Ex.

Letopisetul Tarii Moldovei

'Letopisetul Tarii Moldovei' prezinta evenimente de la 'descalecatul cel de-al
doilea' adica de la domnia lui Dragos Voda la domnia lui Aron Voda (1359-
1594). Aceasta cronica va fi tiparita pentru prima doara de Mihail
Kogalniceanu in 1852.
Letopisetul este precedat de o 'Predoslovie' (o prefata) in care autorul isi va
argumenta motivele pentru care a redactat aceasta opera.
Principalul argument ar fi acela ca urmasii trebuie sa cunoasca istoria
predecesorilor. Totodata Grigore Ureche se plange de insuficienta izvoarelor
care i-au servit ca punct de pornire, o cronica a domniei lui Stefan cel Mare
fusese redactata in limba slavona de Eftimie si Macarie.
Din cauza absentei izvoarelor interne cronicarul se vede silit sa apeleze la
carti straine - izvoare poloneze.
Ideile fundamentale in acest letopiset sunt:
Ideea unitatii de origine a romanilor din toate provinciile 'toti de Ram se
trag'
Latinitatea limbii romane aducand ca argument evolutia etimologica a unor
cuvinte;
Latinitatea poporului roman.

In alcatuirea letopisetului Grigore Ureche surprinde schimbari de domnii,

comploturi, lupta pentru putere, obiceiurile de inscaunare, situatii de viata si
fapte exemplare.

Cele mai multe episoade se incheie cu o 'nacazanie salnim' adica o certare a

celor puternici. Constituita ca un epilog aceasta secventa a letopisetului
prezinta ideea ca exista o ordine a istoriei dictata nu de faptele umane ci de
vointa divina.

Eroi exemplari precum Stefan cel Mare sunt propusi ca niste modele
existentiale deoarece sunt pusi in slujba lui Dumnezeu si mai ales a tarii.
La polul opus se afla cei care incalca legile divine dar si pe cele omenesti. Un
astfel de personaj negativ care suporta consecintele faptelor sale este craiul
polon Albert.

Scrierea cronicii este strabatuta de ideea respectarii actului creator. Autorul

stie ca opera sa este importanta deoarece reprezinta un incput al scrisului in
limba romana pentr ca poporul nostru sa nu fie 'asemeni fiarelor si
dobitoacelor'

Arta narativa a letopisetului

Arta narativa a acestui letopiset consta in: rafinamentul

descrierilor  ('episodul invaziei lacustelor') si acuratetea naratiunii astfel
domnia lui stefan cel Mare este prezentata prin faptele sale istorice,
personalitatea domnitorului in dispozitiile sale sufletesti contradictorii.

Cronicarul face nu doar o trecere in revista a faptelor ci prezinta si

imprejurarile mortii domnitorului, sentimentele poporului in fata acestui
eveniment nefast si chiar starea vremii din acea perioada.

De neamul moldovenilor
“De neamul moldovenilor” este precedata de o “Predoslovie catre cetitoriu” in care
autorul isi exprima motivele care l-au determinat sa scrie lucrarea.
Prefata se deschide prin precizarea obiectului cartii, care este “inceputul tarilor
acestora”, adica nasterea poporului roman. Tot in prima faza, referindu-se la “neamul”
moldovenesc, muntenesc si la romanii din Transilvania, autorul sugereaza unitatea
noastra etnica, indiferent de granitele istoorice temporare.
In spirit umanist, autorul afirma originea latina a poporului roman si unitatea lui pe intreg
teritoriul national : “ca toti un neam si o data descalicati santu”.
Cu o probitate exemplara, Miron Costin ne obisnuieste cu responsabilitatea vesniciei,
asumandu-si in fata posteritatii ceea ce a scris : “Eu voi da sama de ale mele cate
scriu”.

Aceeasi probitate o manifesta autorul in recunoasterea meritelor lui Grigore Ureche

care a inceput consemnarea faptelor istorice “de dragostea tarii”.
Din “Predoslovie catre cetitoriu” se desprind inaltele trasaturi morale ale autorului :
patriotismul, orgoliul de a face parte dintr-un neam cu origine aleasa, raspunderea in
fata posteritatii, sentimentul adevarului.
Stilul lucrarii se caracterizeaza prin echilibrul intre fraza de tip latin, exprimarea populara
si limba ingrijita. Expresia orala, adresarea directa, enumeratia, plasticitatea exprimarii,
constituie tot atatea calitati ale stilului lui Costin.

Ex.2
În documentul confidențial, boierul român îl informa pe destinatar despre acțiunile
turcilor de la sudul Dunării privind pregătirea campaniei de cucerire a Ungariei de
către sultanul Soliman I Magnificul. Conform informațiilor lui Neacșu, Soliman I a
înaintat cu trupele sale dinspre Sofia spre Dunăre și apoi pe cursul ei înspre amonte.
Pentru pregătirea lucrărilor de geniu, la Nicopole erau mobilizați câte 50 de oameni
din fiecare localitate, Dunărea urmând a fi traversată probabil pe la Porțile de Fier, cu
ajutorul unor ingineri aduși de la Constantinopol. Pentru a-și asigura operațiunea,
sultanul i-ar fi permis pașei de Nicopole, Mahomed-beg, să treacă la nord de Dunăre,
prin Țara Românească spre Transilvania, ceea ce reprezenta un motiv de îngrijorare
pentru domnitorul român Neagoe Basarab.

Date fiind gravitatea și importanța informațiilor, Neacșu îl avertiza pe destinatar

asupra necesității luării unor măsuri defensive urgente și a păstrării confidențialității
datelor comunicate și, implicit, asupra identității sale.

Scrisoarea se încadrează în ansamblul istoric al luptei antiotomane și relevă relațiile

foarte strânse dintre negustorii sași din Brașov și cei români din orașele din Moldova
și Țara Românească, relațiile de afaceri ale lui Neacșu cu negustorii brașoveni fiind
atestate de un document din anii 1510 -1512, în legătură cu un proces privind
reglementarea unor datorii ale acestuia.

Textul a fost scris cu litere chirilice, iar conținutul propriu zis, în limba română, este
încadrat de o formulă de introducere și de încheiere în slavă. Limba veche română
folosită în scrisoare este asemănătoare ca formă limbii actuale, și, în pofida utilizării
literelor chirilice și a unor fraze în limba slavă, au fost identificate 175 de cuvinte
românești de origine latină din totalul de 190 folosite în text, excluzând repetițiile și
substantivele proprii.

Actul de naştere al limbii române scrise are, prin chiar conţinutul său, o valoare
deosebit de semnificativă, definitorie pentru misiunea poporului nostru de-a lungul
veacurilor: un român de dincoace de munţi avertiza pe ardeleni de pericolul unei
invazii turceşti. Indirect, în planul strict al culturii şi în genere al vieţii spirituale, de
care fenomenul limbii este atât de intim legat, evenimentul consemnat aici explică
totodată şi cauza pentru care cuvântul românesc scris a apărut relativ atât de târziu.
(Scrisoarea lui Neacşu e contemporană cu Luther, cu Nicolaus Copernic şi Ludovigo
Ariosto, cu Margareta de Navara, François Rabelais şi Albrecht Dürer; la apariţia ei
Leonardo da Vinci murise de doi ani!). Starea aceasta de lucruri va continua încă
multă vreme de aici înainte.

Peste mai bine de un veac, Miron Costin avea să spună: „Ce sosiră aceste cumplite
vremi de acmu, de nu stăm de scrisori, ce de griji şi de suspinuri.” Însă, în oricât de
grele condiţii, apărut mai întâi sub pana unui câmpulungean – în chiar inima
teritorului românesc, care era purtătorul graiului celui mai apropiat de forma literară
viitoare a limbii naţionale – cuvântul românesc scris îşi va lua zborul glorios şi va
străluci în capodopere cu nimic mai prejos de ale altor popoare, la cronicari, la
Cantemir, la Ion Budai Deleanu, Alecsandri, Eminescu, Creangă, Sadoveanu,
Arghezi, până în zilele noastre.