Pârghia este o bară rigidă care se poate roti în jurul unui punct fix numit punct de

sprijin și asupra căreia acționează două forțe: forța care trebuie învinsă,
numită forță rezistentă și forța cu ajutorul căreia este învinsă forța rezistentă,
numită forță activă. Pârghia servește, în general, la amplificarea efectului forței.
O pârghie ideală (fără forță de frecare) este în condiție de echilibru atunci
când momentul forței active (față de punctul de sprijin) este egal și de sens opus cu
momentul forței rezistente.
MF=MR
F•bF=R•bR
Brațul forței reprezintă lungimea perpendicularei dusă din punctul de sprijin
(polul de rotație) pe dreapta suport a forței.
Raportul forțelor este egal cu raportul invers al brațelor, dacă pârghia este în
echilibru.

Tipuri de pârghii

 de gradul l : punctul de sprijin se

află între punctele de aplicație ale
celor două forțe.
Exemple: levierul, foarfecele, balan
soarul, brațul balanței
 de gradul II : punctul de aplicație al
forței rezistente se află între
articulație și cel al forței active.
Exemple: roaba, pedala
de frână, cleștele de spart nuci.
 de gradul III : punctul de aplicație
al forței active este situat între cel al Cele trei tipuri de pârghii
forței rezistente și punctul de (cu roșu este marcată forța activă,
sprijin. Exemple: brațul omului iar cu albastru cea rezistentă)
Tipografia-(din greacă τυπογραφία — tipografía, cuvânt compus din „τύπος” —
tipos, lovitură, amprentă, figură, și „γραφή” — grafi, grafie) reprezintă arta și
tehnica tipăritului, a formei și aranjării literelor pe un document scris. În teoria
mediilor se referă la scrisul tipărit, în contrast cu scrisul de mână, scrisul electronic
sau textele neliterare. Deseori termenul se referă și la hârtia folosită și coperțile
lucrării. Astăzi se referă cu precădere la procesul creativ care se aplică la literele
individuale, scris, imagini, linii, suprafețe, dar și interspații, margini, punerea în
pagină (în engleză layout) și alte elemente grafice ale tipăriturilor și mediilor
electronice. Totuși, designul propriu-zis (concepția și proiectarea)
al fonturilor (seturilor de caractere) și literelor individuale nu e considerat parte a
termenului.
Prin extindere, și textele mișcătoare de pe diverse ecrane pot profita de
creativitatea tipografilor multimedia, putând fi posibil să se genereze litere (texte)
mișcătoare, dar și cu mărime, formă și culoare în continuă schimbare etc.
Câteva exemple de meserii strâns legate de termenul de tipografie: tipograf, zețar,
designer grafic, desenator tehnic, director artistic de producție, artiști în
domeniul graffiti, designer web și multe altele. În plus, era digitală, computerizată,
a lărgit enorm cercul celor care se ocupă cu tipografia sau diverse aspecte ale ei,
astăzi oricine având acces la procesul creativ tipografic.
Istoric
Încă din Antichitate existau cărți sub formă de manuscrise elaborate în atelierele
unde lucrau copiștii sau scribii, care uneori modificau textul pe care trebuia să-l
copieze, din greșeală sau deliberat. Începând cu secolul al XIII-lea, numărul
cititorilor în Occident crește. Cu toate că în acea perioadă scribii erau mai
numeroși ca înainte, totuși activitatea lor începea să nu mai fie eficientă, mai ales
că au apărut noi exigențe intelectuale, când erudiții și-au dorit ca lucrările să fie cât
mai conforme cu textul autorului. De aceea, la sfârșitul Evului Mediu, s-a constat
nevoia unui nou procedeu de reproducere a scrisului care să ofere posibilitatea unei
difuzări mai largi și mai fidele a acestuia față de original. Cerințele acestui
procedeu au fost atinse prin folosirea tiparului.
Inventarea tiparulu
Jikji, prima carte tipărită a lumii
Având în vedere noile cerințe, mai mulți cercetători au încercat să-și aducă aportul.
Inventarea tiparului nu a fost o invenție individuală. Tehnologia tipăririi a
progresat pe parcursul secolelor iar diverși cercetători s-au remarcat prin aportul
lor. Prima dintre condițiile tiparului a fost invenția chinezească a hârtiei preparată
din coajă de dud și deșeuri din mătase, apoi din cânepă,
deoarece pergamentul folosit până atunci ca suport al scrisului, fiind sfărâmicios și
gros, nu se potrivea pentru tipar. Primul tipar cu caractere mobile din lume a fost
inventat de Bi Sheng între anii 1041 și 1048 în timpul dinastiei chineze Song.
Acest tipar folosea caractere mobile din porțelan. Oficialul Wang Zhen din
timpul dinastiei Yuan a inventat tiparul cu caractere mobile din lemn. Tiparul cu
caractere mobile din metal a fost inventat în Coreea, probabil de către Choe Yun-
ui. Prima carte tipărită din lume care a rezistat până în zilele noastre
este Jikji (백운화상초록불조직지심체요절/ 白雲和尙抄錄佛祖直指心體要節)
care a fost tipărită în Coreea, la templul Heungdeok, în anul 1377. Ea se află acum
la Bibliothèque nationale de France, în Paris.
În Europa, tipografia modernă, cu litere mobile din plumb, împreună cu presa de
tipar mecanică, îi este atribuită, de regulă, orfevrului Johannes Gutemberg
(Johannes Gensfleisch zur Laden zum Gutenberg), din Mainz. Procedeul respectiv
a fost pus la punct, după câțiva ani de încercări, în preajma anului 1450. Aliajul din
care și-a turnat literele, ce avea la bază plumbul, a fost atât de bine realizat încât
continuă să fie folosit pentru tiparul înalt, chiar și în prezent. Gutemberg a născocit
tehnici specializate pentru turnarea și combinarea poansoanelor de literă, relativ
ieftine și în cantități mari, suficiente pentru tipărirea mai multor exemplare de text.
Inovația respectivă a constituit baza și, totodată, a permis nașterea fenomenului pe
care azi îl numim revoluția tipografică.
Prima carte tipărită, în Europa, cu litere mobile din plumb, a fost Biblia
Gutemberg.
Tipografiile în Țările Române
Pe teritoriul actual al României primele tipografii au început să funcționeze în
anul 1508, anul editării la Mănăstirea Dealu a unui Liturghier, la inițiativa
voievodului Radu cel Mare (1495-1508).[1] Tipograful acestui Liturgher a
fost Macarie, călugăr care lucrase la Veneția în perioada incunabulară, de unde
adusese și literele chirilice pentru tipografia de la Dealu.[1] După Cracovia și
Veneția, tipografia de la Dealu a fost cea de-a treia tipografie din Europa ce a
folosit caractere chirilice.[1]
Busola sau compasul (italiană: com-pasus) este un instrument de navigație utilizat
pentru determinarea direcției relativ la polii magnetici ai Pământului. Cadranul
busolei prezintă Polul Nord și Polul Sud magnetic, precum și direcțiile
intermediare.

Pe lângă gradarea în 360 sau 400 grade, uneori pe cadran se află „Roza vânturilor”
cu punctele cardinale
Busola sau acul magnetic era deja cunoscută în timpul împăraților din China. Pe
atunci busola consta dintr-o piatră magnetică legată de un fir de ață pentru a se
putea roti liber. Mai târziu apar formele de busole mai specializate.
În Perioada Marilor descoperiri geografice portughezii au perfecționat busola.
Alexander Neckam un savant englez menționează busola pentru prima oară
prin secolul XII în Europa, fiind adusă în anul 1190 de arabi. Forma busolei de azi
este menționată prin secolul al XIII-lea probabil de un navigator italian din Amalfi,
unde în port se găsește statuia lui Flavio Gioia, declarat „descoperitor al busolei”.

Construcție[modificare | modificare sursă]

Alinierea cadranului cu acul, care indică nordul

Busola poate fi clasică sau numerică. Cea clasică se compune dintr-o capsulă
transparentă și etanșă care conține un lichid uleios, în care se rotește, fixată pe un
pivot, o săgeată magnetizată, colorată, de obicei, în roșu și negru, capătul roșu
indicând Polul Nord, iar cel negru (albastru) Polul Sud (v. fig. alăturată). Fundul
capsulei poate fi liniat, ceea ce permite o poziționare simplă pe hartă, ușurând
astfel găsirea Nordului și orientarea pe hartă în spațiu.
Deviația[modificare | modificare sursă]
Deviația este deplasarea suferită de acul magnetic sub influența unor câmpuri
electromagnetice din apropierea busolei, provocate de aparate sau instrumente
electrice, zăcăminte de minereuri feroase. Pentru eliminarea acesteia este necesară
aplicarea unei corecții de direcție.
Înclinația[modificare | modificare sursă]
Este unghiul format cu tangenta la suprafața globului terestru, această valoare fiind
în Europa centrală de ca. 66,5° ceea ce înseamnă că intensitatea câmpului magnetic
orizontal atinge numai 40 % din valoarea sa, în comparație cu câmpul magnetic
vertical ce atinge 90 %. La busola folosită la navigația pe mare este necesar
un giroscop pentru a menține busola (compasul) permanent într-o poziție
orizontală.
În optică, lentila este o piesă realizată dintr-un material transparent (sticlă, material
plastic etc.), cu două suprafețe opuse, în general curbe, folosită singură sau
împreună cu alte piese similare pentru a concentra sau diverge lumina și a forma
imagini ale obiectelor. Lentilele se bazează pe fenomenul de refracție a luminii,
adică schimbarea direcției de propagare a acesteia la trecerea dintr-un mediu
transparent în altul.
În limba română cuvîntul lentilă provine din cuvîntul francez lentille, care însemna
inițial „linte”, o plantă ale cărei semințe comestibile au o formă biconvexă, iar apoi
a fost folosit și pentru a desemna piesa optică avînd aproximativ aceeași formă.
Cuvântul francez provine la rândul lui din latinescul lenticula, care este forma
diminutivă a lui lens (genitiv lentis) cu același sens „linte”.

Istoric
Lentilele, într-o formă sau alta, sunt produse și folosite de om de câteva mii de ani,
dar prima mențiune se găsește în Grecia antică, în comedia Nephelai (Norii) a
poetului Aristofan, care vorbește despre o lentilă convergentă folosită pentru a da
foc unui obiect concentrând razele soarelui cu ajutorul acesteia. Pliniu cel
Bătrân (23-79) scrie că împăratul roman Nero folosea o bucată de smarald cu
suprafețele concave pentru a urmări luptele de gladiatori, probabil pentru că
suferea de miopie. Matematicianul persan Alhazen (965-1038) a scris primul tratat
semnificativ de optică, în care discută despre rolul cristalinului ochiului în
formarea imaginilor pe retină. Lentilele au început să se răspândească abia după
inventarea ochelarilor, probabil în Italia, la sfârșitul secolului al XIII-lea.
Tipuri de lentile[modificare | modificare sursă]
Lentilele se pot clasifica după modul în care acționează asupra razelor de lumină
în:

 lentile convergente, care transformă un fascicul paralel într-unul convergent;

 lentile divergente, care transformă un fascicul paralel într-unul divergent.
După forma lor, lentilele sunt:

 plan-convexe - curbate spre exterior într-o parte și plane pe cealaltă parte;

 biconvexe - curbate spre exterior pe ambele părți;
 meniscuri convergente - curbate spre exterior într-o parte și spre interior pe
cealaltă parte, în așa fel încât efectul este de a transforma un fascicul paralel
într-unul convergent;
 meniscuri divergente - la fel ca meniscurile convergente, dar efectul este
transformarea unui fascicul paralel într-unul divergent;
 plan-concave - curbate spre interior într-o parte și plane pe cealaltă parte;
 biconcave - curbate spre interior pe ambele părți.
Ca regulă generală, lentilele convergente sunt mai groase la mijloc și mai subțiri pe
margine, iar cele divergente mai subțiri la mijloc și mai groase pe margine. Dacă
însă lentila se pune într-un mediu transparent cu indicele de refracție mai mare
decât materialul lentilei, efectul este cel opus, iar lentila devine divergentă.
Cele mai multe lentile au suprafețele sferice pentru că această formă se realizează
cel mai ușor, dar pentru anumite aplicații sunt necesare suprafețe asferice, de
exemplu în formă de hiperboloid, elipsoid sau cilindru.
Pentru obținerea unor imagini de bună calitate adesea lentilele se folosesc în
combinații atent calculate, numite lentile compuse. Acestea se folosesc la
obiectivele aparatelor fotografice și la alte instrumente optice
ca microscopul, telescopul, luneta, teodolitul etc.