Colocviu, anul I, 20.05.

2022

Reperele unei existente umane si

scriitoricesti

În dimineața aceasta rememorăm istoria unui om. Așa cum a fost el. Nu voi încerca
să evaluez opera sa sau să-i ofer un calificativ. Nici nu voi încerca să aduc drept argumente
opiniile critice legate de creația sa. Ceea ce mi-am propus să prezint, cu această ocazie, este o
perspectivă biografică bazată pe propriul său volum memorialistic Viață, poezie, proză, lansat în
anul 1975, volum la care mă voi raporta în întregime, în cadrul colocviului de astăzi.

În mod cert, existența lui Zaharia Stancu a fost unică, la fel cum unic este destinul
fiecăruia dintre noi.

Voi încerca să înlătur colbul vremii și să ni-l reamintim pe omul a cărui operă a fost și
continuă să fie controversată – scriitorul Zaharia Stancu. Apoi, asa cum îl reține lumea literară,
pe poetul, prozatorul, ziaristul - Zaharia Stancu. Și pentru că discutam despre reperele umane și
scriitoricești, o să vă rog, stimați profesori și colegi, să realizăm o scurtă reamintire a acestora.

Consider, dacă îmi dați voie la o opinie personală, că este un privilegiu pentru noi, să
explorăm destinele unor oameni care au încercat să aducă lumina cunoștinței, în mijlocul unei
generații care își concentra eforturile, aproape în mod unilateral, doar pentru a supraviețui. Care
au încercat, spun -în măsura în care au reușit doar posteritatea o poate stabili- să lumineze
întunericul unor vremuri în care superstiția și rigiditatea tronau.

Într- o zi de toamnă, mai exact pe 7 oct 1902( după unele referințe pe care Stancu le
contrazice, în data de 5 octombrie) se năștea într-o comună săracă, din județul Teleorman,
copilul Zaharia Stancu. Comuna se numește și astăzi tot Salcia, însă, în scrierile poetului, apare
cel mai adesea sub numele de OMIDA. Tatăl - Tudor Mitroi și mama - născută Delcea Bratu
erau țărani simpli, muncitori ai pământului. Fiind al patrulea din cei 11 copii ai familiei, se
îndeletnicea alături de familia sa la munca câmpului, dar îi plăcea într-un mod special să asculte
poveștile tatălui, care după spusele poetului, avea darul povestitului.

În cartea sa de memorialistică, autorul mărturisea că a început să compună poezii

foarte de timpuriu, mai înainte chiar de a fi învățat să scrie și să citească. Principalele modele se
pare că au fost strigăturile piperate ale flăcăilor la hora din sat, baladele care se rosteau în casă,
cantecele de vicleim sau stea, din cadrul sărbătorilor de iarnă. Când avea 9 ani, în 1911, Zaharia
Stancu merge la școală, și mărturisește franc, într-un mod care ne reamintește de eroul lui Marin
Preda – Niculae Moromete: “ Nimeni nu m-a îndemnat să merg la școală, nimeni nu m-a
împiedicat. Nimeni nu m-a chemat. M-am dus singur. Tot singur mi-am cumparat, sau nu mi-am
cumparat, cărți de școală!.”

Când avea numai 10 ani, începe să citească literatura grea, cum ar fi Eminescu,
Balzac, Dostoievski, îndemnat de învățătorul său Gheorghe Popescu Bragadiru, care are un rol
esențial în formarea băiatului. Termină școala primară în 1915 și se pregătește să plece în lume
pentru, citez :” mă pregăteam să plec în lume spre a-mi face un rost așa desculț și zdrențuit cum
eram.” Muncește drept calfă la mai mulți stăpâni, se simte zdrobit pe interior de asprimea muncii
și compune poezii pe care le reține o vreme după care le uită.

Ceea ce m-a frapat la o primă citire a memoriilor lui Stancu reprezintă cât este de
diferită perspectiva sa de adolescent față de cea a amintirilor lui Creangă. Ce viziune sumbră
asupra vieții prezintă copilul Zaharia și cât este de zglobiu și vesel copilul Creangă. Diametral
opus acest alter-ego al autorului, Darie, care se luptă să vadă lumina comparativ cu Nică
Ciubotariul care poartă lumina cu el oriunde merge și ne înveselește prin isprăvile lui minunate.

Referindu-se la opera lui Sadoveanu, la cele aproximativ 100 de volume în care

prozatorul zugrăvise lumea și seninătatea ei, Stancu sesizează neputința de a privi la fel de
detașat lumea și viața în operele sale. El consideră că nu poate fi nimic senin nici în Desculț, nici
în Jocul cu moartea, nici în Ce mult te-am iubit!
 Dincolo de acești ani ai acomodării autorului cu lumea, își fac apariția anii în care
tânărul Zaharia Stancu trăiește primii fiori ai iubirii și care stârnesc în interiorul poetului acei
lupi ai cuvintelor, așa cum îi numește autorul. Se pare că una dintre primele poezii care a văzut
lumina tiparului era semnată Z.S. și îi era dedicată lui N.B. Oamenii au recunoscut cine era fata
și-i imputau că e muza poetului, pe atunci darul acesta de a scrie fiind unul care stârnea ilaritate.
Stancu recunoaște că N.B. a fost una dintre ființele cele mai gingașe, cele mai tulburatoare, pe
care le-a cunoscut de-a lungul, citez ” vijelioasei mele vieți” am încheiat citatul. La un an după
ce i-a dedicat poezia N.B moare și autorul mărturisește că nu a avut niciodată puterea să meargă
să-i vadă mormântul. Urmează o viață oarecum tumultuoasă din punct de vedere sentimental,
poetul căsătorindu-se în cele din urmă în 1925 cu Nicoleta Păun si se naște unicul lor fiu, Horia.

În anul 1927 apare primul său volum de POEME SIMPLE, la editura Cartea vremii,
volumul cuprinzând pe lângă poeme originale, traduceri din Goethe, Francis Jamme, Albert
Samein. Volumul e bine primit de critica vremii și de către cititori.

In anul 1920 mărturisea “ m-am bătut cu lupii cuvintelor, am scris versuri și proză și
am sperat că într-o zi voi deveni scriitor, că , într- o zi, pe care nu o doream deloc depărtată, voi
putea să scriu și să public ceea ce am scris și să-mi câștig, prin talent și prin muncă, un loc în
lumea literelor. A fost destul de greu. Aveam mulți confrați foarte talentați printre care câțiva
purtau pecetea geniului. A dovedit-o timpul” am încheiat citatul.

Ca să capete notorietate în lumea literaților vremii, Stancu își dă seama că trebuie să

frecventeze cenaclurile literare din București. Astfel, în 1923, se stabilește în capitală și ia în
calcul să participe la cele trei cenacluri conduse de personalități marcante ale literaturii. Unul era
cenaclul lui Ovid Densușianu, unde Stancu nu se simte vrednic sa participe. Cel de-al doilea era
cel al lui Eugen Lovinescu, celebrul Sburatorul, iar cel de-al treilea al lui Mihail Dragomirescu.

Si aș dori aici sa vă relatez o întâmplare care face cumva obiectul asmilării numelui
Zaharia Stancu cu cel al lui Zaharia Trahanache, întâmplare care poate părea hilară, dar
pecetluiește destinul de înstrăinat la revista Sburătorul al lui Stancu.

Împreună cu un tânăr prieten literat dornic de afirmare ca și Stancu, Constantin Goran,

se hotărăsc într- o zi ploioasă, amestecată cu zăpadă, să îl viziteze pe criticul Eugen Lovinescu
la locuința acestuia de domiciliu. După ce-i oferă poeziile aduse, Lovinescu se arată interesat de
poeziile lui Stancu și îi propune acestuia să le publice în revista pe care o conduce, cu o condiție
clară însă: trebuia să își schimbe numele, adică să scrie sub pseudonim, o manieră destul de
folosită în acea vreme în cadrul redacțiilor. Motivul era unul concret: oamenii, în concepția lui
Lovinescu, vor face asimilări între Zaharia Stancu și Zaharia Trahanache, un nume compromis,
lucru care va da naștere la glume nepotrivite, asimilări.

Pentru că Stancu nu acceptă să scrie sub pseudonim, speranța că acesta să devină ultimul
sburătorist se spulberă.

Devine apropiat al lui Mihail Dragomirescu care îi oferă sprijin și suport pentru a publica și a se
lansa în lumea literară a vremii. O data importantă din viața lui Stancu este legată de colaborarea
la revista Gândirea condusă de Cezar Petrescu. Aici își dezvoltă talentul de publicist, munca de
presă părându-i-se necruțătoare. Ajunge să publice în mai toate revistele din țară, devenind
cunoscut și apreciat, mai puțin în revista Viața românească care nu îi permite să publice decât
după ce revista trece în mâinile lui George Călinescu. Stancu trece prin perioade de neliniști, de
încercări, de căutări, de regăsiri. Apar primele scrieri în proză începând cu Taifunul 1937,
Oameni cu joben 1943, Desculț 1948, și scrieri publicistice cum ar fi Zile de lagăr1946, Secolul
omului de jos 1946, Călătorind prin URSS etc.

Printre autorii celebri cu care se întâlnește și despre care vorbește în memorialistica sa,
se numără George Bacovia, Mateiu Caragiale, Hortensia Papadat Bengescu, Gib Mihăescu. Își ia
bacalaureatul abia în 1931 si urmează cursurile facultății de litere și filosofie din București. Cel
mai cunoscut roman al său este fără îndoială Desculț, roman despre care vorbește pe larg în
lucrarea sa și pe care îl publică în 1948.

Director de teatru, director al Uniunii scriitorilor, primește premiul Herder pentru

literatură, scrie peste 40 de volume traduse în 24 de limbi. Se stinge din viață la 5 decembrie
1974 fiind înmormantat la cimitirul Belu din București.

Opera sa este trecută într-un con de umbră după 1989, din cauza formației sale
influențată de ideile politicii de ramură stângă, pe care autorul le îmbrățișează cu entuziasm, ca o
idee salvatoare a eliberării României de sub dominația fascistă.
 Acest material a fost realizat exclusiv pe baza lucrării de memorialistică VIAȚĂ,
POEZIE, PROZĂ, Zaharia Stancu, București, Editura Eminescu, 1975