SISTEMUL AUDITIV LA ANIMALE

  Dupa receptorul vizual, receptorul auditiv este al doilea sistem, din punct de
vedere al cantitatii de informatie, ce asigura informatia din mediul exterior.
Primirea informaţiilor din mediul extern şi intern prin intermediul organelor de
simţ permite animalelor să-şi găsească hrana, să evite pericolele, sa participe la
reproducere.
Majoritatea covîrşitoare a celor care aud, au dispozitive speciale care le permit
să umple lumea cu sunetele vieţii. În prezent, nu mai exista posibilitatea restabilirii
pe de-a întregul a modului în care s-a dezvoltat la animale capacitatea de a utiliza
semnalele sonore. Se poate presupune doar că analizatorul acustic a apărut în legătură
cu necesitatea de a auzi sunetele emise de victime sau de duşmani.
Analizatorul sonor, sau, ca să ne exprimăm mai simplu : auzul, a apărut relativ
tîrziu în decursul evoluţiei animalelor. De aceea, ar fi inutil să-l căutăm la
nevertebratele inferioare. La vertebrate organul auzului apare începînd cu peştii. La
aceştia, din labirint - organ al echilibrului, se desprinde o mică parte, care ulterior la
animalele superioare va deveni un melc cu organul lui Corti bine dezvoltat — cea
mai importantă a aparatului auditiv.
La animale s-a format capacitatea de a produce sunete pentru a putea comunica
între ele. Ca să poată reproduce destul de exact aceste sunete, era necesar să le audă
foarte bine, de aceea a fost nevoie ca organele emiţătoare de sunet şi cele receptoare
de sunet să se dezvolte simultan.
Într-adevăr, animalele recepţionează foarte bine atît propriile sunete, cît şi
glasurile indivizilor din aceeaşi specie. Ele nu puteau să nu observe faptul că sunetele
ce le emiteau provocau apariţia unui ecou sau că sunete absolut identice pot genera de
fiecare dată un ecou foarte diferit. Cînd natura a înţeles cauzele acestor deosebiri, ea a
început să experimenteze şi a continuat pînă cînd a reuşit să creeze sisteme emiţătoare
de sunet şi receptoare de sunet care au permis animalelor să-şi utilizeze sunetele
nemijlocit pentru propriile lor necesităţi.
Cel mai perfecţionat aparat de sunet îl au păsările şi mamiferele. Aparatul lor
vocal care funcţionează pe seama mişcării aerului, este capabil să emită o gamă largă
de sunete. Dar nu toate aceste vietăţi sînt la fel de înzestrate de natură, unele, fiind
lipsite de glas. În cazul acesta, animalele trebuie să inventeze mijloace proprii de ex-
primare, recurgînd uneori pentru aceasta la mijloace auxiliare.
Receptorii acustici si vestibulari sunt localizati la nivelul urechii.
Elementele componente ale urechii la mamifere sunt :
- urechea externa: pavilionul urechii, conductul auditiv extern, timpanul
- urechea medie: ciocanul , nicovala si scarita
- urechea interna: 3 canale semicirculare, sacula, utricula, melcul membranos
Urechea externă este alcătuită din pavilion şi conductul extern. Rolul ei este sa
capteaze şi conduca undele sonore spre membrana timpatică dar si sa determine
directia din care vin sunetele.
 Urechea medie este o cameră plină cu aer, care are aceeaşi presiune cu
presiunea atmosferică datorită trompei lui Eustachio care comunică cu faringele. Spre
urechea externă se găseşte membrana timpatică, iar spre urechea internă se găsesc
ferestra ovală şi fereastra rotundă.
Urechea medie conţine un lanţ articulat de trei oscioare: ciocanul, nicovala,
scăriţa şi muşchii anexaţi lor. Rolul ei: oscioarele urechii medii transmit vibraţiile
timpanului, produse de undele sonore, la membrana ferestrei ovale.
Urechea internă este localizată în profunzimea osului temporal. Este alcătuită
din labirintul osos format din: vestibul osos, canale semicirculare osoase şi cohlee
osoasă (melc osos); conţine un lichid numit perilimfă.
În labirintul osos se găseşte labirintul membranos alcătuit din:

-vestibul membranos format din două vezicule suprapuse:utricula şi sacula;

-trei canale semicirculare membranoase;
-melcul membranos (canalul cohlear)
Utricula, sacula şi canalele semicirculare membranoase conţin receptorii
vestibulari,iar canalul cohlear conţine receptorii acustici.
În labirintul membranos se găseşte endolimfă.
Utricula şi sacula contin aparatul otolitic/macula. Receptorii utriculei şi saculei
sunt celule epiteliale senzoriale, stimulate de variaţiile acceleraţiei liniare.
Fiecare canal semicircular membranos prezintă, la bază, o dilataţie, în care se
găseşte organul receptor numit creastă ampulară. În crestele ampulare se află celulele
epiteliale senzoriale care au rolul de a informa despre mişcările de rotaţie ale capului.
În melcul membranos (canalul cohlear) se găseşte organul receptor al auzului
numit organ Corti, la nivelul căruia se află celule epiteliale senzoriale cu rol în
perceperea undelor sonore.
receptorii acustici si vestibulari
Receptorii acustici sunt celulele auditive situate in melcul membranos
Receptorii vestibulari sunt: maculele din utricula si sacula si crestele ampulare
din ampulele canalelor semicirculare.
Vertebratele au inregistrat o evolutie a aparatului auditiv astfel :
Receptorii auditivi
- Ciclostomi apare urechea internă care are 1 sau 2 canale semicirculare şi lagena
(melcul care este o prelungire nerăsucită)
Lagena prezintă papila bazilară şi organul lui Corti
- Peştii au ureche intena cu 3 canale semicirculare şi lagenă
- Amfibieni-apare urechea medie care conţine un os, columela si comunică cu
faringele prin trompa lui Eustachio. Columela asigură transmiterea vibraţiilor de la
mb timpanică la mb ferestrei ovale.
-apare timpanul-membrană circulară situată în spatele ochiului
- Reptile-şeprii nu au ureche medie, eu au ureche internă şi undele sonore ajung prin
sinusurile oaselor. Broaştele ţestoase de apă au auzul foarte fin
- Păsări-urechea internă are o struct. complexă cu rol auditiv şi static
-urechea externă are deschidere largă.
-la răpitoarele de noapte, există 2 discuri de pene pe laturile ochilor
 care se răsfiră ca două farfurii care captează sunetele.
-poziţia celor 2 orificii auditive e asimetrică pentru a sesiza prezenţa prăzii.
-Mamifere-urechea externă:pavilion, conduct auditiv, timpan
-urechea mijlocie –auricularul→ciocanul
-osul pătrat→nicovala
-hiomandibularul→scăriţa
-urechea internă-melcul are 2 spire şi ½.
Frecvenţa sunetelor recepţionate de animale variază în limite foarte largi. Cele
mai “performante” sunt chiropterele(liliecii) şi cetaceele(în special delfinii) care emit
şi percep ultrasunetele, orientându-se cu ajutorul ecolocaţiei pentru a localiza prada,
dar şi obstacolele în obscuritate totală.
(Ecolocaţie=reperaj al obstaculelor cu ajutorul ultrasunetelor)
Mecanismul auzului poate fi prezentat, schematic, astfel :
Unde sonore ->pavilion->conductul auditiv extern->timpan->lantul de oscioare-
>fereastra ovala -> perilimfei->endolimfei->celulele receptoare isi indoaie cili -> se
genereaza potentiale de act care sunt transf in cel. Nerv.->cale de conducere la centrii
de auz->senzatii de auz
La om, mecanismul auzului, e in linii mari, urmatorul: membrana timpanica
vibreaza sub presiunea exercitata de undele sonore; vibratiile sunt tranmise, prin
urechea medie, prin intermediul unui sir de trei oscioare - ciocanul, nicovala, scarita -
spre celulele din canalele urechii interne, celule inzestrate cu cili (perisori
microscopici) care se misca in ritmul vibratiilor si transmit acest semnal la creier,
unde el e descifrat, dand nastere senzatiiilor auditive.
Dar cine zice ca pentru a auzi ai, neaparat, nevoie de timpan? Exista si alte
membrane care pot juca rolul acestuia. De pilda, cateva mii de specii de pesti
folosesc, in locul membranei timpanice, vezica inotatoare (ceea ce se numeste,
popular, "basica" pestelui) a carei membrana vibreaza sub influenta undelor sonore si
transmite vibratiile la urechea interna prin intermediul unui sir de oase micute, ce
alcatuiesc aparatul Weber.
Ecolocatia, prezenta la multe specii de lilieci si de delfini, este metoda lor de
navigatie "pe ne-ve": ii ajuta sa "simta" prezenta obstacolelor in fata lor, chiar daca
nu le vad.
Aceste animale emist pulsuri de ultrasunete (sunete de frecventa foarte inalta, pe
care urechea umana nici nu le poate percepe). Undele ultrasonice se izbesc de
obstacolul din fata si se intorc (principiul ecoului) la emitator, care afla, astfel, ca in
fata lui se gaseste ceva si ia o decizie in consecinta.
Conform DEX-ului, sunetul reprezinta acea vibratie a particulelor unui mediu
elastic care poate fi inregistrata de ureche. Daca moleculele de aer ar lipsi, sunetul nu
ar putea fi transmis. Frecventa cu care oscileaza undele determina practic frecventa
sunetului, masurandu-se in Hertzi (Hz). Volumul sonor este dat de amplitudinea
undelor sonore. Pentru ca sunetul sa poata fi auzit, acesta trebuie sa aiba cel putin 20
Hz, iar pentru ca sunetul sa fie mai inalt trebuie ca frecventa acestuia sa fie crescuta.
Urechea umana este capabila sa perceapa sunete cu frecvente cuprinse intre 20
si 20.000 Hz. Dar natura e plina de numeroase glasuri inaudibile pentru om. Liliecii
emit si receptioneaza ultrasunete – unde sonore cu frecvente ce depasesc 20.000 Hz,
(aude ultrasunete cu frecvențe mai mari de 100 kHz) prag la care se opreste
capacitatea de percepere a aparatului auditiv uman.
Cum distinge acest organ auditiv înaltimea diferitelor sunete ? Helmholtz a
emis o ipoteza : "teoria rezonantei". Fenomenul fizic al rezonantei consta în aceea ca,
atunci când un sunet de o anumita frecventa întâlneste un corp care, în stare de
vibratie, produce aceeasi frecventa sonora, acesta începe sa vibreze. Astfel, când o
soprana emite un sunet subtire, paharele de pe masa încep sa vibreze, intra în
rezonanta (daca, ciocnite, ar emite acelasi sunet cu soprana). Helmholtz presupune
(deoarece fibrele din membrana bazilara au lungimi diferite) ca vor intra în rezonanta
numai acelea care corespund frecventei sunetelor auzite, ele excitând doar neuronii
auditivi corespunzatori.
Si delfinii ( delfinii se înteleg emitând sunete pe frecvente situate între 150 000
si 155 000 Hz) si unele pasari „vorbesc“ prin ultrasunete. Cercetatoarea Katy Payne,
specialist in bioacustica la Universitatea Cornell, a studiat elefantii timp de 13 ani si
afirma ca acestia comunica prin infrasunete – sunete cu frecvente sub 20 Hz.
Ecolocatia, prezenta la multe specii de lilieci si de delfini, este metoda lor de
navigatie "pe ne-ve": ii ajuta sa "simta" prezenta obstacolelor in fata lor, chiar daca
nu le vad.
Aceste animale emist pulsuri de ultrasunete (sunete de frecventa foarte inalta,
pe care urechea umana nici nu le poate percepe). Undele ultrasonice se izbesc de
obstacolul din fata si se intorc (principiul ecoului) la emitator, care afla, astfel, ca in
fata lui se gaseste ceva si ia o decizie in consecinta.
In timp ce zona audibilităţii umane cuprinde frecvenţe între 20 şi 20 000 de
hertzi (cicluri pe secundă), la câini ea este între 40 şi 46 000 de hertzi, iar la cai, între
31 şi 40 000 de hertzi. Elefanţii şi vitele pot auzi chiar şi infrasunetele (care au
frecvenţe mai joase decât sunetele percepute de urechea umană) până la 16 hertzi.
Cum sunetele de frecvenţă joasă ajung până departe, elefanţii pot comunica la
distanţe de peste 4 km. De fapt, unii cercetători sunt de părere că reacţiile unor astfel
de animale pot constitui semnale de avertizare în caz de cutremur şi în cazul unor
turbulenţe atmosferice puternice, ambele emiţând infrasunete.
Şi insectele aud sunete dintr-o gamă largă de frecvenţe, unele chiar şi din
registrul ultrasunetelor, cu două octave mai sus de ceea ce poate percepe urechea
umană, iar altele din registrul infrasunetelor. Anumite insecte aud prin intermediul
unor membrane subţiri, plate, asemănătoare unui timpan, care se găsesc aproape în
orice parte a corpului, cu excepţia capului. Altele aud cu ajutorul unor perişori subţiri
care reacţionează nu numai la sunete, ci şi la cele mai uşoare mişcări ale aerului,
precum cele făcute de mâna unui om. Această sensibilitate arată de ce insectele sunt
atât de greu de prins.
Urechea externa si urechea medie au ca rol fiziologic asigurarea transmiterii
mesajului sonor spre structurile urechii interne. Este un proces pur mecanic la acest
nivel.
Urechea externa in afara rolului sau de protectie a membranei timpanice contra
agresiunilor din mediul exterior, are rol in localizarea si amplificarea sunetelor.
 Pavilionul urechii poate avea rol in localizarea sunetelor si de amplificare
selectiva a unor frecvente. Pavilionul urechii colecteaza si dirijeaza undele sonore
spre conductul auditiv extern. La unele animale pavilionul urechii este mobil in
anumite directii, putandu-se misca la fel ca o antena radar pentru a percepe cat mai
bine directia si distanta sursei zgomotului. Studiile arata influenta unghiului de
incidenta a undelor sonore asupra nivelului de presiune acustica masurata la intrarea
in conductul auditiv extern, astfel putand varia intre 6 si 12 dB. Undele captate de
pavilion sunt transmise pe calea aeriana prin conductul auditiv extern catre timpan.
Conductul auditiv extern joaca de asemenea un rol destul de important in
amplificare, el determinand o amplificare de 10 -15 dB
Mamiferele sunt unicele ființe care au trei oase în ureche. Nicovala (incus) și scărița
(stapes) provin din oasele maxilarului, și permit o detecție mai delicată a sunetului.
Vibrațiile membranei timpanice se transmit mai întâi la ciocănaș, apoi la
nicovală și scăriță, iar de acolo la fereastra ovală, situată la limita dintre urechea
medie și cea internă.
Oscioarele transmit vibrațiile prin membrana ferestrei ovale în fluidul din
urechea interioară.
Urechea medie este cavernoasă. Dacă animalul ajunge într-un mediu cu
altitudine ridicată, sau sare în apă, se va stabili o diferență de presiune între urechea
medie și mediul înconjurător. Această presiune expune timpanul la riscul de a se
sparge dacă nu este depresurizat. Acesta este unul dintre rolurile trompei
lui ,Eustachio prin intermediul căreia urechea medie comunică cu cavitatea nazală
(faringe).
Timpanul este pus in miscare de undele acustice, transmite vibratiile sale
ciocanelului, are un grad redus de inertie ceea ce face ca miscarile lui sa se opreasca
imediat ce excitantul sonor nu mai actioneaza. Acesta functioneaza ca un rezonator
care vibreaza la modificarile de presiune determinate de undele sonore si transmite
vibratiile lantului de oscioare din urechea medie (ciocan, nicovala, scarita).
Lantul de oscioare nu are numai rolul de a transmite vibratiile prin muschiul
ciocanului si cel al scaritei; contribuie si la modificarea intensitatii sunetelor:
contractia muschiului ciocanului diminueaza amplitudinea vibratiilor prea puternice
astfel incat se poate reduce taria sunetelor cu 30-40dB; contractia muschiului scaritei
amplifica sunetele prea slabe, acest mecanism intervine si in adaptarea auzului.
Articulatiile dintre aceste oscioare sunt astfel dispuse, incat miscarea manerului
ciocanului determina o miscare in acelasi sens al talpii scaritei, care se sprijina pe
membrana care obstructioneaza fereastra ovala si care, la randul sau, modifica
presiunea lichidului din urechea interna.
In conditii normale transmisia undelor sonore spre urechea interna se efectueza
prin sistemul timpano-osicular. Celelalte doua cai de transmisie ( prin mediul aerian
al casei timpanului sau prin conducerea osoasa) nu joaca un rol important, in conditii
normale. Dar, tocmai de aceea acuitatea auditiva se micsoreaza dar nu dispare, cand
timpanul este perforat sau distrus, precum si cand astuparea trompei lui Eustachio,
urmata de resorbtia aerului din cavitatea timpanului, modifica presiunile exercitate pe
cele doua fete ale membranei, diminuand astfel amplitudinea vibratiilor. In schimb,
daca si lantul osicular este anchilozat, atunci se ajunge la o diminuare a auzului
putand merge pana la cofoza.
Functia esentiala a urechii medii este de a realiza o adaptare de impedanta intre
mediul aerian al urechii medii si mediul lichidian al urechii interne.
Membrana timpanului este alcatuita din fibre elastice cu care orice frecventa intre 20-
20.000 Hz/sec isi gaseste zona de vibratie si prin oscioarele auditive lipite de partea
interna a timpanului, vibratia este transmisa mai departe la urechea interna (labirintul)
prin fereastra ovala lipita de talpa scaritei care pune in vibratie lichidul din canalul
timpanic al melcului (rampa timpanica). Vibratiile se transmit in lungul acestui canal
pana la varful lui si apoi prin canalul vestibular vibratiile ajung la fereastra rotunda
( acoperita de o membrana) prin care ele se pierd in spatiul urechii medii care
comunica prin trompa lui Eustachio cu faringele. In canalul cohlear al urechii interne,
vibratiile determina prin rezonanta vibrarea unei parti a organului lui Corti. Excitatiile
mecanice ale celulelor in ritmul vibratiei se transmit in dendritele celulelor nervoase
din ganglionul lui Corti. Deci, la nivelul melcului se gasesc celulele senzoriale
auditive care transforma energia sonora in impulsuri nervoase ce sunt conduse pe
caile nervoase auditive la scoarta cerebrala (lobul temporal), unde are loc formarea
senzatiei auditive.
Cand scarita intra in vibratie are loc presarea si relaxarea perilimfei din rampa
vestibulara care prin helicotrema ( locul in care se face comunicarea intre rampa
vestibulara si rampa timpanica) transmite mai departe presarea si relaxarea
endolimfei. Totodata perilimfa bombeaza si membrana ferestrei rotunde care este la
periferia rampei timpanice. Cand se produce presarea perilimfei are loc bombarea si
relaxarea membranei bazale de catre endolimfa rampei timpanice.
Cilii celulelor senzoriale auditive au capacitatea de a sesiza orice miscare pe
care dendritele o transmit ganglionului spiral cortic, care are 27.000 de neuroni.
Aceasta constituie receptia primara a auzului in care vibratiile sunt codate in
impulsuri nervoase mai intense sau mai putin intense ca raspuns la vibratiile sonore
receptate din exterior.
In cortex, zona in care ajunge calea auditiva este localizata in principal in
circumvolutiunea superioara temporala. Exista doua zone corticale: o zona corticala
auditiva localizata in regiunea temporala care are fibre de la nivelul corpului
geniculat median; o zona corticala de asociatie auditiva localizata in special in
cortexul parietal si care primeste impulsuri atat de la aria auditiva centrala cat si de la
ariile talamice adiacente corpului geniculat.
Sunetele joase sunt receptate in aria primara auditiva in partea anterioara,
sunetele inalte sunt receptate in portiunea posterioara a ariei primare auditive.
Cortexul trimite periferic la toate nivelurile analizatorului auditiv fibre
centrifuge care regleaza nivelul de sensibilitate al acestor relee, intarind receptia
pentru ceva nou, interesant sau slabind pentru ceva neimportant si lipsit de noutate
(procese inhibitorii). Altfel spus o fiinta se poate concentra asupra unui sunet
particular respingand in acelasi timp altele
Urechea este o structura complexa, de o sensibilitate uimitoare. Ea nu
reprezinta doar organul auzului, ci, totodata, permite constientizarea pozitiei si
miscarii capului , precum si de directia gravitatiei, contribuind astfel la simtul
echilibrului si miscarii si la capacitatea de a executa miscari linistite, coordonate.
In mediul inconjurator, in fascinanta lume, mai mult sau mai putin ascunsa
privirilor omului, se afla multe ciudatenii, legate de simtul auditiv.
Păianjenii au păr pe picioare, care îi ajută să detecteze sunetele.
Urechile reptilelor au doar un oscior (ciocănașul), spre deosebire de cele ale
mamiferelor care au trei.
Serpii nu poseda urechea externa, medie si nici timpan, auzul acestora
limitandu-se la detectarea vibratiilor transmise prin sol. Serpii pot detecta si anumite
sunete transmise prin aer, dar doar pe cele de frecvente joase.
Auzul pisicii este foarte dezvoltat. Zgomotele fosnitoare sau piuitoare trezesc
imediat interesul pisicii. Numarul fibrelor nervoase din nervul auditiv este de circa
52.000 spre deosebire de om care are numai aproximativ 31.000 de fibre nervoase.
Este deci usor de inteles de ce pisica percepe "fara dificultate" zgomote care ne scapa,
chiar daca suntem foarte atenti. Ea localizeaza foarte bine locul din care provine
zgomotul precum si distanta la care s-a produs acesta. Cu ajutorul unor metode
sensibile de cercetare s-a constatat ca pisica poate sa produca in laringe vibratii rapide
ale aerului, a caror lungime de unda este in domeniul ultrasunetelor. Chiar si la
pisicile tinere, in varsta de 30-40 de zile se observa uneori deschiderea gurii fara ca
animalul sa scoata nici un sunet. S-a putut dovedi ca in timpul acestui "cascat" se
produc ultrasunete cu o frecventa de 80 000 Hz, care sunt receptionate de pisica
mama, facilitandu-i supravegherea puilor. Mama reactioneaza de fiecare data prin
miscarea pavilioanelor urechii. Mai mult ea poate sa raspunda deschizand gura si
expulzand aerul cu o frecventa ultrasonica de 50 000 Hz. Ultrasunetele joaca un rol si
in viata soarecilor. Soarecii tineri comunica intre ei sau cu mama lor si cu ajutorul
acestui sistem. Nu este exclus ca pisica sa localizeze pozitia soarecelui tocmai prin
"interceptarea" unor astfel de convorbiri.
Cainii au un auz de 4 ori mai bun decal al omului. Ei percep si undele sonore
de frecventa inalta. Fluierele speciale pentru caini pot avea o frecventa de 20 000 –
40 000 de vibratii pe secunda, care nu sunt sesizate de urechea omului, dar la care
cainii reactioneaza foarte sensibil. Pentru reperarea unui vanat, respectiv al unui
dusman care se misca impotriva vantului si nu poate fi reperat prin miros auzul are o
foarte mare importanta.
Pentru animalele care duc un mod de viaţă nocturn, utilizarea ecoului este tot
atît de obişnuită ca şi alte forme de semnalizare sonoră. Principiul pe care se bazează
este simplu : unda sonoră, generată de animal, este reflectată de obiectele pe care le
întîlneşte în cale şi se întoarce înapoi. În funcţie de intervalul de timp necesar pentru
ca o undă sonoră să revină, animalul poate aprecia cît de departe se găseşte obiectul,
iar după caracterele ecoului poate aprecia şi însuşirile obiectului respectiv.
Majoritatea covîrşitoare a animalelor superioare sînt dotate cu capacitatea de
ecolocaţie. Un cîine lipsit de vedere este capabil într-o zi-două să înveţe să nu se
lovească de pereţi şi de obiectele mari. Urechea sa fină recepţionează sunetul reflectat
de suprafeţele compacte, generat de zgomotul paşilor săi.După un antrenament mai
îndelungat, acest cîine poate să înveţe să evite şi obiectele mai mici.
Unii lilieci gimnorini (Gymnorhina) care atîrnă pe o ramură cu capul în jos la
fel ca păsările muscari (Muscicapa), îşi pîndesc prada rotindu-şi botişorul în diferite
direcţii şi trimiţînd în spaţiu de 10—20 de ori pe secundă semnale care constau apro-
ximativ din 50 de vibraţii sonore care încep de la o frecvenţă de 90 000 şi se termină
la frecvenţa de 45 000, adică în acelaşi semnal nu există nici măcar două frecvenţe la
fel. Cînd victima este descoperită, frecvenţa semnalelor creşte pînă la 200 pe secundă
iar durata fiecăruia se reduce pînă la 0,001 secunde.
Ecolocatorul liliecilor este atît de perfecţionat, încît ei pot deosebi fragmente
identice de catifea de cele de şmirghel şi de placaj. Fiecare obiect reflectă în felul său
undele sonore. Suprafeţele netede reflectă sunetele mai complet în timp ce
suprafeţele  aspre sau moi le sting. Prin aceasta se explică de ce uneori, liliecii se
încurcă în cocurile femeilor. Ei nu au avut cîtuşi de puţin intenţia de a face vreun rău
acestor doamne pe care le-au speriat atît de rău, ci doar întîmplător au dat peste
coafurile lor înalte, de la care nu au primit nici un ecou.
 Cei mai mari specialişti în ecolocaţie sînt balenele şi focile din regiunile
polare, care în cea mai mare parte a anului trebuie să scoată peştele de sub gheaţa
acoperită cu un strat gros de zăpadă. În lungile nopţi polare nimic, nici măcar
aurorele polare, nu luminează împărăţia submarină. Este firesc că balenele şi focile
trebuie să recurgă la ajutorul urechilor.
Pestele aude foarte bine pasii pescarului de pe mal, dar nu poate percepe foarte
bine alarma avertizoarelor de la lansetele noastre.
Toţi peştii au o pereche de urechi, chiar în spatele craniului, asemenea
oamenilor, acestea sunt responsabile pentru auz şi echilibru.
Spre deosebire de urechile noastre, cele ale pestilor, nu au o legatura vizibila cu
mediul exterior. Urechile exterioare, asa cum le avem noi, nu se justifica la un peste,
atat timp cat el percepe sunetele din apa atat de bine.
De asemenea urechile exterioare ar provoca o adevarata problema pestelui,
deoarece el este adaptat foarte bine mediului acvatic, iar urechile exterioare i-ar
afecta echilibrul si aerodinamicitatea. In plus vibratiile se transmit mult mai repede in
aer decat in apa. Acest fapt justifica legatura urechii interne a pestelui cu vezica
inotatoare.
În urechile pestelui, există, de asemenea, trei oase numite otoliths, care sunt
mult mai dens decât apa. Acestea vor percepe vibratia sunetului diferit de restul
orgenismului pestelui.
Linia lateral a pestelui este o alta metoda de a capta sunetele din apa dar si
vibratiile. Acesta linie este alcatuita dintr-o serie de senzori, aflati in pielea de sub
solzii pestelui, senzori care transmit semnalul la creier. Aexistenta celor doua urechi
si a celor doua linii laterale de o parte si de alta a pestelui, ajuta pestele sa determine
directia zgomotului. Infima intarziere a sunetului de la o linie lateral la cealalta ajuta
pestele sa determine de unde vine zgomotul.
 O alta calitate a pestelui este aceea de a se adapta la anumite zgomote. S-a
constatat ca pestii dintr-un lac aflat langa o cale ferata, nu mai reactineaza la auzul
trenului, in schimb fug speriati in momentul in care un pescar isi instaleaza scaunul
pliant.
Auzul omului este întrecut de auzul animalelor nu numai sub aspectul acuităţii,
dar şi în ceea ce priveşte alţi indici. Mai întîi de toate trebuie să menţionăm faptul că
noi auzim doar în cadrul unei porţiuni înguste din spectrul oscilaţiilor sonore. Sunetul
nu mai este recepţionat ca sunet continuu în cazul cînd frecvenţa oscilaţiilor presiunii
constituie 16—18 pe secundă şi dispare cînd oscilaţiile ating o frecvenţă de 20 000 pe
secundă. Urechea, incapabilă să urmărească o schimbare atît de rapidă a presiunilor,
încetează să mai furnizeze informaţii asupra oscilaţiilor respective şi atunci avem
impresia că în jurul nostru s-a lăsat o tăcere totală.
 20 000 de oscilaţii pe secundă înseamnă foarte puţin. Prietenii noştri
credincioşi — cîinii pot recepţiona 38 000 oscilaţii ale presiunii pe secundă. Aceasta
este, de asemenea, o cifră infimă. Balenele şi delfinii pot urmări modificări ale
presiunii care se produc cu o frecvenţă de 100—125 000, iar liliecii chiar pînă la 300
000 pe secundă. Animalele a căror ureche poate recepţiona asemenea sunete
ultraînalte le pot reproduce ele însele, dar din păcate sîntem lipsiţi de plăcerea de a le
auzi. Tocmai de aceea a apărut zicala (absurdă din punctul de vedere al ştiinţei
actuale) : „tace ca peştele". Dacă peştii ar fi tot atît de exigenţi în critica însuşirilor
noastre, atunci în mod inevitabil ei ar crea zicala : „surd ca omul". Dealtfel, natura a
procedat cu multă înţelepciune, lipsindu-ne de capacitatea de a auzi sunete foarte
înalte. În afară de posibilitatea de a auzi ţipătul liliecilor care pornesc la vînătoare,
sau de a participa la convorbirile confidenţiale ale peştilor, noi n-am pierdut nimic. În
propria noastră vorbire noi ne putem limita cu uşurinţă la oscilaţii sonore situate în
gama cuprinsă între 500 şi 2000 oscilaţii pe secundă.
Omul şi animalele superioare posedă auz binaural,  adică se folosesc de două
urechi. Aceasta ajută foarte mult la stabilirea sursei sunetului. După cum se ştie, în
mediul aerian undele sonore se propagă cu viteza de 340 metri pe secundă, de aceea,
în majoritatea cazurilor, sunetul nu ajunge la ambele urechi simultan. Numai dacă ne
vom întoarce faţa în direcţia de unde vine sunetul, acesta va sosi la ambele urechi în
acelaşi timp. Omul poate sesiza diferenţa de timp, chiar dacă sunetul a ajuns la una
din urechi cu o întârziere doar de 0,0001 secunde faţă de cealaltă.
Animalele pot măsura cu mare exactitate şi pot reţine mărimea intervalelor
dintre sosirile diferitelor sunete. Cîinele deosebeşte cu uşurinţă sunetul unui
metronom care produce 100 bătăi pe minut de un altul cu numai 98 bătăi. Chiar
pentru urechea exersată a muzicienilor profesionişti frecvenţa bătăilor ambelor
metronoame este absolut identică.
Sub aspectul mai multor indici auzul omului rămîne mult în urmă faţă de cel al
animalelor. Doar într-o singură privinţă noi, oamenii, ne situăm la un nivel atît de
înalt încît nu poate fi atins de animale şi anume : nici un animal nu poate analiza
fluxul unor sunete care se succed rapid. Necesitatea acestei analize este evidentă căci
fără aceasta nu ar fi posibilă vorbirea.
SISTEMUL AUDITIV LA CAINE