REFERAT ANATOMIE

ANALIZATORII CUTANAT, VIZUAL, AUDITIV SI KINESTEZIC

Analizatorii sunt sisteme complexe care au

rolul de a receptiona, transmite si transforma
in senzatii specifice informatiile primite din
mediul extern sau intern.
Fiecare analizator este alcatuit din receptor (segment periferic), segment
de conducere (segment intermediar alcatuit din celule specifice) si aria din
scoarta cerebrala la nivelul careia informatia este transformata in senzatii
specifice.

Pielea sau tegumentul este un receptor care informeaza centrii nervosi

superiori despre proprietatile obiectelor cu care organismul vine in contact.

Pielea este alcatuita din trei straturi:

 epiderm – reprezinta stratul superficial al pielii, el fiind un epiteliu
pluristratificat cornos;
 derm – este un tesut conjunctiv dens; contine papile dermice dispuse in
siruri paralele in palma, talpa si degete, formand amprentele; la nivelul
papilelor si in straturile profunde ale dermei se gasesc receptori tactili, de
presiune, termici si de durere;
 hipoderm – reprezinta stratul profund al pielii si este format din tesut
conjunctiv bogat in adipocite (celule adipoase).
Analizatorul vizual furnizeaza cele mai multe informatii cu privire la mediul
inconjurator, avand rol in perceperea luminozitatii, a formei si culorii
obiectelor si in orientarea in spatiu, mentinerea echilibrului si a atentiei.

Ochi
ul, receptorul analizatorului vizual este alcatuit din:
 trei tunici suprapuse: sclerotica – este fibroasa, alba-sidefie cu o portiune
transparenta – corneea; coroida – este bruna, vascularizata cu rol de hranire,
care, la partea anterioara, prezinta irisul cu un orificiu central –
pupila; retina – reprezinta tunica interna a globului ocular si contine sistemul
receptor.
 aparat optic – focalizeaza pe retina o imagine redusa si inversata a
obiectelor; este alcatuita din cornee, umoare apoasa, cristalin (functioneza ca
o lentila biconvexa care focalizeaza pe retina lumina patrunsa prin pupila) si
umoarea sticloasa;
 sistemul receptor – este constituit din retina pe care exista o pata galbena
(macula lutea) cu o depresiune in centrul ei (fovea centralis) considerata
zona de acuitate vizuala maxima; retina are o structura stratificata, cele mai
importante straturi fiind stratul celulelor pigmentare format dintr-un rand de
celule incarcate cu pigment melanic care transmit prelungiri citoplasmatice
in jurul celulelor receptoare si stratul celulelor receptoare alcatuit din celule
cu conuri (receptori pentru vederea diurna colorata) si celule cu bastonase
(receptori vedere nocturna);
Analizatorul auditiv are rol in perceperea vorbirii si la orientarea in spatiu.

Se
disting trei sectoare ale analizatorului auditiv:
 urechea externa – prin pavilion si conductul auditiv extern capteaza si
direjeaza sunetele catre timpan, membrana care separa urechea externa de
cea medie;
 urechea medie – comunica cu faringele prin trompa lui Eustachio, legatura
care ii asigura aceeasi presiune ca si cea atmosferica; spre urechea interna
prezinta doua ferestre – una ovala si una rotunda; de asemenea in urechea
medie se gasesc trei osisoare – ciocanul, nicovala si scarita si muschii
anexati lor;
 urechea interna – este formata din labirintul osos (alcatuit din vestibul osos,
canale semicirculare si cohlee osoasa) in interiorul caruia se afla labirintul
membranos (alcatuit din vestibul membranos – format din doua vezicule
(utricula si sacula) si canale semicirculare membranoase, formand impreuna
aparatul vestibular dedicat echilibrului, si melcul membranos (canalul
cohlear) care contine segmentul receptor al auzului; cohleea este format
dintr-un canal spiralat care se rasuceste in jurul unui ax central numit
columela de pe care se desprinde lama spirala care se continua cu o
membrana elastica (numita bazilara) ce separa interiorul melcului in rampa
 vestibulara si rampa timpanica. Pe membrana bazilara in interiorul canalului
cohlear se afla organul Corti care contine celule receptoare pentru auz.

Analizatorul gustativ are rolul de a transmite informatii despre calitatea

alimentelor.
Limba, receptorul analizatorului gustativ, este acoperita de mucoasa
linguala care prezinta papile gustative de diverse tipuri: fungiforme
(raspandite pe varful si pe marginile limbii), foliate (raspandite pe suprafata
dorsala a limbii) si papile in forma de cupa (dispuse in forma de V spre
baza limbii). Papilele gustative contin muguri gustativi cu exceptia papilelor
filiforme situate pe partea dorsala a limbii care au doar rol tactil. Un mugure
gustativ este alcatuit din celule receptoare alungite cu cili si celule de
sustinere.
Analizatorul olfactiv are rolul de a depista mirosurile si, impreuna cu
analizatorul gustativ, de a analiza calitatea alimentelor.

R
eceptorii olfactivi se gasesc in mucoasa olfactiva care acopera lama
ciuruita a osului etmoid, regiunea cornetului nazal superior si o mica parte
din septul nazal. Mucoasa nazala este un epiteliu format din celule
receptoare si celule de sustinere. Celulele receptoare olfactive sunt de
origine nervoasa , neuroni bipolari.
Celulele olfactive trimit spre interiorul foselor nazale prelungiri dendritice
care depasesc celulele de sustinere formand cili olfactivi. Axonii celulelor
olfactive formeaza nervii olfactivi care strabat lama ciuruita a etmoidului si
patrund in bulbul olfactiv unde fac sinapsa cu dendritele altor neuroni
(celule mitrale). Axonii celulelor mitrale formeaza tracturi olfactive.

Analizatorul kinestezic (motor) are rol important în reglarea tonusului

muscular, în funcția locomotorie și percepția forței.

Pentru o bună desfășurare a organismului uman este necesară o

permanentă informare a SNC (sistem nervos central) asupra poziției
corpului, a diferitelor segmente ale corpului și a gradului de contracție a
mușchilor, informațiile fiind furnizate de receptorii aparatului vestibular,
receptori vizuali și cutanați dar și de receptorii specifici care se afla în
aparatul locomotor (proprioceptori).

Cunoașterea însișirilor individuale, particulare și externe, realizate nemijlocit, având ca aparat

anatomo-fiziologic organul de simț. Reprezintă legătura cea mai simplă a omului cu realitatea.

Studiul experimental al senzatiilor a constituit actul de nastere al psihologiei ca stiinta autonoma.

Cercetarile experimentale au permis stabilirea locului si specificului senzatiilor in ierarhia celorlalte
manifestari ale vietii psihice.

Dupa cum arata P. Popescu-Neveanu si Mihai Golu (1970) sensibilitatea nu este un fenomen in
sine, izolat sau adaugat din afara la fenomenele si procesele naturale ci o functie, o proprietate
obiectiv determinata. Functia sensibilitatii este conditionata de necesitati obiective de ordin biologic
impuse de procesul adaptarii organismului la mediu. 

senzatia este indisolubil legata de stimuli si particularitatile lor fizice si permite elaborarea unor
reactii adaptative la solicitarile mediului. In aceste conditii putem defini senzatia  drept procesul
psihic de receptare si prelucrare a stimulilor din mediul extern sau intern cu ajutorul unor
analizatori specializati in vederea elaborarii unei imagini senzoriale cu efect adaptativ.

Din punct de vedere psihologic specificul senzatiei este conferit de urmatoarele particularitati:

existenta unor stimuli in raport cu care exista analizatori specializati capabili sa recepteze energia
specifica a acestor stimuli. Stimulii sunt interni sau externi; stimulii externi la randul lor pot fi
nespecifici sau specifici.
senzatia este primul nivel de procesare a informatiilor, nivelul bazal care permite elaborarea unei
imagini subiective in plan cortical asupra stimulilor.

Dupa cum arata M. Zlate (1999), definirea senzatiilor si diferentierea lor de alte mecanisme psihice
este un demers dificil care reflecta disputele teoretice in jurul acestui proces. Acelasi autor,
incercand o definire a senzatiei propune trei perspective: definirea senzatiei prin opozitie cu
excitatia, prin opozitie cu perceptia si prin integrare psihofiziologica.

Definirea senzatiei prin opozitie cu excitatia se impune atunci cand realizam distinctia dintre
excitatie si senzatie. In mod obisnuit excitatia determina o modificare reversibila sub influenta
stimulului, pe cand senzatia implica transmiterea mesajului nervos, a excitatiei pana la centrii
corticali. Astfel unii stimuli pot ramane pur si simplu stimuli reflexogeni care nu angajeaza in mod
direct o senzatie dar pot determina o reactie comportamentala. Este citat H. Pieron care vorbea
despre o specificitate presenzoriala la nivelul sensibilitatii si care s-ar manifesta in raspunsuri
reflexe declansate la nivelul analizatorului. Dupa cum sustine M. Zlate, definirea senzatiei prin
opozitie cu excitatia are o dubla semnificatie: se precizeaza mai bine distinctia dintre fiziologic si
psihologic si se evidentiaza continuitatea procesuala de la excitatie la senzatie.

Definirea senzatiei prin opozitie cu perceptia s-a realizat in mod obisnuit prin evidentierea
superioritatii perceptiei in raport cu senzatia. Astfel, cele mai multe manuale de psihologie
semnaleaza faptul ca senzatia este un proces simplu, primar, elementar prin intermediul caruia
sunt reflectate insusirile concret-intuitive simple, elementare in conditiile relatiei directe intre
analizator si stimuli. Aceste atribute nu trebuie sa fie vazute in nici un caz drept limitari ale
senzatiei. In mod firesc senzatia se realizeaza ca prim contact al organismului cu stimulii senzoriali
pe cand perceptia este procesul prin care stimulii senzoriali sunt interpretati, analizati si integrati
cu alte informatii senzoriale (Feldman, 1993, in M. Zlate, 1999).
Analizatorii – descriere, tipuri de analizatori (cutanat,
kinestezic, olfactiv, gustativ, vizual, acustico-vestibular)
C5

11. Analizatorii – descriere, tipuri de analizatori

(cutanat, kinestezic, olfactiv, gustativ, vizual,

acustico-vestibular), fiziologia analizatorilor

ANALIZATORII

Analizatorii (organele de simt) sunt formatiuni anatomo-functionale complexe prin care sistemul
nervos central receptioneaza informatiile din mediul extern sau intern, le conduce si le transforma in
senzatii specifice; astfel ei reprezinta canalele informationale ale sistemului nervos, ei contribuie la
realizarea integrarii organismului intr-un tot unitar si in acelasi timp, in mediul inconjurator.

Analizatorul este alcatuit din trei segmente: periferic, de conducere si central.

·        Segmentul periferic (receptorul) este o structura specializata cu proprietatea de a receptiona

stimuli fizici sau chimici, de a-i transforma in excitatii-impuls nervos si de a-i transmite pe caile de
conducere; dupa criteriul topografic, receptorii sunt clasificati in: exteroceptori, interoceptori si
proprioceptori.

·        Segmentul de conducere este alcatuit din caile nervoase respective (aferente) care au rolul de a
transmite impulsurile nervoase aparute in receptori, pana la centrii nervosi superiori. Caile ascendente
sunt directe sau indirecte. Pe calea directa (spino-talamo-corticala), impulsurile ajung rapid datorita
unor sinapse reduse, intr-o arie corticala senzitiva specifica. Pe calea indirecta (sistemul reticulat
ascendent, activator), impulsurile sunt conduse lent si proiectate cortical in mod difuz si nespecific.

·        Segmentul central este reprezentat de zona corticala specifica, in care se opereaza analiza si
sinteza informatiei primite prin stimulii nervosi, in urma carora vor rezulta senzatii specifice (vizuale,
auditive, ) si constiente.

EXTEROCEPTORII

1.      Analizatorul cutanat (somestezic) este un analizator fizic de contact; se receptioneaza si se

analizeaza simtul tactil, de presiune si sensibilitatea vibratorie, termica si dureroasa. Stimulul comun
este deformarea tegumentului superficial - in cazul tactului, profunda - in cazul presiunii si repetata
rapid - in cazul vibratiilor.

Cand excitantul este slab, avem o sensibilitate de atingere (de contact).

            Fibrele nervoase de la nivelul pielii reprezinta dendritele neuronilor senzitivi din ganglionii
spinali ai nervilor rahidieni si din ganglionii senzitivi de pe traiectul nervilor cranieni: fibrele nervoase
de la nivelul pielii sunt de doua tipuri:

-         Terminatii nervoase libere, cu aspect arborescent, care se gasesc in derm si epiderm. In

epiderm patrund sub forma unor firisoare ramificate butonate, amielinice, printre celulele stratului
granulos, in jurul foliculilor pilosi, sau formeaza meniscurile Merkel; ele au rolul de a receptiona
excitatiile dureroase, tactile, ale miscarii firelor de par.

In derm se gasesc terminatii nervoase libere, am 959g69j ielinice, care formeaza arborizatii in jurul
vaselor sanguine si in papilele dermice. Aceste fibre receptioneaza excitatiile tactile foarte fine.

-         Terminatii nervoase senzitive incapsulate; sunt formatiuni conjunctivo-nervoase, situate in derm

si hipoderm; se mai numesc corpusculi senzitivi.

a) Corpusculii Meissner - formati dintr-o stroma conjunctiva si o fibra nervoasa eliptica, elicoidala, cu
terminatiuni latite; la exterior, corpusculul este invelit intr-o capsula conjunctiva lamelara. Acesti
corpusculi se gasesc in tesutul conjunctiv al papilelor dermice si au rol in receptionarea excitatiilor
tactile.

b) Corpusculii Krause au forma cilindrica, sferoidala, in care o fibra nervoasa amielinica se ramifica in
interiorul unei substante granuloase centrale delimitate de 1-2 lamele conjunctive. Se gasesc in
dermul pielii, dar si in mucoasa conjunctiva bucala; au rolul de a receptiona excitatiile termice - reci.

c) Corpusculii Vater-Pacini sunt cei mai voluminosi; au o forma ovoida si sunt alcatuiti dintr-o capsula
conjunctiva din 30-60 lamele concentrice, in interiorul careia se gaseste portiunea axiala din tesut
conjunctiv fibrilar. In aceasta portiune patrunde fibra nervoasa senzitiva lunga, care se termina printr-o
umflatura sau gamalie bifurcata. Acesti corpusculi se gasesc indeosebi in hipodermul regiunii palmare
si plantare, dar mai ales in pulpa degetelor; au rol de mecanoreceptori ai presiunii si tractiunii
exercitate asupra pielii.

d) Corpusculii Golgi-Mazzoni au forma ovoida, fusiforma, mai mult sau mai putin cilindrica, iar din
punct de vedere structural se aseamana cu corpusculii Vater-Pacini, insa nu in intregime; astfel,
lamele capsulei sunt mai putin numeroase, iar portiunea centrala este mult mai voluminoasa. Din
punct de vedere functional, corpusculii Golgi-Mazzoni receptioneaza presiuni mai slabe decat
corpusculii Vater-Pacini; se gasesc in hipodermul pulpei degetelor.

e) Corpusculii Ruffini au o forma cilindrica mai mult sau mai putin fusiforma, cu o  lungime de 2 mm;
din punct de vedere structural ei sunt constituiti dintr-o capsula conjunctiva din 4-5 lamele care contin
fibre elastice de colagen si celule conjunctive; in interior patrunde o fibra nervoasa cu numeroase
ramificatii fine in retea. Acesti corpusculi localizati in structurile superficiale ale hipodermului si
profunde ale dermului au rol de a receptiona excitatiile pentru senzatia de cald si cele de tractiune si
deformare care se exercita asupra tesuturilor in care se gasesc.

Caile de transmitere - prezentate la functiile maduvei - sensibilitatea exteroceptiva (curs nr. 7). La
acestea se mai adauga fibrele senzitive ale nervilor cranieni (trigemenul-V; intermediarul Wrisberg din
nervul facial VII; glosofaringianul-IX; vagul-X).

Segmentul central al analizatorului tegumentar este girul postcentral al lobului parietal (ariile 1, 2 si 3,
dar si 5, 7) - zona somestezica I.
Analizatorul vizual. Simtul vazului, alaturi de simtul auditiv si cel kinestezic, are rol important in
orientarea constienta in spatiu si in mentinerea echilibrului corpului. Vederea furnizeaza peste 90%
din informatiile asupra mediului inconjurator si are o importanta fiziologica considerabila nu numai in
diferentierea luminozitatii, formei si culorilor obiectelor, dar si in mentinerea tonusului cortical, atentiei.

Analizatorul optic este alcatuit din receptorul vizual, calea optica si centrii corticali de analiza si
sinteza a informatiilor vizuale.

v     Segmentul periferic este un organ pereche format din globul ocular si organele anexe globului
ocular; el este asezat in orbita si are o forma mai mult sau mai putin sferica, putin turtit de sus in jos
(diametrul vertical este de cca 23 mm, iar cel antero-posterior este de 25 mm - acesta numit si axul
anatomic al ochiului, poate avea variatii mai mici sau mai mari si poate influenta functionarea ochiului.

Globul ocular este invelit, de la locul de patrundere a nervului optic pana aproape de cornee, de o
membrana conjunctiva, fibroasa, numita capsula Tenon; intre aceasta si peretele osos orbitar exista o
masa de tesut adipos cu rol protector.

Structura globului ocular

Globul ocular este format din trei tunici suprapuse (tunica externa, mijlocie si interna), care intregesc
peretele globului, si trei medii transparente cuprinse in interiorul acestuia: umoarea apoasa, cristalinul
si corpul vitros.

·        Tunica externa este fibroasa si alcatuita din sclerotica si cornee; prima este o membrana alba,
dura si opaca, care prezinta in partea sa posterioara o regiune perforata, prin care ies fibrele nervului
optic, numita lama ciuruita, iar in partea anterioara se continua cu corneea - o membrana epitelial-
conjunctiva transparenta.

·        Tunica mijlocie (tunica vasculara) este reprezentata de coroida, corpul ciliar si iris. Coroida, de
culoare bruna-negricioasa, in structura sa predomina vase sanguine si celule pigmentare; are rol trofic
in special pentru retina si contribuie la formarea camerei obscure. Coroida captuseste jumatatea
posterioara si mediana a scleroticii si se continua cu corpul ciliar, spre partea anterioara a globului
ocular. Corpul ciliar (zona ciliara) se compune din muschiul ciliar si procesele ciliare. Muschiul ciliar
este o formatiune musculara constituita din mai multe unitati, intervine in acomodarea vizuala la
distanta, iar procesele ciliare, in numar de 70-80, din tesut conjunctiv elastic, produc printr-o filtrare a
plasmei sanguine, umoarea apoasa si umoarea sticloasa. Irisul este o membrana circulara care
continua tunica mijlocie in partea anterioara a globului ocular; el prezinta la mijloc un orificiu circular -
pupila. Rolul irisului se manifesta prin:

            - dozarea luminii care va ajunge la retina (similar diafragmei unui aparat de fotografiat);

            - impiedica patrunderea luminii prin partile periferice ale cristalinului si

            - prin micsorarea pupilei, creste adancimea focarului ocular.

·        Tunica interna - retina este cunoscuta ca tunica nervoasa; ea captuseste tunica mijlocie pe
toata intinderea ei; din punct de vedere topografic prezinta trei regiuni: retina propriu-zisa, ciliara si
iridiana.

Regiunea posterioara, retina propriu-zisa sau retina optica, prezinta pata galbena exact la capatul
posterior al axului vizual al ochiului, unde se formeaza imaginile cele mai clare, si papila optica
(punctul orb) - o regiune circulara asezata mai jos, unde se afla punctul de convergenta al tuturor
fibrelor nervoase care formeaza nervul optic. Retina optica fotoreceptoare, acopera 2/3 din suprafata
posterioara a coroidei. Retina optica are o structura complexa, formata din zece straturi de celule,
dintre care stratul al doilea (extern) este structurat din celulele vizuale cu con si cu bastonas,
denumite astfel dupa forma conica sau cilindrica a segmentului lor extern.

Celulele cu con, in numar de 5-7 milioane, sunt raspunzatoare de vederea in lumina puternica; ele au
un prag de sensibilitate mai performant in perceptia culorilor si a formelor. Conul contine un numar
mare de pigmenti fotosensibili, dintre care iodopsina este cel mai important; el se descompune sub
influenta luminii si se recompune in prezenta vitaminei A. Celulele cu con se intalnesc in numar foarte
mare la nivelul petei galbene.

Celulele cu bastonas, mai numeroase (125-130 milioane), sunt raspunzatoare de vederea la lumina
slaba (nocturna); bastonasul contine rodopsina (purpura vizuala) - pigment fotolabil care la intuneric
are o culoare rosie purpurie, iar in prezenta luminii se transforma intr-un derivat alb constituit dintr-o
proteina - opsina (scotopsina) si un pigment - retinen. Acesti receptori ai vederii nu pot decela detalii
asupra culorii sau formei exacte a obiectelor.

Celelalte regiuni ale retinei: regiunea mijlocie (retina ciliara) si anterioara (retina iridiana) sunt
membrane epiteliale, au o structura foarte simpla, fara o functie speciala; ele alcatuiesc retina oarba.

In afara de cornee, globul ocular mai prezinta trei medii refringente:

1.      - Cristalinul - un organ lenticular biconvex, situat inapoia irisului; este cel mai important in
mecanismul dioptric. El este alcatuit din fibre conjunctive elastice, drept pentru care se poate deforma
usor si permite astfel clarificarea imaginii prin procesul de acomodare.

2.      Umoarea apoasa este un lichid incolor, perfect transparent, care umple camerele anterioara si
posterioara ale ochiului, delimitate de fata posterioara a corneei, de iris si  cristalin.

3.      Corpul vitros este reprezentat de o substanta gelatinoasa care ocupa tot spatiul cuprins intre
partea posterioara a cristalinului si peretele globului ocular. Aceasta substanta gelatinoasa prezinta la
exterior membrana hialoida, iar la interior umoarea sticloasa.

ORGANELE ANEXE GLOBULUI OCULAR sunt organele de miscare si organele de protectie.

Organele de miscare sau muschii globului ocular sunt in numar de sase: muschiul drept superior,
drept inferior, drept intern, drept extern, muschiul oblic mare si oblic mic.

Organele de protectie sunt reprezentate prin sprancene, pleoape si aparat lacrimal.

·        Segmentul de conducere al analizatorului vizual (calea optica) este format din doua parti:

- calea infrageniculata, constituita din proto- si deutoneuronii retinieni care ajung pana la corpii
geniculati externi din metatalamus si

- calea suprageniculata, reprezentata de axonii neuronilor din corpii geniculati externi (drept si stang)
= al III-lea neuron, care va proiecta informatiile de la retina pe scoarta cerebrala.

·        Segmentul central, cortical se afla in lobul occipital, de o parte si alta a scizurii (ariile 17, 18 si
19); aici are loc procesul de transformare a excitatiei luminoase in senzatie vizuala.
Sistemul nervos central îşi poate îndeplini rolul de cordonare a funcţiilor sistemelor de organe,
precum şi de a integra organismul în mediul ambiant numai dacă primeşte excitaţii din mediul extern
şi din mediul sau intern. Ca sursă de informare a sistemului nervos central despre starea lururilor în
mediul încorunjator servesc formaţiunile nervoase cu o structură complexa numite organe
senzoriale. Ştiinţa care se ocupă cu studiul acestor organe poartă denumirea de esteziologie.

Caracteristica generală Organe senzoriale se numesc structurile de origine nervoasă cu ajutorul

cărora sistemul nervos primeşte excitaţii din mediul ambiant, precum şi de la organele propriului
organism. Aceste excităţii ajunse în SNC sunt transformate în senzaţii. Senzaţiile determină
compartamentul organismului faţă de mediul ambiant, determină puterea şi calitatea acţiunii
acestuia asupra mediului. Aceasta îi permite organismului să se orienteze în diferite condiţii,
determină gîndirea şi compartamentul individului. Caracteristica generală Organele senzoriale
prezintă doar porţiunea receptorie (receptorul) a analizatorului, pe când transformarea excitaţiilor în
senzaţii are loc în SNC. Astfel organele senzoriale, ca formaţiuni anatomice nu pot fi concepute decât
împreună cu activitatea SNC. Noţiunea de analizator a fost propusă pentru prima dată de savantul
rus I. P. Pavlov. Conform acestuia analizatorii sunt sisteme morfofuncţionale complexe care au rol de
a recepţiona, conduce şi transforma în senzaţii excitaţiile primite din mediul extern sau intern.

Clasificarea analizatorilor Se desting două grupe de senzaţii: 1. Senzaţii ce reflectă proprietăţile

obiectelor şi fenomenelor din mediul ambiant: tactile, termice şi dolore, auditive, vizuale, gustative
şi olfactive. 2. Senzaţii ce reflectă mişcările diferitor părţi ale corpului şi starea organelor interne,
poziţia corpului în spaţiu. Respectiv şi organele senzoriale se divid în: 1. Organe exteroceptive, sunt
cinci: ale analizatorului cutanat, auditiv, vizual, gustativ, olfactiv. 2. Organe interoceptive, primesc
influxuri nervoase de la proprioreceptori, interoreceptori şi ale organului vestibular. Clasificarea
analizatorilor Acţiunea excitantului asupra receptorilor organelor exteroceptive poate avea loc prin
două câi: 1) Prin contact direct cu excitantul (receptori de contact) – analizatorul cutanat şi gustativ.
2) Receptori ce intră în acţiune când excitantul este la distanţă – telereceptori (analizat. vizual,
acustic şi olfactiv). Ţinând cont de tipul excitantului organele senzoriale se divid în: 1) Organe ce
recepţionează excitanţii mecanici: a) organe ale sensibilităţii cutanate superficiale b) organe ale
sensibilităţii profunde, auditiv, de gravitaţie. 2) Organe ce recepţionează excitanţii chimici: gustativ şi
olfactiv. 3) Organe excitantul căruia este acţiunea luminii (organul vederii). În conformitate cu,
concepţia lui I. P. Pavlov fiecare analizator constă din: 1) segmentul periferic numit receptor
(corespunde specificului organului senzorial) – are menirea de a transforma acţiunea excitantului
într-un influx nervos; Indiferent de natura lor sau localizare, receptorii prezintă trăsături funcționale
comune: a) Capacitatea de a transforma o formă de energie în impuls nervos sau în potențial
(potențial de receptor și potențial de acțiune); b) Capacitatea de a detecta intensitatea unui stimul;
c) Sensibilitatea specifică (fiecare receptor recepționează un anumit stimul; d) Adaptarea (reduce
până la dispariție răspunsul la acțiunea unui stimul puternic sau care acționează un timp îndelungat.
Capacitatea de adaptare a receptorilor este foarte diferită. Sunt receptori care se adaptează ușor, iar
alții dificil. 2) un segment de conducere (conductor) reprezentat de nervul respectiv sau calea
nervoasă aferentă, căruia îi revine funcţia de a conduce influxul nervos de la segmentul periferic spre
3) segmentul central - segment reprezentat de o porţiune a cortexului cerebral, numit centru cortical
(specializat) unde are loc analiza şi sinteza influxurilor recepţionate şi transformarea lor în senzaţii.
16/05/12 Funcţionalitatea analizatorului este condiţionată de integritatea anatomică şi funcţională a
fiecărui din aceste 3 segmente. Lezarea unuia din aceste segmente duce la disfuncţii ale
analizatorului respectiv. Aşa dar, în limita acestor 3 segmente procesul fizico-chimic se transformă în
reacţie fiziologică, care se va prelucra în centrii subcorticali şi corticali ai encefalului, în rezultat apar
senzaţii. Conform concepţiei lui I. P. Pavlov despre cele 2 sisteme de semnalizare analizatorii se
împart în: 1) analizatori ai primului sistem de semnalizare (ai gândirii concrete) la care se referă toţi
analizatorii exteroceptivi, proprio- şi interoceptivi 2) analizatori ai sistemului doi de semnalizare (ai
gândirii abstracte) Analizatorul vorbirii orale Analizatorul vorbirii scrise.

Analizatorii ambelor sisteme se deosebesc structural. Cei ai primului sistem posedă toate
segmentele deja amintite (receptor, conductor, centrul cortical), pe când analizatorii sistemului doi
sunt lipsiti de receptori şi conductori, având doar centrul cortical (centrii corticali ai analizatorilor
vorbirii orale şi scrise). Aceşti analizatori primesc excitaţiile (semnale) în baza analizatorilor primului
sistem, fără ajutorul cărora ei nu pot funcţiona. Cercetările mai recente demonstrează că activitatea
analizatorului nu se finalizează doar cu analiza și sinteza exterorecepției sau interorecepției, dar
include și o acțiune inversă a centrilor superiori asupra receptorilor și a conductorului ca părți
componente ale analizatorului. Sensibilitatea receptorului, precum și starea funcțională a
conductorului, în special a conexiunilor sinaptice în mare măsură depinde de eferentația venită din
partea cortexului cerebral, care permite selectarea din mai mulți excitanți, care acționează simultan
să-l aleagă pe cel mai adecvat momentului respectiv. 16/05/12 Analizatorul cutanat Este un
analizator fizic de contact. Segmentul periferic este reprezentat de exteroreceptori specializaţi în
primirea exitanţilor din mediul extern (atingere, presiune, durere, rece, cald). Aceşti receptori sunt
localizaţi în piele şi mucoase, asigurând funcţia de sensibilitate ale acestora. Există trei forme de
sensibilitate cutanată: termică, doloră, tactila, incluse în noţiunea de sensibilitate generală. Aceste
tipuri de sensibilitate nu sunt uniform răspândite pe suprafaţa pielii şi a mucoaselor; sensibilitatea
tactilă este mai pronunţată pe suprafaţa volară a pernuţelor degetelor, pe când sensibilitatea
termică este mai pronunţată pe faţa dorsală a mâinii. Analizatorul cutanat Pentru fiecare tip de
sensibilitate există receptori specifici: corpusculii Vater-Pacini pentru presiune, corpusculii Meissner
şi Merkel pentru sensibilitatea tactilă şi de atingere; terminaţiunile libere recepţionează
sensibilitatea dureroasă, iar cea termica se datorează corpusculilor Krause pentru rece, şi
corpusculilor Ruffini - pentru cald. Receptorii analizatorului cutanat sunt localizați în toate straturile
pielii, dar cu precădere în derm și hipoderm și au forme și structuri diferite. Densitatea acestor
receptori este diferită și variază în funcție de regiunea topografică. Ei sunt mai numeroși pe fața
palmară a mâinii și degetelor, a plantei și în locurile unde pielea se continuă cu mucoasele. În aceste
regiuni ale pielii sensibilitatea este maximă și se explică prin distanța minimă între două puncte, care
fiind excitate simultan pot fi percepute în același timp - Sensibilitatea discriminativă.

Analizatorul cutanat Această dinstanță este de 1 mm pentru degetele mâinii, 10 mm pentru pielea
palmei, 20 mm pentru pielea brațului, 60 mm pentru pielea spatelui. Segmentul II, de conducere
este reprezentat de căile conductoare ale sensibilităţii respective formate dintr-un lanţ, de trei
neuroni uniţi prin sinapse: 1. Primul neuron este amplasat în ganglionii spinali sau în ganglionii
nervilor craniani care conţin fibre senzitive; 2. Al doilea neuron se află în coarnele posterioare ale
măduvii spinării sau în nucleii Gole şi Burdach din bulbul rahidian; 3. Al treilea neuron se localizează
în talamii optici. Segmentul central (cortical) este localizat la nivelul scoarţei cerebrale în
cirumvoloţiunea postcentrală, unde se realizează transformarea excităţiilor tactile, termice şi dolore
în senzaţii.