Sunteți pe pagina 1din 18

Sistem nervos somatic

Sistemul Nervos Somatic (SNS) este implicat în controlul voluntar al mișcărilor corpului prin
acționarea mușchilor scheletici și recepția stimulilor externi.

Sistemul nervos somatic conține fibre aferente și eferente:

fibrele aferente conduc informația de la organele de simț spre locul de procesare;


fibrele eferente conduc impulsul nervos la mușchi.

Transmisia eferență are două componente: neuronii din cortexul motor, localizat în girusul
precentral (aria Brodman 4) din creier. Acest neuron face sinapsă în cornul ventral măduvei
spinării pe un alt neuron. Aici se descărcă acetilcolină care acționează pe receptori nicotinici;
acest al doilea neuron trimite impulsul nervos prin axonul său până la joncțiunea
neuromusculara. Aici se descărcă acetilcolină pe receptori nicotinici, ceea ce rezultă în
contracția mușchiului.
Sistemul nervos somatic este responsabil de recepționarea stimulilor extreni și de mișcările
voluntare ale corpului. El este format din :

 Centri nervosi situaţi în encefal şi maduva spinarii;


 Nervi aferenţi externi, care conduc informaţia de la organele de simţ spre sistemul
nervos central;
 Nervi eferenti somatici, prin care impulsul nervos de la sistemul nervos central vine
spre muschii scheletici.

Compartimente funcţionale ale sistemului nervos

Reglarea nervoasă a funcțiilor corpului se bazează pe activitatea centrilor nervoși care


prelucrează informațiile primite și apoi elaborează comenzi ce sunt transmise efectorilor. Din
acest punct de vedere, fiecare centru nervos poate fi separat în două compartimente
funcționale:

1) compartimentul senzitiv, unde sosesc informațiile culese la nivelul receptorilor;


2) compartimentul motor, care transmite comenzile la efectori.
Așadar, fiecare organ nervos are două funcții fundamentale: funcția senzitivă și funcția
motorie. La nivelul emisferelor cerebrale mai apare și funcția psihică. Separarea funcțiilor
sistemului nervos în funcții senzitive, motorii și psihice este artificială și schematică. În
realitate, nu există activitate senzitivă fără manifestări motorii, și viceversa, iar stările psihice
rezultă din integrarea primelor două. Toată activitatea sistemului nervos se desfășoară într-o
unitate, în diversitatea ei extraordinară.

Mecanismul fundamental de funcționare a sistemului nervos este actul reflex (sau simplu,
reflexul). Reflexul reprezintă reacția de răspuns a centrilor nervoși la stimularea unei zone
receptoare. Termenul de reflex a fost introdus de către matematicianul și filosoful francez
Rene Descartes (1596-1650). Răspunsul reflex poate fi excitator.

Arcul Reflex
Bază anatomică a actului reflex este arcul reflex, alcătuit din cinci componente anatomice:
receptorul, calea aferentă, centrii nervoși, calea eferență și efectorii.

Receptorul

Receptorul este o structură excitabila care răspunde la stimuli prin variații de potențial
gradate proporțional cu intensitatea stimulului. Majoritatea receptorilor sunt celule epiteliale
diferențiate și specializate în celule senzoriale (gustative, auditive, vestibulare). Alți receptori
din organism sunt corpusculii senzitivi - mici organe pluricelulare alcătuite din celule, fibre
conjunctive și terminații nervoase dendritice (receptorii tegumentari, prioceptorii). Uneori,
rolul de receptori îl îndeplinesc chiar terminațiile dendritelor (receptorul olfactiv, receptorii
dureroși). La nivelul receptorului are loc transformarea energiei stimulului în impuls nervos
și, astfel, se realizează traducerea informației purtate de stimul în informație nervoasă
specifică.

Calea aferenta

Reprezintă calea de conducere neuronală spre sistemul nervos central.

Centrii nervosi

Potențialele de acțiune dendritice, ajunse la neuronul senzitiv, se propagă mai departe


centrifug de-a lungul axonului acestuia, până la prima sinapsă.

În cazul unui reflex elementar (format din doi neuroni, unul senzitiv și unul motor), centrul
nervos al reflexului este reprezentat de neuronul motor (reflexe monosinaptice). În cazul unor
activități reflexe mai complexe, calea aferentă este formată dintr-un lanț alcătuit din trei sau
mai mulți neuroni senzitivi, iar centrii reflecși sunt reprezentați de totalitatea sinapselor care
se realizează în ariile corticale sau în nucleii subcorticali ce primesc și prelucrează informația
primită de la periferie și elaborează răspunsul efector (reflexe polisinaptice). Prin centrul unui
reflex se înțelege totalitatea structurilor din sistemul nervos central care participă la actul
reflex respectiv.

Sistemul nervos central are trei nivele majore, cu roluri funcționale specifice:
-nivelul măduvei spinării;
-nivelul subcortical;
-nivelul cortical.

Calea eferenta

Calea eferență reprezintă axonii neuronilor motori somatici și vegetativi prin care se
transmite comanda către organul efector. Cea mai simplă cale eferență se întâlnește la
reflexele somatice; ea este formată din axonul motoneuronului din coarnele anterioare ale
măduvei spinării.

În cazul sistemului nervos vegetativ, calea eferență este formată dintr-un lanț de doi neuroni
motori:

un neuron preganglionar, situat în coarnele laterale ale măduvei spinării sau într-un nucleu
vegetativ din trunchiul cerebral;
un neuron postganglionar, situat în ganglionii vegetativi periferici (extranevraxiali).

Efectorii

Pentru sistemul nervos somatic, efectorii sunt mușchii striați, iar pentru sistemul nervos
vegetativ sunt mușchii netezi, glandele endocrine și cele exocrine.

Sistem nervos vegetativ

Sistemul Nervos Vegetativ (SNV) sau sistemul nervos autonom reglează activitatea organelor
interne, (viscerelor) la vertebrate. Denumirea de sistem nervos autonom provine de la
psihologul britanic John Newport Langley și se datorează faptului că nu poate fi controlat în
mod conștient (voluntar) de un individ neantrenat.

Împreună cu sistemul nervos somatic, care cuprinde toate structurile nervoase dedicate
interacțiunii cu mediul exterior, asigură echilibrul organismului cu condițiile variabile de
mediu și mobilitatea mușchilor, alcătuiește sistemul nervos.

Sistemul nervos vegetativ poate fi împărțit în:

 Sistem nervos simpatic, antagonist sistemului parasimapatic, având centrul în


maduva spinarii şi hipotalamus;
 Sistem nervos parasimpatic, sistem nervos ce favorizează regenerarea organismului
după stres;
 Sistem nervos digestiv, cu nervul vag ce leagă maduva spinarii şi tractusul digestiv.

Acest sistem functionează relativ independent de sistemul nervos central (creier).

Sistemul nervos vegetativ controlează funcțiile importante vieții organismului (funcțiile


vitale), că de exemplu: activitatea cardiaca, presiunea sanguină, procesul de digestie și
procesul de schimburi între organism și mediu. De asemenea, acest sistem nervos mai poate
coordona alte organe că organele sexuale sau mușchii globului ocular. Sistemul nervos
vegetativ mai poate influența sistemul nervos central și sistemul nervos periferic.

Deși prezintă o anumită individualitate, sistemul nervos vegetativ are relații strânse cu
sistemul nervos al vieții de relație, atât la nivel central, cât și la nivel periferic. Sistemul
nervos vegetativ este format dintr-o parte centrală (centrii nervoși vegetativi) și o parte
periferică (fibre nervoase și ganglioni vegetativi). După funcția pe care o îndeplinește,
sistemul nervos vegetativ se împarte în sistem nervos simpatic și sistem nervos parasimpatic,
care acționează antagonic.
Sistemul Nervos Vegetativ (Sistemul Nervos Autonom). Acesta este reprezentat de
inervațiile aferente și eferente a organelor viscerale: de culoare albastră - neuronii colinergici
(mesager chimic acetilcolină); de culoare roșie - neuronii adrenergici (mesager chimic
epinefrină); cu verde - neuroni aferenți; cu linii solide sunt reprezentate fibre preganglionice
eferente; cu linii punctate sunt fibre postganglionare eferente. (1) corpul ciliar și irisul; (2)
ganglionul ciliar; (3) glandă lacrimala; (4) ganglionul lui Meckel; (5) glandă sublinguala; (6)
glandă submaxilara; (7) ganglionul otic; (8) glandă parotidă; (9) inimă; (10) trahee, bronhii,
plămâni și vase pulmonare; (11) ficat, căile biliare și pancreas; (12) splina; (13) ganglionul
celiac (semilunar); (14) marele nerv splahnic; (15) micul nerv splahnic; (16)
medulosuprarenala; (17) rinichi și uretere; (18) stomac; (19) colonul distal; (20) rect; (21)
ganglion mezenteric superior; (22) vezica urinară; (23) organe genitale externe; (24) ganglion
mezenteric inferior; (25) ramuri ale vaselor sanguine și ai foliculilor pilări ai membrului
inferior și eferente vezicii urinare; (26) nuclei bulbari; (27) măduva spinării la nivelul
coloanei cervicale; (28) măduva spinării la nivelul toracelui; (29) măduva spinării la nivelul
coloanei lombare; (30) măduva spinării la nivelul coloanei sacrale; (31) ganglionul geniculat;
(32) urechea medie; (33) ganglionul inferior pe care-l formează nervul glosofaringian
(ganglion senzitiv sau parasimpatic); (34) uvulă; (35) amigdala palatină; (36) limbă; (37)
ganglion nodular; (38) trahee; (39) plămân; (40) nervul frenic; (41) stomac; (42) intestin; (43)
diafragma; (44) uter; (45) colon' (46) sfincterele vezicii urinare; (47) ovare; (48) fibre aferente
ale vezicii urinare și fibre segmentare postganglionare adrenergice și colinergice ce provin de
la ganglionii paravertebrali și îndreptate către vasele de sânge ale glandelor sudoripare și ale
foliculilor firelor de păr prin intermediul ramurilor gri și nervii spinali.
Nucleele corespunzătoare: (I) nervilor encefalici; (ÎI) nervul oculomotor; (VII) nervul facial;
(IX) nervul glosofaringian; (X) nervul vag.Sistemul nervos simpatic are rol în situații de stres
cu toate aspectele unei secreții crescute de adrenalină (vasodilatație periferică, mușchii
scheletici sunt mai bine alimentați cu sânge în detrimentul organelor interne și digestiei,
organismul fiind într-o stare de alarmă, pupilă ochiului mărită - midriază); un rol antagonist
de echilibrare a acestor procese îl are sistemul nervos parasimpatic. De foarte multe ori, aceste
două componente se întrepătrund. Majoritatea nervilor au o componența somatică, dar și una
vegetativă. De exemplu, nervul facial are o componența somatică, pentru că inervează
musculatura mimicii, dar are și o funcție vegetativă, prin controlul funcției glandei lacrimale
și a glandelor salivare sublinguala și submandibulară.

Sistemul nervos simpatic

Sistemul nervos simpatic este format dintr-o porțiune centrală și una periferică. Porțiunea
centrală este alcătuită din neuronii vegetativi ai coarnelor anterioare medulare toracolombare:
C8-L3.

Acești neuroni formează centrii simpatici spinali, iar axonii lor constituie fibre
preganglionare. Centrii simpatici medulari au o dispoziție metamerică destul de precisă:
centrul cilio-spinal (C8-T2); centrul cardioaccelerator în regiunile cervico-dorsală și parțial
lombara; centrul adrenalino-secretor (T5-L3); centrii genito-urinar și anorectal în regiunea
lombara. O localizare destul de exactă o au și centrii vasomotori, sudorali și pilomotori.

Dar, în afară de acești centrii nervoși simpatici medulari, substanța reticulată bulbară conține
centrii integratori ai vasomotricitatii, adrenalino-secretor și probabil, și ai pilomotricitatii și
sudoratiei, al căror rol este de a regla și determina activitatea homeostatică a aparatului
circulator și termoreglator. Centrii bulbari acționează asupra celor medulari prin fasciculele
descendențe reticulospinale situate în profunzimea cordonului lateral al măduvei.

Porțiunea periferică a simpaticului este alcătuită din fibre aferente și ganglionii


paravertebrali, previscerali, intramurali de unde pleacă fibre nervoase preganglionare și
postganglionare, ce constituie calea eferență.

Ganglionii paravertebrali sunt situați de o parte și de altă a coloanei vertebrale, formând cele
două lațuri simpatice laterovertebrale alcătuite din 22-24 ganglioni legați între ei prin
fascicule interganglionare. De asemenea, fiecare ganglion este unit de nervul rahidian mixt
prin două ramuri: ramură comunicanta albă (cu fibre preganglionare mielinizate) și ramură
comunicanta cenușie (cu fibre postganglionare amielinice).

După segementele medulare cu care sunt în raport, ganglionii laterovertebrali se împart pe


regiuni astfel: 3 perechi de ganglioni cervicali, 10-12 perechi de ganglioni toracali, 4-5
perechi de ganglioni lombari, 4-5 perechi de ganglioni sacrali și 1 ganglion coccigian
nepereche, unde se întâlnesc cele două lanțuri ganglionare.
 portiunea cervicală este formată din 3 perechi de ganglioni cervicali: superiori,
medii și inferiori (stelați, fiind constituiți din unirea ultimei perechi de neuroni
cervicali cu prima pereche toracala). Fibrele postganglionare, ce pleacă de la acești
ganglioni, dau plexuri ce transmit impulsuri motoare la glandele sudoripare, vase și
mușchii firelor de păr din regiunea capului, a feței și a membrelor superioare. Mai
formează plexuri pentru inimă, glandele salivare, glandele lacrimale, glandele tiroidă
și paratiroidă.

 portiunea toracală formată din 10-12 perechi de ganglioni, de la care pleacă fibre
toracale și abdominale. Fibrele preganglionare din T1-T5, părăsesc nervii intercostali
respectivi prin ramurile comunicante albe și ajung la ganglionii simpatici
laterovertebrali corespunzători, unde sinapseaza. Fibrele postganglionare toracale
participă apoi la formarea plexurilor pulmonar, esofagian și cardiac (vezi figura).

o Fibrele preganglionare, ce pleacă din T5-T12, se desprind din nervii


intercostali și ajung la ganglionii paravertebrali corespunzători, nu sinapseaza
și formează, apoi, ramurile abdominale. Fibrele abdominale ce vin din T5-T9,
dau naștere nervului splanhnic mare care, după ce străbate diafragmul, merge
la ganglionul celiac (semilunar). Ganglionii celiaci sunt doi ganglioni
voluminoși (de unde și numele de "creier abdominal"), de la care pleacă
numeroase fibre postganglionare, ce vor formă cel mai mare plex abdominal -
plexul solar sau celiac. În acest plex își au originea o serie de fibre nervoase ce
merg în lungul arterelor și care formează plexuri secundare: gastric, splenic,
hepatic, suprarenal, renal, mezenteric superior. Fibrele abdominale ce vin din
T10-T11 formează nervul micul splanhnic, care merge la ganglionul aortico-
renal. Vedem deci, că nervii splanhnici sunt formați din fibre preganglionare,
care nu sinapseaza în ganglionii laterovertebrali, ci în ganglionii previscerali.
Sistemul nervos vegetativ simpatic

 portiunea lombară este alcătuită din 4-5 perechi de ganglioni de la care pleacă fibre
postganglionare ce formează următoare plexuri: lombar, vascular, intermezenteric.

 portiunea sacrală cuprinde 4-5 perechi de ganglioni simpatici laterovertebrali,


așezați de o parte și de alta a rectului. Fibrele preganglionare din măduva lombară nu
vin la acești ganglioni prin ramuri comunicante albe, ci prin ramurile interganglionare.
O parte din fibrele postganglionare trec prin ramurile comunicante cenușii în nervii
rahidieni sacrali, iar altele formează plexul hipogastric superior prin care sunt trimise
impulsuri la colonul sigmoid, rect și vezică urinară. Plexul hipogastric superior da
naștere la două plexuri hipogastrice inferioare (de o parte și de altă a rectului), de la
care se formează apoi plexurile secundare: hemoroidal, vezical, uterin, vaginal sau
prostatic, care inervează viscerele pelvine.
Ganglionii previscerali sunt situați în apropierea viscerelor. Cei mai importanți sunt:
ganglionii celiaci (semilunari), ganglionii mezenterici superiori și ganglionii mezenterici
inferiori. Mai sunt și: ganglionii plexurilor carotidiene și cardiace, ganglionii plexului renal,
splenic, vezical, hemoroidal, uterin.

Ganglionii intramurali sunt situați în pereții viscerelor. Astfel, în pereții tubului digestiv (de
la esofag și până la rect) se găsesc 3 plexuri simpatice intramurale ce se anastomozează între
ele: plexul subseros (plexul Vorobiov), plexul muscular (plexul Auerbach), plexul submucos
(plexul Meissner). Aceste plexuri conțin un mare număr de ganglioni mici sau de celule
nervoase izolate. Deoarece un neuron simaptic din coarnele laterale da naștere la 30 de
ramificații preganglionare scurte, în evantai, va inerva mai multe organe; de aici și răspunsul
extins, generalizat, care se capătă în cazul generalizării simpatice.

Prin descărcări adrenergice, sistemul nervos simpatic contribuie permanent la menținerea


tonusului vascular. Se consideră că rolul cel mai important constă în intervenția să în situații
speciale, de pericol, când au loc descărcări masive, pregătind organismul pentru "luptă sau
fugă".

Reacția de fugă sau luptă mai este cunoscută și sub numele de "răspunsul simpato-adrenal".
În cazul activării se secretă acetilcolină care activează secreția de adrenalină (epinefrină) și
noradrenalină (norepinefrina). Acestea sunt eliberate în sânge. Sistemul nervos simpatic
acționează autonom, fără control conștient, și pregătește corpul pentru acțiuni în situații
periculoase:

 cresterea ritmului cardiac;


 constricţia vaselor sanguine;
 dilatarea pupilelor;
 piloerecţia (pielea gainii);
 dilatarea bronhiilor;
 scaderea motilităţii intestinului gros;
 creşterea transpiraţiei;
 creşterea presiunii sanguine.

Astfel, activitatea cardiacă este intensificată, tensiunea arterială sporește, ceea ce determină o
perfuzare mai bună cu sânge a mușchilor și organelor vitale; glicemia crește, la fel și
concentrația acizilor grași plasmatici, furnizând în felul acesta o cantitate mai mare de
energie; vasoconstricție cutanată, a cărei rezultat este redistribuirea sângelui pe teritoriul
coronarian și cerebral, iar sângerările la nivelul plăgilor diminuează; bronhiile se dilată, ceea
ce permite pătrunderea mai ușoară și în cantitate sporită a aerului în plămân și o hematoză mai
bună; dilatație pupilară și pătrunderea în receptorul vizual a unei cantități mai mari de
lumină.

Extirparea totală a lanțului simpatic paravertebral permite animalului de experiență


supraviețuirea, dar numai într-un mediu cât mai constant posibil, el nerezistând la frig.
Mușchii scheletici, pe lângă inervația lor somatică funcțională, au și o inervație trofică ce
influențează capacitatea lor de muncă; unele fibre postganglionare simpatice trec prin ramul
comunicant cenușiu, se alătură fibrelor somatice ale nervului rahidian și merg împreună cu
acestea la mușchii scheletici.

Așa se explică creșterea amplitudinilor contractile, la un mușchi obosit cu putere de


contracție scăzută, după aplicarea de excitații pe fibrele lui simpatice; prin aceste excitații au
fost stimulate procesele biochimice musculare eliberatoare de energie.

Din cele relatate se poate constatat că sistemul simpatic îndeplinește funcții motorii,
secretorii și trofice. Stimularea simpaticului are că efect general o creștere a reacțiilor
catabolice. Transmiterea impulsului nervos simpatic se face cu ajutorul noradrenalinei.

Asupra modului de acțiune a catecolaminelor la nivelul țesuturilor, în prezent, este admisă


explicația conform căreia, la nivelul organelor, inervate de filete simpatice, ar există două
tipuri de receptori celulari: alfa-receptori și beta-receptori.

 Alfa-receptorii, activați mai ales de noradrenalină, produc contracția mușchilor netezi,


în special, acelea din pereții arteriolelor. Același efect excitator, îl poate avea și
adrenalină, dar numai în doze mari;

 Beta-receptorii,
 sensibili numai la adrenalină, produc efect inhibitor.

Sistemul nervos vegetativ simpatic acționează prin mobilizarea mijloacelor de apărare a


organismului contra factorilor de mediu, având un puternic caracter energotrop (eliberator de
energie), punând organismul într-o mai bună stare de luptă și de rezistentă. Astfel, determină:

 midriaza (marirea diametrului pupilar);


 hiposecreţie salivară;
 hipersecreţie tiroidiană;
 tahipnee şi bronhodilataţie;
 tahicardie;
 reducerea secreţiilor digestive;
 hiperglicemie;
 horipilatie;
 vasoconstricţie periferică;
 sudoraţie;
 accelerarea catabolismului.

Sistemul nervos parasimpatic

Sistemul nervos parasimpatic face parte din sistemul nervos vegetativ împreună cu sistemul
nervos simpatic. Se mai numește și sistemul nervos pentru odihnă și digestie. Se poate spune,
într-un mod foarte simplificat, că sistemul nervos parasimpatic funcționează invers față de
sistemul simpatic. Totuși, în unele țesuturi funcționează mai degrabă împreună.
Acţiuni:

 conservarea energiei
 încetinirea ritmului cardiac
 creşterea activităţii intestinale
 creşterea activităţii glandelor
 relaxarea muşchilor din tractul intestinal

Mediatori:

Sistemul nervos parasimpatic folosește doar acetilcolină (Ach) că mediator. Ach acționează
pe două tipuri de receptori: muscarinici și nicotinici. Transmisia se face în două etape:

 nervul preganglionar eliberează Ach pe formațiunile ganglionare, când sunt stimulate.


Ach acționează pe receptorii nicotinici ai nervului postganglionar

 nervul postganglionar eliberează Ach care stimulează receptorii muscarinici ale


organului efector
 Cele trei tipuri de receptori muscarinici:

 receptorul muscarinic M1
 receptorul muscarinic M2 , care se află în inima
 receptorul muscarinic M3, care se află în mușchii netezi, vase sangvine, plămâni,
glande. Aceștia determină vasoconstricție și bronhiconstrictie.

Sistemul nervos parasimpatic, la fel că și cel simpatic, este format dintr-o porțiune centrală și
altă periferică.

Porţiunea centrală cuprinde neuronii grupați în centrii vegetativi de la nivelul trunchiului


cerebral (arasimpaticul cranian) și de la nivelul măduvei sacrale (parasimpaticul sacral).

Parasimpaticul cranian este reprezentat printr-o serie de nuclei vegetativi parasimpatici de la


care pleacă fibre ce se atașează unor nervi cranieni (III, VII, IX, X), care sunt alcătuiți atât din
fibre somatice, cât și vegetative. Dintre acești nuclei poziția cea mai rostrală o are nucleul
accesor al oculomotorului (Edinger-Westphal) din calota pedunculară mezencefalica. De la
neuronii acestui nucleu pleacă fibre preganglionare ce vor sinapsă cu celulele nervoase din
ganglionul ciliar, iar de aici, impulsul este transmis prin fibrele postganglionare, la mușchii
intrinseci ai globului ocular.

În punte se găsesc nucleii lacrimal și salivator superior. De la nucleul lacrimal pleacă fibre
parasimpatice secretoare și vasodilatatoare, ce merg pe calea nervului VII la glandele
mucoasei nazale, bucale și faringiene. De la nucleul salivator superior, fibrele parasimpatice
preganglionare merg pe cale nervului intermediar Wrisberg (VII bis) și ajung la ganglionul
submandibular, de unde vor plecă fibre postganglionare la glandele salivare submandibulare
și sublinguale.
În bulb se află nucleul salivator inferior de unde își au originea fibrele parasimpatice ale
glosofaringianului (IX). Sub planșeul ventriculului IV se află nucleul dorsal al vagului
(cardio-pneumo-enteric), de la care pleacă fibre preganglionare direct la: inimă, bronhii,
plămâni, esofag, stomatc, ficat, pancreas, intestinul subțire, colonul ascendent și transvers,
splină, rinichi, glandele suprarenale. Nervul vag (pneumogastric), după ce formează nervul
laringian inferior (recurent), rămâne numai cu fibre vegetative.

Parasimpaticul sacrat cuprinde centrii preganglionari situați în coarnele laterale ale măduvei
(S2-S4) sau în neuronii periependimari. Aceste fibre parasimpatice părăsesc măduva
împreună cu nervii sacrali II, III, IV. După ieșirea nervilor din canalul rahidian, fibrele
parasimpatice preganglionare se grupează și dau naștere nervilor pelvieni (drept și stâng), care
intră în constituția nervului hipogastric (pelvi-perineal), plex format dintr-o rețea de fibre
simpatice și parasimpatice în ochiurile căruia se află neuronii multipolari. Deși toate fibrele
preganglionare parasimpatice pătrund în acest plex, numai o mică parte sinapseza cu neuronii
de aici, restul fibrelor străbat plexul hipogastric și vor sinapsă în ganglionii intramurali, din
pereții ureterelor, vezicii urinare, uretrei, prostatei, veziculei seminale, uterului, vaginului,
rectului etc. (vezi figura).
Sistemul nervos vegetativ parasimpatic
Fibrele postganglionare, care inervează aceste organe, sunt scurte
Dintre centrii parasimpatici sacrali menționam: centrul micțiunii (vezicospinal sacral), centrul
defecației (centrul anospinal sacral), centrul erecției (centrul genitospinal sacral).

Porţiunea periferică cuprinde fibre senzitive, neuroni vegetativi grupați, sau nu, în ganglioni
viscerali parasimpatici, fibre nervoase motorii (preganglionare și postganglionare). Ganglionii
parasimpatici, spre deosebire de cei simpatici, au o poziție mult mai periferică, fiind situați în
vecinătatea sau chiar în peretele organelor pe care le inervează. În regiunea craniană găsim
următorii ganglioni parasimpatici: ganglionul ciliar, ganglionul otic, ganglionul submaxilar.

Funcţiile sistemului parasimpatic

Că și simpaticul, sistemul nervos parasimpatic are funcții motoare, secretoare și trofice.


Parasimpaticul inervează musculatura netedă, cardiacă și glandele. Acțiunea să este opusă
celei simpatice. Produce, de obicei, vasodilatație la nivelul organelor pe care le inervează, dar
efectele vasodilatatorii și motoare sunt, de obicei, foarte localizate.

Acțiunile segmentului parasimpatic sunt mai discrete și mai difuze comparativ cu cele
simpatice. Efectele parasimpatice au un caracter mai localizat și de refacere. Așa de exemplu,
asupra inimii are că efect scăderea frecvenței cardiace și a puterei de refacere, protejând inimă
de effort și de un consum prea mare de energie; constricția pupilei (mioză) protejează ochiul
de o lumină prea intensă, care ar fi dăunătoare.

Efectele generale ale parasimpaticului sunt de a favoriza digestia, asimilația, somnul. Datorită
efectului excitator asupra aparatului digestiv, prin stimularea secreției glandelor digestive și a
intensificării motilității digestive, parasimpaticul este socotit că fiind un sistem anabolic, în
opoziție cu simpaticul care este predominant catabolic.

Acțiunea sistemului nervos parasimpatic asupra diferitelor organe a fost deja prezentată
schematic anterior, în tabel, împreună cu acțiunea simpaticului. Mediatorul chimic
parasimpatic este acetilcolină, ce determină depolarizarea membranelor organelor efectoare
pentru care parasimpaticul are acțiune excitatoare și hiperpolarizarea membranelor organelor
efectoare, asupra cărora are un efect inhibitor. Efectul acetilcolinei este rapid, de scurtă
durată, strict localizat, deoarece ea este foarte repede descompusă de o enzimă -
colinesterază.

S-a stabilit ca există două tipuri de colinesteraze:

 pseudo-colinesterazele, care pot descompune și alte substraturi (deci nu au acțiune


specifică) și care se găsesc în plasmă sângelui și în hematii;

 acetilcolinesteraza
 de la nivelul sinapselor sistemului nervos central și al plăcilor motorii (cu acțiune
specifică).
 Există unele substanțe parasimpaticomimetice care reproduc efectele
parasimpaticului. Astfel, ezerină acționează prin inhibarea colinesterazei, prelungind
în felul acesta efectul acetilcolinei. Alte substanțe sunt parasimpaticolitice a căror
acțiune se manifestă la nivelul receptorilor acetilcolinici din membrană efectorilor,
împiedicând activitatea acetilcolinei (ex. atropina). Există și așa-numitele substanțe
parasimpaticotrope (ex. pilocarpină), care stimulează activitatea parasimpaticului.

Sistemul nervos vegetativ funcționează, că și sistemul nervos somatic, prin mecanisme


complexe, având la bază actul și arcul reflex vegetativ. S-a constatat însă, că unele activități
vegetative (motilitatea intestinală, tonusul sfincterului anal) pot avea loc și după extirparea
măduvei. Aceasta este dată de sistemul nervos intramural format din plexuri și neuroni, ce
conferă unor organe o oarecare autonomie.

Organele care posedă o inervație dublă sunt în mod permanent sub influența acțiunilor
antagoniste a celor două componente vegetative. Aceste acțiuni, manifestate sub formă
tonusului vegetativ, pot fi evidențiate prin îndepărtarea unuia din cele două componente.

Rezultatul activității sistemului nervos vegetativ este menținerea constantelor funcționale ale
organismului, a homeostaziei. Mentinearea în limite fiziologice a constantelor lichidelor
mediului intern, a temperaturii lor, se realizează prin intermediul sistemului nervos vegetativ
care acționează asupra circulației, respirației, aparatului glandular. De exemplu, la menținerea
unui anumit nivel a glicemiei intervine ficatul, pancreasul, medulosuprarenala, glande ce se
găsesc sub controlul sistemului nervos vegetativ.

Între sistemul nervos vegetativ și cel al vieții de relație există o strânsă interdependență
anatomica și funcțională. Cele două sisteme se influențează reciproc, contribuind în felul
acesta, la realizarea adaptării funcțiilor organelor interne la condițiile variabile ale mediului
intern și extern.

Substanța reticulată a trunchiului cerebral, pe lângă funcțiile sale de reglare a sistemelor


somatomotorii, mai îndeplinește și importante funcții vegetative; aici sunt situați o serie de
centri: respirator, al deglutiției, al masticației, al vomei, al motricității vaselor sanguine etc.
Toți acești centri integrează reacții foarte complexe somatice și vegetative. În declanșarea
acestor efecte somatice și vegetative, în urmă activării formației reticulate, un rol deosebit îl
are secreția de adrenalină al cărei efect este stimulativ asupra substanței reticulate.

Spre deosebire de simpatic, parasimpaticul are acțiuni de refacere și conservare a


potențialului energetic al organismului, determinând:

 mioza (micşorareă diametrului pupilar);


 hipersalivaţie;
 hiposecreţie tiroidiana;
 bronhoconstrictie;
 bradicardie;
 intensifică secreţiile şi motricitatea tubului digestiv;
 hipoglicemie;
 vasodilataţie şi scaderea presiunii arteriale;
 inhibiţia horipilatiei şi sudoraţiei;
 intensifică anabolismul.

Caile sistemului nervos vegetativ

Simpaticul își are căile lui proprii, reprezentate de lanțurile simpatice paravertebrale (latero-
vertebrale). Parasimpaticul cranian folosește calea unor nervi cranieni, III,VII, IX, X, iar
parasimpaticul sacral pe cea a nervilor pelvici.

Lanțurile simpatice paravertebrale (latero-vertebrale) sunt două lanțuri de ganglioni situați de


o parte și de altă a coloanei vertebrale.

Ganglionii latero-vertebrali sunt legați și cu nervii spinali prin ramuri comunicante. Prin
ramură comunicanta albă trece fibră preganglionara, iar prin cea comunicanta cenușie, fibră
postganglionara. La nivelul ganglionilor paravertebrali (latero-vertebrali) are loc sinapsă între
fibră simpatică preganglionara și cea postganglionara care ajunge la nivelul diferitelor
organe.
În cazul sistemului simpatic, sinapsă între fibrele pre- și postganglionara are loc în ganglionii
latero-vertebrali, aparținând lanțurilor paravertebrale. Deoarece acești ganglioni sunt foarte
aproape de măduva, fibră preganglionara este scurtă, în timp ce fibră postganglionara este
lungă.

În cazul sistemului parasimpatic, sinapsă între fibră preganglionara și cea postganglionara se


face în ganglionii juxta-viscerali (aproape de viscer) sau intramurali (aflați chiar în peretele
organului), cum sunt plexurile submucos și mienteric din pereții tubului digestiv. În cazul
parasimpaticului, fibra preganglionara este lungă, în timp ce fibră postganglionara este scurtă,
fiind foarte aproape de organul respectiv.

La ambele sisteme, între fibră preganglionara și cea postganglionara, se eliberează același


mediator chimic: acetilcolină.

La sistemul simpatic, la capătul periferic al fibrei postganglionare, acolo unde această ia


contact cu organul efector, se eliberează noradrenalină, iar în cazul parasimpaticului,
acetilcolină. Prin controlul asupra miocardului, musculaturii netede și glandelor, SNV
coordonează activitatea viscerelor și a vaselor sanguine. Este vorba, așadar despre efectori
care nu sunt, în mod obișnuit, sub control voluntar.

Arcul reflex vegetativ are aceleași componente cu cel somatic; diferență constă în modul în
care este alcătuită calea eferentă. Această cuprinde doi neuroni. Primul are corpul neuronal
situat în substanța cenușie medulară sau cerebrală, iar axonul sau face sinapsă cu cel de-al II-
lea neuron într-un ganglion vegetativ. Primul neuron se numește preganglionar, iar cel de-al
II-lea postganglionar. Originea fibrelor preganglionare și localizarea ganglionilor vegetativi
ajută la diferențierea celor două componente SNV: simpatică și parasimpatică.
Componența simpatică activează organismul pentru luptă și apărare, mai ales prin eliberarea
de noradrenalină din fibrele postganglionare și de adrenalină din medulosuorarenala.
Componența parasimpatica produce, cel mai adesea, efecte antagoniste simpaticului, prin
eliberarea din fibrele postganglionare a acetilcolinei.

Acțiunile celor două componente trebuie echilibrate pentru menținerea homeostaziei. Există
și un număr foarte mic de fibre postganglionare simpatice care eliberează acetilcolină (Ach).
Există și fibre postganglionare care nu eliberează nici Ach, nici noradrenalină; acestea au
sinapse noncolinergice, nonadrenergice, eliberând alte substanțe, precum monoxidul de
carbon (CO).

Majoritatea viscerelor sunt prevăzute cu inervație dublă, simpatică și parasimpatica, situație


în care cele două sisteme pot acționă antagonist (de exemplu, reglarea diametrului pupilar),
complementar (de exemplu, reglarea secreției salivare) sau cooperant (de exemplu, la nivelul
aparatului reproducător sau în micțiune).

Există și câteva organe care nu sunt prevăzute cu inervație parasimaptica:


medulosuprarenalele, glandele sudoripare, mușchii erectori ai firelor de păr sau majoritatea
vaselor sanguine. În acest caz, reglarea activității se face prin creșterea sau scăderea ariei de
stimulare simpatică a structurii respective.

Sistemul simpatoadrenal intervine, de asemenea, și în termoreglare.