Fig.

Fig.2

Care este rolul ochiului în formarea imaginii?

Ochiul este organul responsabil de unul dintre cele 5 simțuri ale omului:
vederea. Acesta contribuie în relația omului cu mediul înconjurător, ajutând la
perceperea și, mai apoi, înțelegerea acestuia. Se spune însă că percepțiile
noastre nu reflectă exact lumea înconjurătoare, ceea ce este în parte
adevărat. Culorile percepute de creier se datorează interacționării unor unde
electromagnetice cu celulele din retină. Lungimea de undă dictează culoarea
percepută. Deși nu întregul spectru este vizibil ochiului uman, spectrul optic
situat între 380 și 750 nm este suficient pentru integrarea noastră în natură.

Ce se petrece la nivelul ochiului?

Din punct de vedere optic, ochiul se aseamănă unui aparat de fotografiat.

Este format dintr-un sistem de lentile cu 4 puncte de refracție. Primul punct se
află la interfața dintre aer și fața anterioară a corneei. De aici, lumina se
refractă din nou între fața posterioară a corneei și umoarea apoasă, trecând
prin pupilă. Pupila poate fi considerată un orificiu de deschidere spre exterior
al ochiului, fiind locul pe unde lumina pătrunde în globul ocular. Ea este
circumscrisă de iris, un sistem colorat de mușchi ce oferă imaginea
emblematică a ochiului. Irisul modifică diametrul pupilei și astfel reglează
cantitatea de lumină ce pătrunde în ochi prin două procese controlate
vegetativ: mioză (micșorarea diametrului pupilar și astfel reducerea cantității
de lumină) și midriază (mărirea diametrului pupilar ce permite pătrunderea
unei cantități mai mare de lumină).
Ultimele 2 refracții se petrec la nivelul cristalinului, la interfața cu umoarea
apoasă și respectiv la interfața cu umoarea vitroasă. Lumina străbate apoi
umoarea vitroasă și ajunge la nivelul retinei unde sensibilizează celulele
receptoare. Există două tipuri de celule receptoare: conuri și bastonașe.
Distribuția acestora nu este uniformă, existând chiar un punct în care acestea
lipsesc toal: locul pe unde nervul optic părăsește globul ocular.
În mod simplificat, se poate compara ochiul cu o lentilă biconvexă cu centrul
optic situat la 17 mm în fața retinei și cu o putere totală de refracție de 59 de
dioptrii. Aproximativ două treimi din această putere este asigurată de fața
anterioară a corneei și nu de cristalin, cum ar fi de așteptat. Acest sistem are
2 axe: optică și vizuală, axe ce trebuie să coincidă pentru o vedere clară.
Respectând legile fizicii, imaginea proiectată pe retină (ce poate fi asemănată
cu un panou) este reală, răsturnată și mai mică decât obiectul.

Cum vedem colorat?

Celulele receptoare de la nivelul retinei sunt responsabile de vederea

colorată: conurile și bastonașele (denumire dată pe baza formei acestora).
Acestea conțin anumite substanțe chimice ce se descompun în prezența
luminii și stimulează astfel fibrele nervoase. Bastonașele sunt cele mai
sensibile la lumină, putând fi excitate de o cantitate foarte mică de lumină. Ele
sunt foarte răspândite la nivelul retinei, sunt cele mai numeroase, însă în
punctul central de proiecție, în macula lutea, ele lipsesc. Sunt responsabile de
vederea nocturnă, însă nu oferă informații legate de culoarea obiectelor.
Conțin rodopsină, o substanță chimică bazată pe vitamina A.
Conurile sunt celulele responsabile de vederea colorată, diurnă. Deși au
nevoie de o cantitate mai mare de lumină pentru a fi stimulate, conurile ne fac
lumea mai colorată. În macula lutea (pata galbenă) sunt prezente exclusiv
celule cu con. Conțin mai mulți pigmenți colorați, ceea ce determină existența
mai multor tipuri de celule cu con. În funcție de lungimea de undă ce
determină descompunerea pigmentului, distingem 3 tipuri de celule, pentru
culorile roșu (corespunzătoare unei lungimi mari de undă), verde (lungime de
unde de valoare medie) și albastru (pentru o lungime mică de undă). În cazul
în care radiațiile monocromatice corespunzătoare acestor culori sunt
combinate în diferite proporții, noi putem distinge toate culorile. Însă pentru
nonculoarea albă, este necesară stimularea în mod egal a celor trei tipuri de
celule, albul neavând o lungime de undă specifică.

Cum vedem forma tridimensională a obiectelor?

Acuitatea vizuală reprezintă capacitatea ochiului de a distinge forma,

dimensiunea și conturul obiectelor. Ea poate fi spațială, luminoasă și
temporală. Un rol important în vederea 3D îl are vederea binoculară, cu doi
ochi. Deși sunt situați la doar câțiva centimetri distanță, ei văd un obiect din
unghiuri diferite și ajută creierul în formarea unei imagini tridimensionale
asupra mediului înconjurător. În plus, acest tip de vedere, binocular, ajută
creierul să aprecieze distanțele și astfel să ofere finețe mișcărilor

Cum ajunge informația la creier?

Informația ajunge la crier prin calea optică, segmentul intermediar (format din
3 neuroni și prelungirile acestora) al analizatorului vizual. Receptorii căi sunt
reprezentați de celulele fotosensibile de la nivelul retinei, celulele cu con și
bastonaș. Aceste celule transformă lumina în semnale bioelectrice ce sunt
apoi trimise către creier. Deși retina este formată din 10 straturi, ea conține
doar 2 neuroni ai căii. Protoneuronul căii, adică primul neuron, este
reprezentat de celulele bipolare ce preiau excitația de la nivelul receptorilor și
o transmit deutoneuronului, situat mai profund, la nivelul celulelor multipolare.
Axonii deutoneuronilor părăsesc globul ocular la nivelul petei oarbe (lipsită
total de celule fotoreceptoare) și formează nervul optic. Pentru a se forma o
imagine armonioasă și sincronă de la cei doi ochi, nervul optic conține două
categorii de fibre: cele provenite din câmpul intern al retinei (din câmpul nazal
sau medial) și cele provenite din câmpul extern al retinei (din câmpul temporal
sau lateral). După părăsirea orbitei, are loc încrucișarea fibrelor provenite din
câmpul nazal: chiasma optică. Astfel fibrele nazale de la ochiul stâng vor
merge spre creier cu fibrele temporale de la ochiul drept și invers.
Fibrele temporale nu se încrucișează. Până la nivelul chiasmei, fibrele
formează nervul optic, iar dupa chiasmă se formează tractul optic. Astfel,
nervul optic conține fibre ce provin de la un singur ochi, iar tractul
optic conține fibre de la ambii ochi: fibre temporale homolaterale și nazale
heterolaterale. Al treilea neuron al căii se găsește la nivelul metatalamusului,
în corpii geniculați laterali (externi). După o filtrare a informațiilor, se
realizează proiecția corticală, prin radiațiile optice sau tractul geniculocalcarin,
în lobul occipital, în jurul scizurii calcarine, în ariile vizuale primară și
secundară. Acesta este segmentul cortical al analizatorului vizual.

Ce se întâmplă la nivelul creierului?

La nivelul creierului are loc transformarea semnalelor bioelectrice în senzația
de lumină, culoare și formă. În aria vizuală primară are loc realizarea propriu
zisă a imaginii. Imaginea de pe retină este analizată și răsturnată din nou
(astfel noi vedem obiectul drept, cum este în realitate). Macula lutea are cea
mai mare reprezentare la acest nivel, fiecarui punct de pe retină
corespunzându-i un punct în aria vizuală primară. Această arie
interacționează cu zone adiacente astfel încât ceea ce vedem capătă și un
sens. Astfel, în lezarea ariilor secundare, bolnavul vede, dar nu înțelege ceea
ce vede. Nu poate oferi niciun sens obiectelor. În schimb, în lezarea ariei
primare apare orbirea.

Cum poate fi afectată formarea imaginii?

Ochiul emetrop este considerat ochiul normal. Astfel, razele paralele din
depărtare sunt proiectate adecvat pe retină, fără o acomodare din partea
cristalinului. Anumite erori de refracție (ametropii) pot afecta formarea
imaginii. Dintre acestea, amintim: hipermetropia (defect al vederii la distanță
cu formarea imaginii în spatele retinei), miopia (defect al vederii de aproape
cu formarea imaginii în fața retinei), astigmatismul (deformarea corneei cu o
refacție defectuoasă: unui punct îi corespund mai multe puncte pe retină)
și cataracta (apariția unor regiuni opace la nivelul cristalinului cu înaintarea în
vărstă). Primele 3 afecțiuni amintite pot fi corectate cu lentile convergente,
divergente și respectiv cilindrice.
Formarea Imaginilor. Proces.

Fig.3
Cînd lumina ajunge la ochi, prima suprafaţă întîlnită este corneea. Este înzestrată cu o
sensibilitate foarte mare şi totodată este prima şi cea mai puternică lentilă a “aparatului
optic” numit ochi. Aproximativ 80% din focalizarea care are loc la nivelul ochiului este
asigurată de cornee.

După ce traversează camera anterioară (umoarea apoasă) trecînd prin pupilă, razele
de lumină întîlnesc cristalinul care asigură focalizarea finală.

Totuşi, pentru ca vederea să fie clară ochiul trebuie să focalizeze lumina într-o zonă
bine delimitată pe retină. Această zonă, numită maculă, are la rândul ei o arie,
numită fovee, responsabilă de obţinerea acuităţii vizuale maxime, dacă ochiul nu
prezintă alte imperfecţiuni. Macula poate fi comparată cu filmul fotografic clasic sau cu
senzorul CCD sau CMOS de la camerele foto.

În fovee, imaginea captată este clară şi răsturnată. Interpretarea imaginii este realizată
la nivel cerebral, după ce a fost transmisă prin intermediul nervului optic şi al căilor
optice, creierul fiind responsabil de comenzile transmise ulterior organismului ca
răspuns la totalitatea stimulilor recepţionaţi din mediu.

Este cunoscut faptul că la o cameră foto, pentru a furniza imagini clare la diferite
distanţe, trebuie reglată “focalizarea” manual sau automat (cameră cu auto-focus).

În cazul ochiului acest reglaj este comandat cerebral şi este efectuat de către
musculatura care acţionează cristalinul. Acesta are forma unei lentile biconvexe şi îşi
modifică dimensiunea axial, razele de curbură şi indicele de refracţie, realizând reglarea
puterii dioptrice pentru a focaliza lumina pe retină. Acest proces se
numeşte acomodaţie şi devine semnificativ la vizualizarea obiectelor aflate la distanţe
mai mici de şase metri. Observarea obiectelor mai apropiate necesită un efort de
acomodaţie (focalizare) mai mare depus de muşchii ciliari care produc deformarea
cristalinului.
În imaginea de mai jos se poate observa procesul de acomodaţie – odată cu apropierea
obiectului de ochi cristalinul îşi modifică forma realizînd focalizarea imaginii pe retină.

Fig.4

Trebuie menţionat faptul că odată cu apropierea obiectului de ochi, pe lîngă procesul de

acomodaţie, se produce şi rotirea fiecărui glob ocular spre nas astfel încît axa vizuală
este în contact cu obiectul vizat pentru a permite formarea imaginii în fovee.
Această rotire a globilor oculari se numeşte convergenţă. Între procesul de acomodaţie
şi cel de convergenţă există o legătură strînsă dar care prezintă o anumită elasticitate.
Se consideră că simultaneitatea celor două procese asigură o vedere bună la distanţe
reduse.

Fig.5