Universitatea Pedagogică „Ion Creangă”

Facultatea Arte Plastice și Design

Referat

Ochiul

Eșanu Mihai
Anul 1, semestrul 2

Referat prezentat profesorului

Prof.FAPD ,,Ion Creangă’’ V.Malcoci

19 mai 2023

Anatomia plastică
Ochiul

Ochiul este un organ a cărui principală funcție

este cea de a detecta lumina. Se compune dintr-
un sistem sensibil la schimbările de lumină,
capabil să le transforme în impulsuri nervoase.

Ochii compuși se găsesc la artropode (insecte și

animale similare) și sunt formați din mai mulți ochi
simpli care permit formarea unei vederi
panoramice în mozaic.

La majoritatea vertebratelor și câteva moluște,

ochiul funcționează prin proiectarea imaginilor pe
o retină sensibilă la lumină, de unde se transmite
un semnal spre encefal prin intermediul nervului
optic. Ochiul are o formă sferică, este umplut cu o
substanță transparentă, gelatinoasă numită
umoare vitroasă, are o lentilă de focalizare numită
cristalin și, adeseori, un mușchi numit iris, care
reglează cantitatea de lumină care intră.
 Vederea la om

Lumina pătrunde prin partea din față a ochiului printr-o

membrană transparentă numită cornee, înconjurată de o
zonă numită albul ochiului sau sclerotică. În spatele corneei
se găsește irisul, un disc colorat (acesta are un caracter
unic pentru fiecare individ). Între cornee și iris există un
lichid numit umoare apoasă. Irisul este perforat în centru de
un orificiu de culoare neagră, denumit pupilă. Pentru ca
ochiul să nu fie deteriorat, atunci când lumina este foarte
puternică, pupila se contractă (și prin urmare, se
micșorează); iar în caz contrar, atunci când este întuneric,
pupila se mărește. În continuare, lumina traversează
cristalinul, acesta având funcția de lentilă biconvexă, apoi
umoarea sticloasă, în final imaginea fiind proiectată pe o
membrană numită retină. Pleoapele și genele au rolul de
protecție a ochilor. O membrană subțire transparentă,
denumită conjunctivă, căptușește interiorul pleoapelor și o
parte din sclerotică.
Culoarea ochilor

Conform unor cercetări, se

presupune că toate persoanele cu
ochi albaștri se trag dintr-un strămoș
comun, care a suferit o mutație
genetică în gena HERC2.
Formarea imaginii
În cazul ochiului emetrop (vederea normală), imaginea se
formează pe retină. Pentru ca razele de lumină să se poată
focaliza, acestea trebuie să se reflecte. Cantitatea de refracție
depinde în mod direct de distanța de la care este văzut
obiectul. Un obiect situat la o distanță mai mare necesită mai
puțină refracție decât unul situat la o distanță mai mică. Cel
mai mare procentaj din procesul de refracție are loc în
cornee, restul refracției necesare având loc în cristalin.

Lumina trece prin mediile transparente (cornee, umoare

apoasă, umoare sticloasă și cristalin) și formează o imagine
răsturnată pe retină. Pe retină, celulele specializate
transformă imaginea în impulsuri nervoase. Acestea ajung
prin nervul optic până la regiunea posterioară a creierului.
Acesta din urmă interpretează semnalele printr-un mecanism
complex care implică milioane de neuroni.
Razele de lumină suferă la nivelul ochiului o refracție triplă:

1 razele de lumină își schimbă direcția;

2-o refracție are loc la nivelul corneei și câte una pe fiecare
față a cristalinului;
3 imaginea se formează pe retină, pe pată galbenă și este
reală, mai mică și răsturnată.
Ligament suspensor 5. Canalul lui Schlemm 6. Pupilă
7. Camera anterioară 8. Cornee 9. Iris 10. Cristalin
cortical 11. Nucleu cristalinian 12. Corpi ciliari 13.
Conjunctivă 14. Mușchi oblic inferior 15. Mușchi drept
inferior 16. Mușchi drept median 17. Vene și artere
retiniene 18. Papilă optică 19. Dura mater 20. Arteră
retiniană centrală 21. Venă retiniană centrală 22. Nerv
optic 23. Vena vorticoasă 24. Conjunctivă 25. Maculă
26. Fovee 27. Scleră 28. Coroidă 29. Mușchi drept
superior 30. Retină
Defecte de vedere
Orice deviere de la starea emetropă(vederea normală) reprezintă un defect de
vedere. Cele mai des întâlnite defecte de vedere ale ochiului uman sunt:
Diferențele dintre defectele principale de vedere
Miopia este cel mai des întâlnit defect de vedere, aceasta având un caracter
patologic(apare la naștere) și ia loc atunci când globul ocular al ochiului miop
este mai mare decât cel al ochiului normal, imaginea formându-se în fața retinei.
Miopia este corectată cu ajutorul lentilelor divergente.
Hipermetropia este de asemenea un defect patologic, aceasta însă luând loc mai
rar decât miopia. Globul ocular al ochiului hipermetrop este mai mic decât cel al
ochiului normal, în consecință imaginea formându-se în spatele retinei.
Hipermetropia este corectata cu ajutorul lentilelor convergente.
Prezbitismul este un defect de vedere care apare de obicei la bătrânețe, acesta
comportându-se în același mod precum hipermetropia, acesta fiind cauzat de
atrofierea elasticității cristalinului. Prezbitismul este tratat cu ajutorul unei lentile
convergente.
Strabismul are drept cauză slăbirea unuia dintre mușchii externi ai globului
ocular, acesta fiind corectat prin exerciții de întărire a musculaturii ciliare.
Cataracta apare cel mai frecvent, la persoanele cu o vârstă înaintată, aceasta
fiind cauzată de pierderea treptată a transparenței(opacifierea) cristalinului. În
cazul cataractei congenitale, aceasta este corectată prin secționarea unei
porțiuni a irisului și a capsulei cristaliniene ori prin extragerea cristalinului și
înlocuirea acestuia cu un cristalin artificial reprezentat de către o lentilă
biconvexă.
Astigmatismul este o boală oftalmologică manifestată printr-o deformare a
corneei care atrage după sine o refracție defectuoasă a razei de lumină în globul
ocular. În cazul astigmatismului, razele de incidenta de lumină albă ce sosesc la
ochi sub formă de raze paralele vor suferi un proces intens și inegal de refracție,
și prin urmare, cu cât această refracție diferențiată va fi mai mare, cu atât
astigmatismul va fi considerat mai grav.
Alcătuirea ochiului : ● tunica externă: -sclerotica „albul ochiului”, alb sidefie,
fibroasă -cornea transparentă: situată anterior, bombată, transparentă ☆ ● tunica
medie: -coroida (rol de hrănire) -corpul ciliar(produce umoarea apoasă) -irisul:
„floarea ochiului”, cu orificiul pupila ☆ ● tunica internă: -retina: conține celulele
fotosensibile (celule cu con, celule cu bastonaș)
Pe retină se găsesc: ● pata galbenă (zona de maximă acuitate vizuală) -locul
unde diametrul ochiului atinge retina (conține celule cu con) ☆ ● pată albă-locul
unde nervul văzului părăsește retina (nu conține celule
Axe
Ochii vertebratelor și ai unei serii de moluște au două axe
importante: axa optică și axa vizuală:

Axa optică reprezintă axa de simetrie a elementelor optice care

participă la formarea imaginii pe retină. Zona de pe retină aflată la
intersecția cu axa optică este locul unde aberațiile optice sunt
minime, deci rezoluția imaginii proiectate este optimă.
Axa vizuală este determinată de centrul optic al sistemului de
proiecție optică (cornee și cristalin) și de locul de pe retină care
asigură cea mai bună definiție a imaginii (fovea centralis).
Pentru o vedere optimă aceste două axe ar trebui să coincidă,
pentru a suprapune imaginea cea mai clară peste zona de pe
retină cea mai aptă să o detecteze. Totuși nu se cunosc specii la
care această coincidență să aibă loc. De exemplu la om unghiul
dintre cele două axe este de aproximativ 5°, cu axa optică
deplasată în direcție nazală față de fovea centralis. La alte specii
deplasarea poate fi în direcție nazală sau temporală. Nu se
cunoaște motivul pentru care această deviație a rămas
necorectată de-a lungul procesului evolutiv.[4]

La vertebrate există o a treia axă, determinată de poziția nervului

optic, care creează pe retină o zonă incapabilă să recepteze
lumina, numită pata oarbă. La om pata oarbă se situează la
aproximativ 15° de la fovea centralis în direcție nazală și ocupă
aproximativ 6° din câmpul vizual. Ochii cefalopodelor nu au o
pată oarbă, deoarece nervii se conectează la retină prin spatele
acesteia.
Dimensiunile ochilor

Calamarul gigant de adâncime Architeuthis dux și

Mesonychoteuthis hamiltoni au cei mai mari ochi dintre toate
animalele vii, atingând o lungime de 10-16,8 m. Diametrul ochilor
acestor cefalopode ajunge la cel puțin 27 cm, iar conform unor
surse până la 40 cm chiar și până la 50 cm . Ochii acestor calmari
sunt de cel puțin 2,5 ori, sau chiar mai mult, mai mari decât cei
mai mari ochi la alte animale . Asemenea ochi uriași îi ajută să
găsească prada în adâncurile întunecate ale oceanului și să
observe cașalot, principalii lor dușmani, în timp.
Dintre vertebrate, balenele și peștii mari au cei mai mari ochi.
Diametrul ochilor balenei albastre, balenei cu cocoașă și
cașlotului ajunge la 10,9 cm, 6,1 cm și, respectiv, 5,5 cm. Peștele-
spadă are cei mai mari ochi dintre pești, diametrul lor este de 9
cm . Cu toate acestea, reptilele ihtiosaurii care trăiau în mările
mezozoice aveau cei mai mari ochi dintre toate vertebratele
cunoscute. Ochii reprezentanților genului Temnodontosaurus au
atins 25 cm în diametru și, așa cum era de așteptat, le-au permis
acestor animale să vadă la adâncimi de până la 1600 m .
În același timp, numeroase specii de animale mici au ochi mai
mici de 1 mm în diametru .
La un adult, ochiul are un diametru de aproximativ 24 mm,
dimensiunea lui este aproape aceeași pentru toți oamenii și diferă
doar prin fracțiuni de milimetru. Volumul mediu al ochiului uman
este de 7,448 cm³, iar greutatea acestuia este de 7-8 g.
În mod proporțional, tarsierul filipinez are cei mai mari ochi în
raport cu dimensiunea corpului dintre toate mamiferele.
Aparat receptor
Aparatul receptor al ochiului este reprezentat de partea vizuală a
retinei, care conține celule fotoreceptoare (elemente nervoase foarte
diferențiate), precum și corpurile și axonii neuronilor (celule și fibre
nervoase care conduc stimularea nervoasă), situate în partea de sus.
a retinei și conectându-se în punctul orb cu nervul optic.
Retina are, de asemenea, o structură stratificată. Structura retinei este
extrem de complexă. Microscopic, se disting 10 straturi în el. Stratul
cel mai exterior percepe culoarea luminii, este orientat spre coroidă (în
interior) și este format din celule neuroepiteliale - tije și conuri care
percep lumina și culorile, straturile următoare sunt formate din celule
și fibre nervoase care conduc stimularea nervoasă. La om, grosimea
retinei este foarte mică, în diferite zone variază de la 0,05 la 0,5 mm.
Lumina pătrunde în ochi prin cornee, trece succesiv prin lichidul
camerei anterioare (și posterioare), cristalinul și corpul vitros, trecând
prin toată grosimea retinei, intră în procesele celulelor sensibile la
lumină - tije și conuri. Ei efectuează procese fotochimice care asigură
viziunea în culori.
Regiunea celei mai înalte (sensibile) vederi, centrală, a retinei este
așa-numita pată galbenă cu o fovee centrală care conține doar conuri
(aici grosimea retinei este de până la 0,08-0,05 mm) - responsabilă
pentru vederea culorilor ( percepția culorii). Adică, toată informația
luminoasă care cade pe punctul galben este transmisă creierului cel
mai complet. Locul de pe retină unde nu există baghete sau conuri se
numește punct orb, de unde nervul optic iese în cealaltă parte a retinei
și mai departe spre creier.
La multe vertebrate, în spatele retinei se află tapetum, un strat special
al coroidei care acționează ca o oglindă. Reflectează lumina care a
trecut prin retină înapoi către ea, crescând astfel sensibilitatea ochilor
la lumină. Acoperă întregul fund sau o parte din acesta, seamănă
vizual cu sidef.
Structura conectomului retinian uman este cartografiată ca parte a
proiectului EyeWire.
Percepția imaginii obiectelor

Razele de lumină trec prin mediile enumerate ale sistemului optic al

ochiului și sunt refractate în ele conform legilor opticii. Principala
lentilă de refracție din ochi este corneea, acoperită cu o peliculă
lacrimală, reprezintă aproximativ 40 dioptrii, cristalinul în stare relaxată
are o putere optică de aproximativ 20 dioptrii, dar este capabil să o
crească cu aproximativ 12 dioptrii. la o vârstă fragedă, odată cu vârsta
această capacitate scade la 1 dioptrie sau mai puțin la vârsta de 60 de
ani (vezi prezbiopie).
Pentru o percepție clară a obiectelor, este necesar ca imaginea
acestora să fie întotdeauna focalizată în centrul retinei. Din punct de
vedere funcțional, ochiul este adaptat pentru vizualizarea obiectelor
îndepărtate. Cu toate acestea, oamenii pot distinge clar obiectele
situate la distanțe diferite de ochi, datorită capacității lentilei de a-și
schimba curbura și, în consecință, puterii de refracție a ochiului.
Capacitatea ochiului de a se adapta la o viziune clară a obiectelor
situate la distanțe diferite se numește acomodare. Încălcarea
proceselor de creștere a sclerei (rata de modificare a lungimii globului
ocular pe măsură ce înaintați în vârstă) și modificările aparatului de
refracție al ochiului duc la afectarea acuității vizuale și la apariția
miopiei (miopie) sau hipermetropiei (hipermetropie). ).
Unul dintre motivele dezvoltării miopiei este suprasolicitarea mușchilor
ciliari ai cristalinului atunci când lucrați cu obiecte foarte mici, citirea
pentru o lungă perioadă de timp cu iluminare slabă, citirea în
transport. În timpul citirii, scrisului sau altor lucrări, obiectul trebuie
plasat la o distanță de 30-35 cm de ochi. Lumina prea puternică este
foarte iritantă pentru fotoreceptorii retinei. De asemenea, afectează
vederea. Lumina ar trebui să fie moale, să nu uimească ochii.
Când scrieți, desenați, desenați cu mâna dreaptă, sursa de lumină
este plasată în stânga, astfel încât umbra de la mână să nu întunece
zona de lucru. Este important să existe iluminat deasupra capului. Cu
oboseala prelungită a ochilor, în fiecare oră trebuie să faceți pauze de
10 minute. Ochii trebuie protejați de răni, praf, infecții.
Percepția luminii

Percepem lumina datorită faptului că razele sale trec prin sistemul

optic al ochiului. Acolo, excitația este procesată și transmisă
părților centrale ale sistemului vizual. Retina este o înveliș
complexă a ochiului care conține mai multe straturi de celule care
diferă ca formă și funcție.
Primul strat (exterior) este pigmentat, constând din celule
epiteliale dens împachetate care conțin pigmentul negru fuscină.
Absoarbe razele de lumină, contribuind la o imagine mai clară a
obiectelor. Al doilea strat este receptorul, format din celule
sensibile la lumină - receptori vizuali - fotoreceptori: conuri și
bastonașe. Ei percep lumina și îi transformă energia în impulsuri
nervoase.
Retina umană conține aproximativ 130 de milioane de bastonașe
și 7 milioane de conuri. Sunt situate neuniform: în centrul retinei
sunt preponderent conuri, mai departe de centru - conuri și
bastonașe, iar la periferie predomină tijele.
Conurile oferă percepția formei și culorii unui obiect. Sunt
insensibili la lumină, excitați doar în lumină puternică. Mai multe
conuri în jurul foveei. Acest loc de acumulare a conurilor se
numește pată galbenă. Macula, în special fovea sa, este
considerată locul celei mai bune vederi. În mod normal, imaginea
este întotdeauna focalizată de sistemul optic al ochiului pe
macula. În același timp, obiectele care sunt percepute prin
viziunea periferică se disting mai rău.
Tijele au o formă alungită, nu disting culoarea, dar sunt foarte
sensibile la lumină și, prin urmare, sunt excitate chiar și cu
iluminare scăzută, așa-numita amurg. Prin urmare, putem vedea
chiar și într-o încăpere slab iluminată sau la amurg, când
contururile obiectelor abia sunt diferite. Datorită faptului că tijele
predomină la periferia retinei, suntem capabili să vedem „din
colțul ochiului” ceea ce se întâmplă în jurul nostru.
Deci, fotoreceptorii percep lumina și o transformă în energia unui
impuls nervos, care își continuă călătoria în retină și trece prin al
treilea strat de celule, format prin conectarea fotoreceptorilor cu
celulele nervoase care au două procese (se numesc bipolare). ).
În plus, informațiile sunt transmise de-a lungul nervilor optici prin
mijloc și diencefal către zonele vizuale ale cortexului cerebral. Pe
suprafața inferioară a creierului, nervii optici se încrucișează
parțial, astfel încât o parte din informațiile de la ochiul drept merg
în emisfera stângă și invers.
Percepția culorilor

Multicolorul este perceput datorită faptului că conurile

reacţionează izolat la un anumit spectru de lumină. Există trei
tipuri de conuri. Conurile din primul tip reacționează în principal la
roșu, al doilea - la verde și al treilea - la albastru. Aceste culori se
numesc primare. Sub acțiunea undelor de diferite lungimi,
conurile de fiecare tip sunt excitate diferit. Ca rezultat, fiecare
lungime de undă este percepută ca o anumită culoare. De
exemplu, atunci când ne uităm la un curcubeu, culorile primare
(roșu, verde, albastru) ni se par a fi cele mai vizibile.

Prin amestecarea optică a culorilor primare se pot obține și alte

culori și nuanțe. Dacă toate cele trei tipuri de conuri se
declanșează în același timp și în același mod, apare o senzație
de culoare albă.

Unii oameni, așa-numiții tetracromatici, sunt capabili să vadă

radiațiile care depășesc spectrul vizibil pentru ochiul unei
persoane obișnuite și să distingă culorile care sunt percepute ca
fiind identice cu o persoană obișnuită.

Unii oameni (aproximativ 8% dintre bărbați și 0,4% dintre femei

au o caracteristică de percepție a culorilor numită daltonism.
Persoanele daltonice percep culoarea în felul lor, confundând
unele nuanțe contrastante pentru majoritatea și distingându-și
propriile culori, care par la fel pentru restul celor mai mulți
oameni . Se crede că discriminarea incorectă a culorilor este
asociată cu un număr insuficient de unul sau mai multe tipuri de
conuri în retina ochiului . Există și daltonism dobândit din cauza
bolilor sau modificărilor legate de vârstă. Persoanele daltoniste
pot să nu simtă particularitatea lor de vedere până când nu se
confruntă cu nevoia de a alege între două nuanțe asemănătoare
lor, percepute ca culori diferite de o persoană cu vedere normală.
Datorită posibilității unei erori de percepție a culorilor, unele
profesii prevăd o restricție privind admiterea la muncă a
persoanelor daltonice. Este interesant faptul că partea inversă a
daltonismului - sensibilitate crescută la unii, nu este disponibilă
pentru restul, nuanțe este încă puțin studiată și rar folosită în
gospodărie .
Percepția locației obiectelor în spațiu
Evaluarea corectă a locației obiectelor în spațiu și a distanței
până la acestea este realizată de ochi. Poate fi îmbunătățit,
ca orice proprietate. Indicatorul de ochi este deosebit de
important pentru piloți și șoferi. Îmbunătățirea percepției
obiectelor se realizează datorită unor caracteristici precum
câmpul vizual, viteza unghiulară, vederea binoculară și
convergența.

Câmpul vizual este spațiul care poate fi acoperit de ochi într-o

stare fixă a globului ocular. Câmpul vizual poate acoperi un
număr semnificativ de obiecte, amplasarea acestora la o
anumită distanță. Cu toate acestea, imaginea obiectelor aflate
în câmpul vizual, dar situate mai aproape, este parțial
suprapusă imaginilor celor din spatele lor. Odată cu
îndepărtarea obiectelor din ochi, dimensiunea acestora
scade, relieful formei lor, diferența de umbre la suprafață,
saturația culorilor etc., până când obiectul dispare din câmpul
vizual.

În spațiu, multe obiecte se mișcă și putem percepe nu numai

mișcarea lor, ci și viteza de mișcare. Viteza de mișcare a
obiectelor este determinată pe baza vitezei de mișcare a
acestora de-a lungul retinei, așa-numita viteză unghiulară.
Viteza unghiulară a obiectelor apropiate este mai mare, de
exemplu, vagoanele unui tren în mișcare trec pe lângă
observator cu viteză mare, iar avionul de pe cer dispare încet
din câmpul vizual, deși viteza sa este mult mai mare decât
viteza. a trenului. Acest lucru se datorează faptului că trenul
este mult mai aproape de observator decât avionul. Astfel,
obiectele apropiate dispar din câmpul vizual mai devreme
decât obiectele îndepărtate, deoarece viteza lor unghiulară
este mai mare. Totuși, mișcarea obiectelor care se mișcă
extrem de rapid sau prea încet nu este percepută de ochi.

Vederea binoculară contribuie, de asemenea, la o evaluare

precisă a aranjamentului spațial al obiectelor, mișcării
acestora. Acest lucru permite nu numai să se perceapă
imaginea tridimensională a obiectului, deoarece ambele părți
din stânga și din dreapta ale obiectului sunt acoperite
simultan, ci și să se determine locația în spațiu, distanța până
la acesta. Acest lucru poate fi explicat prin faptul că, atunci
când senzațiile din imaginile obiectelor din ochiul stâng și
drept sunt combinate în cortexul cerebral, evaluează
succesiunea locației obiectelor, forma lor.

Dacă refracția în ochiul stâng și drept nu este aceeași,

aceasta duce la o încălcare a vederii binoculare (viziune cu
doi ochi) - strabism. Apoi, pe retină există o imagine clară de
la un ochi și o imagine neclară de la celălalt. Strabismul este
cauzat de o încălcare a inervației mușchilor ochiului, o
scădere congenitală sau dobândită a acuității vizuale la un
ochi și altele asemenea.

Un alt mecanism de percepție spațială este ascensiunea

ochilor (convergența). Axele ochiului drept și stâng cu ajutorul
mușchiului oculomotor converg spre subiectul care este
examinat. Cu cât obiectul este localizat mai aproape, cu atât
mușchii interni direcți sunt mai puternici, iar mușchii externi
direcți ai ochiului sunt întinși. Acest lucru vă permite să
determinați distanța dintre obiecte.
tipuri de ochi

Capacitatea fotoreceptorilor se găsește la unele dintre cele

mai simple creaturi. Nevertebratele, mulți viermi, precum și
moluștele bivalve, au ochi cu cea mai simplă structură - fără
lentilă. Dintre moluște, numai cefalopodele au ochi compuși
asemănători cu cei ai vertebratelor.

Ochiul unei insecte este alcătuit din mai multe fațete

individuale, fiecare colectând lumina și o direcționează către
un receptor pentru a crea o imagine vizuală. Există zece tipuri
diferite de organizare structurală a organelor care primesc
lumină. În același timp, toate schemele de captare a unei
imagini optice care sunt folosite de o persoană - cu excepția
unui obiectiv cu zoom (obiectiv zoom) și a unei lentile Fresnel
- pot fi găsite în natură. Structura ochiului poate fi clasificată
după cum urmează: „ochi simplu” - cu o suprafață concavă de
recepție a luminii și „ochi compus” - constând din mai multe
lentile separate situate pe o suprafață convexă comună . Este
de remarcat faptul că cuvântul „simplu” nu se referă la un
nivel mai scăzut de complexitate sau acuitate a percepției. De
fapt, ambele tipuri de structură a ochilor pot fi adaptate la
aproape orice mediu sau comportament. Singura limitare
inerentă acestei scheme a structurii ochiului este rezoluția.
Organizarea structurală a ochilor compuși nu le permite să
atingă o rezoluție mai bună de 1°. De asemenea, ochii de
suprapunere pot atinge o sensibilitate mai mare decât ochii de
apoziție. De aceea, ochii de suprapunere sunt mai potriviti
pentru rezidenții din medii cu un nivel scăzut de iluminare
(fundul oceanului) sau o absență aproape completă a luminii
(rezervoare subterane, peșteri) . Ochii sunt, de asemenea,
împărțiți în mod natural în două grupe pe baza structurii
celulelor fotoreceptoare: fotoreceptorii pot fi ciliari (ca la
vertebrate) sau rabdomerici. Aceste două grupuri nu sunt
monofile. De exemplu, cnidarii au și celule ciliare drept „ochi” ,
iar unele anelide au ambele tipuri de celule fotoreceptoare .