După opinia multor istorici literari, amintirile unor scriitori despre alți

scriitori formează un gen literar cu mulți adepți, care, în funcție de

criteriile estetice îmbrățișate, s-ar putea încadra după cum urmează.
Și să începem cu amintirile unora despre grupările și revistele literare
la care au aderat, mai cu folos sau fără, în funcție de înzestrarea lor
artistică. Și, ca o consecință, cu amintiri mai consistente sau mai în
linii generale, mai vesele sau mai triste. Cum ar fi Iacob Negruzzi și
Gh. Panu, care au adus informații prețioase despre existența ,,Junimii”
și a Revistei ,,Convorbiri literare”. Mihail Sevastos își amintește de C.
Stere, Ibrăileanu, Sadoveanu, Topîrceanu și ceilalți intelectuali strînși
în jurul Revistei ,,Viața Românească”. Simion Stolnicu
despre ,,Sburătorul”.
A doua tentativă de a pune lucrurile în ordine îi vizează pe scriitorii
care, într-un fel sau altul, nu i-au uitat pe maeștrii mai bătrîni. Și să
începem cu cei care l-au cunoscut pe Eminescu, adunați de
Editura ,,Dacia” în volumul ,,Ei l-au văzut pe Eminescu” (1983). Sau
alt volum: ,,Amintiri despre Caragiale”, la concurență cu ,,Amintiri
despre Ion Creangă”. Venind spre zilele noastre, să nu le uităm pe
Fanny și Fuia Florica Rebreanu, Profira Sadoveanu, Cella
Delavrancea, Otilia Cazimir (amica lui Topîrceanu), Agatha
Grigorescu-Bacovia, Mitzura și Barutzu Arghezi sau poate pe Savu I.
Dumitrescu (șoferul lui Marin Preda).
O altă categorie de memorialiști o reprezintă neliterații: fotbaliști și
rugbyști (Titus Ozon sau Gh. Manoileanu), antrenori (C. Teașcă),
cîntăreți (Elena Zamora sau Gică Petrescu), compozitori (Ionel
Fernic), actori (Ion Finteșteanu sau Puiu Iancovescu), artiști de circ
(Iozefini), care au apelat la ajutorul unor scriitori obscuri. Dar, și unii
ziariști mai talentați s-au exercitat în domeniul memorialistic (I. Chirilă,
Gh. Mihalache, Gh. Nicolaescu sau Paul Ochialbi), fără să ceară
ajutorul cuiva. Ioan Chirilă s-a dovedit un traducător din literatura rusă
și un prozator de primă mînă, un portretist și un creator de atmosferă
socială cum n-am avut prea mulți. În sfîrșit, dar nu în cele din urmă,
căci oricînd poți să dai peste indivizi mai pretențioși, convinși că
renumele și valoarea lor trebuie să rămînă în conștiința publică.
Așadar ,,există o ultimă categorie de indivizi mai pretențioși, cei care
își plasează viața pe fundalul și chiar în contextul social-politic
național, căutînd să confere semnificații personale sau generale unor
întîmplări private, după cum afirmă istoricul literar Marian Popa, cum
ar fi: Lucian Blaga - «Hronicul și cîntecul vîrstelor», V. Eftimiu -
«Portrete și amintiri», Iorgu Iordan, Ov.S. Crohmălniceanu, Al. Rosetti,
Radu Cosașu și alți cîțiva mai importanți”.
***
Deși a fost fata cui a fost și a abordat toate genurile literare publicînd
peste 10 volume, longeviva Profira Sadoveanu (1906-2003) nu a fost
premiată niciodată, iar dicționarele, în ingratitudinea lor condamnabilă,
ori au ignorat-o total, ori i-au acordat cu parcimonie doar cîteva rînduri.
Și e nedrept, căci, chiar dacă ar fi rămas în istoria literaturii române
doar cu amintirile despre celebrul ei tată și prietenii de la ,,Viața
Românească”, tot ar fi fost suficient să fie considerată o scriitoare cu
drepturi depline. Fără să fi avut forța epică sau copleșitoarea întindere
și adîncime a creației tatălui ei, adevăratul talent al scriitoarei s-a vădit
mai ales în arta portetistică. Mînuind cu măiestrie cărbunele și penelul
cuvintelor, dumneaei a reînviat chipurile unor oameni pe care i-a
cunoscut de-a lungul vieții. Altfel, cu părul ei ca mătasea porumbului,
ochii verzi, nasul cam mare și statura redusă, ,,Miss Profirița”, cum o
alinta Topîrceanu, nici în tinerețe, nici mai tîrziu, n-a fost vreo
frumusețe.
Cu toate cele afirmate mai sus, un merit al Profirei Sadoveanu se
relevă incontestabil: ea a rămas cel mai de seamă biograf al lui Mihail
Sadoveanu. Dovadă stau cărțile sale: ,,Ostovul zimbrului”
(1966), ,,Viața, opera și personalitatea lui Mihail Sadoveanu” din
volumul ,,Stele și luceferi” (1969), ,,Planeta părăsită”
(1970), ,,Destăinuiri” (1989), dar și alte zeci de articole rămase risipite
în presa vremii. Situația s-a datorat poate privilegiului de a fi fost cel
mai iubit dintre cei 14 copii ai prozatorului, iar, pînă în 1961, secretara
lui personală.
● Multe aspecte din lunga și furtunoasa existență sadoveniană s-au
perpetuat cu multe obscurități și neadevăruri. În interviul ei, acordat lui
I. Oprișan și publicat în nr. 50/1983 al Revistei ,,Manuscriptum”,
Profira Sadoveanu a clarificat aceste nelămuriri și a revenit asupra
altora, cunoscute eronat. Cum ar fi aceea a datei nașterii scriitorului.
Potrivit actului său de naștere, Mihai (nu Mihail, cum va semna toată
viața) ,,s-a născut alaltăieri”, adică pe 3 noiembrie, nu pe 5, cum s-a
impus informația. 5 noiembrie fiind data cînd pruncul a fost declarat la
primăria din Pașcani. Lucru fără importanță prea mare, întrucît
scriitorul își sărbătorea doar ziua onomastică pe 8 noiembrie (de Sfinții
Mihail și Gavril, nu și aniversarea) și ziua de 1 mai, Armindenul, în
curte, sub liliacul înflorit, și cu vin pelin. Cît privește condiția ei de ,,cel
mai iubit copil al lui Sadoveanu”, interlocutoarea a ținut să facă o
precizare: dumneaei a fost cel mai apropiat copil de tată, întrucît îi
semăna la fizionomie și la caracter. Cel mai iubit copil a fost mezinul
Paul Mihu, mort la numai 25 de ani.
● O altă chestiune pe care Profira Sadoveanu a lămurit-o a fost
existența avocatului Alexandru Sadoveanu, tatăl prozatorului. El
fusese căsătorit cu Eliza Dragomirescu, o boieroaică rafinată, cu care
avusese un fiu, tot Alexandru, care a ajuns general. Se căsătorise cu
Izabela Morțul, destul de urîțică, dar o intelectuală rafinată, profesoară
în Iași și neobosită colaboratoare la ,,Viața Românească”. Ea a cauzat
involuntar scandalul dintre prozator și Constanța Marino-Moscu, pe
marginea romanului ,,Mariana Vidrașcu”. Mihail Sadoveanu a fost în
bune relații cu Alexandru Sadoveanu, fratele său sangvin.
● La fel de obscur a rămas și refuzul avocatului de a-l recunoaște pe
Mihai, dacă tot era al lui. Puțină lume știe că, pînă în 1940, cînd s-a
căsătorit a doua oară, cu secretara sa, Valeria Mitru, de 30 de ani, fata
popii Mitru de la Mogoșoaia, Sadoveanu a figurat în actele de stare
civilă cu numele mamei, Ursachi, Sadoveanu fiind pseudonimul literar.
Dar, pe ceilalți copii făcuți cu Profira Ursachi, Vasile și Clemansa, i-a
recunoscut. De ce nu și pe Mihai? Mai tîrziu, cînd ar fi putut să o facă,
zice memorialista, lui Conu’ Alecu i-a fost rușine. Cum să-l recunoască
pe Mihail Sadoveanu, cînd acesta era o personalitate atît de mare? Ar
rîde lumea... După moartea Profirei Ursachi, o femeie simplă, de la
țară, Conu’ Alecu s-a căsătorit cu Maria Puiu și a mai avut doi copii,
Victor și Florica. El era un cărturar, îi citea pe Shakespeare, Dante și
Goethe, cunoștea limbi străine, făcea traduceri din engleză.
● Mihail Sadoveanu și-a iubit nespus mama, aveau același
temperament și același chip. Tîrziu, cînd pictorul Alexandru
Ciucurencu a pictat-o pe mama Profira, zici că l-a pictat pe scriitor, i-a
pus doar o broboadă pe cap. Și-a iubit mama peste poate Mihălaucă
și a suferit cumplit cînd sărmana s-a prăpădit. A alergat, ca un nebun,
de la Fălticeni la Pașcani, și cînd a ajuns, a găsit-o îngropată...
În ,,Nada Florilor”, este o bucățică din relațiile dintre Conu’ Alecu și
copilul Mihai.
● Strămoșul lui Mihail Sadoveanu se numea Mihai Corceali
Sadoveanu și venise din sud, din Curceaua, Macedonia. Era fîrșerot.
O aripă a Sadovenilor s-a stabilit în Gorj și l-a dat pe Bubi Sadoveanu,
care semăna izbitor cu scriitorul. Pe acesta l-a întîlnit profesorul
Pompiliu Marcea într-un tren, au stat de vorbă și, la urmă, îi tot invita
pe istorici să facă cercetări pentru dezlegarea misterului.
● Pe mama celor 14 frați Sadoveanu o chema Ecaterina Bîlu și era din
Fălticeni, locuia pe Strada Rădășeni, unde funcționase ,,fabrica de
popi”, care îi avusese printre elevi pe Ion Creangă. Această fată avea
strămoși greci și ruși. Tatăl ei fusese un bărbat frumos, care murise de
tînăr, lăsînd-o pe mamă să crească singură pe cei doi copii, Tinca și
Jorj. Fata citea foarte mult, cunoștea limba franceză și scria poezii
care au fost publilcate în revistele vremii, ,,Pagini
literare”, ,,Sămănătorul” și altele. Cu ea s-a căsătorit Mihail
Sadoveanu. A murit în 1940, după ce s-a chinuit să nască și să
crească 14 copii.
● O duioasă amintire i-a păstrat Profira Sadoveanu lui George
Topîrceanu, cel mai bun prieten al maestrului. Cînd venea în vizită în
casa cea mare din Copou, care aparținuse lui Mihail Kogălniceanu, cei
mici îi săreau în spate, să-l sperie. El nu se supăra și spunea: ,,Întîi,
Conu’ Mihai!”. Și intra la el în birou, unde zăbovea un ceas-două,
discutau literatură. După care se întorcea la copii și îi chema în
păduricea din apropiere, să le arate cum zboară drăcia numită
bumerang. Altă dată, se întorcea spre Profira: ,,Hai, Miss, să te învăț
să dansezi”. Cînd a murit Topîrceanu, pe 7 mai 1937, toată familia
Sadovenilor l-a plîns ca pe un mare prieten. Întreaga suflare ieșană l-a
însoțit pînă la ,,Eternitatea”. De la moartea lui Kogălniceanu din 1891
nu mai venise atîta lume...
● Știați că Mihail Sadoveanu a fost și profesor? O vreme, a suplinit la
Liceul de băieți ,,Kogălniceanu”. Și la Fălticeni a suplinit, ca învățător.
Luînd parcă exemplu de la Creangă, și el a compus cărți de Citire
pentru școlile primare. Poezia lui, ,,Moartea lui Ștefan cel Mare”
(,,Cînd a fost să moară Ștefan,/ Multă jale-a fost în țară...”) se recita la
toate serbările școlare.
● Pe ce criterii Mihail Sadoveanu a fost numit în 1910 directorul
Teatrului Național din Iași?, căci, pînă atunci, nu scrisese nici o piesă
de teatru. Se pare că, la mijloc, a fost intervenția lui Spiru Haret,
ministrul Instrucțiunii Publice, impresionat că prietenul său avea o liotă
de copii acasă și o ducea rău cu banii. Și a stat Sadoveanu diector
pînă în 1919. E adevărat, a scris și niște piese - ,,De ziua
mamei”, ,,Zile vesele de după război” și ,,Corbii”, de fapt, niște
adaptări, dar era clar că n-avea chemare și spre dramaturgie.
● În încheiere, să auzim și părerea Profirei Sadoveanu despre
hotărîrea scriitorului de a-și închiria numele, desigur contra cost,
ziarelor ,,Adevărul” și ,,Dimineața”, proprietăți evreiești, care aveau
mari dificultăți din partea legionarilor. Zice memorialista că în 1937,
auzind despre această idee nefericită, familia a sărit să-l
împiedice: ,,Tată, îți pui viața în pericol! Cu legionarii nu-i de glumit!”.
Dar el: ,,Dacă țara are nevoie de mine, nu mi-e frică deloc!”. Dar își
cumpărase pistol și umbla însoțit de băieții lui, care îl păzeau cu
schimbul. Cam în maniera lui Costăchel Gudurău, nu vi se pare? De
fapt, îl interesau doar banii evreilor, căci nu degeaba legionarii îl
porecliseră ,,Jidoveanu”.
PAUL SUDITU