Nicolae Labiș (n.

2
decembrie 1935, Poiana
Mărului, comuna
Mălini, județul Baia, în
prezent județul Suceava -
d. 22
decembrie1956, București) a
fost un poet român.
Criticul Eugen Simion l-a
supranumit „buzduganul unei
generații”[2].
La data de 15
septembrie 1952, Labiș a
început să urmeze cursurile de
la Școala de Literatură și
Critică Literară „Mihai
Eminescu” din București,
unde i-a avut ca profesori pe Mihail Sadoveanu, Tudor Vianu și Camil Petrescu,
iar printre colegi pe Florin Mugur, Lucian Raicu, Ion Gheorghe, Doina
Sălăjan și Gheorghe Tomozei. Aici s-a impus, grație înzestrării sale poetice și
intelectuale excepționale, ca lider de opinie.[3]
Deși a îmbrățișat, la început, ideile regimului comunist de guvernământ,
cântându-i laude într-un număr de poezii, devenind o stea în cadrul partidului, în
februarie 1953, departamentul său a purtat discuții cu privire la presupusele lui
„abateri de la moralitatea școlii și disciplină”. În primăvara anului 1954, în
cadrul Uniunii Tineretului Muncitor (UTM) au avut loc de asemenea discuții
despre comportamentul său și s-a decis expulzarea sa din rândurile organizației.
Cu toate acestea, pedeapsa nu a fost confirmată de organele superioare.
La absolvire a fost angajat de către revista Contemporanul, apoi de Gazeta
literară. Începând din toamna lui 1955 urmează cursurile Facultății de Filologie a
Universității din București, însă renunță după doar un semestru[3]. Poemul
său, Moartea Căprioarei, apare în Viața Românească în acest an.
În anul 1956 participă la o conferință pe țară a tinerilor scriitori, publică două
volume, Puiul de cerb și Primele iubiri, și pregătește pentru tipar cel de-al treilea
volum, Lupta cu inerția, care-i va fi publicat postum în anul 1958.[3]
În noaptea de 9 spre 10 decembrie 1956, la scurt timp după aniversarea împlinirii
a 21 de ani, Labiș, care petrecuse câteva ore în compania unor cunoștințe și
consumând țuică la Casa Capșa și apoi la restaurantul Victoria, a fost victima
unui grav accident de tramvai.[3][5]
După ce i-a fost refuzată internarea la spitatele Colțea și Central[6] , spre zorii
zilei de 10 decembrie a fost internat la Spitalul de Urgență. Acolo, de pe patul de
spital i-a șoptit un poem prietenului său, scriitorul Aurel Covaci, poem care a fost
inclus în volumul postum Lupta cu inerția:
Pasărea cu clonț de rubin
S-a răzbunat, iat-o, s-a răzbunat.
Nu mai pot s-o mângâi.
M-a strivit,
Pasărea cu clonț de rubin,
Iar mâine
Puii păsării cu clonț de rubin,
Ciugulind prin țărână,
Vor găsi poate
Urmele poetului Nicolae Labiș
Care va rămâne o amintire frumoasă...
În ciuda eforturilor medicilor și o mobilizare spirituală a colegilor săi scriitori,
cunoștințe și prieteni, starea lui s-a înrăutățit inexorabil, iar la 22 decembrie
1956, la ora 2 dimineața, a decedat. Dr. Firică, medicul care s-a ocupat de cazul
lui Labiș, a declarat: Mi-a revenit trista sarcină să constat, încă de la primul
examen, că accidentatul nu avea nici o șansă: măduva era complet secționată.
Tot ce puteam face era să-i prelungim viața cu câteva zile.[7]
Volume publicate[modificare | modificare sursă]

 Puiul de cerb, București, 1956

 Primele iubiri, București, 1956
 Lupta cu inerția, București, 1956
 Primele iubiri, București, 1962
 Păcălici și Tândăleț, București, 1964
 Moartea căprioarei, București, 1964
 Versuri, București, 1964
 Anotimpurile, București, 1964
 Albatrosul ucis, București, 1966
 Scufița roșie, București, 1967
 Poezii, București, 1968