Opera

Viața Lumii - este prima sa operă originală, un poem filozofic pe tema fortuna labilis,
scris cam în aceeași perioadă cu psalmii lui Dosoftei. În Predoslovia voroavă la
cititor prezintă scopul lucrării: de a arăta în românește ce este stihul. Opera pune în
circulație mai multe motive: timpul trecător și ireversibil, viața ca vis, amintirea, soarta
nedreaptă. Unele versuri au avut un ecou considerabil în literatura noastră veche, fiind
amintite în aproape toate compunerile lirice ale vremii: „A lumii cînt cu jale cumplită
viața/ Cu griji și primejdii cum este și ața/ Prea subțire și-n scurtă vreme trăitoare/ O
lume vicleană, o lume-nșelătoare.” inalul operei este moralizator: dacă viața lumii este o
iluzie, singura consolare a omului este credința în Dumnezeu.

 Letopisețul Țării Moldovei de la Aron vodă încoace, de unde este părăsit de Ureche
– vornicul - continuă cronica lui Ureche din 1594 până în 1661, anul morții
lui Ștefăniță Lupu. Opera are în ultima parte un caracter memorialistic. Tonul
narațiunii este mai puțin senin, pentru că trăiește vremuri grele. Letopisețul s-a
păstrat în 56 de copii manuscrise. N. Manolescu, în Istoria critică à literaturii
române desprinde următoarele trăsături ale operei: a) caracter mai modern decît al
cronicii lui Ureche: explică fenomenele istorice din punct de vedere economic, politic
și social; b) folosirea frecventă a dialogului: opera e plină de conversații
fermecătoare și de replici extraordinare. Vasile Lupu, informat despre trădarea unui
boier, exclamă: „În zadaru această slujbă acum; să-mi hie spus acestea pînă era în
Iași logofătul.”; c) aplecarea spre culisele istoriei: comunică, atunci cînd știe, bîrfele
și stratagemele diplomatice, anticipîndu-l pe Neculce prin portretele precise. Ștefan
Tomșa al II-lea este un domnitor crud care ține pe lîngă el un călău „pierzător de
oameni”, credulitatea lui Vasile Lupu apare în antiteză cu ipocrizia sfetnicului său
Gheorghe Ștefan etc; d) stilistica frazei: fraza este lungă și plină de cadențe, cu
verbul la sfîrșit, după model latin.
 De neamul moldovenilor, din ce țară au ieșit strămoșii lor - lucrare neterminată,
păstrată în 29 de copii manuscrise și publicată pentru prima dată de M.
Kogălniceanu în 1852, are un caracter savant și o noblețe a ideilor care o va face
cartea de căpătîi a Școlii Ardelene. Predoslovia enumeră scopurile lucrării: a)
afirmarea etnogenezei pentru „lăcuitorii țării noastre, Moldovei și Țării Muntenești și
românii din țările ungurești, care toți un neam și odată descălecați sîntu”; b)
conștientizarea valorii documentului scris, care rămîne mărturie peste veacuri:
„Lăsat-au puternicul Dumnezeu iscusită oglindă minții omenești, scrisoarea…”.
Românii trebuie să-și cunoască istoria, „toate alte țări știindu începuturile sale”; c)
dezmințirea ocărilor aduse de unii copiști ai cronicii lui Ureche, ca Simion Dascălul
(„om cu multă neștiință și minte puțină”) și Misail Călugărul, care afirmaseră că
moldovenii sunt urmașii tîlharilor de la Roma exilați în Dacia; d) refacerea istoriei
Moldovei de la primul descălecat, completînd astfel cronica lui Ureche; e) elogiul
scriiturii și al lecturii: „… căci nu este alta și mai frumoasă și mai cu folos în toată
viața omului zăbavă decît cetitul cărților”. Opera propriu-zisă este alcătuită din șapte
capitole: I. Prezentarea geografică și etnografică à Italiei; II. Formarea Imperiului
Roman; III. Înfățișarea Daciei; IV. Cucerirea și colonizarea Daciei de către Traian; V.
Mărturii arheologice despre originea poporului român; VI. Mărturii filologice și
etnografice; VII. Încercarea de a completa răstimpul dintre colonizarea Daciei și
întemeierea Moldovei.
Biografie[modificare | modificare sursă]
Miron Costin s-a născut în anul 1633, ca fiu al lui Iancu Costin (cf. Vita Constantini
Cantemyrii ar fi avut origini sârbești) și al Saftei, fiica lui Ionașco Coarteș. Iancu Costin a
fost un apropiat al domnului Miron Barnovschi, care era rudă cu soția sa. Îl însoțise pe
voievod la Țarigrad, unde acesta fu ucis în 1633, din cauza pârelor vornicului Vasile
Lupu. Iancu Costin a fost eliberat din închisoare ca să înmormânteze trupul decapitat și
a fost ispravnic pentru averea lăsată de Barnovschi.[1]
Deținea moșii în Polonia (în apropiere de Bar), unde a rămas din 1634 până la moartea
sa în 1650. În acest an[Când?] are loc o invazie în Crăie a turcilor, care îi târăsc în luptă și
pe munteni și pe moldoveni. Hatmanul Costin, pentru a-i face pe turci să se retragă,
vestește că oști cazace vin în ajutorul leșilor. Vicleșugul reușește, dar Abaza-pașa află
adevărul și pune gând rău domnului și hatmanului. Moise Movilă vodă și Iancu
Costin fug în Polonia împreună cu familiile.
Erudit, cunoscător de limbi străine și conștient de rolul culturii în evoluția statelor, Costin
a trecut în eternitate lăsând posterității o operă valoroasă atât din perspectivă istorică,
documentară, cât și din punct de vedere literar.
Activitatea dregătorului, a diplomatului ce se remarcă prin patriotism și ură împotriva
asupritorilor nației sale, cunoașterea tuturor aspectelor politicii din vremea sa,
experiența luptătorului s-au împletit cu preocupările cărturarului, ale istoricului devotat
pământului strămoșesc și ale scriitorului deschizător de drumuri în literatura română.