Sistemul senzorial

Funcţiile sistemului senzorial

Informaţia despre mediul extern şi despre starea internă a organismului sistemul
nervos central o primeşte de la organele de recepţie, specializate în perceperea
exitaţiilor. Multe organe de recepţie se numesc organe de simţ, deoarece în urma
exitării lor, şi în urma sosirii impulsurilor de la ele în emisferele cerebrale apar
senzaţii , percepţii, imagini, adică diverse forme de reflectare senzorială a mediului
extern.
Numai datorită informaţei, aduse de organele senzoriale, pot fi realizate atît
reflexele simple, cît şi diferite acte de comportare şi activitate psihică. Faptul
acesta a fost constatat demult şi de fiziologul rus U.M.Secenov, care scriea în
opera sa clasică „Reflexele creierului” „că actul psihic nu poate să apară în
conştiinţă în lipsa exitării senzoriale externe”. Receptorii sunt terminaţiuni
nervoase sau celule nervoase specializate, care primesc excitaţiile şi reacţionează la
anumite schimbări din mediul extern.
Impulsuruile venite de la receptori prin fibrele nervoase aferente pătrund în
sistemul nervos central. De la primul neuron receptor exitaţia e transmisă la al
doilea, apoi la al treilea şi ajunge în scoarţa cerebrală, unde sunt realizate formele
superioare ale analizei.
Tot ansamblul de neuroni ce participă la perceperea şi propagarea
exitaţiilor, precum şi celulele senzoriale ale scoarţei cerebrale au fost
considerate de I.P.Pavlov drept sistem unic, pe care l-a numit „analizator”.
Receptorii sunt segmentul periferic al analizatorului, iar neuronii aferenţi şi
căile de conducere – segmentul de conducere al analizatorului. Porţiunile scoarţei
cerebrale, care primesc exitaţia de la receptor, constituie segmentul central ale
analizatorilor. Există numeroase aparate receptoare, care se deosebesc după
diferenţierea morfologică şi specializarea fiziologică. Diferenţierea morfologică a
receptorilor se manifestă prin deosebirile lor structurale şi prin faptul că mulţi
receptori se află în organe pluricelulare specializate (organe de recepţie), adaptate
pentru transmiterea excitaţiilor spre celulele receptoare sau spre terminaţiunile
nervoase. Specializarea receptorilor constă, în primul rînd, în adaptarea lor pentru
perceperea unui anumit fel de excitaţii – luminoasă, sonoră, chimică, mecanică,
termică etc. - şi în al doilea rînd, în excitabilitatea lor extrem de mare, adică în
capacitatea lor de a fi excitaţi cu o cantitate minimă de energie a excitaţiei externe.
Receptorii se împart în 2 grupe mari:
1. interiori;
2. exteriori.
Receptorii interiori – interoreceptorii trimit impulsuri, ce semnalizează despre
starea organelor interne (visceroreceptori) şi despre poziţia, şi mişcarea corpului, şi
a diferitor părţi ale lui în spaţiu (vestibulo-receptori şi proprioreceptori). Receptorii
exteriori – exteroreceptorii – semnalizează despre proprietăţile obiectelor şi
fenomenelor din mediul înconjurător şi despre acţiunea lor asupra organismului.
Receptorii se clasifică şi după natura fizică a excitaţiilor, la care sunt deosebit de
sensibili. După această clasificare ei se împart în: fonoreceptori, fotoreceptori,
mecanoreceptori, termoreceptori, chemoreceptori, baroreceptori.
Receptorii pot fi clasificaţi şi după senzaţiile ce apar în urma excitării lor.
Potrivit acestei clasificări deosebim organe ale: văzului; auzului; mirosului;
gustului; perceperii căldurii şi frigului; poziţiei corpului şi durerii.
Unii receptori pot primi excitaţii, care vin de la obiecte, aflate la o distanţă mare
de organism. Asemenea receptori se numesc receptori de distanţă.
Din categoria lor fac parte receptorii vizuali, auditivi, olfactivi. Alţi receptori
– receptorii de contact – pot percepe excitaţia numai la obiectele aplicate direct
asupra lor, adică care vin în atingere cu aparatul receptor.
 Proprietăţile fiziologice de bază ale sistemului senzorial.
Ca şi toate ţesuturile vii, sistemul senzorial posedă excitabilitate şi proprietatea
de a se adapta la puterea excitantului care acţionează asupra lor. Despre
excitabilitatea receptorilor se poate judeca după cantitatea minimă de energie,
adică după pragul de excitare. Pragul de excitare a receptorilor e foarte mic. De
exemplu, fotoreceptorii pot fi excitaţi doar de cîteva cvante de lumină, iar organul
lui Korti reacţionează la acţiunea energiei vibraţiei sonore, egală cu: 1∙ 10 -9 erg/cm2
sec.
Sensibilitatea multor organe de recepţie poate fi compărată cu sensibilitatea celor
mai perfecţionate aparate fizice moderne. Receptorii pot fi excitaţi şi la acţiunea
aşa numiţilor excitanţi neadecvaţi. De exemplu, o lovitură asupra globului ocular
provoacă o senzaţie luminoasă, cunoscută sub numele de „stele verzi”, iar acţiunea
aceloraşi excitanţi asupra urechii provoacă senzaţia de zgomot („îi ţiue urechea”).
Totuşi în cazul acţiunii excitanţilor neadecvaţi excitabilitatea receptorilor e mult
mai mică, şi ca să apară, de exemplu, senzaţia luminoasă la acţiunea loviturii
asupra ochiului intensitatea unui asemenea exitant trebuie să fie de miliarde de ori
mai mare decît cea a exitantului adecvat.
Exitabilitatea receptorilor nu este constantă. Ea poate varia în urma modificărilor
intervenite în starea receptorilor, precum şi la influenţa impulsurilor venite din
sistemul nervos central, care modifică nivelul de sensibilitate a aparatelor de
recepţie.
O altă proprietate generală aproape a tuturor receptorilor este adaptarea la
intensitatea exitantului. Adaptarea se manifestă în micşorarea sensibilităţii faţă de
exitantul permanent. În mod subectiv adaptarea se manifestă în „deprinderea”
cu acţiunea exitantului permanent – mirosul, zgomotul, presiunea
îmbrăcămintei etc. Întrînd într-o odaie, în care s-a fumat, omul simte imediat
mirosul de tutun, dar după ce stă aici cîteva minute el nu mai simte acest miros.
Exact la fel omul „nu simte” presiunea îmbrăcămintei asupra pielii, sau vre-un
zgomot obişnuit. Ieşind dintr-o încăpere întunecoasă, omul e „orbit” de acţiunea
luminii solare, dar peste puţin timp ochiul se adaptează la acţiunea luminii şi
vederea se restabileşte. Capacitatea de adaptare au aproape toţi receptorii, în afară
de receptorii vestibulari şi proprioreceptorii.
O importanţă mare în activitatea sistemului senzorial au procesele de inducţie, în
rezultatul cărora exitaţia unui sistem senzorial duce la inhibiţia altui sistem. Se
deosebeşte inducţie concomitentă, cînd inhibiţia unui oarecare sistem senzorial are
loc odată cu exitaţia altui sistem şi inducţie consecutivă, cînd inhibiţia apare după
exitaţie în aceeaşi centri. Acţiunea unor sisteme senzoriale asupra altora se
confirmă, de pildă, prin faptul, că muzica se percepe mai bine în încăperele mai
întunecate.
Exitaţia sistemelor senzoriale nu se termină după terminarea acţiunii exitantului,
dar numai se reţine pe un timp oarecare. Acest fenomen, numit „postacţiune”,
asigură continuitatea senzaţiei la acţiunea exitanţilor frecvenţi, intermitenţi
(întrerupţi).
Pe fenomenul de „postacţiune” este bazată percepţia filmelor şi ascultarea
muzicii – postacţiunea asigură contopirea percepţiilor a unor cadre din film sau a
unei melodii muzicale.
Recepţia vizuală. Funcţiile sistemului senzorial vizual.
Sistemul senzorial vizual asigură percepţia luminii şi culorii, a formei şi mărimii
obiectelor, îndepărtarea lor unul de altul şi percepţia mişcărilor. Receptorii
sistemului senzorial vizual sunt bastonaşele şi conurile, care se află în retină.
Primii neuroni vizuali sunt situaţi aici. De la ei fibrele nervului vizual transmit
exitaţia în creier. Printr-un şir de neuroni intermediari exitaţia este transmisă în
partea occipitală a scoarţei cerebrale.
 Aparatul extern a sistemului senzorial vizual este ochiul, care asigură imaginea
obiectelor observate pe retină. Razele de lumină, care intră în ochi, înainte de a
nimeri pe retină trec prin cîteva suprafeţe refractoare – suprafaţa anterioară şi
posterioară a corneei, cristalin şi corpul vitros.
Drumul razelor de lumină este o particularitate fizică a ochiului, numită
refracţie. Proprietăţi refractere posedă corneea şi cristalinul. Razele de lumină,
nimerind în ochi, se reflectă şi se focalizează pe retină, asigurînd o vedere normală.
La unele dereglări a refracţiei razele de lumină se focalizează sau înainte, sau
după retină. Dereglările acestea a refracţiei se numesc miopie şi presbitism, cînd
obiectele privite se văd neclare şi nedesluşite. Vederea la miopie şi presbitism se
poate corecta prin lentile speciale. La miopie ele trebuie să micşoreze proprietăţile
de refracţie a ochiului, iar la presbitism, invers, să le mărească.

Acomodarea ochiului.
Proprietatea ochiului de a se adapta la vederea clară a obiectelor, aşezate la
diferite distanţe se numeşte acomodare. Acomodarea se realizează prin
modificarea curburii cristalinului, deci şi a capacităţii lui de refracţie. La vederea
obiectelor apropiate cristalinul se face mai convex, datorită cărui fapt razele
divergente se adună într-un singur punct. Raza de curbură a suprafeţei anterioare a
cristalinului se micşorează în timpul acomodării de la 10 pînă la 6 mm, iar a
suprafeţei posterioare - de la 6 pînă la 5,5 mm.
La copii elasticitatea cristalinului este înaltă, de aceea ei văd bine aproape.
Punctul de vedere apropiate la elevii claselor primare, care au o refracţie normală
se află la 7 cm de la ochi. Cu vîrsta (de obicei, după 40 ani) elasticitatea
cristalinului se micşorează, capacitatea de acomodare diminuează, iar punctul
vederii apropiate se îndepărtează de ochi. În legătură cu aceasta în timpul citirii,
scrisului şi examinării obiectelor mici sunt necesari ochelari, care intensifică
puterea refracţiei ochiului.

Adaptarea ochiului la diferit nivel de iluminare. Funcţiile bastonaşelor şi a

conurilor.Vederea centrală şi periferică. Cîmpul vizual.
Procesul de adaptare a ochiului se realizează prin modificarea sensibilităţii
receptorilor - bastonaşelor şi a conurilor retinei. La micşorarea iluminării
sensibilitatea lor se măreşte (adaptarea la întuneric), iar la mărire - se micşorează
(adaptarea la lumină).
Sensibilitatea bastonaşelor şi a conurilor la acţiunea luminii este condiţionată de
prezenţa în ele a substanţelor speciale fotosensibile. Pentru vederea normală la o
diferită iluminare se cere o diferită cantitate de aceste substanţe: la întuneric – mai
multă, la lumină – mai puţină. La adaptarea la întuneric ele se acumuleză, la
adaptarea la lumină, invers, surplusul lor se distruge. În legătură cu aceasta
adaptarea la întuneric durează mult – timp de 30-40 min, adaptarea la lumină -
numai 1-2 min.
Formarea substanţelor fotosensibile este în legătură cu prezenţa vitaminei A în
hrană, deaceea la insuficienţa ei se dereglează adaptarea la iluminarea slabă.
Bastonaşele şi conurile sunt distribuite în retină neuniform. Conurile sunt mai
multe în centrul retinei şi ele determină aşa numita vedere centrală. Bastonaşe sunt
mai multe la periferia retinei şi de ei depinde vederea periferică. Funcţiile
conurilor şi a bastonaşelor sunt diferite. Conurile determină culoarea obiectelor şi
servesc pentru examinarea lor.
Percepţia culorii este determinată de prezenţa în retină a 3 feluri de conuri. Toate
ele se excită la acţiunea culorii, însă unul din ei se excită mai mult la acţiunea
culorii roşii, altul -la verde, al treilea - la violet. La amestecul tuturor acestor culori
apare senzaţia culorii albe. Bastonaşele se excită la o iluminare slabă de amurg.
Culoarea obiectelor de către bastonaşe nu se percepe. Bastonaşele servesc pentru
orientarea în spaţiu şi perceperea obiectelor ce se mişcă.
Spaţiul pe care îl vede ochiul nemişcat se numeşte cîmpul vizual. Mărimea lui
depinde de structura craniului facial, de repartizarea bastonaşelor şi a conurilor în
retină şi de nivelul excitării tuturor componentelor sistemului senzorial
vizual.Cîmpul vizual are o formă de elipsă.
 La examinarea (vizualizarea ) obiectelor albe radiusul (razo) extern a lui
constutuie 900, cel inferior 700, cel superior şi intern - circa 600. La examinarea
obiectelor colorate cîmpul vizual e mai mic (cel mai mic e la percepţia culorii
verzi). Aceasta este condiţionat de aşezarea conurilor, care percep diferite culori.
Acuitatea vizuală. Adîncimea vederii. Mişcarea ochilor.
Refracţia şi acomodarea ochiului determină acuitatea vizuală. Ea se măsoară
prin unghiul minimal, la care omul încă vede bine 2 puncte separate (la majoritatea
oamenilor el este egal cu 30-400).
 Limita (hotarul) acuităţii vizuale normale este 1 minută unghială. În tabelele,
folosite pentru aprecierea acuităţii vizuale, ea se înseamnă cu cifra 1. Aşezarea
obiectelor în spaţiul vizibil la o îndepărtare diferită de la ochi se percepe ca
adîncimea vederii. Adîncimea vederii, mai ales la examinarea obiectelor apropiate
necesită participarea ambilor ochi (vedere binoculară).Vederea binoculară asigură
capacitatea aprecierii distanţei între obiecte (apreciere a distanţei din ochi,
măsurătoare din ochi).
Pentru a vedea clar obiectele îndepărtate e necesar ca axele vederii (liniile
imaginare, care trec prin centrul retinei) să fie situate paralel. La examinarea
obiectelor apropiate are loc o decalcare (o unire) a axelor vederii spre centru. În
normă, nivelul decalcării lor corespunde cu nivelul acomodării. Vederea normală
este asigurată de mişcările permanente a ochilor, care se realizează prin
contractarea şi relaxarea muşchilor lor externi. Datorită lor se menţine şi o poziţie
normală a axelor de vedere la examinarea obiectelor, aşezate la diferită distanţă de
la ochi. În acest timp, nivelul tensiunii muşchilor – antagonişti a ochilor trebuie să
fie strict balansat (echilibrat).
La o dezvoltare inegală a lor balansul se dereglează şi pentru menţinerea poziţiei
normale a axelor de vedere este necesar de o tensiune suplimentară a acestor
muşchi, în legătură cu ce apare o oboseală rapidă a lor. Dereglarea balansului
muscular se observă la 60% de adulţi. Dereglarea brusc pronunţată este
contrindicată pentru alegerea acelor profesii, în care vederea joacă rolul principal
(serviciu de aviaţie, etc.).

Percepţia mişcărilor
Percepţia mişcărilor este în legătură cu deplasarea imaginii obiectelor pe retină.
În acest caz, consecvent se excită diferite puncte a ei. Deplasarea imaginii pe retină
poate fi chemată sau de deplasarea obiectului, cînd ochiul e nemişcat, sau de
deplasarea ochiului la o nemişcare a obiectului. Însă, nu orice deplasare a imaginii
pe retină poate fi percepută. Viteza mişcării ei nu trebuie să depăşească anumite
hotare (de exemplu, omul nu percepe mişcarea glontelui zburător).
Atunci, cînd imaginea pe retină rămîne nemişcată, dar ochiul se mişcă, percepţia
mişcării e condiţionată de apariţia în muşchii ochiului a impulsurilor, care se
transmit în sistemul nervos central.
Astfel, percepţia mişcării are loc datorită impulsurilor de la retina ochiului şi de
la receptorii, situaţi în muşchii externi a ochiului.
Sistemul senzorial vestibular.
 Funcţiile sistemului senzorial vestibular.
Receptorii sistemului vestibular se referă la mecanoreceptori. Acei receptori care
se află în canalele semicirculare, se excită,în special, la rotaţia corpului.
Cei, care se află în vestibul (în utriculă şi saculă) percep, mai ales modificările
vitezei şi mişcările dreptliniare.Canalele semicirculare, în fiecare ureche sunt
situate în trei cavităţi reciproc perpendiculare, care asigură posibilitatea perceperii
diferitor mişcări.

Canalele semicerculare au pereţii osoşi şi membranoşi. În interiorul canalului

membranos se află un lichid, endolimfa. Unul din capetele fiecărui canal este
dilatat şi în el sunt situate celule speciale, cilii cărora formează ciucuri, care atîrnă
în cavitatea canalului. La rotirea corpului ciucurile se mişcă şi cheamă exitaţia
acestei părţi a aparatului vestibular. În vestibul există şi porţiuni unde sunt situate
celulele speciale.
Cilii lor se întretaie, formînd o placă (membrană) în care se află cristale de var,
numite otolite. Deaceea şi membrana se numeşte otolitică. Membrana apasă ,cu
greutatea ei, asupra celulelor sensibile a aparatului otolic.
La întoarcerea şi aplecarea capului, şi la accelerări dreptliniare şi încetenite (de
pildă, la rîdicarea şi coborîrea ascensorului) poziţia membranei se modifică. Astfel,
energia mecanică de elasticitate se transformă într-un impuls nervos.
Două membrane otolitice sunt situate în diferite planuri (aspecte). Una din ele
este curbată (îndoită) şi se află în poziţie perpendiculară faţă de cealaltă. În
rezultat, ele ca şi canalele semicirculare, au posibilitatea de a percepe mişcările în
toate trei direcţii.
Primii neuroni aferenţi sunt situaţi în nodul vestibular. Impulsurile de la ei se
transmit în encefal. Analiza lor superioară are loc în partea temporală a scoarţei
cerebrale. La exitarea sistemului senzorial vestibular apar diferite reflexe motore şi
vegetative. Reflexele motore se manifestă în modificare tonusului muscular, care
asigură menţinerea ţinutei normale a corpului. Rotirea corpului duce la modificarea
tonusului muşchilor externi a ochiului, care este însoţit de mişcări speciale a lor-
nistagm.
La exitaţii considerabile reflexele vegetative se manifestă în paliditate,
transpiraţie intensă, greţuri, vomă, puls accelerat sau încetinit.
Exitabilitatea şi stabilitatea funcţională a sistemului senzorial vestibular.
Exitabilitatea sistemului senzorial vestibular se determină prin mărimea pragului
de exitaţie.
Noţiunea „exitabilitate” a sistemului vestibular nu trebuie confundată cu
noţiunea de „stabilitatea funcţională”. Nivelul stabilităţii funcţionale a sistemului
senzorial vestibular se determină prin mărimea reacţilor motore şi vegetative,
apărute la exitaţia lui. Cu cît mai puţin sunt manifestate aceste reflexe, cu atît mai
înaltă este stabilitatea lor funcţională. La o stabilitate joasă chiar cîteva întorsăturii
rapide a corpului în jurul axei verticale (de pildă, în timpul dansului) duce la
senzaţii neplăcute, ameţeli, pierderea echilibrului, paliditate. Exitaţii mai puternice
a aparatului vestibular apare la răul de mare sau avion.
Activitatea fizică, mai ales, pentru acele exerciţii care se caracterizează prin
poziţia corpului fără sprijin şi mişcările de rotaţie (în gimnastică, acrobatică,
patinaj artistic etc.), măreşte exitabilitatea şi stabilitatea funcţională a sistemului
senzorial vestibular. Mărirea exitabilităţii lui asigură o percepţie corectă a poziţiei
corpului şi a modificării lui în spaţiu. Perfecţionarea stabilităţii funcţionale a
sistemului senzorial vestibular se manifestă în micşorarea reacţiilor, apărute la
exitarea lui.
Sistemul senzorial auditiv
Sistemul senzorial auditiv percepe oscilaţile sunetelor mediului aerian.
Receptorii lui se referă la mecanoreceptori. Ei sunt situaţi în melcul urechei interne
şi au o structură complicată. Pentru perceperea şi transformarea sunetelor servesc
formaţiunii speciale – urechea externă, medie şi internă.
 Undele sonore, intrînd în conductul auditiv extern, duc la oscilaţiile timpanului,
care desparte urechea externă de cea medie. Aceste oscilaţii se transmit la sistemul
osos (ciocănaşul, nicovala, şi scăriţa) care se află în cavitatea urechei medii. Scăriţa
se alăturează de ferestruica ovală, închisă de membrană. Membrana percepe
oscilaţiile oscioarelor şi le transmite la endolimfă – lichidul, care umple ducturile
interne a melcului.
Receptorul auditiv, numit organul lui Korti, după numele savantului, care l-a
descris pentru prima dată, este situat pe membrana bazală a canalului melcului. El
constă din celule epiteliale aprovizionate cu cili. Aceşti cili la oscilaţiile endolimfei
se lovesc de membrana tegumentară. În rezultat, energia mecanică se transformă în
impuls nervos, care se transmite în celulele nervoase a nodului spiralat şi mai
departe, printr-un şir de neuroni, în porţiunea temporală a scoarţei cerebrale, unde
are loc analiza superioară a sunetelor percepute.
Înălţimea sunetelor depinde de frecvenţa oscilaţiilor undelor sonore, şi se
măsoară în herţi (Hţ). Cu cît e mai înaltă frecvenţa oscilaţiilor, cu atît e mai înalt
sunetul. Omul percepe oscilaţiile sonore în limitele de la 16 la 20 000 Hţ.
Mecanismul perceperilor sunetelor
Percepţia sunetelor de diferită înălţime are loc în rezultatul oscilaţiei endolimfei
sub diferite sectoare a membranei bazale; oscilaţiile sub sectorul lărgit, situat în
vîrful melcului, dau senzaţia sunetelor joase, oscilaţiile sub sectorul îngust, aflate
la baza melcului – înalte. Spre bătrîneţe se înrăutăţeşte percepţia sunetelor înalte.
Puterea sunetului se determină în decibeli şi se percepe de om în diapazoane foarte
mari de la 1 la 140 Db. La vorbirea în şoaptă puterea sunetului constituie circa
40Db, iar la un ţipăt – 80 Db. Sunetele puternice, de lungă durată, au acţiune
traumatizantă asupra aparatului auditiv şi duc la micşorarea, iar uneori şi la
pierderea auzului.
 La acţiunea sunetelor de diferită putere sistemul senzorial auditiv, se adaptează
la ele. Sensibilitatea lui se măreşte în condiţii liniştite şi se micşorează la sunete
puternice. Direcţia sunetului se determină după diferenţa în timp a percepţiei lui cu
urechea dreaptă sau stîngă.

Importanţa sistemului senzorial pentru activitatea motrică.

Sistemul senzorial joacă un rol important atît la învăţarea mişcărilor, cît şi la
executarea lor. Pentru aceasta este importantă nu numai percepţia diverselor
excitaţii, care acţionează asupra diferitor sisteme senzoriale, dar şi interacţiunea
coordonată a tuturor sistemelor. La executarea repetată a mişcărilor între centrele
diferitor sisteme senzorile se formează legături temporare, care contribuie la
perfecţionarea activităţii motrice.
O importanţă mai mare la executarea mişcărilor are sistemul senzorial motor.
Fără participarea lui nu poate fi executată chiar cea mai simplă activitate motrică.
Impulsurile aferente de la aparatul motor asigură direcţia mişcărilor. O importanţă
mare la aceasta au impulsurile de la muşchii şi tendoanele gîtului. Repartizarea
corectă a tonusului muscular este necesară totodată pentru executarea mişcărilor,
pentru coordonarea lor.
Sistemul senzorial vizual, asigurînd percepţia spaţiului şi a modificărilor ce au
loc în mediul extern, are o importanţă mare la mişcările exacte şi la mişcările care
cer modificări rapide a direcţiei şi vitezei. Aproape în toate probele sportive pentru
dirijarea (conducerea) mişcărilor este necesară informaţia vizuală. Însă, importanţa
vederii centrale şi periferice este diferită în diferite probe a activităţii sportive. De
exemplu, executarea multor procedee în jocurile sportive nu este posibilă fără
semnalele de la periferia retinei. În baschet, aruncarea în inel sau lovirea mingei în
fotbal se execută numaidecît prin participarea vederii centrale.
 Cerinţe importante în procesul activităţii sportive se înaintează şi sistemului
senzorial auditiv. Impulsuriloe de la receptorii lui asigură o orientare mai bună,
care au o importanţă hotărîtoare în probele sportive de comandă, unde succesul
este condiţionat de concordanţa exactă a activităţii partenerilor. Percepţia sunetelor
asigură determinarea şi prin urmare, şi menţinerea ritmului necesar de mişcare. De
exemplu, în canotaj informaţia de la organele auditive contribuie la concordanţa
mişcărilor în timpul efectuării loviturilor de vîslă. Sistemul senzorial auditiv are o
importanţă şi la percepţia vitezei de zbor (de exemplu, la sărituri cu schiurile).
Sistemul senzorial vestibular asigură păstrarea echilibrului corpului, menţine
poziţia lui în spaţiu, îmbunătăţeşte coordonarea mişcărilor. Este important rolul
aparatului vestibular, mai ales la executarea mişcărilor fără sprijin (sărituri cu
schiurile de pe pistă, sărituri în apă, sărituri gimnastice etc.) şi a mişcărilor pe
sprijin redus (la patinaj, ciclism, exerciţiile gimnastice pe bîrnă, etc.).
La sistemul senzorial tactil se înaintează cerinţe mari la îndeplinirea mişcărilor
complexe de coordonare. Receptorii ei, acţionînd în concordanţă cu
proprioreceptorii aparatului motor, asigură informaţia despre mişcări. Ei se excită
în legătură cu modificările de extindere a pielii. La executarea exerciţiilor
gimnastice receptorii tactili dau informaţia despre atingerea (contactul) corpului cu
aparatele sportive, în lupte – cu corpul partenerului.