Ochiul.

Functionarea ochiului

Ochiul este unul dintre cele mai importante organe senzoriale - probabil este și
cel mai complex dintre toate. Ochiul uman este capabil să sesizeze și să prelucreze
zeci de milioane de informații pe secundă. V-ați gândit vreodată cum funcționează
ochiul? Cum se formează imaginile pe care le vedem? Și ce părți ale corpului
nostru sunt implicate în acest proces complicat?
Ochiul funcționează asemănător unei camere video - foarte simplu,
componentele sale acționează împreună pentru a vizualiza lumea din jurul nostru.

Cornea
Corneea, stratul exterior al ochiului, este mai tot timpul umedă din cauza lichidului
lacrimal care o acoperă. Este încorporată în scleră (partea alba a ochiului), și
împreună formează ceea ce experții numesc tunica externa bulbi. Corneea
acționează ca o fereastră: are formă de disc și este transparentă, permițând
penetrarea luminii. De asemenea, protejează ochiul împotriva influențelor externe,
cum ar fi murdăria, praful sau rănile ușoare. Este in mod natural foarte elastică.
Mai mult decât atât, curbura sa îi conferă calitățile optice și joacă un rol cheie în
obținerea unei imagini clare.
Sclera
Sclera - partea albă a ochiului - este mai groasă și mai puternică decât corneea și
protejează ochiul împotriva deteriorării. Aceasta acoperă practic întregul ochi - cu
doar două excepții: pe partea din față se încorporează corneea, în spate se află
fibrele nervului optic.
Pupilele
Pupila este punctul negru din mijlocul ochiului uman. Aceasta reacționează la
lumină și se adaptează la intensitatea acesteia. Nu pupila, ci irisului face acest lucru
posibil. Starea noastră emoțională poate avea de asemenea un impact asupra
dimensiunii pupilei. Emoțiile; frica sau o mare bucurie, de exemplu, pot determina
dilatarea pupilei, în timp ce alcoolul si drogurile pot provoca, de asemenea
schimbarea dimensiunii acesteia.
Irisul
Irisul, un inel colorat, înconjoară puplila și funcționează ca și o deschidere:
controlează cantitatea de lumină care pătrunde în ochi. Într-un mediu cu multă
lumină pupila devine mai mică, permițănd să pătrundă mai puțină lumină. Pe
întuneric, se întâmplă invers: mușchiul circular, sfincterul pupilei de relaxează, iar
pupila se dilată. Astfel se asigură pătrunderea în ochi a unei cantități mai mari de
lumină pe întuneric, și a unei cantități mai mici pe lumină. Irisul determină, de
asemenea, culoarea ochilor noștri și este structurat în mod unic la fiecare dintre
noi. Și-a primit numele după zeița greacă a curcubeului. Ciudat, dar culoarea
irisului nu are nicio influență asupra vederii. Persoanele cu ochi de culoare mai
închisă nu văd lumea mai cenușie decât cei cu ochi de o culoare mai deschisă, de
ex. albaștri.
Camerele oculare (camerae bulbi)
Ochiul uman are o cameră anterioară și una posterioară. Acestea sunt golurile din
segmentul anterior care conțin un lichid apos. Acest lichid conține substanțele
nutritive cheie, indispensabile pentru cristalin și cornee, le prevede cu oxigen și îi
ajută în lupta împotriva agenților patogeni. Lichidul apos din camerele ochiului are
și un alt rol: contribuie la menținerea formei ochiului.
Cristalinul (lens crystallina)
Cristalinul focalizează lumina care pătrunde prin pupilă și formează o imagine
clară pe retină. Este elastic și se poate adapta în formă cu ajutorul mușchiului ciliar
pentru a focaliza asupra obiectelor aflate la apropiere și la depărtare. Atunci când
ne uităm la obiectele din apropiere, cristalinul se curbează pentru a asigura o
vedere clară. Dacă se focalizează asupra obiectelor de mai departe se aplatizează -
asigurând iarăși o vedere clară. Lentila întoarce imaginea perceptată și o
proiectează pe retina din spate în față. Imaginea se întoarce în poziția corectă după
ce se prelucrează de către creier, mai târziu.
Corpul ciliar și gheme de capilare (corpus ciliare)
Corpul ciliar joacă un rol major în ceea ce privește ochii noștri: acesta secretă
umoarea apoasă și conține mușchiul ciliar (musculus ciliaris). Prin adaptarea
cristalinului, acesta asigură vederea la depărtare și la apropiere.
Corpul vitros (corpus vitreum)
În interiorul ochiului între cristalin și retină se află corpul vitros. Aceasta constituie
cea mai mare parte a ochiului și după cum sugerează și numele, reprezintă de fapt
corpul său. Este transparent și este format în proporție de 98 % din apă și 2 % din
hialuronat de sodiu și colagen.
Retina
Retina recepționează stimulii luminoși și de culoare pentru a le transmite mai
departe la creier prin nervul optic. Retina acționează pur și simplu ca un
catalizator: folosește celulele sale senzoriale pentru a transforma lumina care
pătrunde în ochi în impulsuri nervoase care sunt apoi procesate de creier. Aceste
celule receptoare constau din conuri (responsabile pentru percepția culorilor) și
bastonașe (responsabile pentru percepția luminii și a întunericului). Acestea sunt
prezente cel mai dens în zona centrală a retinei sau în maculă: aproximativ 95 %
dintre celulele receptoare se află pe o suprafață de aproximativ 5 milimetri pătrați.
Aceasta este aproximativ mărimea unui vârf de ac.
Coroida (chorioidea)
Coroida ochiului uman se situează între scleră și retină și în zonele intermediare
între corpul ciliar și iris. Aceasta asigură aprovizionarea cu nutrienți a celulelor
receptoare de la retină, menține constantă temperatura retinei și are un rol de
acomodare, și anume trecerea de la vederea la apropiere și la distanță și invers -
asemănător modului în care focalizează o lentilă de cameră foto.
Nervul optic (nervis opticus)
Nervul optic este responsabil pentru transferul de informații de la nivelul retinei la
creier. Este format din aproximativ un milion de fibre nervoase (axoni), este de
aproximativ o jumătate de centimetru grosime și iese din retină prin papilă. Acest
punct este, de asemenea, cunoscut sub numele de „pată oarbă“, deoarece retina nu
conține celule receptoare în aceea zonă. De aceea, imaginea care cade pe ea este de
fapt o pată neagră - în mod normal, celulele cenușii compensează acest efect pentru
a oferi o imagine coerentă. Cu toate acestea, acest punct nu este de obicei perceput
conștient, deoarece creierul compensează acest defect.
Fovea/pata galbenă (fovea centralis)
O zonă mică de o importanță majoră: fovea este o zonă mai mică de doi milimetri,
însă are un rol major în cadrul sistemului optic. Acesta este situată în centrul retinei
unde densitatea celulelor senzitive este cea mai mare, ceea ce ne permite să vedem
cât mai clar și colorat posibil în timpul zilei. Când ne uităm la un obiect, imaginea
acestuia se rotește în mod automat, astfel încât să poată fi reflectată pe fovee.
Partea exterioară a ochiului uman
Organele din jurul ochilor joacă și ele un rol important în asigurarea vederii:
acestea sunt pleoapele, genele, canalele lacrimale și sprâncenele.
Canalele lacrimale (glandula lacrimalis)
Este vorba de un organ de mărimea unei migdale, care se află pe partea exterioară
a globilor oculari și care produce lacrimile. Secreția glandelor lacrimale, care
constă din săruri, proteine, grăsimi și enzime, este utilizată pentru a umezi și a
proteja cornea și pentru a elimina corpurilor străine din ochi.
Pleoapele (palpebrae)
Pleoapele au rolul de a lubrifia ochii de fiecare dată când clipesc, acesta este un
reflex care protejează în mod natural ochii de vânt, lichide sau corpuri străine. În
medie, oamenii clipesc de opt până la douăsprezece ori pe minut și întind lichidul
lacrimal pe suprafața ochiului în fracțiuni de secundă. Astfel corneea se lubrifiază
permanent și nu se poate usca.
Genele (cilia)
Genele au rol estetic și au o funcție practică: împiedică pătrunderea prafului,
particulelor de murdărie sau a corpurilor străine în ochi. Acest lucru se întâmplă în
mod automat: când aceste fire fine intră în contact cu ceva sau se preconizează că
se va întâmpla acest lucru, genele se închid din reflex.
Sprâncenele (supercilium)
Sprancenele protejează ochii împotriva transpirației, deviază traiectoria prelingerii
picăturilor de transpirație.
Explicarea vederii: cum funcționează ochiul uman
Vederea este un proces complex: înainte de a vedea ceva, în ochi și creier se
derulează un șir întreg de etape individuale. Este vorba de fapt de calea retino-
corticală, care începe la ochi și se termină la creier. Explicat simplu, vederea
funcționează astfel: ochiul absoarbe lumina din mediul înconjurător și o
proiectează pe cornee. Rezultă o impresie vizuală inițială. Apoi, fiecare ochi
trimite această imagine prin intermediul nervului optic la creier, care o prelucrează,
și rezultă ceea ce noi numim „vedere.“ Lumina stă la baza a tot ceea ce vedem. Pe
întuneric complet suntem practic orbi.
Concret, pentru a vedea un obiect, pe acesta trebuie să cadă lumină. Această
lumină se reflectă de pe obiect și este percepută de aparatul vizual. Uitându-ne la
un copac, ochii noștri absorb lumina reflectată de pe acesta: razele de lumină
pătrund prin conjunctivă și cornee. Apoi, ele trec prin camera anterioară și pupilă.
Apoi, lumina ajunge la cristalin, unde se strânge și se transferă către retina
fotosensibilă (= sensibilă la lumină). Acolo se adună și se sortează informațiile
vizuale: bastonașele sunt responsabile de perceperea luminii și a întunericului, iar
conurile sunt responsabile de claritate și perceperea culorilor. Aceste informații se
transferă la nervul optic, care le duce direct la creier, unde sunt evaluate încă o
dată, interpretate și consolidate pentru a forma imaginea pe care o vedem în cele
din urmă.
Chiar dacă avem cunoștințe detaliate referitoare la anatomia ochiului uman și
structura sa, există încă multe întrebări cu privire la modul în care funcționează
mintea noastră și la care încă nu avem răspunsuri. Știm ce părți ale creierului sunt
cele mai active în timpul vederii, dar nu știm modul exact în care percepem lumea
ca urmare a acestui fapt.
Percepția obiectelor la apropiere și depărtare
Ochii sănătoși reușesc acest lucru în mod automat, fără vreun ajutor - astfel putem
schimba rapid între vederea la apropiere și la distanță și vedem clar obiectele la
ambele distanțe. Această capacitate dinamică de a vedea clar obiectele la distanțe
diferite se numește acomodare vizuală. Ea se bazează pe elasticitatea cristalinului.
Atâta timp cât este sănătos, își poate schimba forma și se poate adapta la obiectele
din aproapiere sau depărtare, în funcție de ceea ce vrem să vedem. Cristalinul unui
ochi sănătos este plat și lung - ceea ce este ideal pentru a percepe obiecte în
depărtare. Când privim un obiect aflat în apropiere, cristalinul devine mai curbat:
se modifică pentru a-și schimba distața de percepție și ne permite să vedem în mod
clar obiectele din apropiere. Acomodarea vizuală se declanșează atunci când
obiectele apar neclare pe fovee.
Vederea diurnă - cum funcționează ochii
Vederea obiectelor în condiții bune de lumină (vedere fotopică sau vedere pe timp
de zi) este o sarcină asumată de către celulele receptoare responsabile pentru
vederea culorilor: conurile. Pupila are rolul ei în vederea pe timp de zi: cu cât
lumina este mai puternică, cu atât mai mică devine pupila. Se adaptează la diferite
intensități ale luminii și reglează cantitatea de lumină care intră în ochi. Această
calitate se numește adaptarea pupilei la lumină. Ochelarii de soare și lentilele
colorate pot proteja ochiul împotriva luminii prea intense.
Vederea nocturnă
Noaptea ochii trec de la vedere diurnă (vedere fotopică) pe vedere nocturnă
(vedere scotopică). Ochii sănătoși au nevoie de aproximativ 25 de minute pentru a
se adapta la întuneric. Cu cât există mai puțină lumină, cu atât mai active vor fi
celulele receptoare din ochi responsabile pentru percepția luminii și a întunericului,
și anume bastonașele. În același timp, pupilele se dilată pentru a lăsa să pătrundă în
ochi cât mai multă lumină. Ochii sănătoși nu au probleme de adaptare la
schimbarea condițiilor de lumină. Unele boli ereditare, anumite medicamente,
leziuni și un deficit de vitamina A pot cauza o vedere limitată pe timp de noapte
sau în condiții de lumină slabă. Acesta este o problemă care îi afectează pe mulți
dintre purtătorii de ochelari. Pupilele trebuie să se dilate mai mult în condiții de
lumină redusă. Ca urmare, profunzimea câmpului vizual este redusă ș vederea
spațială este limitată, în timp ce reflexiile și contrastul redus obosesc ochiul.
Știați că percepția luminii și a întunericului joacă un rol important atunci, când
vine vorba de siguranță într-un avion? În timpul decolării și aterizării luminile din
cabină se estompează, pentru ca ochii pasagerilor și a membrilor echipajului să se
adapteze imediat la noile condiții de lumină în cazul unui eventual accident. Astfel
se pot obține secunde prețioase în caz de urgență.
 Defectele de vedere şi corectarea lor (Miopia, Hipermetropia)

1) Miopia este defectul de vedere când nu se văd clar obiectele îndepărtate.

Imaginea obiectelor se formează în fața retinei, ochiul miop fiind prea
convergent. Prin urmare miopia se corectează cu lentile divergente
(negative).

2) Hipermetropia este defectul de vedere când nu se văd clar obiectele

apropiate. Imaginea obiectelor se formează în spatele retinei, ochiul
hipermetrop fiind prea puțin convergent. Prin urmare hipermetropia se
corectează cu lentile convergente (pozitive).
 Luneta

Luneta este un instrument optic alcătuit din mai multe lentile folosit la observarea
obiectelor în depărtate.
Ca orice instrument optic în care privim direct, luneta deviază razele de
lumină paralele care sosesc de la obiect, acestea fiind focalizate pe retina ochiului
observatorului. Cu cât această schimare de direcţie a razelor paralele prin sistemul
lenticular al lunetei este mai mare, în acelaşi raport creşte imaginea obiectului vizat
în lunetă, şi cu cât densitatea razelor de lumină ajunse pe retină e mai mare, cu atât
imaginea va fi mai luminoasă.
Caracteristici
Luneta / ocheanul se caracterizează prin:
 Factorul de apropiere (sau grosismentul), desemnat printr-un multiplicator
(20x, 30x, etc.). Cu cât acest factor este mai mare, cu atât vederea obiectului
aflat la distanță va fi mai apropiată, adesea în detrimentul câmpul vizual și al
luminozității..
 Diametrul obiectivului său: cu cât diametrul lentilei obiectivului este mai
mare, cu atât luneta va capta mai multă lumină și va oferi, prin urmare, o
imagine mai luminoasă. În general modelele cu diametru mare sunt mai
grele, mai incomode și, de obicei, mai scumpe.
Unele modele pot primi un adaptor special pentru aparatul de fotografiat.
Există versiuni publice de lunete / ocheane: instalate pe situri turistice, și în general
cu plată, ele permit observarea peisajelor și monumentelor.
LUNETA ASTRONOMICĂ
Luneta astronomică este un aparat optic, care are rolul de a mări unghiul sub care
se vede un obiect îndepărtat, astfel încât să se distingă mai multe detalii ale
acestuia.
Este un sistem optic afocal (telescopic), având distanţa focală infinită.
Luneta este compusă din două elemente optice convergente centrate: obiectivul şi
ocularul, astfel montate încât focarul imagine al obiectivului (F’) să coincidă cu
focarul obiect (-F) al ocularului.
Pentru determinarea grosismentului lunetelor se foloseşte un simplu aparat optic
dinametrul.

Luneta lui Kepler

Modul de funcţionare a lunetei lui Kepler:
 Obiectivul (1) produce o imagine reală şi răsturnată (5) a obiectului (4),
situat departe de observator.
 Prin lentila ocularului (2) lumina ajunge la ochi (3), care vede o imagine
virtuală mărită (6).
 Mărirea imaginii depinde de distanţa focală a lentilei obiectivului şi
ocularului.