,dovedind talentul de povestitor înnăscut al autorului. Lucrarea,preponderent memorialistică, selecţionează
din multitudinea de evenimente trăite atitudini omeneşti care imprimă o direcţie dramatică destinului uman.
Cronicarul este întemeietorul portretului anectodic, din care lipseşte descrierea, detaliile de caracterizare morala
şi psihologică adunându-se din întâmplări pline de viaţă.
 Letopisețul Țării Moldovei, de Ion Neculce
O samă de cuvinte

O samă de cuvinte ce suntu audzite din om în om, de oameni vechi şi bătrâni, şi în letopiseţǔ nu sunt scrise, ce s-au scris aice,
după domnia lui Ştefăniţă-vodă, înaintea domniii Dabijii-vodă. Deci cine va ceti şi le va crede, bine va fi, iară cine nu le va
crede, iară va fi bine; cine precum îi va fi voia, aşa va face.
I. Ştefan-vodă cel Bun, luund domnia Moldovii şi viind turcii în dzilele lui să treacă în Moldova la Galaţi, i-au bătut foarte rău
pre turci şi au luat şi Cetatea Albă şi Chilia de la turci. Apoi mai pe urmă iar le-au luat turcii aceste doao cetăţi. Şi în câteva
rânduri s-au bătut Ştefan-vodă cu turcii. Iar când s-au bătut la Războieni, atunce s-au aşedzat turcii cu Ştefan-vodă. Şi le-au
dat hotar şi olat Bugeacul şi au făcut pace. Şi turcii apoi au adus tătarî din Crâm şi i-au aşedzat în Bugeac, carii stau şi pănă
astădzi, precum au aşedzat şi la Hotin lipcani. = legenda istorică
VIII. Ştefan-vodă cel Bun şi cu fiiul său Bogdan-vodă, de multe ori au avut războaie cu leşii. Şi multe robii au făcut în Ţara
Leşască, cât au pus pe leşi în plug de-au şi arat cu dânşii, de au sămănat ghindă, de au făcut dumbrăvi pentru pomenire, ca să
nu să mai acolisască de Moldova: Dumbrava Roşie la Botăşeni şi Dumbrava Roşie la Cotnari şi Dumbrava Roşie mai gios de
Roman. Şi leşii încă nu tăgăduiescu, că scrie şi în cronica, în letopisăţul lor. Numai mă mier de Miron logofătul, cum au
acoperit acest lucru de nu l-au scris. Şi aşè vorbăscu oamenii, că, când au fost arând cu dânşii, cu leşii, i-au fost împungând cu
strămurările, ca pre boi, să tragă. Iar ei să ruga să nu-i împungă, ce să-i bată cu biciuşcile, iar când îi bătè cu biciuşcile, ei să
ruga să-i împungă. =legenda monografică
X. După ce au luat Bogdan-vodă domnia, au şi triimis pre Tăutul logofătul sol la turci, când au închinat ţara la turci. Şi aşè
vorbăscu oamenii, că l-au pus viziriul de au şedzut înaintea viziriului pre măcat, şi n-au fost având mestei la nădragi, că,
trăgându-i cibotile, numai cu colţuni au fost încălţat. Şi dându-i cahfè, nu ştiè cum o va bè. Şi au încept a închina: „Să trăiască
împăratul şi viziriul!“. Şi închinând, au sorbit felegeanul, ca altă băutură. =legenda anecdotică
XX. Având Radul-vodă o fată din trupul lui, să fie fugit cu o slugă, ieşind pre o fereastră din curţile domneşti din cetatea
Hârlăului. Şi s-au ascunsu în codru. Şi au făcut Radul-vodă năvod de oameni şi au găsit-o la mijlocul codrului, la o fântână ce
să chema Fântâna Cerbului, lângă podul de lut. Deci pre slugă l-au omorât, i-au tăiat capul, iar pre dânsa au dat-o la călugărie,
de-au călugărit-o. = legenda dramatică/moralizatoare

Letopisețul Țării Moldovei, de Ion Neculce

O samă de cuvinte

O samă de cuvinte ce suntu audzite din om în om, de oameni vechi şi bătrâni, şi în letopiseţǔ nu sunt scrise, ce s-au scris aice,
după domnia lui Ştefăniţă-vodă, înaintea domniii Dabijii-vodă. Deci cine va ceti şi le va crede, bine va fi, iară cine nu le va
crede, iară va fi bine; cine precum îi va fi voia, aşa va face.
I. Ştefan-vodă cel Bun, luund domnia Moldovii şi viind turcii în dzilele lui să treacă în Moldova la Galaţi, i-au bătut foarte rău
pre turci şi au luat şi Cetatea Albă şi Chilia de la turci. Apoi mai pe urmă iar le-au luat turcii aceste doao cetăţi. Şi în câteva
rânduri s-au bătut Ştefan-vodă cu turcii. Iar când s-au bătut la Războieni, atunce s-au aşedzat turcii cu Ştefan-vodă. Şi le-au
dat hotar şi olat Bugeacul şi au făcut pace. Şi turcii apoi au adus tătarî din Crâm şi i-au aşedzat în Bugeac, carii stau şi pănă
astădzi, precum au aşedzat şi la Hotin lipcani. = legenda istorică
VIII. Ştefan-vodă cel Bun şi cu fiiul său Bogdan-vodă, de multe ori au avut războaie cu leşii. Şi multe robii au făcut în Ţara
Leşască, cât au pus pe leşi în plug de-au şi arat cu dânşii, de au sămănat ghindă, de au făcut dumbrăvi pentru pomenire, ca să
nu să mai acolisască de Moldova: Dumbrava Roşie la Botăşeni şi Dumbrava Roşie la Cotnari şi Dumbrava Roşie mai gios de
Roman. Şi leşii încă nu tăgăduiescu, că scrie şi în cronica, în letopisăţul lor. Numai mă mier de Miron logofătul, cum au
acoperit acest lucru de nu l-au scris. Şi aşè vorbăscu oamenii, că, când au fost arând cu dânşii, cu leşii, i-au fost împungând cu
strămurările, ca pre boi, să tragă. Iar ei să ruga să nu-i împungă, ce să-i bată cu biciuşcile, iar când îi bătè cu biciuşcile, ei să
ruga să-i împungă. =legenda monografică
X. După ce au luat Bogdan-vodă domnia, au şi triimis pre Tăutul logofătul sol la turci, când au închinat ţara la turci. Şi aşè
vorbăscu oamenii, că l-au pus viziriul de au şedzut înaintea viziriului pre măcat, şi n-au fost având mestei la nădragi, că,
trăgându-i cibotile, numai cu colţuni au fost încălţat. Şi dându-i cahfè, nu ştiè cum o va bè. Şi au încept a închina: „Să trăiască
împăratul şi viziriul!“. Şi închinând, au sorbit felegeanul, ca altă băutură. =legenda anecdotică
XX. Având Radul-vodă o fată din trupul lui, să fie fugit cu o slugă, ieşind pre o fereastră din curţile domneşti din cetatea
Hârlăului. Şi s-au ascunsu în codru. Şi au făcut Radul-vodă năvod de oameni şi au găsit-o la mijlocul codrului, la o fântână ce
să chema Fântâna Cerbului, lângă podul de lut. Deci pre slugă l-au omorât, i-au tăiat capul, iar pre dânsa au dat-o la călugărie,
de-au călugărit-o. = legenda dramatică/moralizatoare