Ochiul uman

proiect realizat de Stan David

Ochiul este un organ de simt ce are ca principala functie aceea de a detecta lumina. El este compus
dintr-un sistem sensibil la schimbarile de lumina, capabil sa le transforme in impulsuri electrice. La om,
ochiul are forma unei sfere si este localizat in orbita oculara. In ciuda dimensiunii sale reduse, ochiul
nostru este un organ extrem de complex: el percepe formele, miscarile, reliefurile, culorile si diferentele
de luminozitate, ceea ce il transforma in cel mai remarcabil instrument optic.
Ochiul este o sferă simplă de circa 2,5 cm în diametru, dar de o putere incredibila.

Prin ochi primim cele mai multe informatii despre lumea exterioara, asa cum arata calculele unui
cercetator care spun ca aproximativ 80% din amintirile pe care le pastram au fost inregistrate prin
intermediul vederii. Ochiul uman are rolul de a ne furniza informatii despre adancimea, distanta si
miscarea obiectelor sub forma unor imagini colorate. Miscandu-l in sus, in jos si in lateral vedem cea
mai mare parte a mediului care ne inconjoara. Portiunea anterioara a ochiului functioneaza ca o lentila
optica, exact ca lentila de sticla a aparatului foto.

Lumina patrunsa printr-un asemenea corp se refracta, iar portiunea intunecata din centrul ochiului,
pupila, regleaza cantitatea de lumina primita. Cand lumina este slaba, pupila va fi mai mare, daca se
micsoreaza, va lasa o cantitate redusa de lumina. Ochiul nostru este mult mai complex decat un aparat
foto, datorita faptului ca prin intermediul nervului optic ochiul are legatura cu creierul. Nervul optic se
ataseaza de globul ocular la portiunea posterioara a acestuia printr-un mic pedicul. Informatia optica
este transmisa prin nervul optic la creier, iar informatiile se transmit sub forma unor impulsuri electrice
in creier, care le si decodeaza.

Lumina pătrunde prin partea din față a ochiului printr-o membrană transparentă numită cornee,
înconjurată de o zonă numită albul ochiului sau sclerotică. În spatele corneei se găsește irisul, un disc
colorat (acesta are un caracter unic pentru fiecare individ). Irisul este perforat în centru de un orificiu de
culoare neagră, denumit pupilă. Pentru ca ochiul să nu fie deteriorat, atunci când lumina este foarte
puternică, pupila se contractă (și prin urmare, se micșorează); iar în caz contrar, atunci când este
întuneric, pupila se mărește. În continuare, lumina traversează cristalinul, acesta având funcția de
lentilă biconvexă, apoi umoarea sticloasă, în final imaginea fiind proiectată pe o membrană numită
retină.

În cazul ochiului emetrop (vederea normală), imaginea se formează pe retină. Pentru ca razele de
lumină să se poată focaliza, acestea trebuie să se refracte. Cantitatea de refracție depinde în mod direct
de distanța de la care este văzut obiectul. Un obiect situat la o distanță mai mare necesită mai puțină
refracție decât unul situat la o distanță mai mică. Cel mai mare procentaj din procesul de refracție are
loc în cornee, restul refracției necesare având loc în cristalin.
Lumina trece prin mediile transparente (cornee, umoare apoasă, umoare sticloasă) și cristalinul și
formează o imagine răsturnată pe retină. Pe retină, celulele specializate transformă imaginea în
impulsuri nervoase. Aceștia ajung prin nervul optic până la regiunea posterioară a creierului. Acesta din
urmă interpretează semnalele printr-un mecanism complex care implică milioane de neuroni.
Razele de lumină suferă la nivelul ochiului o refracție triplă:
– razele de lumină își schimbă direcția;
– o refracție are loc la nivelul corneei și câte una pe fiecare față a cristalinului;
– imaginea se formează pe retină, pe pata galbenă și este reală, mai mică și răsturnată.

Orice deviere de la starea emetropă(vederea normală) reprezintă un defect de vedere. Cele

mai des întâlnite defecte de vedere ale ochiului uman sunt:

•Miopia este cel mai des întâlnit defect de vedere, aceasta având un caracter patologic(apare la naștere)
și ia loc atunci când globul ocular al ochiului miop este mai mare decât cel al ochiului normal,
imaginea formându-se în fața retinei. Miopia este corectată cu ajutorul lentilelor divergente.
•Hipermetropia este de asemenea un defect patologic, aceasta însă luând loc mai rar decât miopia.
Globul ocular al ochiului hipermetrop este mai mic decât cel al ochiului normal, în consecință imaginea
formându-se în spatele retinei. Hipermetropia este corectata cu ajutorul lentilelor convergente.
•Prezbitismul este un defect de vedere care apare de obicei la bătrânețe, acesta comportându-se în
același mod precum hipermetropia, acesta fiind cauzat de atrofierea elasticității cristalinului.
Prezbitismul este tratat cu ajutorul unei lentile convergente.
•Strabismul are drept cauză slăbirea unuia dintre mușchii externi ai globului ocular, acesta fiind
corectat prin exerciții de întărire a musculaturii ciliare.
•Cataracta apare cel mai frecvent, la persoanele cu o vârstă înaintată, aceasta fiind cauzată de pierderea
treptată a transparenței(opacifierea) cristalinului. În cazul cataractei congenitale, aceasta este corectată
prin secționarea unei porțiuni a irisului și a capsulei cristaliniene ori prin extragerea cristalinului și
înlocuirea acestuia cu un cristalin artificial reprezentat de către o lentilă biconvexă.
•Astigmatismul este o boală oftalmologică manifestată printr-o deformare a corneei care atrage după
sine o refracție defectuoasă a razei de lumină în globul ocular. În cazul astigmatismului, razele de
incidenta de lumină albă ce sosesc la ochi sub formă de raze paralele vor suferi un proces intens și
inegal de refracție, și prin urmare, cu cât această refracție diferențiată va fi mai mare, cu atât
astigmatismul va fi considerat mai grav.
•Glaucomul
•Dezlipire de retină
•Retinopatia diabetică
•Retinopatia hipertensivă
•Conjunctivita
•Keratopatia
•Daltonism
Punctul proximum este punctul cel mai apropiat de ochi, la care vederea este clară, cu
efort maximal de acomodare, iar punctul remotum este punctul cel mai apropiat de ochi, la
care vederea este clară, fără efort de acomodare.