Tudor Arghezi

Tudor Arghezi (pseudonimul lui Ion Nae Theodorescu) s-a

născut în 21 mai 1880, București și a decedat pe 14 iulie 1967.
Acesta a fost un scriitor interbelic român, cunoscut pentru
contribuția sa la dezvoltarea liricii românești sub influența
baudelairianismului. Opera sa poetică, de o originalitate exemplară,
reprezintă o altă vârstă marcantă a literaturii române. A scris, între
altele, teatru, proză (notabile fiind romanele Cimitirul Buna Vestire
și Ochii Maicii Domnului), pamflete, precum și literatură pentru
copii. A fost printre autorii cei mai contestați din întreaga literatură
română. Pseudonimul Arghezi provine, explică însuși scriitorul, din
Argesis - vechiul nume al Argeșului. Ovid S. Crohmălniceanu
propunea în studiul consacrat operei poetului din Istoria literaturii
române între cele două războaie mondiale o altă explicație,
pseudonimul ar proveni din unirea numelor a doi celebri eretici, Arie și Geza. Arghezi este unul dintre
autorii canonici din literatura română. După o altă ipoteză, numele poate veni de la numele bonei
(Ergézi Rozália) care de fapt ar fi adevărata mamă.
S-a născut pe data de 21 mai 1880 la București, în strada Țărani nr. 46[4], numele său fiind Ion
Nae Theodorescu. Este fiul lui Nae Theodorescu și al Mariei Theodorescu. Între 1887 și 1891 a fost
elev al Școlii primare „Petrache Poenaru”, sub îndrumarea primului său dascăl, Nicolae Abramescu.
Între 1891 și 1896 urmează cursurile gimnaziului „Dimitrie Cantemir” și apoi pe cele ale liceului
„Sfântul Sava” din București. De la vârsta de 11 ani, din cauza situației familiale, este nevoit să se
întrețină singur, dând meditații.
Anul 1896 este anul debutului său literar. La 30 iunie publică în ziarul „Liga Ortodoxă”, condus
de Alexandru Macedonski, poezia „Tatăl meu”, semnată I.N. Theodorescu. La cenaclul lui
Macedonski îl va cunoaște pe Grigore Pisculescu (Gala Galaction), cu care va rămâne prieten
apropiat. Între 1897 și 1899 publică versuri și poeme în proză la „Revista Modernă” și „Viața nouă”
pe care le semnează pentru prima oară cu pseudonimul Ion Th. Arghezi. Întrerupe studiile și se
angajează, în urma unui examen de chimie, ca laborant la fabrica de zahăr Chitila. Tudor Arghezi a
debutat în anul 1896, publicând versuri în revista Liga Ortodoxă, condusă de Alexandru Macedonski
cu pseudonimul „Ion Theo”.
A fost un admirator al simbolismului și a altor curente aparținătoare (cum ar fi Secesiunea
vieneză) polemizând în articolele vremii cu George Panu de la Junimea' asupra atitudinii critice a
celui din urmă privind Literatura modernistă. La 19 ani a intrat la mănăstirea Cernica, unde a stat
patru ani, până în anul 1904. În 1904, a publicat împreună cu Vasile Demetrius o revistă proprie, Linia
Dreaptă, care a încetat să mai apară după doar cinci numere. Arghezi, Gala Galaction și Demetrius au
fost legați printr-o strânsă prietenie, cum reiese din mărturisirea fiicei lui Demetrius, artista și
nuvelista Lucia Demetrius.
În romanele sale, poetul a mărturisit că nu era foarte atras de cariera de călugar, căci autorul
ciclului Psalmilor era un eretic și nu un spirit mistic. A recurs la acest refugiu mai mult din
comoditate, unul din unchii săi fiind un înalt ierarh al Bisericii Ortodoxe Române. În romanul
Cimitirul Buna Vestire a parodiat cu sarcasm lumea monahală.
În 1905 a început un șir de călătorii în străinătate, deoarece la 30 ianuarie 1905 Constanța Zissu a
dat naștere lui Eli Lotar, primul copil al lui Tudor Arghezi. Mama copilului, profesoară, a fost nevoită
să-și ascundă maternitatea și să-și lase fiul la Paris, în grija unei doici. Îngrijorat, Arghezi s-a hotărât
să plece la Paris unde a stat puțin timp, apoi s-a mutat la Fribourg, unde a scris poezii și a participat la
cursurile Universității Fribourg, dar nu a fost mulțumit de puternicul accent catolic al acesteia. S-a
mutat la Geneva, unde a scris poezii, a asistat la cursurile Universității și, ca să-și câștige existența, a
lucrat în atelierul unui bijutier. În acel timp, datorită criticismului său referitor la represiunea mișcării
țărănești, a fost ținut sub supraveghere de autoritățile elvețiene.
După izbucnirea primului război mondial, Arghezi a scris articole împotriva taberei politice
conduse de partidul național liberal și de grupul de susținători ai lui Take Ionescu, care doreau ca
România să intre în război alături de puterile Antantei (ca o încercare de a cuceri Transilvania de la
Austro-Ungaria); a fost un susținător al unirii Basarabiei Vechiul Regat și detesta alianța implicită cu
Rusia Imperială.
În timpul realizării României Mari mai exact în perioada 1918 - 1919 e închis un an, împreună cu
11 ziariști și scriitori (între care și Ioan Slavici), la penitenciarul Văcărești, acuzat de trădare, deoarece
colaborase cu autoritățile germane de ocupație. In 1927 apare cu mare întârziere prima sa carte de
poezii "Cuvinte potrivite", iar un an mai târziu tot sub direcția sa, apare ziarul "Bilete de papagal".
După această dată, Tudor Arghezi va publica mai multe volume de versuri, romane, nenumărate
articole. Va impune în literatura română ca specie literară tableta. În 1929 publică prima sa carte de
proza, "Icoane de lemn". În 1931 va publica placheta de versuri "Flori de mucigai" legată, ca și
"Poarta neagră", de anii de detenție. Tot acum, pentru copii, publică volumul în proza "Cartea cu
jucării", inaugurând o direcție secundară în creația scriitorului, ce va continua, mai apoi, cu poemele
știute de școlari: "Cântec de adormit Mitzura", "Buruieni", "Mărțișoare", "Prisaca", "Zdreanță" s.a.
Manualele școlare cuprind multe creații ale sale destinate copiilor din toată lumea. În 1934 publică
romanul "Ochii Maicii Domnului" , tema principală fiind dragostea materna și devotamentul filial.
Continuă să scrie poeme și în 1935 publică volumul "Versuri de seară". În 1936 apare "Cimitirul
Buna-Vestire", roman, dar care poartă subtitlul "poem". În 1942 vede lumina tiparului romanul
"Lina", de fapt un lung poem în proză. În 1943, sub genericul "Bilete de papagal" (ziarul "Informația
zilei") publică îndeosebi pamflete usturătoare, pentru care e cercetat de poliție. La 30 septembrie,
apare pamfletul "Baroane", în care îl atacă pe ambasadorul german Manfred von Killinger. Ziarul e
imediat confiscat, scriitorul e închis la București și în lagărul de la Tg. Jiu. Va fi eliberat un an mai
târziu.
La vârsta de 16 ani, Tudor Arghezi a fost custodele unei săli de expoziții a societății „Ileana”
(Societatea pentru dezvoltarea artelor în România, inițiată de câțiva pictori, printre care Constantin
Artachino, Nicolae Vermont și Ștefan Luchian, în iulie 1897). Aflându-se în mediul pictorilor și
pasionat de desen, Arghezi a schițat în peniță peisaje și portrete de o calitate care i-ar fi prevestit un
destin de artist în toată regula. Poetul a mărturisit că opțiunea pentru scris a fost dictată doar de lipsa
mijloacelor pentru a-și procura un atelier, șevalete, pânze, vopseluri. La Editura Universității de Vest
„Vasile Goldiș” din Arad a apărut un elegant album cuprinzând 80 de desene și fragmente de
manuscrise din tinerețea lui Arghezi. Multe din desene datează din perioada 1905- 1910, când Arghezi
a stat în Elveția.
 George Bacovia
George Bacovia (născut George Andone Vasiliu) s-a născut pe
4/16 septembrie 1881, Bacău, România și a decedat în data de 22 mai
1957, București, România. Bacovia a fost un scriitor român format la
școala simbolismului literar francez. Este autorul unor volume de
versuri și proză scrise în baza unei tehnici unice în literatura română,
cu vădite influențe din marii lirici moderni francezi pe care-i admira,
dar și, cum spune versul bacovian, „din Eminescu, Heine și Lenau.”
La început văzut ca poet minor de critica literară, va cunoaște treptat
o receptare favorabilă, mergând până la recunoașterea sa drept cel mai
important poet simbolist român și unul dintre cei mai importanți poeți
din poezia română modernă.
În 1900 se înscrie la Școala Militară din Iași, de unde se retrage
în al doilea semestru, neputând suferi disciplina cazonă. Compune
poezia Plumb, o va finisa totuși abia în 1902. În 1901 se înscrie în
cursul superior al Liceului Ferdinand. Absolvă liceul din Bacău în
1903. Scrie poezia "Liceu", ca răspuns la un chestionar adresat de minister absolvenților din acel an,
în vederea reformei învățământului inițiată de Spiru Haret. Se înscrie la Facultatea de Drept din
București. Citește într-una din ședințele salonului literar al lui Macedonski poezia Plumb, care
produce o puternică impresie.
Citește în 1904 la cenaclul lui Macedonski Nervi de toamnă, obținând același succes. Colaborează
la revista Arta de la Iași. Se retrage de la Facultatea de Drept din București. Se stabilește în 1905 În
București, împreună cu fratele său Eugen. Un an mai târziu în 1906 se reîntoarce la Bacău, stabilindu-
se în locuința din strada Liceului.Scrie poezia Lacustră. În 1907 se înscrie la Facultatea de Drept din
Iași și reîncepe cu anul I. Rămâne la Iași și anul următor. Colaborează la revista lui I.M. Rașcu
Versuri, mai târziu Versuri și proză.Între 1909-1910 merge la Iași numai în perioada examenelor,
restul timpului locuind la Bacău iar în 1911 obține diploma de licență în drept și se înscrie în baroul
din Bacău. Plătește zece ani cotizație, dar nu profesează. Colaborează la Românul literar al lui Caion
în 1912. Suplinitor la Școala Primară din Bacău și la Călugara, suburbie a Bacăului. Colaborează la
Flacăra. Copist la Prefectura din Bacău. Din 1913 devine ajutor contabil la aceeași prefectură dar se
îmbolnăvește și demisionează.
În 1914 se internează la sanatoriul Dr. Mărgăritescu din București. Publică în suplimentul literar
al ziarului Seara. Trimite la tipar volumul Plumb. În 1915 editează la Bacău, în colaborare, revista
Orizonturi noi. Publică poezii, proză, recenzii, sub mai multe pseudonime. Strânge relațiile de
prietenie cu Alexandru Macedonski.
În 1916 devine copist la Direcția învățământului secundar și superior din Ministerul Instrucțiunii.
În iulie apare în librării volumul Plumb. În timpul războiului, în octombrie, este trimis cu arhiva
direcției sale în evacuare la Iași.
În perioada 1917-1919 e funcționar în București. În 1920 devine șef de birou clasa a III-a în
Ministerul Muncii. În 1921 este avansat șef de birou clasa a I-a în același minister. Se îmbolnăvește de
plămâni și demisionează. Un an mai târziu se reîntoarce la Bacău.
 În 1924 apare la Râmnicu-Sărat ediția a II-a a volumului Plumb. Este numit suplinitor de desen și
caligrafie la Școala comercială de băieți din Bacău.În 1925 devine primul director al revistei Ateneul
cultural. În 1926 tipărește pe cont propriu la Bacău volumul Scântei galbene. Îi apare și volumul
Bucăți de noapte, editat de poeta Agatha Grigorescu. Între 1926-1928 funcționează ca profesor
suplinitor de desen și caligrafie la Școala comercială de băieți din Bacău.
În 1928 se căsătorește cu Agatha Grigorescu și se stabilește la București, unde soția sa era
profesoară. În 1929 retipărește volumele Plumb și Scântei galbene sub titlul Poezii, la Editura Ancora.
Reapare sub conducerea sa revista Orizonturi noi. În 1930 este numit referent la Direcția Educației
Poporului. Îi apare volumul Cu voi.... Din noiembrie 1930 până în octombrie 1933, locuiește în
Bacău, fără serviciu. În 1931 i se naște unicul fiu, Gabriel, iar în 1932 Societatea Scriitorilor îi aprobă
o pensie lunară de 1000 lei.
Din 1933 se stabilește cu familia în capitală, unde rămâne până la sfârșitul vieții. În 1934 i se
tipărește volumul antologic Poezii. În 1936 publică volumul Comedii în fond. În 1940 i se majorează
pensia acordată de S.S.R la 2000 lei lunar. Se înființează Casa de pensii a scriitorilor, de unde obține o
pensie de 10.000 lei lunar. În 1944 apare volumul intitulat Opere, care reunește toate scrierile sale
publicate anterior.
Despre George Bacovia s-a spus inițial că e un poet simbolist, dar criticii au remarcat ulterior că
își depășește epoca, aparținând poeziei române moderne. Dacă în primul său volum, Plumb, publicat
în 1916, imediat după ce carnagiul din Primul Război Mondial se dezlănțuise, influența poeziei
simboliste era foarte vizibilă, abia din volumele următoare, în Scântei galbene sau Comedii în fond,
Bacovia descoperă rețeta poeziei moderne, apropiată de proza poetică. Criticii interbelici au văzut în
Bacovia un neosimbolist (George Călinescu) sau "o bisericuță dintr-un lemn" (E. Lovinescu), un poet
cu o materie poetică insuficientă. Abia după cel de-al Doilea Război Mondial, poezia sa este afiliată
curentelor de gândire mai noi, fiind pusă în paralel cu teatrul absurdului (M. Petroveanu), cu anumite
curente ale modernismului poetic, cu suprarealismul, dicteul automat, imagismul sau chiar
expresionismul dar și cu școli filozofice cum ar fi existențialismul (Ion Caraion) etc.

Poezii, prefață de Adrian Maniu,

Volume antume
București, 1934
Plumb, București, 1916
Comedii în fond, București, 1936
Scîntei galbene, Bacău, 1926
Opere, București, 1944
Bucăți de noapte, București, 1926
Stanțe burgheze, București, 1946
Poezii, București, 1929
Poezii, București, 1956 (ediție revăzută și
Cu voi..., București, 1930 adăugită de autor, 1957)
 Alexandru Macedonski
Alexandru A. Macedonski s-a născut pe 14 martie 1854, Craiova,
Țara Românească și a decedat în 24 noiembrie 1920, București, România.
Macedonski a fost un poet, prozator, dramaturg și publicist român.
Supranumit poetul rondelurilor, inspirându-se din literatura franceză, este
primul reprezentant al simbolismului în literatura română. Inițiatorul
cenaclului și revistei literare Literatorul, a susținut modernizarea poeziei
românești, fiind într-o continuă polemică cu junimiștii. Aceste polemici i-
au afectat serios cariera literară și viața și au rămas notabile polemicile
sale cu Vasile Alecsandri, Mihai Eminescu și Ion Luca Caragiale.
Pe de altă parte, Alexandru Macedonski a încurajat, la începuturile
activității lor scriitoricești, numeroși tineri talentați, printre care George
Bacovia și Tudor Vianu, pe care i-a publicat în revista sa Literatorul, iar
în revista Liga ortodoxă debutează, printre alții, Tudor Arghezi și Gala
Galaction. Alexandru Macedonski a fost ales (în 2006) membru post-
mortem al Academiei Române.
După ce i se eliberează pașaportul pentru statele Europei, pe termen
de 3 ani de zile la studie, având: statură înaltă, păr-sprâncene, castanii, ochi negri, fruntea potrivită, nasul-gura-
bărbia-obrazul=potrivite, fața smeadă, semne deosebite — nu are, Macedonski părăsește România în 1870,
călătorind prin Imperiul Austro-Ungar, vizitând Viena, iar apoi Elveția și posibil alte țări. Se vehiculează că în
timpul acestei călătorii l-ar fi cunoscut pe Mihai Eminescu, la acea dată student la Viena. Scopul călătoriei lui
Macedonski a fost acela de a se pregăti pentru admiterea la Universitatea București, dar el a petrecut tot acest
timp într-un mod boem cu numeroase petreceri și escapade romantice. Publică prima poezie Dorința poetului în
Telegraful român din Sibiu. În acest an a început perfecționarea propriului stil poetic, influențat profund de
romantism și de către predecesorii săi Dimitrie Bolintineanu și Ion Heliade Rădulescu.
Anul următor vizitează Pisa, Florența, Veneția, unde, după spusele poetului, ar fi urmat anumite cursuri, în
special la Universitatea din Pisa, dar acest fapt nu a fost confirmat de istoria literară.. În Italia, mărturisește
poetul în jurnalul său, s-ar fi confruntat cu probleme financiare și probleme de sănătate.
Se întoarce la București, unde este admis la Facultatea de Litere, dar nu frecventează cursurile cu
regularitate. Debutează cu volumul de versuri Prima Verba în anul 1872, iar apoi vizitează, din nou, Italia.
După publicarea la 23 mai 1873, a poemei antidinastice 10 mai (Sunt opt ani de suferință care astăzi s-a-
mplinit), în Telegraful român, împotriva regelui Carol I, motiv de temere pentru mama sa, Maria Macedonski,
de a-l expedia precipitat în străinătate, prin Giurgiu, cu vaporul „Tagetof”, în Austria (la Viena și Gleichenberg)
și Italia (la Napoli), pentru a-l feri de eventuale consecințe derivate din acuzația de laese majestatis. În această
călătorie îl cunoaște pe compozitorul francez Jules Combarieu, cu care va întreține o corespondență sporadică
în deceniile ce urmează.
Devenind pasionat de jurnalismul politic și de politică devine membru al Partidului Liberal și editează
ziarul Oltul între anii 1873 și 1875, unde publică articole pro-liberale, traduceri din Pierre-Jean de Béranger,
Hector de Charlieu și Alphonse de Lamartine, scurte povestiri și primele impresii de călătorie. La vârsta de 22
de ani scrie prima sa piesă de teatru Gemenii.
La 23 iunie 1874, Ion Luca Caragiale îl ridiculizează în revista Ghimpele, în urma unor afirmații ale lui
Macedonski că ar avea origini lituaniene, și-l transformă în personajul A.a.msky, a cărui moarte survine în
urma extenuării cauzate de contribuția majoră la dezvoltarea politicii naționale. Acesta este primul episod din
șirul lung de polemici între cei doi.
La 20 ianuarie scoate primul număr al gazetei „heliadiste” Literatorul, ziar de opoziție Junimii și
Convorbirilor literare care, după părerea poetului, acaparaseră fără o justificare obiectivă pozițiile culturale cele
mai însemnate ale epocii. Conducerea revistei este asumată de Macedonski alături de eruditul poligraf
Bonifaciu Florescu și de fecundul poet Th. M. Stoenescu, care rămân o vreme și principalii colaboratori ai
revistei.
În ciuda sentimentelor adverse față de junimism, Macedonski a definit mișcarea promovată de Literatorul
drept direcțiune opozită celei din Iași, deși se atinge cu dânsa prin unele puncte, după cum se atinge și în
vechea școală a lui Heliade prin altele.
După câteva luni de apariție Literatorul avea următoarea grupare: Mircea Demetriade, C. Dragulinescu, B.
Florescu, Petru Opran, P. Păltineanu, I. N. Polzchroniade, Carol Scrob, Th. M. Stoenescu, Duiliu Zamfirescu.
Dar, în curând, între Macedonski și Bonifaciu relațiile s-au deteriorat, după ce poetul l-a atacat, în 1881, într-un
număr al revistei, pentru cele trei catedre de profesor la universitate, iar acesta s-a retras.
În noiembrie 1880, au loc premierele pieselor de teatru Iadeș! și Unchiașul Sărăcie, la Teatrul Național,
publicate în Literatorul la începutul anului următor. O curtează pe Aristizza Romanescu, actriță care a jucat în
piesele amintite, dar aceasta îi respinge avansurile.
Publică volumul Poezii, în anul 1881, deși pe coperta originală apare anul 1882. Încercând să intre în
grațiile Junimii și al lui Titu Maiorescu, participă, cu regularitate, la ședințele cenaclului și citește Noaptea de
noiembrie.. Maiorescu l-a aplaudat, dar în jurnalul personal consemnează că nu a fost impresionat de poezie.
Dar poezia este lăudată de Bogdan Petriceicu Hașdeu, care deși era anti-junimist, se afla în audiență.
După izbucnirea Primului Război Mondial, reacția lui Macedonski, „Campionul literaturii franceze” și cel
ce a închinat un volum de versuri „Franței, singura patrie a intelectualilor”, este surprinzător de partea Puterilor
Centrale. În 1915, de la 27 septembrie până la 29 noiembrie, apar zece numere ale ziarului Cuvântul meu cu
ieșiri împotriva Franței „burgheze” și „advocățești”, iar articolele sale din alte ziare politice, precum Dreptatea
sunt scrise în același sens.
În anul 1916, activitatea politică trece pe un plan secund și se concentrează pe corectura romanului
Thalassa, care apare în Flacăra lui Constantin Banu. Din mai începe Poema rondelurilor, la care va lucra până
în 1920, iar în luna august finalizează tragedia Moartea lui Dante.Anii războiului au fost foarte grei pentru poet,
din punct de vedere material, existând zile când nu putea să-și cumpere nici pâinea cea de toate zilele.
Literatorul reapare la 29 iunie 1918, iar în al treilea număr publică un articol elogios feldmareșalului
Mackensen și, deși, Alexandru T. Stamatiad încearcă să-l convingă să renunțe la gândurile sale filogermane,
poetul refuză. Singura concesie pe care o face este acea de a accepta publicarea unei clarificări cu scopul de a
limpezi răspunderea fiecărui colaborator la articolul semnat de el. În urma acestui articol, Ovid Densusianu,
membru al Academiei Române, după ce-i propusese candidatura la Academie, își retrage propunerea. De
asemenea, întâmpină dezaprobări publice din toate părțile, găsindu-se, iarăși într-un bellum contra omnes
(războiul contra tuturor). În anul 1919 își concentrează toate răfuielile într-o broșură polemică Zacherlina în
continuare. În octombrie 1919 a scris Sonetul puterii, în care își expune crezul său politic.
În martie 1920 este pensionat din slujba pe care o deținuse cu largi intermitențe la Comisia Monumentelor
Istorice, dar în urma protestului scriitorilor bucureșteni publicat în Presa Capitalei la 18 martie, ministerul
revine asupra deciziei.Alexandru Macedonski moare la 24 noiembrie 1920, ora 3 după amiază, cerând roze, iar
fiul său Nikita negăsind trandafiri, îi aduce să inhaleze parfum de trandafiri. Scena morții a fost povestită de
fiul său Nikita într-o scrisoare adresată lui Alexandru T. Stamatiad, în anul 1936. La 27 noiembrie 1920 este
înmormântat în cimitirul Bellu din București.
 Mihai Eminescu
Mihai Eminescu (născut Mihail Eminovici) s-a născut pe 15
ianuarie 1850, Botoșani, Moldova – și a decedat la data de 15
iunie 1889, București, România. Eminescu a fost un poet,
prozator și jurnalist român, socotit de cititorii români și de critica
literară postumă drept cea mai importantă voce poetică din
literatura română. Receptiv la romantismele europene de secol
XVIII și XIX, a asimilat viziunile poetice occidentale, creația sa
aparținând unui romantism literar relativ întârziat. În momentul
în care Mihai Eminescu a recuperat temele tradiționale ale
Romantismului european, gustul pentru trecut și pasiunea pentru
istoria națională, căreia a dorit chiar să-i construiască un
Pantheon de voievozi, nostalgia regresivă pentru copilărie,
melancolia și cultivarea stărilor depresive, întoarcerea în natură etc., poezia europeană descoperea
paradigma modernismului, prin Charles Baudelaire sau Stéphane Mallarmé. Poetul avea o bună
educație filosofică, opera sa poetică fiind influențată de marile sisteme filosofice ale epocii sale, de
filosofia antică, de la Heraclit la Platon, de marile sisteme de gândire ale romantismului, de teoriile lui
Arthur Schopenhauer, Immanuel Kant (de altfel Eminescu a lucrat o vreme la traducerea tratatului
acestuia Critica rațiunii pure, la îndemnul lui Titu Maiorescu, cel care îi ceruse să-și ia doctoratul în
filosofia lui Kant la Universitatea din Berlin, plan nefinalizat până la urmă) și de teoriile lui Hegel.
Rădăcina ideologică principală a gândirii sale economice sau politice era conservatoare; prin
articolele sale publicate mai ales în perioada în care a lucrat la Timpul a reușit să-i deranjeze pe câțiva
lideri importanți din acest mare partid care au lansat sloganul, celebru în epocă, „Ia mai opriți-l pe
Eminescu ăsta!”. Publicistica eminesciană oferă cititorilor o radiografie a vieții politice, parlamentare
sau guvernamentale din acea epocă; în plus ziaristul era la nevoie și cronicar literar sau teatral, scria
despre viața mondenă sau despre evenimente de mai mică importanță, fiind un veritabil cronicar al
momentului.
Eminescu a fost activ în societatea politico-literară Junimea, și a lucrat ca redactor la Timpul,
ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul său poem la vârsta de 16 ani (De-aș avea),
iar la 19 ani a plecat să studieze la Viena. Manuscrisele poetului Mihai Eminescu, 46 de volume,
aproximativ 14.000 de file, au fost dăruite Academiei Române de Titu Maiorescu, în ședința din 25
ianuarie 1902. Eminescu a fost internat în 3 februarie 1889 la spitalul Mărcuța din București și apoi a
fost transportat la sanatoriul Caritas. În data de 15 iunie 1889, în jurul orei 4 dimineața, poetul a murit
în sanatoriul doctorului Șuțu. În 17 iunie Eminescu a fost înmormântat la umbra unui tei din cimitirul
Bellu din București. A fost ales post-mortem (28 octombrie 1948) membru al Academiei Române.
La 31 martie 1889, Mihail Chințescu, un conferențiar susținea la Ateneul Român că Eminescu s-a
născut la Soleni, un sat din Moldova. Într-un registru al membrilor Junimii Eminescu însuși a notat ca
loc al nașterii Botoșani, iar ca dată a trecut 20 decembrie 1849. În registrul școlii primare a fost
consemnată data de 6 decembrie 1850, iar în documentele gimnaziului din Cernăuți este trecută data
de 14 decembrie 1849. Sora poetului, Aglae Drogli, într-o scrisoare către Titu Maiorescu susținea ca
dată a nașterii 20 decembrie 1849, iar loc al nașterii Ipotești. Fratele poetului, Matei, a susținut o altă
dată 8 noiembrie 1848 și ca localitate Dumbrăvenii.
Totuși, data și locul nașterii lui Mihai Eminescu au fost acceptate la 15 ianuarie 1850, în
Botoșani, precum a fost consemnat în registrul de nașteri și botez în arhiva bisericii Uspenia
(Domnească) din Botoșani; în acest dosar data nașterii este trecută ca „15 ghenarie 1850”, iar a
botezului la data de 21 în aceeași lună a aceluiași an.
Poetul a fost botezat de preotul Ion Stamate, ajutat de fiul său, Dimitrie, diacon, la botez fiind
prezenți în afară de părinți, stolnicul Vasile Jurașcu, naș, și maica Ferovnia Jurașcu de la schitul
Agafton, soră cu mama.
1866 este anul primelor manifestări literare ale lui Eminescu. În 12/24 ianuarie moare profesorul
de limba română Aron Pumnul. Elevii scot o broșură, Lăcrămioarele învățăceilor gimnaziști
(Lăcrimioare... la mormântul prea-iubitului lor profesoriu), în care apare și poezia La mormântul lui
Aron Pumnul semnată M. Eminoviciu, privatist. La 25 februarie/9 martie (stil nou) debutează în
revista Familia, din Pesta, a lui Iosif Vulcan, cu poezia De-aș avea. Iosif Vulcan îl convinge să-și
schimbe numele în Eminescu și mai târziu adoptat și de alți membri ai familiei sale. În același an îi
mai apar în „Familia” alte cinci poezii.
Între 1869 și 1872 este student la Viena. Urmează ca „auditor extraordinar” Facultatea de
Filozofie și Drept (dar audiază și cursuri de la alte facultăți). Activează în rândul societății studențești
(printre altele, participă la pregătirea unei serbări și a unui Congres studențesc la Putna, cu ocazia
împlinirii a 400 de ani de la zidirea mănăstirii de către Ștefan cel Mare), se împrietenește cu Ioan
Slavici; o cunoaște, la Viena, pe Veronica Micle; începe colaborarea la Convorbiri literare; debutează
ca publicist în ziarul Albina, din Pesta. Apar primele semne ale „bolii".
Între 1872 și 1874 a fost student „extraordinar” la Berlin. Junimea i-a acordat o bursă cu condiția
să-și ia doctoratul în filozofie. A urmat cu regularitate două semestre, dar nu s-a prezentat la examene.
La 1 aprilie 1869 a înființat împreună cu alți tineri, cercul literar Orientul, care avea ca scop, între
altele, strângerea basmelor, poeziilor populare și a documentelor privitoare la istoria și literatura
patriei. În data de 29 iunie, se fixează comisiile de membri ale Orientului, care urmau să viziteze
diferitele provincii. Eminescu era repartizat pentru Moldova. În vară se întâlnește întâmplător în
Cișmigiu cu fratele său Iorgu, ofițer, care l-a sfătuit să reia legăturile cu familia. Poetul a refuzat
hotărât. În vară, a plecat cu trupa Pascaly în turneu la Iași și Cernăuți. Cu ocazia ultimului turneu,
Eminescu se împacă cu familia, iar tatăl său i-a promis o subvenție regulată pentru a urma cursuri
universitare la Viena, unde se aflau mai toți colegii lui de la Cernăuți. În 2 octombrie, Eminescu s-a
înscris la Facultatea de Filosofie ca student extraordinar, ca simplu auditor deci, deoarece i-a lipsit
bacalaureatul. Aici a făcut cunoștință cu Ioan Slavici și cu alți studenți români din Transilvania și din
Bucovina. A reluat legăturile cu vechii colegi de la Cernăuți și de la Blaj. S-a înscris în cele două
societăți studențești existente, care apoi s-au contopit într-una singură - România jună. A început să
crească numărul scrisorilor și telegramelor către părinți pentru trimiterea banilor de întreținere.
Împreună cu o delegație de studenți, Eminescu îl vizitează de Anul Nou, 1870, pe fostul domnitor
Alexandru Ioan Cuza, la Döbling. În semestrul de iarnă 1869-1870 Eminescu a urmat cu oarecare
regularitate cursurile. După aceasta, Eminescu nu s-a mai înscris până în iarna lui 1871-1872, când a
urmat două semestre consecutive. În schimb, setea lui de lectură era nepotolită. Frecventa, cu mult
interes, biblioteca Universității. Îl preocupau și unele probleme cu care avea să iasă în publicistică.
Sosit incognito la Viena, Iacob Negruzzi îi comunică lui Eminescu impresia puternică provocată
de poet în sânul societății Junimea din Iași, prin poeziile publicate de acesta în Convorbiri literare. Îi
propune ca după terminarea studiilor să se stabilească la Iași.
La 6 august 1871 i se adresează din Ipotești lui Titu Maiorescu, dându-i oarecare relații privitoare
la organizarea serbării. Printre tinerii de talent, participanți activi la serbare, s-au remarcat pictorul
Epaminonda Bucevschi și compozitorul Ciprian Porumbescu.
În toamna anului 1871, din cauza unor curente contradictorii în sânul societății România jună,
Eminescu demisionează împreună cu Slavici din comitetul de conducere. Amândoi sunt acuzați că
sunt atașați ideilor Junimii din Iași. În studiul său despre Direcția nouă, Titu Maiorescu evidențiază
meritele de poet, „poet în toată puterea cuvântului“, ale lui Eminescu, citându-l imediat după
Alecsandri. Studiul se tipărește cu începere din acest an în Convorbiri literare. La 16 decembrie 1871,
într-o scrisoare către Șerban, care se afla în țară, i-a scris necăjit că duce o mare lipsă de bani, având
datorii pentru chirie, apoi „la birt, la cafenea, în fine, pretutindenea“. Din această cauză, intenționează
să se mute la o altă universitate, în provincie.
1872 este anul probabil al întâlnirii cu Veronica Micle, la Viena. În data de 10 februarie a
aceluiași an, într-o scrisoare către părinți, se plânge că a fost bolnav, din care cauză se află într-o stare
sufletească foarte rea, agravată și de știrile triste primite de acasă. În 18 martie, a ajuns să constate că
„anul acesta e într-adevăr un an nefast“ din cauza bolii și a lipsurilor de tot felul, iar în 8 aprilie a cerut
bani pentru a se înscrie în semestrul al II-lea. Se plânge și de lipsa unui pardesiu.
În aceste împrejurări a părăsit Viena și s-a întors în țară. În 18 decembrie s-a înscris la
Universitatea din Berlin, ajuns aici cu ajutorul unei subvenții lunare de 10 galbeni, din partea Junimii.
De data aceasta Eminescu era înmatriculat ca student, pe baza unui certificat de absolvire de la liceul
din Botoșani. Cursurile la care se înscrisese, sau pe care și le notase să le urmeze, erau foarte variate:
din domeniul filozofiei, istoriei, economiei și dreptului. În 26 iulie 1873 i s-a eliberat certificatul dorit.
Rosetti i-a înlesnit însă rămânerea mai departe la Berlin, prin mărirea salariului. În 8 decembrie s-a
reînscris la Universitate pentru semestrul de iarnă.
În perioada 17/29 ianuarie - 7 mai 1874, a avut loc o bogată corespondență între Maiorescu și
Eminescu, în care i se propunea poetului să-și obțină de urgență doctoratul în filosofie pentru a fi
numit profesor la Universitatea din Iași. Ministrul Învățământului i-a trimis la Berlin suma de 100
galbeni pentru depunerea doctoratului. În timpul verii i s-a dat sarcina de a cerceta oficial, pentru
statul român, documentele din Königsberg. Toamna a petrecut-o în tovărășia lui Ioan Slavici, găzduit
la Samson Bodnărescu.
Poetul a început să sufere de o inflamație a încheieturii piciorului. În 1 septembrie a fost numit în
postul de director al Bibliotecii Centrale din Iași. Pe lângă sarcinile de la bibliotecă, Eminescu a
predat acum lecții de logică la Institutul academic în locul lui Xenopol. În 19 septembrie, printr-o
scrisoare adresată secretarului agenției diplomatice din Berlin, a motivat de ce a abandonat această
sarcină și de ce a luat drumul către țară. În 7 octombrie, Maiorescu a luat cunoștință prin Al. Lambrior
că Eminescu nu poate pleca așa curând în străinătate ca să facă doctoratul, fiind oprit de întâmplări
grave în familie: două surori se îmbolnăviseră de tifos la băi în Boemia. În 10 octombrie, Șerban,
fratele poetului, care dăduse semne de o alienație mintală, s-a internat în spital prin intervenția
agenției române din Berlin.
S-a întors în noiembrie 1874 la Berlin pentru examene, iar în 8 noiembrie a promis că va veni
într-o joi la serata literară de la Veronica Micle, pentru a citi o poezie cu subiect luat din folclor. În 28
noiembrie, agenția din Berlin a anunțat moartea lui Șerban, fratele poetului.
Cea mai realistă analiză psihologică a lui Eminescu i-o datorăm lui I.L. Caragiale care după
moartea poetului a publicat trei scurte articole pe această temă: În Nirvana, Ironie și Două note. După
părerea lui Caragiale trăsătura cea mai caracteristică a lui Eminescu era faptul că „avea un
temperament de o excesivă neegalitate”. Viața lui Eminescu a fost o continuă oscilare între atitudini
introvertite și extravertite.
Criticul Titu Maiorescu, cel care l-a sprijinit moral și material pe parcursul întregii vieți dar mai
ales după tragicul moment al declanșării bolii sale, s-a ocupat de poezia sa în două dintre articolele
sale, Direcția nouă în poezia și proza românească(1872), în care va analiza doar câteva poezii
publicate în revista Convorbiri literare până în momentul tipăririi articolului, este vorba despre Venere
și Madonă, Mortua Est, și Epigonii și va reveni ulterior după moartea poetului asupra întregului set de
poezii publicate antum în studiul Eminescu și poeziile sale, publicat la scurtă vreme după moartea sa
prematură. Dar poate documentul cel mai uman, cel mai cald este scrisoarea pe care i-o trimite în
perioada în care poetul se îngrijea de sănătate, în străinătate, într-un sanatoriu din Viena, asigurându-l
că volumul său de Poesii, editat de Socec în ediție princeps în 1883, se bucură de o bună recepție,
fiind citit atît de locuitorii mahalalei Tirchileștilor cât și de doamnele de la Curtea Reginei Carmen
Sylva, o altă admiratoare declarată a poetului, cea care a intervenit pe lîngă regele Carol I pentru a-i fi
acordată distincția „Bene merenti", refuzată totuși de poet din motive politice. În portretul pe care i l-a
făcut poetului în studiul Eminescu și poeziile sale(1889), Titu Maiorescu accentuează trăsăturile
introvertite ale lui Eminescu, care de altfel erau dominante. Maiorescu a promovat imaginea unui
visător rupt de realitate, care nu suferea din cauza condițiilor materiale în care trăia, indiferent la
ironiile și laudele semenilor, caracteristica lui principală fiind „seninătatea abstractă”
În realitate, așa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, și așa cum își amintește
Caragiale, Eminescu era de multe ori sub influența unor impulsuri inconștiente nestăpânite. Viața lui
Eminescu a fost o suprapunere de cicluri de diferite lungimi formate din avânturi alimentate de visuri
și crize datorate impactului cu realitatea. Ciclurile puteau dura de la câteva ore sau zile, până la
săptămâni sau luni, în funcție de importanța întâmplărilor, sau puteau fi chiar de mai lungă durată
când erau legate de evenimentele care i-au marcat viața în mod semnificativ, ca legătura cu Veronica
Micle, activitatea politică din timpul studenției, participarea la întâlnirile Junimii sau ziaristica de la
Timpul. Dăm ca exemplu caracteristic acestor crize felul în care descrie el însuși accesele sale de
gelozie.
Ioan Slavici a evocat în câteva texte cu caracter memorialistic atât amintirile din perioada
prieteniei lor vieneze, cât și sărbătoarea consacrată serbării de la Putna, organizată la propunerea
societății României june, din care cei doi au făcut parte în epoca studiilor lor la Universitatea din
Viena.
 Marin Preda
Marin Preda s-a născut pe 5 august 1922, la Siliștea Gumești,
Teleorman, România și a decedat în data de 16 mai 1980, în
Mogoșoaia, Ilfov, România. Preda a fost unul dintre cei mai
importanți romancieri români din perioada postbelică. Dincolo de
marele său talent, Marin Preda a fost un intelectual lucid, conștient
de urmările nefaste ale ideologiei comuniste asupra literaturii. Un
martor ocular a pretins că scriitorul i-ar fi spus cu mult curaj în anii
'70 lui Nicolae Ceaușescu: „Dacă vreți să introduceți realismul
socialist, eu, Marin Preda, mă sinucid”. Totuși Marin Preda nu a
criticat niciodată în mod public doctrina realismului socialist,
dimpotrivă, a părut să o legitimeze, implicit, prin tematica scrierilor
sale, începând cu volumul al doilea din „Moromeții”, așa cum arăta
bunăoară criticul Nicolae Manolescu.
În ultimul deceniu al vieții sale, Marin Preda a căutat însă o
formă de eliberare de sub tutela ideologiei de partid. Ultimul său roman publicat în 1980, „Cel mai
iubit dintre pământeni”, a fost perceput la apariție ca o critică îndrăzneață la adresa regimului
comunist, cu nuanța că epoca la care se referă este aceea a regimului Gheorghe Gheorghiu Dej, față de
care Nicolae Ceaușescu căutase pe multe căi să se delimiteze. Așa cum în romanul “Delirul” publicul
văzuse “o reabilitare” a mareșalului Ion Antonescu, una care servea antisovietismului cultivat aluziv
de N. Ceaușescu, tot așa “Cel mai iubit dintre pământeni” slujise, cel puțin în primă instanță, la
discreditarea regimului prosovietic din primul deceniu de comunism. După câteva săptămâni pe piață,
romanul a fost retras din toate librăriile și bibliotecile publice și universitare. În scurt timp, pe 16 mai
1980, scriitorul a fost găsit mort în camera sa din vila de creație a scriitorilor din Palatul Mogoșoaia.
La momentul decesului său, Marin Preda era deputat în Marea Adunare Națională
În aprilie 1942 debutează cu schița Părlitu' în ziarul „Timpul" (nr. 1771 și 1772 din 15 și 16
aprilie), la pagina literară „Popasuri”, girată de Miron Radu Paraschivescu. Debutul la 20 de ani îi dă
încredere în scrisul său, publicând în continuare schițele și povestirile: Strigoaica, Salcâmul, Calul,
Noaptea, La câmp.
În septembrie părăsește postul de corector la „Timpul". Pentru scurt timp este angajat funcționar
la Institutul de statistică. La recomandarea lui E. Lovinescu, poetul Ion Vinea îl angajează secretar de
redacție la „Evenimentul zilei”.
În 1943, martie, îi apare Colina în ziarul „Vremea războiului”. În aprilie „Evenimentul zilei”
publică schița Rotila. Ia parte la câteva ședințe ale cenaclului Sburătorul, condus de criticul Eugen
Lovinescu, unde nuvela Calul produce asupra celor prezenți o vie impresie, stârnind încântarea lui
Dinu Nicodin, care intră în posesia manuscrisului contra unei mari sume de bani. Nuvela va fi inclusă
în volumul său de debut din 1948, Întâlnirea din pământuri. În nuvela care dă numele volumului,
criticii recunosc imediat pe tatăl autorului, care va apărea cu nume schimbat în Moromeții. Ea este
construită pornind de la tehnica „muștei pe perete“ (o narațiune perfect obiectivată, behavioristă,
folosită în epocă de Albert Camus, William Faulkner sau mai târziu de Truman Capote). Un precursor
al lui Marin Preda din literatura română fusese Anton Holban în nuvela Chinuri.

Între 1943-1945 este luat în armată, experiență descrisă în operele de mai târziu, în romanele
Viața ca o pradă și Delirul. În 1945 devine corector la ziarul „România liberă”. Între 1949 și 1955
scrie primul volum al romanului Moromeții, considerat ca fiind capodopera scriitorului.
Apoi din 1952 devine redactor la revista „Viața românească”. În 1956 primește Premiul de Stat
pentru romanul Moromeții. Un an mai târziu, în 1957, scriitorul efectuează o excursie în Vietnam. La
întoarcere, se oprește la Beijing. În 1955 se căsătorește cu poeta Aurora Cornu. Scrisorile de dragoste
trimise poetei au fost publicate postum. Au divorțat în 1959. S-a recăsătorit apoi cu Eta Vexler, care
ulterior a emigrat în Franța la începutul anilor 70. Cu cea de-a treia soție, Elena, a avut doi fii: Nicolae
și Alexandru.
În 1960-1961, îi citește pe marii romancieri ai lumii. Este fascinat de William Faulkner, cu care
proza lui are evidente afinități. În 1965 traduce împreună cu soția sa Eta romanul Ciuma de Albert
Camus. În 1968 este ales vicepreședinte al Uniunii Scriitorilor, iar în 1970 devine director al editurii
Cartea Românească, pe care o va conduce până la moartea sa fulgerătoare din 1980. În 1970 traduce
în colaborare cu Nicolae Gane romanul lui Fiodor Dostoievski: Demonii. Romanul său, Marele
singuratic, primește premiul Uniunii Scriitorilor pe anul 1971.
În 1974 este ales membru corespondent al Academiei Române. Apare ediția a doua a romanului
Marele singuratic în 1976, iar în 1977 publică Viața ca o pradă, un roman autobiografic amplu care
are drept temă principală cristalizarea conștiinței unui artist.
În 1980, la editura pe care o conducea, publică ultimul său roman: Cel mai iubit dintre pământeni.
Între 1975 și 1980 locuiește în București pe strada (pictor) Alexandru Romano nr.21.Pe 16 mai 1980
moare la vila de creație a scriitorilor de la Palatul Mogoșoaia.Fratele scriitorului, Saie, crede că a fost
asasinat de Securitate, dar probele din dosarul său de la CNSAS ar fi dispărut.
Familia sa este convinsă că moartea sa fulgerătoare are o legătură cu publicarea romanului Cel
mai iubit dintre pământeni și a survenit în condiții oculte.. Potrivit raportului medico-legal, „moartea
lui Marin Preda a fost violentă și s-a datorat asfixiei mecanice prin astuparea orificiilor respiratorii cu
un corp moale, posibil lenjerie de pat, în condițiile unei come etilice”. Marin Preda este înmormântat
pe Aleea Scriitorilor din Cimitirul Bellu.În ultimii cinci ani de viață a fost mentor și prieten literar al
lui Cezar Ivănescu.
Operele Sale 1955 -- Moromeții, roman, volumul I
1948 -- Întâlnirea din pământuri, roman 1956 -- Ferestre întunecate
1949 -- Ana Roșculeț 1959 -- Îndrăzneala
1952 -- Desfășurarea 1963 -- Risipitorii, roman
 1967 -- Moromeții, roman, volumul II 1973 -- Întâlnirea din pământuri, roman
(ediția a 2-a)
1968 -- Intrusul, roman
1975 -- Delirul, roman
1972 -- Imposibila întoarcere, roman
1977 -- Viața ca o pradă, roman
1972 -- Marele singuratic, roman
1980 -- Cel mai iubit dintre pământeni,
roman

George Calinescu
G. Călinescu s-a născut în data de 19 iunie 1899, la București și a
decedat pe 12 martie 1965, la Otopeni. Călinescu a fost critic, istoric
literar, scriitor, publicist, academician român, personalitate
enciclopedică a culturii și literaturii române, de orientare, după unii
critici, clasicizantă, după alții doar italienizantă sau umanistă. Este
considerat drept unul dintre cei mai importanți critici literari români
din toate timpurile, alături de Titu Maiorescu sau Eugen Lovinescu.
Și-a semnat întotdeauna articolele ca G. Călinescu, după o modă destul
de răspândită în perioada interbelică. Prenumele lui adevărat, în actele
de stare civilă, era Gheorghe; în ultimele decenii, în mod uzual, se
folosește pentru a-l desemna formula "George Călinescu", apocrifă și
eronată, dar consacrată în mod solid de uzaj.
Se naște la București ca Gheorghe Vișan, fiul Mariei Vișan.
Copilul e crescut de impiegatul CFR Constantin Călinescu și de soția
sa, Maria, în casa cărora mama băiatului lucra ca menajeră. Familia Călinescu, împreună cu „femeia
din casă” și copilul, se mută la Botoșani, apoi impiegatul Călinescu este transferat la Iași. Aici în
1906, Gheorghe Vișan (viitorul scriitor) e înscris la Școala „Carol I”, de pe lângă Liceul Internat. În
1907, Maria Vișan (mama sa naturală) acceptă ca soții Călinescu, care nu aveau copii, să-l înfieze. De
acum, se va numi Gheorghe Călinescu (și trebuie menționat că acesta a rămas, pe tot parcursul vieții,
numele său oficial, utilizarea – evitată consecvent de scriitorul însuși –, atât în exprimarea orală, cât și
în scris, a prenumelui „George“, de fapt incorectă, dar tot mai frecventă în ultima vreme, este o
ispravă a posterității: tolerată și în cele din urmă acceptată, ea se explică foarte probabil prin
interpretarea, bine intenționată, însă eronată, a pseudonimului „G. Călinescu“). Se mută la București
în 1908, an în care se înscrie la gimnaziul Gheorghe Șincai. În copilărie nu a excelat cu nimic, s-a
lăsat învăluit în aura mediocrității.
După parcurgerea primelor două clase primare la Iași, la Colegiul Carol I, a celorlalte două la
București, la Școala Cuibul cu barză, apoi gimnaziul Dimitrie Cantemir la București, își încheie
studiile medii la Liceul „Gheorghe Lazăr” din București și pe cele universitare la Facultatea de Litere
și Filozofie din București, la care intră în 1919. Își ia licența în Litere în 1923. Teza de licență purta
titlul Umanismul lui Carducci. Devine profesor de limba italiană pe la diverse licee bucureștene și
timișorene, apoi pleacă la Roma, pentru doi ani cu o bursă pentru Școala română din Roma, instituție
de propagandă culturală românească, fondată de profesorul și istoricul Vasile Pârvan.
 Profesorii care i-au marcat studenția sunt Ramiro Ortiz, care preda limba și literatura italiană la
Facultatea de Litere și Filozofie din București, și Vasile Pârvan, un alt spirit enciclopedic interbelic,
de la Universitatea din București.
Între profesorul de italiană Ramiro Ortiz și student s-a născut o strânsă amiciție. Peste ani,
studentul de odinioară a mărturisit, adesea, că datorită acestui fin intelectual și-a însușit o „educație
literară” de excepție: „Cu el m-am deprins a scrie cărți, cu el am deprins meșteșugul informației
literare și al construcției critice pe substrat istoric, de la el știu tot ce știu”. Sub îndrumarea lui Ramiro
Ortiz a început să traducă din limba italiană. În timpul studenției a tradus romanul lui Giovanni
Papini, Un om sfârșit, și o nuvelă din romanul lui Giovanni Boccacio, Decameronul (1921). Tot la
îndemnul profesorului Ortiz își începe colaborarea la revista Roma, primul număr al cărei a apărut în
ianuarie 1921, și călătorește cu colegii de facultate în Italia în 1921. Prima lui carte va fi scrisă în
limba italiană, Alcuni missionari catolici italiani nella Moldavia nei secoli XVII e XVIII a apărut în
1925 și tratează propaganda Vaticanului în Moldova ca un soi de modalitate de a contracara Reforma
luterană. Studentul a publicat 68 de documente diferite descoperite în urma documentării în Arhiva
Vaticanului.
Evident o influență indirectă au avut-o studiile critice ale lui Titu Maiorescu și, de ce nu, cele ale
lui Garabet Ibrăileanu, de care se va apropia mai apoi în deceniul următor.
În 1926 se mută cu chirie într-o casă din București, obține o detașare la Liceul Gh. Șincai și
citește pentru prima oară la cenaclul lui Eugen Lovinescu, Sburătorul. În 1929, se căsătorește cu Alice
Vera, fiica unor mici proprietari bucureșteni. Episodul foarte amuzant al primei întâlniri a celor doi
viitori soți este descris cu lux de amănunte în romanul Cartea nunții.
Editează, de asemenea, revistele Sinteza în 1927, în colaborare cu alți scriitori, și două numere
din revista sa personală Capricorn în 1930. Aventura de a avea propria sa revistă se încheie cu un eșec
financiar, dar în paginile acestor reviste descoperă rețeta criticii aplicate literaturii române. Cele două
reviste constituie astfel un soi de poligon de încercări. Dar poate cea mai fertilă experiență e cea de
cronicar la revista Viața românească, începând cu 1931, revista fiind coordonată de criticul Garabet
Ibrăileanu. Din 1931 devine profesor definitiv de literatură română. În 1933 va inaugura în Adevărul
literar și artistic rubrica celebră Cronica mizantropului, care va da titlul unei cărți de eseuri.
Devine în 1936 doctor în litere la Universitatea din Iași cu o teză despre Avatarii faraonului Tla, o
nuvelă postumă a lui Mihai Eminescu, descoperită și pusă în valoare pentru prima dată de el. De fapt
își extrăsese un capitol din propriul său volum, Opera lui Mihai Eminescu, pe care îl dactilografiase în
cinci exemplare și îl trimisese membrilor comisiei de examinare. Apoi va fi numit conferențiar de
literatură română la Facultatea de Litere a Universității din Iași, după ce trece cu nota maximă, 20,
concursul pentru postul respectiv. Din 1945 se transferă la Universitatea din București.
Este autorul unor studii fundamentale despre scriitori români (Viața lui Mihai Eminescu, Opera
lui Mihai Eminescu, Viața lui Ion Creangă ș.a.). Publică, după 1945, studii și eseuri privind literatura
universală (Impresii asupra literaturii spaniole, Scriitori străini). Studiul Estetica basmului
completează spectrul de preocupări ale criticului și istoricului literar, fiind interesat de folclorul
românesc și de poetica basmului. A publicat monografii, în volume separate, consacrate lui Mihai
Eminescu, Ion Creangă, Nicolae Filimon, Grigore Alexandrescu (1932-1962), biografii romanțate,
numeroase alte studii, eseuri, a ținut numeroase conferințe, academice sau radiofonice, a scris mii de
cronici literare în zeci de reviste din perioada antebelică, interbelică și după aceea, până în anul morții,
în 1965.
Scrie romane de tip balzacian (cu intenție polemică evidentă), obiective, la persoana a treia,
denumite dorice, în terminologia lui Nicolae Manolescu din studiul asupra romanului românesc, Arca
lui Noe, începând de obicei cu descrierea decorului caselor, unde are loc acțiunea romanului. Enigma
Otiliei, narează povestea de dragoste nefericită dintre Felix și Otilia, Cartea nunții este un roman
despre căsătorie, Bietul Ioanide și Scrinul negru au în centru figura unor intelectuali (arhitectul
Ioanide în Bietul Ioanide și apoi și în Scrinul negru), iar acțiunea lor are loc în perioada interbelică și
imediat după aceasta, în epoca Republicii Populare Române. Ca fapt divers, titlul romanului Scrinul
negru provine de la un obiect de mobilier real, un scrin de culoare neagră, pe care l-a cumpărat dintr-
un talcioc și în care a descoperit arhiva unei familii. A mai scris versuri, Lauda lucrurilor; teatru, Șun,
mit mongol; note de călătorie; publicistică, iar Cronicile mizantropului au devenit brusc, după 1947,
Cronicile optimistului.

Liviu Rebreanu
Liviu Rebreanu s-a născut pe 27 noiembrie 1885, în Târlișua, Austro-
Ungaria și a decedat la 1 septembrie 1944, în Valea Mare, Priboieni, Argeș,
România. Rebreanu a fost un prozator și dramaturg român, membru titular al
Academiei Române.

Liviu Rebreanu s-a născut la 27 noiembrie 1885 în satul Târlișua (din

fostul comitat Solnoc Dăbâca - azi județul Bistrița-Năsăud), fiind primul din
cei 14 copii ai învățătorului Vasile Rebreanu și ai Ludovicăi (născută
Diuganu). În tinerețe, mama sa (1865/1945) era pasionată de teatru, fiind
considerată "primă diletantă" pe scena Becleanului de baștină. Ambii părinți
constituie modelele familiei Herdelea care apare în Ion, Răscoala, Gorila, etc.
În anul 1889 familia Rebreanu s-a mutat în comuna Maieru, pe valea
Someșului Mare. Potrivit afirmației scriitorului: În Maieru am trăit cele mai
frumoase și mai fericite zile ale vieții mele. Până ce, când să împlinesc zece
ani, a trebuit să merg la Năsăud, la liceu.
În scrierile sale de sertar, la început în limba maghiară, și, apoi, în limba
română, multe amintiri din copilărie aduc în prim-plan pe oamenii acestor locuri. Deși localizate în imaginarul
Pripas (identificat de cercetători cu vechiul sat Prislop, astăzi, suburbie a orașului Năsăud, în care Liviu
Rebreanu a locuit mai târziu), unele episoade din Ion au păstrat cadrul toponimic și onomastic al Maierului
(Cuibul visurilor, cum mai este intitulat într-una din povestirile publicate de scriitor).
La 1 noiembrie 1908 a debutat în presa românească: la Sibiu, în revista Luceafărul, condusă de O. Goga și
O. Tăslăuanu, a apărut povestirea Codrea (Glasul inimii). În aceeași revistă, Rebreanu a mai publicat nuvelele
Ofilire (15 decembrie 1908), Răfuială (28 ianuarie 1909) și Nevasta (16 iunie 1911).
A început un nou jurnal de lector (Spicuiri), aplecându-se, în mod deosebit, asupra paginilor de critică și
istorie literară din Viața românească, aparținând, mai ales, lui Garabet Ibrăileanu. A revenit asupra amintirilor
din copilărie, scrise la Gyula, de data aceasta sub influența lui Creangă. A încercat să traducă după o versiune
germană, romanul Război și pace de Tolstoi.
 În traducerea lui, revista Țara noastră a publicat poemul Moartea șoimanului de M. Gorki. Din Prislop i-a
trimis o scrisoare lui Mihail Dragomirescu, propunându-i, spre publicare, o povestire. A scris nuvela Mâna
(prima variantă a nuvelei Ocrotitorul), sub influența lecturilor din Anton Pavlovici Cehov.
16 octombrie – Prima datare pe o proză originală, după sosirea în București: Volbura dragostei Cântecul
iubirii.
În 19 octombrie 1910 a participat pentru prima oară la o ședință a cenaclului literar condus de Mihail
Dragomirescu, din care mai făceau parte Ion Minulescu, Emil Gârleanu, Cincinat Pavelescu, Dimitrie Nanu,
Corneliu Moldovanu, Nicolae Davidescu, Alexandru Stamatiad, Mihail Săulescu, Mihai Sorbul. A dus cu el o
nuvelă, pe care însă nu apucă să o citească.
La 25 octombrie 1910 a debutat în capitala țării: în revista Convorbiri critice a apărut nuvela Volbura
dragostei [Cântecul iubirii]. Ea a deschis șirul unei însemnate colaborări: Proștii, Culcușul, Golanii, Dintele
(1910). A început să primească scrisori de încurajare de la Mihail Dragomirescu care se interesa îndeaproape de
ce scrie, l-a invitat acasă și s-a oferit să-l ajute să primească o slujbă la un ziar.
A fost angajat la Ordinea, unde redactor-șef era Ștefan Antim: în Răscoala apare ca personajul Antimiu. A
fost secretar de redacție la Falanga literară și artistică, condusă de Mihail Dragomirescu, funcție pe care a
deținut-o și la Convorbiri critice (funcții mai mult onorifice).
Debut editorial: la Orăștie, apare volumul de nuvele Frământări, la "Librăria națională", condusă de
Sebastian Bornemisa. În sumar, producții literare tipărite în revistele Luceafărul și Convorbiri critice: Dintele,
Lacrima Glasul inimii, Culcușul, Ofilire, Răfuiala, Nevasta, Golanii, Cântec de dragoste [Cântectul iubirii],
Proștii, Filibaș [Ocrotitorul].
Înainte de a scrie și de a-și publica romanele, scriitorul și-a desăvârșit talentul de prozator scriind povestiri
și nuvele. Cea mai cunoscută nuvelă a sa este de bună seamă Ițic Ștrul, dezertor. Ciuleandra, nuvela sa
psihologică cea mai cunoscută, va apărea ceva mai târziu.
Romancierul a început să scrie romane realiste, în care acțiunea avea loc în decorul unui sat din
Transilvania, Liviu Rebreanu a readus problematica țărănească în centrul atenției lumii literare, prin romanul
setei de pământ, Ion. Subtitlul acestuia era „Glasul pământului, Glasul iubirii” și anunța principalul conflict din
text, și a dat unul dintre primele noastre capodopere ale analizei psihologice.
După această experiență literară, autorul a scris, mai apoi, romanul Răscoala, supranumit de G. Călinescu
„roman al gloatei”. El poate fi considerat o capodoperă a romanului românesc din toate timpurile.
Un al treilea roman, Pădurea spânzuraților, a fost inspirat de un incident autobiografic, fratele său,
locotenent în Armata Austro-Ungară, fiind condamnat la moarte și executat pentru o tentativă de a dezerta pe
front, din Armata Austro-Ungară, și a trece în tranșeele românilor în timpul Primului Război Mondial. Tema
fusese schițată, inițial, în nuvela Catastrofa.
Spre sfârșitul vieții, prozatorul a scris mai multe romane, polițiste sau cu subiecte care țin de zona
paraliteraturii, cum ar fi Adam și Eva, bazat pe tema metempsihozei. Un cuplu se reîncarnează în șapte
momente istorice diferite, iar textul e închis într-o povestire cu ramă.
Alte două romane, Gorila și Jar, care descriau mediul intelectual și redacțiile unor ziare interbelice, deși s-
au bucurat de succes de public au fost veritabile căderi la critică, iar Crăișorul, o biografia romanțată a lui
Horia, care fusese poreclit de locuitorii munților Apuseni „Crăișorul munților”, a însemnat un alt mare eșec
literar. După Răscoala , Rebreanu nu a mai dat nici o capodoperă, toate romanele scrise ulterior fiind
caracterizate de criticul G. Călinescu drept inegale.
 În Amândoi Rebreanu a încercat să scrie un roman polițist, descriind o crimă comisă de o servitoare cu
instincte criminale. Evident scriitorul cunoștea romanele naturaliste.
Liviu Rebreanu, a fost unul dintre puțini autori români care s-a bucurat de succes de librărie și a avut o
situație stabilă din punctul de vedere financiar, s-a bucurat și de onoruri publice și de recunoașterea valorii sale,
atât din partea publicului cititor, cât și a criticii literare, încă din timpul vieții. Postum, această recunoaștere
avea să se transforme într-un veritabil cult, lui Liviu Rebreanu, recunoscut drept un clasic al literaturii române,
i s-au consacrat poate zeci sau sute de studii și comentarii.
Rebreanu a fost și autorul unui jurnal intim, foarte interesant pentru datele inedite pe care cititorii le pot
afla din biografia autorului. Postum au fost editate și alte opere, inclusiv o carte de călătorii în Franța și
Germania, Metropole, tradusă și în limba franceză.
În decembrie 1906 a început redactarea suitei de amintiri din copilărie (portrete din Maieru), scrise, la
început, în maghiară, reluate, mai târziu, în românește, proze nepublicate. A început să scrie un Journal de
lector, cu maxime, cugetări, conspecte din literatura universală: William Shakespeare, Oscar Wilde, Friedrich
von Schiller, Tolstoi, Victor Hugo, din creația românească Anton Pann, precum și cu însemnări de cultură
generală în limbile limba germană, limba maghiară, limba franceză și limba română - limbi în care citea și scria
curent.
A reluat vechi proiecte (piese de teatru), precum Ghighi, și a adăugat altele inspirate din viața țărănească:
Traiul, Osânda. A citit multe cărți românești, urmărind, îndeosebi, îmbogățirea vocabularului, șlefuirea limbii
literare. A început să scrie un caiet de Schițe, între care unele au anticipat eroi și episoade din proza matură.
Multe subiecte au fost dezvoltate, la început, în cadrul nuvelisticii. Datările ating limita 28 aprilie 1909.
A scris povestirea Codrea (Glasul inimii). În aceeași toamnă, a terminat și povestirea Domnul Ionică,
reluare a unei proze mai vechi, din ciclul Szamárlétra. Cu aceste pagini s-a adresat mai multor reviste literare
de peste munți (trimițând scrisori lui Garabet Ibrăileanu la Viața românească din Iași, lui Mihail Dragomirescu
la Convorbiri critice din București, precum și din Transilvania, corespundând cu Octavian Tăslăuanu de la
Luceafărul din Sibiu).
La 1 octombrie, la Blaj, în Revista politică și literară a apărut povestirea Talerii, ultima tipărită în Ardeal,
înainte ca Rebreanu să se stabilească în capitala țării. A terminat nuvela Ofilire, sub impulsul unor lecturi
sadoveniene.

În 1913, în timp ce desfășura o susținută activitate de cronicar teatral, lucrează la romanul

Zestrea, "înaintând dificil în acțiune" (nu s-a păstrat nimic din această pretinsă variantă). Din luna
iulie, după intrarea României în cel de-al doilea război balcanic (10 iulie), se angajează ca reporter la
Adevărul (la sfârșitul războiului va fi concediat). Pe 25 august cu schița Taclalele (retipărirea schiței
Vrăjmașii), revista Universul literar deschide șirul colaborărilor cu Rebreanu. Mai mult decât în
paginile altor publicații, aici vor fi retipărite, de regulă, cu titlul schimbat, vechi schițe și nuvele,
originale și "prelucrate". Bibliografia scrierilor înregistrează astfel de colaborări în 1913, 1914, 1915.
Câteva inedite: Santinela (1913); Războiul. Însemnările unui sublocotenent; O scenă (ambele în
1914); Întâiul gropar (1926); Coniderate de autorul lor submediocre, vor fi "uitate" în paginile
publicației. Pe 7 decembrie schițează un nou proiect: Răscoala, dramă în patru acte. Pe 29 ianuarie
1914, apare un nume nou printre titlurile de până acum, Ion. Roman. L. Rebreanu" (notație datată pe
verso-ul unei file oarecare; cf. Arh. L.R., II, ms. 1). Vor mai trece ani până când Zestrea uceniciei
literare va apărea cu noul titlu în librării. Pe data de 31 iulie, la București, apare cotidianul Ziua, sub
conducerea lui Ioan Slavici. Aici Rebreanu va publica, folosindu-se de pseudonime, cronici dramatice.
Pe 17 septembrie – Datare pe piesa Jidanul (trei acte), cu tematică semită. Pe 21/28 septembrie
publică în Universul literar studiul Revoluția lui Horia, Cloșca și Crișan, care anticipă romanul
Crăișorul. În octombrie/noiembrie devine redactor la Scena. În anul 1915 scrie povestirea istorică
Horia, Cloșca și Crișan. Pe 26 august încheie nuvela Hora morții.

Opere Literare
Nuvele Ion (1920) Ciuleandra (1927)
Proștii (1910) Crăișorul (1929) Jar (1934).
Catastrofa (1921) Răscoala (1932) Romane polițiste
Norocul (1921) Gorila (1938) Amândoi (1940)
Cuibul visurilor (1927) Romane psihologice Teatru
Cântecul lebedei (1927) Pădurea spânzuraților Cadrilul (1919)
(1922)
Ițic Ștrul, dezertor (1932) Plicul (1923)
Adam și Eva (1925)
Romane Apostolii (1926)

Mihail Sadoveanu
Mihail Sadoveanu s-a născut în 5 noiembrie 1880, în Pașcani, Iași,
România și a decedat la data de 19 octombrie 1961, la Vânători-
Neamț, Neamț, România. Sadoveanu a fost un scriitor, povestitor,
nuvelist, romancier, academician și om politic român. Este unul dintre
cei mai importanți și prolifici prozatori români din prima jumătate a
secolului al XX-lea, având o carieră ce se întinde pe parcursul a
cincizeci de ani. Este cunoscut mai ales pentru romanele sale istorice și
de aventuri, deși autorul a creat pagini nemuritoare despre lumea
țărănească din Moldova, despre natura României și a scris, de
asemenea, reportaje și pagini memorialistice. Sadoveanu a fost unul
din primii colaboratori ai revistei tradiționaliste Sămănătorul, înainte
de a deveni un scriitor realist și adept al curentului poporanist
reprezentat de revista literară Viața Românească. Opera sa se poate
grupa în câteva faze care corespund unor direcții sau curente literare
dominante într-o anumită epocă: o primă etapă sămănătoristă, cea de început, a primelor încercări,
nuvele și povestiri, o a doua mitico-simbolică, din perioada interbelică (reflectată în romane precum
Creanga de aur sau Divanul persian). În această etapă, acțiunea operelor sale are loc în general în
regiunea istorică a Moldovei, cu teme preluate din istoria medievală și modernă timpurie a României,
în romane precum Neamul Șoimăreștilor, Frații Jderi și Zodia Cancerului. Prin intermediul operelor
precum Venea o moară pe Siret..., Baltagul și alte scrieri, Sadoveanu acoperă o mai mare perioadă de
timp, ajungând până în istoria contemporană, în care abordează și alte stiluri precum romanul
psihologic și naturalismul. Ultima etapă corespunde realismului socialist, în acord cu perioada
socialist-comunistă la care Sadoveanu va adera ideologic.
Ca om politic, a fost adept al naționalismului și umanismului, Sadoveanu oscilând în perioada
interbelică între forțele politice de dreapta și stânga. A făcut parte mai întâi din Partidul Poporului,
Partidul Național Liberal-Brătianu și Partidul Agrar al lui Constantin Argetoianu, ocupând funcția de
Președinte al Senatului. A fost colaborator al cotidianelor de stânga Adevărul și Dimineața, și a fost
ținta unei campanii de presă venite din partea partidelor de extremă dreapta. Deși a fost un susținător
al monarhiei în timpul regimului autoritar al lui Carol al II-lea, își schimbă orientarea politică după cel
de-al Doilea Război Mondial, făcând parte din Partidul Comunist Român. În această perioadă este
numit președinte al Adunării Deputaților și face parte din cei cinci membri ai Prezidiului provizoriu al
Republicii Populare Române, care a preluat conducerea statului după abdicarea regelui. Scrie în
favoarea Uniunii Sovietice și a stalinismismului. Multe dintre operele și discursurile sale, printre care
și romanul politic Mitrea Cocor, dar și celebrul slogan Lumina vine de la Răsărit, sunt de asemenea
considerate ca propagandă în favoarea comunizării.
A fost președintele Uniunii Scriitorilor din România și, începând cu anul 1921, membru al
Academiei Române. A primit Premiul Lenin pentru Pace în 1961. În anul 1928 devine Mare Maestru
al Marii Loji Naționale din România. A fost cumnatul criticului literar Izabela Sadoveanu-Evan.
Copiii săi, Profira și Paul-Mihu Sadoveanu, au mers pe urmele tatălui și au devenit la rândul lor
scriitori. Ca om politic a avut o carieră destul de controversată, fiind președintele comisiei ce a refuzat
ca sculpturile lui Constantin Brâncuși să-i rămână statului român.
Volumul său de debut, Povestiri, a fost apreciat de George Călinescu ca fiind un volum care
cuprinde toate temele care vor fi dezvoltate în romanele ulterioare. Totuși, el le consideră pe unele
„ciudate”, arătând că Sadoveanu avea probleme în dezvoltarea narațiunii. Aceste scrieri cuprind în
principal episoade din viața boierilor, arătând felul în care se înțeleg între ei, cum se poartă cu
servitorii și cu țara lor. Într-una dintre povești, intitulată Cântecul de dragoste, Sadoveanu abordează
problema robiei, ilustrând moartea unui rob țigan care a fost ucis de stăpânul său gelos, în timp ce în
Răzbunarea lui Nour, un boier refuză să facă pace cu Dumnezeu până când moartea fiului său va fi
răzbunată. Alte fragmente se ocupă doar cu existența izolată a țăranilor: de exemplu, în Într-un sat
odată, un bărbat misterios moare într-un cătun din Moldova, iar localnicii, în imposibilitatea de a-i
descoperi identitatea, îi vând calul. În Năluca, acțiunea se desfășoară în jurul conflictului dintre doi
bătrâni care încearcă să-și ascundă trecutul rușinos. George Călinescu observă că, în special în Năluca,
Sadoveanu începe să exploreze tehnica discontinuității în contribuțiile sale literare. „Mijlocul tehnic,
de pe acum caracteristic al autorului, de a sugera mocnirea sub cenușă a pasiunilor e o respirație
contemplativă în care se evocă un element stătător: natura vie ori moartă.”
Următoarea colecție de povești scurte, Dureri înăbușite, se bazează pe natura moartă și duce opera
sa în direcția realismului socialist și a naturalismului (Călinescu presupune că Sadoveanu a
împrumutat această caracteristică de la scriitorul francez Émile Zola sau de la Alexandru Vlahuță).
Pentru Călinescu, această alegere a fost una cu „efecte dăunătoare” pentru opera lui Sadoveanu,
considerând că Dureri înăbușite este „poate cea mai slabă” dintre colecțiile sale de povestiri. În opinia
lui Lovinescu, înclinațiile lui Sadoveanu asupra naturalismului nu însemna că poveștile sale trebuie să
fie obiective. Lucrările redau momente dramatice ale existenței individuale. În Lupul, un animal este
urmărit și prins de un grup de țărani; personajul eponim din Ion Ursu pleacă din sat pentru a deveni
proletar, și devine alcoolic; ucenicul din Sluga nu este capabil să se răzbune pe maistrul său la
momentul potrivit; în Doi feciori, un boier ajunge să țină la fiul său ilegitim, care lucra pe moșia sa și
nu își cunoștea tatăl.
În 1905 Sadoveanu publică și Povestiri din război, care cuprinde scene din viața soldaților români
care au luptat în Războiul de Independență. Împotrivindu-se unor serii de exagerări regăsite în carte,
revista Time apreciază totuși că „uneori el are abilitățile necesare pentru un scriitor de a face povești
captivante chiar și despre un război învechit”. Concluzia ei este că „Scheciurile lui Sadoveanu au
virtuțiile - și viciile - unor imprimeuri vechi de vânătoare și ale unor scene de luptă din perioada
romantică a secolului al XIX-lea.” Sadoveanu revine la perspectiva sumbră a vieții în volumul Crâșma
lui Moș Petcu, unde descrie viața satului neperturbată de factorii externi. Casa lui Petcu, stabilită pe
malul râului Moldova, este un loc liniștit, vizitat de drumeți. „Oamenii au în tăcere și în violență o
mecanică lentă, stereotipică, ca unii ce nu pot cuprinde în ei decât o singură dramă. În desfășurarea ca
de ceasornic a poveștii lor unice, prozatorul folosește din ce în ce mai mult o limbă mai magistrală.”
Călinescu mai aprecia la Crâșma lui Moș Petcu și descrierea naturii, a cărui scop este cel de a evoca
„eternitatea indiferentă” a conflictelor dintre protagoniști, și care, uneori, se bazează, pe „o mare
bogăție de sunete și cuvinte.” I-a reproșat scriitorului „o oarecare monotonie”, concluzionând că
Sadoveanu ajunge să folosească aceste tehnici în aproape toate operele sale ulterioare.
Totuși, poveștile lui Sadoveanu din această perioadă au revenit de multe ori la o perspectivă
naturalistă, în special în seria de scheciuri și nuvele care dezvăluie viețile modeste duse de angajații
Căilor Ferate Române, ai tinerilor înrolați în Armata Română, sau a femeilor de boieri care seduc
adolescenți, sau provinciala mică burghezie. Altele fac referire la credințele unor oameni cu puțină
carte în legătură cu autoritățile vremurilor: un țăran crede cu încăpățânare că Mica Unire din 1859
dintre Țara Românească și Moldova a fost făcută pentru a asigura supremația clasei sale sociale; o
tânără femeie dintr-o clasă socială inferioară este menită să se căsătorească cu un boier din interes dar
ajunge să aleagă o viață liberă; și un țigan dezertează din armată după ce i se spune să facă baie.

Ion Creanga
Ion Creangă s-a născut pe 1 martie sau 10 iunie 1837, în
Humulești și a decedat pe 31 decembrie 1889 la Iași. Creangă a fost
un scriitor român. Recunoscut datorită măiestriei basmelor,
poveștilor și povestirilor sale, Ion Creangă este considerat a fi unul
dintre clasicii literaturii române mai ales datorită operei sale
autobiografice Amintiri din copilărie.
Data nașterii lui Ion Creangă este incertă. El însuși afirmă în
Fragment de biografie că s-ar fi născut la 1 martie 1837. O altă
variantă o reprezintă data de 10 iunie 1839, conform unei mitrici
(condici) de nou-născuți din Humulești, publicată de Gh. Ungureanu.
Creangă a mai avut încă șapte frați și surori: Zahei, Maria,
Ecaterina, Ileana, Teodor, Vasile și Petre. Ultimii trei au murit în
copilărie, iar Zahei, Maria și Ileana în 1919.
Tinerețea lui Creangă este bine cunoscută publicului larg prin prisma operei sale capitale Amintiri
din copilărie. În 1847 începe școala de pe lângă biserica din satul natal. Fiu de țăran, este pregătit mai
întâi de dascălul din sat, după care mama sa îl încredințează bunicului matern ("tatăl mamei, bunicu-
meu David Creangă din Pipirig"), David Creangă, care-l duce pe valea Bistriței, la Broșteni, unde
continuă școala. În 1853 este înscris la Școala Domnească de la Târgu Neamț sub numele Ștefănescu
Ion, unde îl are ca profesor pe părintele Isaia Teodorescu (Popa Duhu). După dorința mamei, care voia
să-l facă preot, este înscris la Școala catihetică din Fălticeni ("fabrica de popi"). Aici apare sub numele
de Ion Creangă, nume pe care l-a păstrat tot restul vieții. După desființarea școlii din Fălticeni, este
silit să plece la Iași, absolvind cursul inferior al Seminarului teologic "Veniamin Costachi" de la
Socola.
Din 1855 până în 1859 urmează cursurile seminarului, iar apoi, luându-și atestatul, revine în satul
natal. Se însoară mai târziu la Iași cu Ileana, fiica preotului Ioan Grigoriu de la biserica Patruzeci de
sfinți din Iași, devenind diacon al acesteia (26 decembrie 1859). La 19 decembrie 1860 se naște fiul
său Constantin. În 1864, Creangă intră la Școala preparandală vasiliană de la Trei Ierarhi, unde l-a
avut profesor pe Titu Maiorescu. Acesta îl aprecia foarte mult și l-a numit învățător la Școala primară
nr. 1 din Iași.
După ce timp de 12 ani este dascăl și diacon la diferite biserici din Iași, este exclus definitiv din
rândurile clerului (10 octombrie 1872), deoarece și-a părăsit nevasta, a tras cu pușca în ciorile care
murdăreau Biserica Golia și s-a tuns ca un mirean, lucruri considerate incompatibile cu statutul de
diacon. (În 1993, el a fost reprimit post-mortem în rândurile clerului.) Ca urmare a excluderii din cler,
ministrul Tell îl destituie și din postul de institutor, însă venirea lui Titu Maiorescu la minister
contribuie la renumirea sa pe acest post. A colaborat la elaborarea a patru manuale școlare, între care
și un „Abecedar” (1868).
În 1873 se încheie procesul său de divorț, copilul său de 12 ani fiindu-i dat în îngrijire. A căutat o
casă în care să se mute, alegând o locuință în mahalaua Țicău (bojdeuca). În 1875, îl cunoaște pe
Mihai Eminescu, atunci revizor școlar la Iași și Vaslui, cu care se împrietenește. Între 1875 și 1883, la
îndemnul poetului, scrie cele mai importante opere ale sale. Între 1883 și 1889 a fost bolnav de
epilepsie și a suferit foarte mult la aflarea bolii și apoi a decesului lui Eminescu, și al Veronicăi Micle.
Ion Creangă moare pe data de 31 decembrie 1889, în casa sa din cartierul Țicău. Este înmormântat la
2 ianuarie 1890 la cimitirul Eternitatea din Iași.
În primul volum postum sunt publicate basmele. Culese din gura poporului de către un povestitor
care însuși crescuse în mijlocul lumii din sate, ele au un farmec deosebit, au expresiuni, construcții și
gândiri ciudate care se vor personifica în Ivan Turbincă. În aceasta din urmă regăsim tema din
Toderică, povestirea lui Costache Negruzzi. Aici Dumnezeu blagoslovește turbinca lui Ivan ca să intre
într-însa cine o vrea Ivan și fără voia lui să nu poată ieși.
A doua categorie de lucrări a lui Creangă o formează anecdotele, povestiri cu dezvoltări lungi, cu
o intrigă bine condusă și cu subiecte cel mai adesea din istoria contemporană lui. În "Cinci pâini"
aflăm o satiră la adresa judecătorilor și avocaților, pe care îi numește "ciorogari, porecliți și apărători";
această povestire demonstreză că, pe lângă umor, Creangă se pricepea si la matematică. În două
povestiri de acest tip aflăm despre o persoană istorică interesantă. Ion Roată, unul dintre deputații
țărani în divanul ad-hoc. Cea intitulată "Ion Roată și Unirea" este o glumă cu multă finețe satirică la
adresa stratului conducător al țării, care nu voiește a recunoaște drepturile țărănimii.
Pe când se discutau punctele programului partidului unionist prin toate cercurile sociale din
Moldova, mai mulți boieri, membri ai partidului, cheamă pe deputații țărani ca să le explice programa
și în special chestiunea „Unirii”. Toți țăranii păreau convinși de argumentele boierilor afară de Moș
Ion Roată.
În cele din urmă unul din boieri îl invită să ridice singur o piatră mare ce se afla în grădină.
Neputând s-o facă singur, Roată e ajutat de ceilalți țărani. "Acum ai înțeles", întreabă boierul. Roată
răspunde: Am înțeles așa, că până acum noi țăranii am dus fiecare câte o piatră mai mare sau mai mică
pe umere, însă acum suntem chemați a purta împreună tot noi, opinca, o stâncă pe umerele noastre.
Prima parte a operei lui Creangă o formează precum am vazut, mai mult reproducerea
producțiunilor poporane. Ne-am înșela însă dacă l-am socoti ca un culegător de folclor: trebuie să-l
privim ca pe unul ce a trăit la țară, a supt oarecum sucul acestei literaturi poporane și apoi a dat drum
liber fanteziei sale. De aceea basmele și poveștile lui, deși înfățișează în mod admirabil spiritul
poporului de la țară, pun însă în evidență însușirile lui literare proprii. O altă față, mai puțin cunoscută,
a lui Creangă este cea a poveștilor licențioase: Povestea poveștilor.
Amintirile din copilărie reprezintă partea cea mai personală a operei lui Creangă. Acestea i-au
stabilit reputația de mare prozator. Într-adevăr, alcătuirea meșteșugită a frazei, în care se vede totuși
tonul poporan, - scoaterea la iveală a multor provincialisme cu o putere de expresie deosebită,
vivacitatea narațiunii și sinceritatea cu care povestește cele mai intime detalii ale vieții lui de copil,
toate acestea fac din opera lui Creangă una din cele mai însemnate opere ale literaturii române.

Ion Luca Caragiale

Ion Luca Caragiale s-a născut pe 1/13 februarie 1852, în
Haimanale, județul Prahova, Țara Românească, astăzi I. L.
Caragiale, județul Dâmbovița, România și a decedat la 9 iunie
1912, în Berlin, Imperiul German. Caragiale a fost un dramaturg,
nuvelist, pamfletar, poet, scriitor, director de teatru, comentator
politic și ziarist român. George Călinescu îl considera a fi cel mai
mare dramaturg român și unul dintre cei mai importanți scriitori
români. A fost ales membru post-mortem al Academiei Române.
Începutul activității jurnalistice a lui Caragiale poate fi datat,
cu probabilitate, în luna octombrie 1873, la ziarul Telegraful, din
București, unde ar fi publicat rubrica de anecdote intitulată
Curiozități. Apropierea de ziaristică este confirmată, cu
certitudine, odată cu colaborarea la revista Ghimpele, unde și-ar fi semnat unele dintre cronici cu
pseudonimele: Car și Policar, în care sunt vizibile vioiciunea și verva de bună calitate. Numele întreg
îi apare la publicarea de la 1 octombrie 1874 a poemului Versuri în Revista contemporană. În numărul
din luna decembrie 1874 al revistei, numele lui Caragiale a apărut trecut printre numele scriitorilor
care formau „comitetul redacțional”. Un moment esențial l-a constituit colaborarea la Revista
contemporană, la 4 octombrie 1874, cu trei pagini de poezie semnate I. L. Caragiale. Gazetăria
propriu-zisă și l-a revendicat însă de la apariția bisăptămânalului Alegătorul liber, al cărui girant
responsabil a fost în anii 1875 - 1876. În lunile mai și iunie 1877, Caragiale a redactat singur șase
numere din „foița hazlie și populară”, Claponul. Între anii 1876 și 1877 a fost corector la Unirea
democratică.
În august 1877, la izbucnirea Războiului de Independență, a fost conducător al ziarului Națiunea
română, scos la propunerea publicistului francez Frédéric Damé (1849, Tonnerre, Franța - 1907,
București). În această perioadă a apărut și Calendarul Claponului. Ziarul, cu numeroase rubrici scurte
și cuprinzătoare, a fost suprimat după numai șase săptămâni. Punându-și în practică experiența
gazetărească de până atunci, Caragiale a început, în decembrie 1877, colaborarea la România liberă,
publicând foiletoanele teatrale Cercetare critică asupra teatrului românesc. La Teatrul Național se
prezenta în această perioadă, piesa Roma învinsă, de Alexandre Parodi, în traducerea lui Caragiale.
Între anii 1878 și 1881 a colaborat la Timpul, alături de Eminescu, Ronetti-Roman și Slavici. La 1
februarie 1880 revista Convorbiri literare a publicat comedia într-un act Conu Leonida față cu
reacțiunea. Tot în 1878 a început să frecventeze ședințele bucureștene ale Junimii, la Titu Maiorescu
și să citească din scrierile sale. La Iași, a citit O noapte furtunoasă într-una din ședințele de la Junimea.
În 1879 a publicat în Convorbiri literare piesa O noapte furtunoasă. De Paște, în 1879, se afla la
Viena, împreună cu Titu Maiorescu.
După 3 ani de colaborare, în 1881, s-a retras de la Timpul. A fost numit, prin decret regal, revizor
școlar pentru județele Suceava și Neamț. În 1882, a fost mutat, la cerere, în circumscripția Argeș -
Vâlcea. La 1 martie 1884, a avut loc prima reprezentație a operei bufe Hatmanul Baltag, scrisă în
colaborare cu Iacob Negruzzi, iar la 17 martie a participat la ședința Junimii, în prezența lui V.
Alecsandri.
În 6 octombrie, însoțit de Titu Maiorescu, a citit la aniversarea Junimii, la Iași, O scrisoare
pierdută, iar la 13 noiembrie, în prezența reginei, premiera piesei s-a bucurat de un succes
extraordinar.
În iunie 1885 și-a început seria articolelor literare și politice la Voința națională, ziar condus de
Alexandru D. Xenopol. La moartea lui Eminescu a publicat articolul În Nirvana. A colaborat cu
articole politice și literare la ziarul junimist Constituționalul, sub semnătura C. și cu pseudonimele
Falstaff, Zoil, Nastratin și Hans. La 8 aprilie 1885, a avut loc reprezentația comediei D-ale
Carnavalului, premiată la 25 ianuarie 1886, fluierată la premieră.
Din 1896, a colaborat sub pseudonimele Ion și Luca la revista umoristică Lumea veche. La Ziua a
scris articole politice și un reportaj la moartea lui Alexandru Odobescu. A condus, din 1896, Epoca
literară, supliment al ziarului Epoca. În Convorbiri critice și în Timpul și-a publicat piesele de teatru.
Când Slavici și Coșbuc au început publicarea revistei Vatra (1894), Caragiale s-a aflat printre
principalii colaboratori. Din 1895 și până în 1899 a colaborat la revistele: Gazeta poporului, Epoca,
Drapelul, Povestea vorbei, Lumea veche, Adevărul, Foaie interesantă, Literatură și artă românească,
Pagini literare. În 1896 a condus Epoca literară. Din 1899 a început să publice la Lupta, Luceafărul,
Românul, Convorbiri. Din 1899 a susținut la Universul seria de Notițe critice, care a oferit materiale
volumului Momente. Prin articolul Despre Teatrul Național, de la 19 noiembrie 1899, a indispus
comitetul teatral din care el însuși făcea parte. Ziarul Die Zeit din Viena a publicat, la 3 aprilie 1907,
sub semnătura Un patriot, prima parte din scrierea politică 1907.
 Spre deosebire de Eminescu, care vedea în gazetărie o misiune civică directă, Caragiale și-a
asumat-o indirect, ca o pedagogie implicită a prezentării aspectului social, sub forma ironiei, pentru
îndreptarea tuturor relelor.
Colaborarea susținută în presă, de la publicațiile de prestigiu (Convorbiri literare, în anii de
participare la Junimea, Convorbiri critice și Viața românească, după 1900, Timpul, Constituționalul,
Epoca), dar și în publicații mai obscure cărora nu le-a refuzat sprijinul (Gazeta săteanului, în care au
apărut Cănuță, om sucit și La hanul lui Mânjoală), l-a făcut pe Caragiale să abordeze diverse genuri
publiciste precum reportajul și interviul, articole politice și foiletoane cu tematică și alură stilistică
diferite.
Prin modul de a scrie și prin diversitatea preocupărilor, articolele politice ale lui Caragiale au
devenit sinteze satirice concentrate. O mișcare caracteristică a făcut să alterneze observația de
moravuri cu generalizarea și cu construirea ironică de tipuri. Cu privire la pamfletul caragialian
trebuie remarcat textul din 1907, greu de clasat într-un gen și așa destul de elastic.
Din relațiile lui Caragiale cu publicațiile anilor 1870 - 1910, dincolo de constatarea unui interes
care s-a prelungit până la capătul existenței sale, Caragiale a înnobilat genul publicistic.