Organele de simț ale mamiferelor

Există 5 organe de simț la mamifere, anume ochiul, care conține receptori vizuali care sunt stimulați de
lumină și radiațiile spectrului vizual; urechea, care conține receptori acustici stimulați de sunete și corpuri în
mișcare; nasul, care conține în mucoassa olfactivă receptori receptori olfactivi stimulați de substanțe chimice
volatile difuzate în mucus; limba, care conține receptori gustativi stimulați de substanțe chimice sapide
dizolvate în salivă și tegumentul, care conține receptori tactili stimulați de deformarea tegumentului. Hai să
le analizăm în profunzime.
Ochiul este un organ a cărui principală funcție este cea de a detecta lumina. Se compune dintr-un sistem
sensibil la schimbările de lumină, capabil să le transforme în impulsuri nervoase.
Ochii compuși se găsesc la artropode (insecte și animale similare) și sunt formați din mai mulți ochi simpli
care permit formarea unei vederi panoramice în mozaic.
La majoritatea vertebratelor și câteva moluște, ochiul funcționează prin proiectarea imaginilor pe
o retină sensibilă la lumină, de unde se transmite un semnal spre encefal prin intermediul nervului optic. Ochiul
are o formă sferică, este umplut de o substanță transparentă, gelationoasă numită umoare vitroasă, are o lentilă
de focalizare numită cristalin și, adeseori, un mușchi numit iris, care reglează cantitatea de lumină care intră.
Ochiul este format din multe componente. Aceste părți sunt:
1. Corp vitros 20. Arteră retiniană centrală
2.Ora serrata 21. Venă retiniană centrală
3. Mușchi ciliar 22. Nerv optic 
4. Zonule ciliare 23. Vena vorticoasă
5. Canalul lui Schlemm 24. Conjunctivă 
6. Pupilă 25. Maculă 
7. Camera anterioară 26. Fovee 
8. Cornee  27. Scleră 
9. Iris  28. Coroid
ă 
10. Cristalin cortical
29.
11. Nucleu cristalinian
Mușchi drept
12. Corpi ciliari superior
13. Conjunctivă  30. Retină
14. Mușchi oblic inferior
15. Mușchi drept inferior
16. Mușchi drept median
17. Vene și artere retiniene
18. Papilă optică
19. Dura mater

Orice deviere de la starea emetropă(vederea normală) reprezintă un defect de vedere. Cele mai des întâlnite
defecte de vedere ale ochiului uman sunt:
  Miopia este cel mai des întâlnit defect de vedere, aceasta având un
caracter patologic(apare la naștere) și ia loc atunci când globul ocular
al ochiului miop este mai mare decât cel al ochiului normal, imaginea
formându-se în fața retinei. Miopia este corectată cu ajutorul
lentilelor divergente.
 Hipermetropia este de asemenea un defect patologic, aceasta însă
luând loc mai rar decât miopia. Globul ocular al ochiului hipermetrop
este mai mic decât cel al ochiului normal, în consecință imaginea
formându-se în spatele retinei. Hipermetropia este corectata cu
ajutorul lentilelor convergente.
 Prezbitismul este un defect de vedere care apare de obicei la
bătrânețe, acesta comportându-se în același mod precum
hipermetropia, acesta fiind cauzat de atrofierea elasticității
cristalinului. Prezbitismul este tratat cu ajutorul unei lentile
convergente.
Urechea este organul de auz al vertebratelor, la mamifere fiind și organ de simț al echilibrului. Termenul se
poate referi la întreg sistemul responsabil pentru colectarea și procesarea primitivă a sunetului
(începutul sistemului auditiv), sau doar la partea vizibilă a acestuia. Nu toate animalele au urechi în aceeași
zonă a corpului. Mamiferele, inclusiv omul, au două urechi, dispuse pe fiecare parte a capului.
Structura urechii:
Urechea externă este partea externă a
urechii. Partea vizibilă a urechii,
numită pavilion sau concă auriculară, captează
undele sonore din aer și le transmite
prin canalul auditiv spre urechea interioară.
Multe mamifere pot să-și miște pavilionul
pentru a-și concentra auzul într-o anumită
direcție, la fel cum fac cu ochii. Oamenii și-au
pierdut această abilitate. Trecând prin canalul
auditiv, undele sonore pun în mișcare membrana
timpanică aflată pe intrarea urechii medii.
Urechea medie este delimitată spre exterior
de membrana timpanică. În cavitatea acesteia se
află trei oscioare, fiecare dintre ele cu o formă
caracteristică (ciocănaș, nicovală, scăriță).
Mamiferele sunt unicele ființe care au trei oase în
ureche. Nicovala (incus) și scărița (stapes) provin din oasele maxilarului, și permit o detecție mai delicată a
sunetului.
Vibrațiile membranei timpanice se transmit mai întâi la ciocănaș, apoi la nicovală și scăriță, iar de acolo
la fereastra ovală, situată la limita dintre urechea medie și cea internă.
Oscioarele transmit vibrațiile prin membrana ferestrei ovale în fluidul din urechea interioară.
Urechea medie este cavernoasă. Dacă animalul ajunge într-un mediu cu altitudine ridicată, sau sare în apă, se
va stabili o diferență de presiune între urechea medie și mediul înconjurător. Această presiune expune timpanul
la riscul de a se sparge dacă nu este depresurizat. Acesta este unul dintre rolurile trompei lui Eustachio, prin
intermediul căreia urechea medie comunică cu cavitatea nazală (faringe).
Urechea internă cuprinde atât organul de auz (cochilia sau melcul), cât și aparatul vestibular, un organ de
echilibru format din trei canale semicirculare și vestibul.
 Cochilia este o cavitate umplută cu endolimfă, un lichid fluid care primește undele sonore transmise din aer
prin urechea externă și medie. Cochilia are o formă spiralată și conține membrana bazilară, a
cărei rezonanță este diferită pe lungimea sa, depinzând de frecvența undelor sonore. La suprafața membranei
bazilare se află un strat celular cunoscut sub numele de organul lui Corti, care este format din celule senzoriale
(cili). Vibrațiile care trec prin canalul cochiliar pun în mișcare membrana bazală și cea tectorială, care vor
acționa asupra cililor (celule senzoriale). Din aceste celule vor porni semnalele către d, unde acestea din urmă
vor fi transformate în senzații auditive.

Dacă nu am avea miros, nu ne-am mai putea bucura la fel de mult de gustul plăcut al alimentelor. Acest simţ
ne influenţează trăirile şi emoţiile, iar uneori ne protejează chiar viaţa. Din păcate, doar atunci când ne pierdem
mirosul începem să conştientizăm importanţa lui.

Genomul mamiferelor conţine aproximativ 1.000 de gene înrudite, dar diferite, care controlează o gamă
variată de mirosuri. La oameni, mai puţin de 40 la sută din aceste gene sunt funcţionale (restul fiind
pseudogene), ceea ce explică de ce câinii pot detecta mirosurile cu o mai mare acurateţe decât noi. Chiar dacă
nu avem un simţ olfactiv la fel de dezvoltat ca alte mamifere, de el poate ajunge să depindă chiar supravieţuirea
noastră.

Declanşează secreţiile digestive

Digestia nu începe din momentul în care gustăm din mâncare, ci chiar de când simţim aroma preparatelor pe
care le avem în faţă. Moleculele olfactive inhalate sunt transformate de nervii olfactivi în semnale ce ajung la
creier, iar acesta comandă creşterea secreţiei de salivă, a celei de enzime digestive, de suc pancreatic şi de suc
gastric.

La declanşarea secreţiilor gastrice contribuie, într-o mai mică măsură, şi simţul vizual. Apoi, ele sunt stimulate
intens de gustul alimentelor. Prin urmare, cu ajutorul acestor simţuri, organismul se pregăteşte pentru
metabolizarea alimentelor şi pentru absorbţia nutrienţilor din acestea. S-a observat că persoanele care, dintr-un
motiv sau altul, şi-au pierdut mirosul, au un apetit mai scăzut, chiar dacă celelalte simţuri sunt funcţionale.

Ne avertizează în caz de pericole

Simţul olfactiv se poate dovedi vital, pentru că este uneori un mecanism de apărare. Cu ajutorul mirosului,
putem depista potenţiale pericole precum focul sau scurgerile de gaze, de multe ori chiar înainte de a le vedea.

Simţul olfactiv este uneori singurul care ne poate ajuta să identificăm un aliment alterat. Majoritatea
persoanelor au obiceiul de a mirosi un aliment înainte de a-l duce la gură. Acesta este un mecanism care ne
permite să „culegem" informaţii privind mediul înconjurător şi, în acelaşi timp, un mecanism de apărare.  

Ne influenţează starea psihică

De simţul mirosului depinde şi dispoziţia noastră. Centrul olfactiv se află în regiunea limbică a creierului,
cea care guvernează şi emoţiile. Se ştie că anumite parfumuri ne pot influenţa starea de spirit. Efectul pe care-l
au mirosurile plăcute asupra psihicului este exploatat de comercianţi. Pentru a le induce clienţilor o stare de
bine, care le creşte disponibilitatea de a cumpăra, aceştia folosesc aromaterapia în magazine.

Specialiştii Spitalului Universitar „Mannheim" din Germania au descoperit în 2008 că aromele ne

influenţează chiar şi visele. Experimentul german a arătat că experienţele olfactive plăcute din timpul somnului
le-au adus celor 15 voluntare vise frumoase, în timp ce mirosurile neplăcute le-au provocat emoţii negative în
vis.
Simțul gustului este recunoaşte substanţe chimice organice şi anorganice, care la mestecare se dizolvă în
salivă. Putem diferenţia gusturile dulce, acru, sărat şi amar.

Suprafaţa limbii are numeroase protuberenţe (papile). Papilele filiforme, mai subţiri, servesc simtului tactil.
Pe pereţii laterali ai papilelor mai mari se află aproximativ 4000 de muguri gustativi. Ei conţin celule senzoriale
care recunosc cele patru tipuri de gusturi. Acestea sunt percepute cu intensitate aproximativ egală pe întreaga
limbă. Substanţele gustative ajung împreună cu lichidul salivei, printr-un por, în mugurele gustativ. De
aceea, durează un anumit timp până când gustul se formează pe de-a întregul. În mugurii gustativi se află
aproximativ  50 de celule receptoare, pe ale căror peri receptori se află receptorii gustativi.

După stimulare au loc modificări ale potenţialului membranei în celulele senzoriale. Ca urmare, acestea emit
un semnal clinic, care este preluat de de către terminaţiile nervoase aflate în apropierea diferiţilor nervi din
creier şi transmis mai departe către creier.

Recunoaşterea gustului este realizată pentru gustul acru prin acizii organici şi anorganici (receptor sensibil la
acizi) pentru gustul sărat prin săruri (canalul ionic), pentru dulce prin zahăr şi îndulcitori sintetici (receptor).

În funcţie de amestecul substanţelor gustative ia naştere un profil gustativ tipic. Acesta este transmis către
creier sub forma unui model de excitaţie în fibrele nervoase. Sensibilitatea receptorilor este diferită. Astfel,
îndulcitorul zaharină este de 450 de ori mai puternic decât glucoza.