Tudor Arghezi

Tudor Arghezi (pseudonimul lui Ion Nae Theodorescu; n. 21 mai 1880, București, România –
d. 14 iulie 1967, București, România) a fost un scriitor român, cunoscut pentru contribuția sa la
dezvoltarea liricii românești sub influența baudelairianismului. Opera sa poetică, de o originalitate
exemplară, reprezintă o altă vârstă marcantă a literaturii române. A scris, între
altele, teatru, proză (notabile fiind romanele Cimitirul Buna Vestire și Ochii Maicii
Domnului), pamflete, precum și literatură pentru copii. A fost printre autorii cei mai contestați din
întreaga literatură română. Pseudonimul Arghezi provine, explică însuși scriitorul, din Argesis -
vechiul nume al Argeșului. Ovid S. Crohmălniceanu propunea în studiul consacrat operei poetului
din Istoria literaturii române între cele două războaie mondiale o altă explicație, pseudonimul ar
proveni din unirea numelor a doi celebri eretici, Arie și Geza. După o altă ipoteză, numele poate
veni de la numele bonei (Ergézi Rozália) care de fapt ar fi adevărata mam

Primii ani
S-a născut pe data de 21 mai 1880 la București, în strada Țărani nr. 46[12], numele său fiind Ion
Nae Theodorescu. A fost fiul lui Nae Theodorescu și al Mariei Theodorescu. Între 1887 și 1891 a
fost elev al Școlii primare „Petrache Poenaru”, sub îndrumarea primului său dascăl, Nicolae
Abramescu. Între 1891 și 1896 urmează cursurile gimnaziului „Dimitrie Cantemir” și apoi pe cele
ale Liceului „Sfântul Sava” din București. De la vârsta de 11 ani, din cauza situației familiale, este
nevoit să se întrețină singur, dând meditații.
Anul 1896 este anul debutului său literar. La 30 iunie publică în ziarul Liga Ortodoxă, condus
de Alexandru Macedonski, poezia „Tatăl meu”, semnată I.N. Theodorescu. La cenaclul lui
Macedonski îl va cunoaște pe Grigore Pisculescu (Gala Galaction), cu care va rămâne prieten
apropiat. Între 1897 și 1899 publică versuri și poeme în proză la „Revista Modernă” și „Viața
nouă” pe care le semnează pentru prima oară cu pseudonimul Ion Th. Arghezi. Întrerupe studiile
și se angajează, în urma unui examen de chimie, ca laborant la fabrica de zahăr Chitila.
Tudor Arghezi a debutat în anul 1896, publicând versuri în revista Liga Ortodoxă, condusă de
Alexandru Macedonski cu pseudonimul „Ion Theo”. La scurt timp de la debut, Macedonski afirma
despre tânărul poet:
"Acest tânăr, la o vârstă când eu gângăveam versul, rupe cu o cutezanță fără margini, dar până
astăzi coronată de cel mai strălucit succes, cu toată tehnica versificării, cu toate banalitățile de
imagini și idei, ce multă vreme au fost socotite, la noi și in străinătate, ca o culme a poeticii și a
artei."[13]

În afară de aceste aprecieri laudative (și de altele de acest gen), versurile lui Tudor Arghezi au
avut parte și de evaluări negative, așa cum a scris, de exemplu, Nicolae Iorga [14]: „Producția
poetică [conține] bucăți în care se înșiră cuvinte lipsite de orice legătură peste un îngrozitor pustiu
de gânduri și sentimente.”
A fost un admirator al simbolismului și a altor curente aparținătoare (cum ar fi Secesiunea
vieneză) polemizând în articolele vremii cu George Panu de la Junimea' asupra atitudinii critice a
celui din urmă privind Literatura modernistă.[15] La 19 ani a intrat la mănăstirea Cernica, unde a
stat patru ani, până în anul 1904. În anul 1900 a devenit diacon, apoi secretar al mitropoliei din
București.[16] În 1904, a publicat împreună cu Vasile Demetrius o revistă proprie, Linia Dreaptă,
care a încetat să mai apară după doar cinci numere.[17] Arghezi, Gala Galaction și Demetrius au
fost legați printr-o strânsă prietenie, cum reiese din mărturisirea fiicei lui Demetrius, artista și
nuvelista Lucia Demetrius.[18]
În romanele sale, poetul a mărturisit că nu era foarte atras de cariera de călugar, căci autorul
ciclului Psalmilor era un eretic și nu un spirit mistic. A recurs la acest refugiu mai mult din
comoditate, unul din unchii săi fiind un înalt ierarh al Bisericii Ortodoxe Române. În
romanul Cimitirul Buna Vestire a parodiat cu sarcasm lumea monahală.
În 1905 a început un șir de călătorii în străinătate, deoarece la 30 ianuarie 1905 Constanța Zissu
a dat naștere lui Eli Lotar, primul copil al lui Tudor Arghezi. Mama copilului, profesoară, a fost
nevoită să-și ascundă maternitatea și să-și lase fiul la Paris, în grija unei doici. Îngrijorat, Arghezi
s-a hotărât să plece la Paris unde a stat puțin timp, apoi s-a mutat la Fribourg, unde a scris poezii
și a participat la cursurile Universității Fribourg, dar nu a fost mulțumit de puternicul accent catolic
al acesteia. S-a mutat la Geneva, unde a scris poezii, a asistat la cursurile Universității și, ca să-și
câștige existența, a lucrat în atelierul unui bijutier.[19]
În acel timp, datorită criticismului său referitor la represiunea mișcării țărănești, a fost ținut sub
supraveghere de autoritățile elvețiene.
În 1909 a vizitat Italia.

Perioada anilor 1910

S-a reîntors în România în 1910, și a publicat lucrări în Viața Românească, Teatru, Rampa, și în
revistele lui N. D. Cocea Facla și Viața Socială, dar și în revista Cronica în colaborare cu Gala
Galaction; s-a aflat într-o perioadă în care a avut o activitate literară prolifică, scriind versuri,
pamflete politice și articole polemice cu care și-a câștigat notorietatea în cercurile teatrale, politice
și literare ale vremii.[20] Cocea a contribuit la succesul lui Arghezi, publicând unul din primele
poeme ale poetului, Rugă de seară.[21] În anul 1913 a devenit editor-șef la ziarul Seara, în care a
publicat articole politice și recenzii.
În această perioadă, Arghezi a devenit un critic de artă valoros și a luat apărarea pictorului Ștefan
Luchian care suferea de scleroză multiplă și era acuzat de fraudă (din cauza suspiciunii că nu ar
mai putea picta, dar ar permite ca lucrările altora să fie semnate cu numele său)[22]
Era prezent cu regularitate la Kübler Café din București unde s-a format un cerc de artiști și
intelectuali boemi care îi includea pe scriitorii Ion Minulescu, Liviu Rebreanu, Eugen
Lovinescu, Victor Eftimiu, Mihail Sorbul și Corneliu Moldovanu, dar și pe pictorii Iosif
Iser, Alexandru Satmari, Jean Alexandru Steriadi, compozitorul Alfons Castaldi, și pe
colecționarul de artă Krikor Zambaccian.[23] Conform lui Zambaccian, Arghezi a putut fi văzut mai
rar la celălalt loc de întâlnire, Casa Capșa.[23] În acea perioadă era și un asociat al omului politic
și colecționarului de artă Alexandru Bogdan-Pitești, și lua parte în mod regulat, împreună cu
Galaction, Cocea, Minulescu, Adrian Maniu și alți artiști plastici, la cercul creat de Maniu de la
Știrbei-Vodă, lângă Parcul Cișmigiu.[24] A scris și un poem dedicat lui Bogdan-Pitești.[24]

Interbelicul
După izbucnirea primului război mondial, Arghezi a scris articole împotriva taberei politice
conduse de Partidul Național Liberal și de grupul de susținători ai lui Take Ionescu, care doreau
ca România să intre în război alături de puterile Antantei (ca o încercare de a cuceri Transilvania
de la Austro-Ungaria); a fost un susținător al unirii Basarabiei Vechiul Regat și detesta alianța
implicită cu Rusia Imperială. Articolele sale din Gazeta Bucureștilor și Bukarester Tagblatt i-au
atras acuzația de colaboraționism, precum și condamnarea la 5 ani de închisoare.[25]
În perioada 1918-1919 a fost închis un an, împreună cu 11 ziariști și scriitori (între care și Ioan
Slavici), la Penitenciarul Văcărești. În 1927 a apărut prima sa carte de poezii "Cuvinte potrivite",
iar un an mai târziu tot sub direcția sa, apare ziarul "Bilete de papagal". După această dată,
Tudor Arghezi va publica mai multe volume de versuri, romane, nenumărate articole. Va impune
în literatura română ca specie literară tableta, un gen de pamflet alegoric. În 1929 publică prima
sa carte de proza, "Icoane de lemn". În 1931 va publica placheta de versuri "Flori de mucigai"
legată, ca și "Poarta neagră", de anii de detenție. Tot acum, pentru copii, publică volumul în proza
"Cartea cu jucării", inaugurând o direcție secundară în creația scriitorului, ce va continua, mai
apoi, cu poemele știute de școlari: "Cântec de adormit Mitzura", "Buruieni", "Mărțișoare",
"Prisaca", "Zdreanță" s.a. Manualele școlare cuprind multe creații ale sale destinate copiilor din
toată lumea. În anul 1933 a publicat volumul Tablete din Țara de Kuty, în care a criticat
societatea românească și elita sa politică, întro manieră grotescă. În 1934 publică romanul "Ochii
Maicii Domnului" , tema principală fiind dragostea materna și devotamentul filial. Continuă să
scrie poeme și în 1935 publică volumul "Versuri de seară". În 1936 apare "Cimitirul Buna-
Vestire", roman, dar care poartă subtitlul "poem". În 1942 vede lumina tiparului romanul "Lina", de
fapt un lung poem în proză. În 1943, sub genericul "Bilete de papagal" (ziarul "Informația zilei")
publică îndeosebi pamflete usturătoare, pentru care e cercetat de poliție. La 30 septembrie,
apare pamfletul "Baroane", în care îl atacă pe ambasadorul german Manfred von Killinger[26].
Ziarul e imediat confiscat, scriitorul e închis la București și în lagărul de la Târgu Jiu. Va fi eliberat
un an mai târziu. După eliberarea din detenție în 1944 a publicat pamflete asupra colaboratorilor
regimului, memorii și un nou volum de tablete, intitulat Manual de morală practică.