Ce este un receptor senzorial?

Un receptor senzorial este o celulă vie ce răspunde la acţiunea unui anumit tip de energie.
Receptorii sunt găzduiţi de obicei într-un organ de simţ, o structură specializată ce este
construită în aşa fel încât preia, la fel, un anume tip de energie, anume aceea la care celulele
receptoare pot răspunde. Ochiul şi urechea sunt exemple de organe de simţ. Pielea poate fi, de
asemenea, considerată un organ de simţ (pentru simţul tactil), iar parte din celelalte simţuri ale
noastre precum simţul stabilităţii corpului sau echilibrului au organul de simţ ascuns în
interiorul corpului.

Care sunt cele patru tipuri de bază de receptori?

Sunt cunoscute patru tipuri de bază de receptori. Receptorii foto sunt cei sensibili la lumină.
Receptorii chimici răspund la anumite substanţe chimice sau forme moleculare ale
particulelor. Receptorii mecanici răspund la atingerile fizice sau mişcare. În fine, receptorii
magnetici răspund câmpurilor magnetice. Receptorii magnetici au putut fi găsiţi la specii
precum albine, moluşte, viespi, somoni, ton, ţestoase, salamandre şi porumbeii călători.
Receptorii magnetici conţin magnetită, un mineral care este magnetic el însuşi şi de aceea
poate răspunde câmpurilor magnetice. Oamenii au receptori ce conţin magnetită, dar nu există
încă dovezi că oamenii pot detecta câmpurile magnetice.
Ce este un stimul? Dar un stimul specific?

Receptorul răspunde unui stimul. Cuvântul ”stimul” vine din traducerea latinescului ”stil”
(”împunsătură” sau ”împungere”) şi se referă la orice intrare în sistemul nervos care este
măsurabilă. Fiecare tip de receptor răspunde cu sensibilitate rafinată unui anume tip de stimul.
Forma de energie la care un receptor este cel mai sensibil se numeşte stimul specific pentru
acel receptor.

Deşi fiecare receptor are un stimul specific, el poate fi făcut să răspundă la alte tipuri de
stimulări care sunt foarte puternice. De exemplu, o împungere în ochi (un stimul mecanic)
activează receptorii foto din ochi, producând o sclipire de lumină (proverbialele ”stele” pe
care o persoană le vede uneori imediat după o lovitură la cap). Totuşi, receptorii foto sunt de
miliarde de ori mai sensibili la lumină decât la atingere. De aceea lumina este stimulul
specific pentru receptorii foto.

Ce înseamnă când spunem că simţurile sunt ”optimizate”?

Simţurile majorităţii animalelor sunt optimizate. Cu alte cuvinte, măsura în care pot fi
sensibile este aceea la care nu cauzează probleme organismului.

Rob de Ruyter a arătat asta încastrând o muscă în ceară portocalie şi monitorizând neuronii
sistemului ei vizual timp de 3-4 zile, cât musca a supravieţuit. Ruyter a constatat că neuronii
sistemului vizual al muştei au manifestat sensibilitate doar până la limita teoretică impusă de
sistemul lor optic şi de lungimea de bandă a căii neuronale în care ei operează (Flam, 1993).

Ce am fi auzit dacă urechile noastre erau mai sensibile?

Acelaşi lucru este valabil şi pentru oameni. Auzul uman, de exemplu, este sensibil până la
limita dincolo de care, dacă sensibilitatea ar fi fost mai puternică, am fi auzit mişcarea
moleculelor în aer (mişcarea browniană) lovind timpanele noastre.
Cât de sensibili sunt receptorii foto umani?

Lumina poate fi înţeleasă ca undă (unde de lumină) sau ca un fascicul de particule (fotoni).
Fotonii sunt cuante de energie extrem de mici. Un bec de 50 waţi, aproape prea obscur pentru
a citi, emană 3 800 000 000 000 000 000 fotoni pe secundă. Dar un singur receptor foto din
ochiul uman poate răspunde la un număr de trei sau patru fotoni, dacă ochiul este complet
adaptat la întuneric.